Regisori români

[Pitbull]

"Meandre", de Säucan.
Pita, Veroiu, Daneliuc, Malvina Ursianu, au cochetat si ei cu ideea, cu rezultate discutabile.
Ciulei si Pintilie, n-as zice. Marile lor opere, "Pädurea spânzuratilor" si "Duminicä la ora sase", desi sunt foarte bune si, categoric, de continut, nu de consum, nu sunt totusi "intelectualiste", nu se referä la asemenea probleme, tratate într-o atare cheie pretentioasä (chiar si în sens bun), ci la drame umane de alt nivel, urmärite adecvat: onest, concret si cu talent, dar färä "intelectualizäri".
Nici Cärmäzan. In primele lui douä filme (si singurele acceptabile), nu era vorba de "intelectualism", ci taman dimpotrivä - mai degrabä de un soi de "poporanism calofil". Recent, în penibilul "O secundä de viatä", a crezut cä s-ar fi putut gândi eventual dacä sä înceapä o încercare de tentativä incipientä pe panta asta - si s-a dus în bälärii. Exact acelasi tip de traiect l-a urmärit insanitatea "Si totul era nimic", a lu' Cristinica Nichituta, chipurile "un film despre mântuire"... Cât despre Barna, el e convins cä tot ce face e super-intelectualist.
...Revenind la regnul uman, Visarion Alexa tatona niste abordäri intelectualiste destul de ezitante, desi subiectele nu erau deloc de asa naturä. Partea intelectualistä nu i-a reusit, dar filmele în sine, cam da (primele trei). Din päcate, mai nou, (adicä fix simultan cu momentul de fatä), a dat cu mucii-n fasole super-lamentabil, în panaramul "Luna verde", care are räspoimâine premiera - si pe care el crede cä "trebuie sä-l vezi de mai multe ori ca sä-l întelegi" - see here:
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...14#post1509814

[Kramer]

Dar de regizorul ăla român nominat la Oscar nu se vorbeşte nimic?

[Pitbull]

Numele lui...?

[keepwalking]

Dar de regizorul ăla român nominat la Oscar nu se vorbeşte nimic?

Jean Negulescu?

[Kramer]

Jean Negulesco.

Nu ştiu prea multe despre el, am văzut doar câteva filme regizate de el. Titanic şi unul cu Marlyn Monroe.

[Pitbull]

Aaa, päi zi asa!
Nu e "regisor român", ci "regisor american de origine românä".

[Ipu]

Noi credeam că te refereai la realizatorul ăla căruia americanii i-ar fi dat Oscarul, dar (pe care) nu l-a lăsat Ceaușescu să se ducă să-l ridice și ăia i l-au dat lui De Sica, parcă.

[Federico]

"Meandre" , da. Nu-l stiam dar am citit sinopsisul si e exact la ce ma referam si cautam.

[nume]

Ce să fie, ce să fie?
Oare-i mit, legendă vie?
Ba! E însuşi PINTILIE!


Adevăr grăieşte stihul - Lucian Pintilie e cu siguranţă regisorul român care îmbină cel mai paradoxal conceptele mitice şi legendare. Pe tot parcursul anilor '80 (cel mai negru deceniu al regimului comunist în România, şi unul dintre cele mai cumplite ale întregii noastre istorii), universul cultural autohton (în sens autentic - deci neoficial) era dominat de misterul notoriului film încuiat în seif, "D'ale carnavalului". Actorii care jucaseră varii roluri povesteau cele mai năstruşnice peripeţii. Câteva fragmente de scenariu, fascinante, fuseseră publicate în "Contemporanul", şi se zvonea că Ciulei decretase scriptul "o capodoperă". Chiar dacă produsul finit şi eliberat, ajuns în reţeaua de distribuţei la mai puţin de un an după Revoluţie, sub titlul "De ce trag clopotele, Mitică?", s-a vădit discutabil la nivelul coeziunii, al stăpânirii limbajului cinematografic şi al maturităţii de atitudine auctorială, nu i se poate contesta existenţa câtorva secvenţe de o mare forţă expresivă, şi o galerie de personaje inoubliabile, începând cu acel halucinant de grobian Pampon al lui Victor Rebengiuc.
Dar acest lucru e tipic pentru perpetuul copil-minune al regiei româneşti, ale cărui filme şi montări teatrale au iscat în majoritatea cazurilor cele mai aprinse controverse. Născut în 9 noiembrie, 1933, la Tarutina (în sudul Basarabiei, teritoriu înstrăinat şi inclus azi, arbitrar, în Ucraina), Lucian Pintilie a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinemagografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, lansându-se apoi impetuos pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra, port-drapelul înaltei ţinute, al rafinamentului şi al autoexigenţei în arta dramatică românească. Dintre montările sale în acel prim deceniu şi ceva de carieră, au rămas întipărite în memoria noastră culturală "Copiii soarelui" (1961), "Proştii sub clar de lună" (1962), "Cezar şi Cleopatra" (1963), "Biedermann şi incendiatorii" (1964), "Inima mea e pe înălţimi" (1964), "Livada cu vişini" (1967) şi, mai ales, "D'ale carnavalului" (1966), una dintre cele mai revoluţionare viziuni scenice asupra lui Caragiale, inclusiv prim magistralul tandem Pampon-Crăcănel în interpretarea genialilor Toma Caragiu şi Marin Moraru - evident, în spectacol putându-se recunoaşte, pentru orice ochi exersat, germenii deocamdată ponderaţi ai teribilistei transpuneri cinematografice de mai târziu.
Oricum, cel mai senzaţional rămâne "Revizorul"1 lui Gogol (1972), care rima atât de perfect cu realităţile imposturii şi ale poltroneriei comuniste, încât a fost interzis de politrucii regimului după numai trei reprezentaţii. În condiţii normale (desigur, conform concepţiei de "normalitate" în acceptul acelei epoci), Lucian Pintilie ar fi fost cel puţin pus la index, dacă nu chiar închis pentru cine ştie ce vină măsluită - dar Ceauşescu tocmai atunci mima o oareşicare "deschidere", un soi de "dezgheţ", mă-nţelegi, aşa că tovarăşului Pintilie i s-a explicat prieteneşte că decât noi să ne certăm, mai bine-n străinătate să montăm, aşa că poftiţi dumneavoastră un paşaport şi s-auzim numai de bine (adică nu, că asta-i de la Şopârliţa Liberă...) Aşa se face că vulcanicul om de teatru a aterizat la Paris, pe scena prestigiosului Théâtre de Ville, unde pe lângă o reluare cu "Biederman şi incendiatorii" într-o nouă viziune (1976), a muşcat sănătos din Cehov ("Pescăruşul", 1975; "Trei surori", 1979), Gorki ("Cei din urmă", 1978; "Azilul de noapte", 1983), Ibsen ("Raţa sălbatică", 1981), Strindberg ("Dansul morţii", 1990), Luigi Pirandello ("Astă seară se improvizează", 1987), Eugen Ionescu ("Jacques sau supunerea" şi "Viitorul e în ouă", 1977), "Arden din Kent" (atribuită lui Shakespeare, 1984), "Trebuie să trecem prin nori", şi altele. Totuşi, cel mai mare impact l-a avut celebrul spectacol cu "Turandot" (Théâtre National de Chaillot, 1974), cu şocanta sa distribuţie compusă numai din pitici. Mai târziu, în anii '80, Pintilie a mai lucrat şi în S.U.A., la Guthrie Theater din Minneapolis - unde a reluat "Pescăruşul" (1983), "Tartuffe" (1984), şi "Raţa sălbatică" (1988) - precum şi la Arena Stage, Washington D.C., cu "Tartuffe" (1985), "Raţa sălbatică" (1986) şi "Livada cu vişini" (1988).
Din bogatul său curriculum vitale nu lipsesc nici spectacolele de operă: "Orestia" (Avignon, 1979), "Flautul fermecat" (Aix-en-Provence, 1980, reluat şi la Lyon, Nisa şi Torino), sau, la Welsh Opera din Cardiff "Rigoletto" (1985) şi "Carmen" (1986 - reluat şi la Vancouver).
De asemenea, s-a ilustrat şi ca autor, publicându-şi patru scenarii (chiar sub acest titlu) la Albatros, în 1992, urmate de autobiografia "Bric-a-brac" (2003, Humanitas) şi volumele "Pompa de morfină" şi "Capul de zimbru" (2005, Liternet - de unde se pot downloada gratuit).
Cum bine se ştie, pe lângă toată această prestigioasă carieră scenică şi, tangenţial, publicistică, Lucian Pintilie şi-a încercat mâna şi în cinema. Cele câteva filme ale sale postdecembriste au stârnit fulminante controverse, admiratorii lor lăsându-se seduşi de aşa-zisa "lipsă de inhibiţii", violenţa imageriei şi viziunile critice de un pesimism brut, iar adevrsarii reproşându-le infantilismul întârziat, teribilismul exhibiţionist, voyeurismul personal, cabotinăria violentă, gratuitatea, incoerenţa şi amatorismul (eventual cu excepţia producţiei "O vară de neuitat", unde Kristin Scott Thomas reuşeşte un rol remarcabil, integrat într-un discurs cinematografic nu lipsit de bun-simţ şi coeziune). Problema acestei perioade finale din creaţia filmică a artistului subzistă în inerţia ambiţiei sale de a şoca neapărat, musai şi cu orice preţ nişte spectatori care nu mai prea sunt susceptibili la şocuri exterioare, după ce au lăsat cam de multişor în urmă chingile edulcorat-spălătoare-pe-creieri ale fixismelor ceauşiste, astfel că spectacolul de Grang Guignol însăilat exclusiv în acest scop îşi pierde până şi suportul conjunctural.
Din fericire, Lucian Pintilie rămâne nemuritor în istoria culturii şi a artei cinematografice româneşti prin faimosul "Reconstituirea", un film neaşteptat de îndrăzneţ, chiar şi pentru acea atmosferă de iluzoriu respiro al anului când a fost realizat - 1968. Cu toate pastişele din Şcoala Cehoslovacă, secţiunea mediană trenantă şi teatralismul ostentativ al multor încadrturi, "Reconstituirea" merită cele mai sincere laude pentru secvenţele de început şi final, de o percutanţă rară, şi mai ales delirantul personaj al miliţianului-profesor-de-film construit de regretatul Bădie Ernest Maftei.
Şi totuşi, deşi mulţi s-ar putea arăta surprinşi de o asemenea opţiune, îmi menţin convingerea că adevărata capodoperă a lui Lucian Pinilie rămâne filmul său de debut, "Duminică la ora şase" (1965), o operă de o rotunjime, omogenitate şi cursivitate remarcabile, dublate de o mare expresivitate a imaginii, un ton satiric ponderat, încă nepervertit de excesele de mai târziu - şi, desigur, interpretările fine şi nuanţate ale lui Dan Nuţu şi Irina Petrescu. Dacă înlăturăm tot restul, şi păstrăm numai "Duminică la ora şase", ţinându-şi alături, de mână, ca pe o soră mai mică, "Reconstituirea", avem de-a face realmente cu un mare artist al ecranului - un doar un nemuritor copil teribil, cum în mod fortuit se subînţelege şi din remarca de o profundă tandreţe, dublată de un umor irezistibil, a regretatei sale soţii, marea actriţă Clody Bertola:
"Primul meu soţ [Ştefan Constantinescu] mi-a fost ca un tată...
"Al doilea, Liviu [Ciulei] mi-a fost un adevărat frate...
"Pe Lucian [Pintilie] îl iubesc ca pe copilul meu...
...Ce-oi fi făcut, de nu m-a învrednicit şi pe mine Dumnezeu cu un bărbat?!?"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 noiembrie, 2009, h. 14:10-15:21
Bucureşti, România

Pintilie is GOD !

[Pitbull]

Da, stiu cä e Zeul täu.
Sau Dumnezeul täu...?
Primul, sau al doilea?

[civica65]

„Iubire elena“, gata de lansare


Geo Saizescu pregateste lansarea celui mai recent film al sau, coproductie Grecia-Romania-Italia, „Iubire elena“, dupa Kostas Assimakopoulos, cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Georgiana Saizescu si Adrian Paduraru in roluri principale. Imagini princeps din film au aparut in cel mai recent numar al revistei „Harababura“, editata tot de maestru.

Regizorul a inceput filmarile in noiembrie anul trecut, chiar de ziua lui. „Primul tur de manivela va fi la Atena, apoi la Naflion - prima capitala a Greciei moderne - si pe insula Spetses, urmand ca, la intoarcere, sa filmam exterioarele naturale in Italia - la Napoli, Roma, Firenze“, ne-a declarat Geo Saizescu atunci. Intre timp, odata filmarile terminate, a publicat primele imagini din pelicula in numarul 106 al revistei „Harababura“, al carei presedinte fondator este. In editorialul sau intitulat „Pacaleli… aniversare 20… ca sa se auda“, Geo Saizescu face bilantul ruinelor postdecembriste devenite „creatii“ ale politicienilor de toate culorile. Este vorba despre Casa Radio, pe care maestrul, cu umor negru, o caracterizeaza drept „o infloritoare casa de curve si de gay in expansiune, in excelente relatii de amicitie si de afaceri cu proxenetii corespunzatori scoliti… european“. Despre Centrul Istoric al Bucurestilor, regizorul se intreaba daca „doctorul Oprescu va vindeca, oare, aceasta rana vie care ne doare?“, iar despre Biblioteca Nationala spune ca a ajuns „un fel de rai pentru junimea consumatoare de etnobotanice dovedite ucigatoare, dar declarate ca apte de pasagera Putere Politica si admise ca fiind «droguri usoare»“.

De ce nu vrea Daneliuc la „Premiile Gopo“

Iata cateva dintre motivele enuntate in revista mentionata de cineastul Mircea Daneliuc, autor al celebrelor pelicule „Proba de microfon“, „Cursa“, „Croaziera“”, „Glissando“, „A 11-a porunca“, „Patul conjugal“, „Aceasta lehamite“, „Senatorul melcilor“ etc: „Trebuie sa-mi fac repede marturisirea, acum, cand sunt tarat cu film cu tot, impotriva vointei mele si cu Legea Dreptului de Autor in mana, catre acest vulcanism de piscoturi si glorii. Nu vreau aceasta strivitoare cinstire, ma proptesc in calcaie. Pentru ca locu-i perfid, bantuit de fantome veleitariste si populat cu indivizi solidari, dornici de slava, insa cu filmuletul micut. Pentru ca organizatorii sunt de marime pitica, cel mai statuar dintre ei e, natural, vestitul domn Tudorica (n.r. – Tudor Giurgiu), despre care ne amintim cum ajunsese Director-Presedinte General la Televiziunea pangrata, cum o pusese el pe butuci, de nu-si mai reveni nici recent, si cum niciun fir de par nu i se clinti de pe crestet. Ba, intalnind dupa aceea pestisorul de aur, irosi mari si surprinzatoare averi cumparand cinematografe, mall-uri, imobiliare si organizand festivaluri (…) Cele doua lesbiene (n.r. din „Legaturi bolnavicioase“) cuminti si orfane de har, care meritasera o soarta mai clara in filmul pe care-l trudi, s-au dat de mult uitarii, la fund. (…) Pentru ca niciun premiu, vreodata, nu poate face din ceva un altceva mai bun decat este, chiar dintr-un film. Lucrul e condamnat pe vecie sa ramana egal cu el insusi, asa cum a apucat sa se nasca, din toate puterile lui. Aud ca se cumpara premii in draci la Nobel sau la Cannes; nu rezolva nimic. Vanitati. Fudulii pentru romani cu scoala putina. Ziceti c-ar fi altceva pe la Gopo, pe-aici?“.

Povestea unei vieti pline de dramatism

Revenind la filmul „Iubire elena“, Geo Saizescu ne-a marturisit ca legatura sa cu Grecia nu se rezuma la prietenia cu Kostas Assimakopoulos. „La Turnu Severin, unde am urmat Liceul «Traian», aveam in planul de invatamant nu numai latina, ci si greaca. Am ramas inca de pe atunci foarte legat de cultura greaca, iar ulterior am facut multe calatorii in Grecia, invitat la diverse simpozioane pe teme de teatru. Dupa 1989, am infiintat Liga Culturala Romano-Elena, cu arte, stiinte, filosofie si religie, pentru ca romanii sa-i cunoasca mai bine pe greci, iar grecii sa ne cunoasca mai bine pe noi. Trebuie sa spun ca grecii, foarte orgoliosi si mandri, l-au trecut pe Caragiale in randul marilor valori cu sange grecesc“, ne-a declarat Geo Saizescu.

In privinta „Iubirii elene“, maestrul spune ca este o poveste emotionanta a unei vieti de exceptie, plina de dramatism a pictoritei din secolul XIX, Eleni Bukura care, prin casatoria ei cu un mare maestru italian, a devenit Elena Altamoura. Tanara se duce in Italia sa studieze pictura cu un tanar maestro, lucru de neconceput in acele vremuri. Cei doi se indragostesc, iar pentru a se casatori, ea renunta la ortodoxie si trece la catolicism. Povestea ei se intampla in paralel cu nasterea unei povesti contemporane de iubire intre doua persoane ajunse la maturitate – Filipos, negustor si critic de arta, si Beatrice, grecoaica din sudul Peloponesului, detinatoarea ultimului tablou al celei care a fost Elena Altamoura.

Geo Saizescu s-a nascut pe 14 noiembrie 1932 in localitatea Prisaceaua din judetul Mehedinti. Filmografia lui include zeci de filme, la care a lucrat si ca actor, dar mai ales ca regizor: „Pacala“ (1974), „Secretul lui Bachus“ (1984), „Un suras in plina vara“ (1963), „Asta seara dansam in familie“ (1972) sau „Pacala se intoarce“ (2006) sunt numai cateva dintre peliculele care l-au facut celebru. Este autorul mai multor carti autobiografice si despre lumea filmului, din care amintim „Jurnalul unui batran lup de cinema“ si „O istorie dramatica a unui film comic“, editeaza de ani buni revista „Harababura“ si este initiatorul Galei Premiilor „Pacala“ si al Festivalul de Film Studentesc „Hyperion“. In prezent, Geo Saizescu este profesor si prodecan al Facultatii de Arte din cadrul Universitatii Hyperion din Bucuresti si are in derulare mai multe proiecte cinematografice.

Magda SEVERIN
http://www.ziuacargo.ro/stire/11-apr...sta-Harababura

[Ipu]

A fost și la teve în urmă cu vreo două săptămâni un scurt documentar filmat în Grecia în legătură cu turnarea filmului lui Saizescu. După ce se vedea în imaginile alea, e vorba tot de o telenovelă pentru cinema.

Oare pentru Daneliuc ar trebui să simțim dispreț sau compasiune? Sunt cumva premiații (inclusiv cei români, ai) marilor festivaluri, care conform veleitarului ăstuia și-au cumpărat distincțiile, vinovați de activitatea din ultima vreme a bătrânului și tristului cineast (și escroc, după unii forumiști)? N-are ce căuta nesimțitul ăsta la o gală numită după cel care, pe lângă Daneliuc, e un colos, chiar dacă de milă l-a distribuit și pe regizorul Croazierei într-o peliculă proprie.

[Pashpix]

Primul film al lui Dan Chişu, "WebSiteStory", va avea premiera pe marile ecrane româneşti pe 14 mai


Intitulată iniţial "Pac! Eşti mort", producţia a fost realizată în Bucureşti pe durata a 12 zile, cu un buget de circa 120.000 de euro. "WebSiteStory" spune povestea a două adolescente, Laura şi Mira, care petrec o noapte într-un club. Laura se îmbată şi fumează primul joint din viaţa ei. Dimineaţa nu-şi mai aduce aminte de nimic şi află că prietena ei a murit. Şocată, vrea să afle adevărul şi descoperă pe YouTube toate postările Mirei. Dorinţa de răzbunare va pune stăpânire pe Laura şi astfel, va începe aventura ei. Povestea adolescentei se întoarce, în final, pe net, acolo unde a şi început.

"«WebSiteStory» este un experiment, un proiect pornit de la ideea că un film despre tineri şi problemele lor poate avea acurateţe numai dacă laşi aceşti tineri să se exprime. Am adunat câţiva oameni încântaţi de această provocare şi le-am dat libertatea să-şi creeze personajele, să şi le definească", spune regizorul filmului, Dan Chişu.

Din distribuţie fac parte actorii Crina Semciuc, Diana Gurscă, Alexandru Oreste Scarlat Teodorescu, Şerban Ionescu, Florin Piersic Jr., Dragoş Bucur. WebSiteStory este o producţie Dakino Film.

[keepwalking]

"Alexandru Oreste Scarlat Teodorescu"
futere, Oreste vrea sa-si vada tot numele pe generic.

[claudiu-daniel-lugoj]

cel mai bun regizor roman este Sergiu Nicolaescu.

[civica65]

este, fără doar şi poate, cel mai popular regizor român, dar şi omul cu cel mai bogat palmares.

[civica65]

„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” sau mistificarea plătită regeşte

Autorul articolului: EMIL BERDELI
http://www.puterea.ro/news1127/„Nu...VEZI-VIDEO.htm

„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” O replică a marelui actor Gheorghe Dinică din filmul „Cu mâinile curate”, intrată de multă vreme în conştiinţa a milioane de români. Cinematograful a scris şi va scrie istoria. E o realitate. Comuniştii n-au ratat nici ei impactul cinematografului în „masele largi, populare”. Iar atunci când scenarariile aparţineau un profesionist precum Titus Popovici, succesul era deplin. De pildă, majoritatea celor care au văzut - înainte de 1989, sau chiar mai recent - „Cu mâinile curate” ori „Ultimul cartuş” sunt convinşi că, în Bucureştiul postbelic, luptele între gangsterii şi poliţiştii care simpatizau cu comuniştii erau mai frecvente decât la Chicago, pe vremea lui Al Capone. Cum la fel de convinşi sunt milioane de români, mai ales cei mai tineri, că marele actor Constantin Tănase a murit pe scenă, luptându-se cu legionarii.



La 17 aprilie am publicat în „Puterea” articolul „Ceauşescu a fost «fetiţa» lui Gheorghiu-Dej”, preluat de foarte multe ziare şi site-uri, sprijinit pe mărturiile scriitorului Titus Popovici. Deunăzi, Vadim Tudor a sărit ca ars şi i-a luat apărarea „Geniului din Carpaţi”. Tribunul s-a băgat în seamă afirmând, în oficiosul partidului, că dimpotrivă, Titus Popovici era „fetiţă”, acesta fiind şi motivul pentru care l-a bătut Dumnezeu de-a murit după ce roţile unei maşini i-au strivit capul.

Ce nu ştie Vadim, care scrie după ureche, ca de obicei: scenaristul şi-a bazat dezvăluirea legată de Ceauşescu tocmai pe mărturiile vechilor activişti de partid. După cum susţinea Titus Popovici în „Disciplina dezordinii”, atunci când unii deputaţi, sătui de şedinţe interminabile, dădeau pe gât un coniac „Courvoisier”, chiar la bufetul Marii Adunări Naţionale, prindeau curaj şi vorbeau pe şleau despre relaţia homosexuală dintre tânărul Nicolae şi Gheorghiu-Dej, care ar fi avut loc în închisoarea Doftana.Era modalitatea unora dintre ei de a se descărca după ce-l suportau pe Ceauşescu timp de patru-cinci ore într-o sală în care se sufocau pentru că „tovarăşul” nu suporta aerul condiţionat. Tăria franţuzească făcea minuni, iar aleşii de atunci nu se temeau nici de faptul că pereţii bufetului aveau urechi.

Toţi chelnerii care-i serveau pe deputaţi erau securişti - de la căpitan în sus, cum scria în volumul mai sus amintit Titus Popovici, şi el deputat în MAN la începutul anilor ’70.

Titus Popovici are alte „păcate”


Nu i se poate reproşa lui Titus Popovici faptul că a scris despre relaţia fierbinte dintre Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej.

Povestea era cunoscută de către capii PCR încă de la sfârşitul anilor ’30. Nu scenaristul a lansat-o - Popovici, membru al CC al PCR, a fost doar unul dintre cei care a relatat-o. Avantajul său, spre deosebire de ceilalţi, avea talent scriitoricesc.

Titus Popovici are alte „păcate”, nu ce-i reproşează Vadim. Filmele artistice făcute după scenariile sale au mistificat istoria contemporană a României. „Cu mâinile curate (1972) ori „Ultimul cartuş” (1973), (senariul - Titus Popovici, regia - Sergiu Nicolaescu), cu mare succes la public, prezintă o Românie postbelică aproape fantastică, în care comisarii de poliţie comunişti ori simpatizanţi acestora curăţau ţara de gangsteri, la capătul unor lupte sângeroase care ţineau spectatorii cu sufletul la gură. Adevărat, suntem în faţa unei ficţiuni, dar oare toţi au perceput-o ca atare? Mă îndoiesc. Presa vremii nu avea voie să dezbată asemenea subiecte. După 1945, adevăraţii comisari de poliţie nu arestau gangsteri la Bucureşti pentru că nu prea existau, ci, la ordinele noii puteri instaurate de către Moscova, doar opozanţi politici ai comuniştilor - care ajungeau la puşcărie ori la zid. Iar asta nu trebuia să se ştie. Poveştile lui Popovici, transpuse cinematografic, aveau tocmai menirea să rescrie istoria.

La jumătatea anilor ’70, pe când eram elevi, credeam mai mult în „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu… Lăscărică!”, decât în tot ce ne spuneau profesorii de istorie. Mă refer la cei de bună credinţă. De multe ori, ignorând politica oficială, aceştia reuşeau să ne transmită, chiar şi „printre rânduri”, adevărul. Dar, mesajul din „Cu mâinile curate” era aproape imposibil de ignorat de către nişte adolescenţi ca noi. Câţi au aflat ce s-a petrecut cu adevărat în România postbelică dintre cei care au văzut filmul? Este un mister pe care sper să-l elucideze cercetătorii istoriei contemporane

Chiar şi pe Traian Băsescu l-au marcat replicile din filmele româneşti cu „gangsteri”. Altfel, după alegerile prezidenţiale, n-ar fi spus, legat de adversarii politici: „Un fleac, i-am ciruit”, parafrazand replica lui Sergiu Nicolaescu: „Un fleac, m-au ciuruit”.

Legionarii scoşi din minţi de Caratase

„Actorul şi sălbaticii” (regia - Manole Marcus, 1975), un alt film cu mare succes la public, realizat tot după un scenariu de Titus Popovici, care a mistificat grosolan realitatea. Producţia cinematografică, inspirată de viaţa lui Constantin Tănase, unul dintre cei mai mari comici români, îl are în rolul principal un alt mare actor: Toma Caragiu (Caratase). Acţiunea se desfăşoară între cele două războaie şi scoate în evidenţă conflictul dintre actor şi legionari, scoşi din minţi de spectacolele lui Caratase, care îi satiriza.

Acum se scrie că această peliculă punea problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele unei lumi dictatoriale. Numai că, din 1975, când a fost realizat filmul, până în 1989, nu s-a suflat o vorbă despre această chestiune. Tocmai pentru că în România era dictatură – n-a apărut un rând despre faptul că povestea din „Actorul şi sălbaticii” n-are legătură cu cea a lui Constantin Tănase. Milioane de români cred şi acum că marele actor a fost terorizat de legionari. Au ei păcatele lor, dar nu şi pe acesta.

Legionarii, duşmanii declaraţi ai comuniştilor, au fost arătaţi tot timpul de propagandă drept inamicii marilor conştiinţe româneşti. Asta era reţeta ideologică a României comuniste, pe asta a aplicat-o şi Titus Popovici. Adevărat, cu talent.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”

Lui Tănase nu i s-a tras de la legionari, precum lui Costică Caratase în „Actorul şi sălbaticii, ci de la Armata Roşie. El a murit la Bucureşti, în 1945, după ce, pe scena Teatrului Cărăbuş, a rostit o acidă satiră la adresa armatei sovietice „eliberatoare”, care jefuia civilii de bunurile personale, în special ceasuri de mână.

Cupletul suna aşa: „Rău era cu «der, die, das» (cu nemţii - n.m.)/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moşie/ Haraşo, tovărăşie!”.

Spectatorii l-au aplaudat frenetic şi l-au ovaţionat îndelung pe marele actor. Apoi, după mai multe spectacole cu sala plină, Tănase a fost arestat şi ameninţat cu moartea - nu de legionari, ca în “Actorul şi Sălbaticii”, că ei nu mai jucau nici un rol din 1941, ci de puterea comunistă adusă de tancurile sovietice.

Marele Tănase nu s-a lăsat însă intimidat. Într-un alt spectacol, a apărut pe scenă cu mâinile pline de zeci de ceasuri, precum soldaţii sovietici. N-a scos o vorbă multe minute în şir. Apoi, de sub haină, a scos un ceas de perete. Arătând spre acesta, a spus doar atât: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Momentul a fost unul dintre cele mai mari succese ale sale. Peste două zile însă, a fost găsit mort. Avea 65 de ani. S-a spus că decesul s-a produs din cauza unui blocaj renal, după ce a înghiţit 20 de aspirine într-o zi. Nimeni însă nu a crezut aşa ceva.

Culmea ironiei, Tănase, care era moldovean, devine, în viziunea lui Popovici, machedonul Caratase. Asta, din simpatie pentru Toma Caragiu, care era aromân. Ce a uitat scenaristul? - şi foarte mulţi legionari au fost aromâni. Ca să nu mai vorbesc despre cacofonia Costi(că Ca)ratase, pe care cred că a făcut-o intenţionat. O autoironie probabil.

I-a plătit regeşte

Propaganda prin film a fost cultivată de toţi dictatorii secolului XX. De pildă, Ceauşescu hotăra şi cine sunt eroii producţiilor autohtone.

Titus Popovici ne-a lasat o mărturie legată de preocuparea liderului comunist pentru filmul istoric, tot în „Disciplina dezordinii”, volumul său memorialistic.

„Secretarul general - scria Popovici - mi-a spus că revăzuse aseară, la televizor, Mihai Viteazul şi i s-a părut «corespunzător», dar de ce l-am pus să se încoroneze în biserică la Alba Iulia? «Pentru că acolo s-a încoronat», am răspuns zâmbind. «Trebui dă a face şi alte filme istorice», a spus după un timp, cu gravitate. «Mă gândesc la Avram Iancu», i-am mărturisit vechea mea preocupare. S-a făcut negru. «Nu!», a zis, «Avram Iancu nu a fost un ierou. El s-a demobilizat, nu a continuat lupta»”.

După 1989, Titus Popovici se întreba cum a fost posibil ca sistemul comunist să se impună în atâtea ţări, printre care şi România? Păi a fost posibil şi pentru că oameni de anvergură au servit, contra cost, o ideologie în care nu au crezut nici măcar o clipă. Regimul comunist a avut nevoie de mistificare şi i-a plătit regeşte pe cei care eu construit-o - nu s-a uitat la bani, iar Titus Popovici n-a ratat ocazia.

[Pashpix]

Saizescu: "Televiziunea este locul unde arta trebuie să treacă, nu trebuie să rămână"

Regizorul Geo Saizescu afirmă că "televiziunea este locul unde arta trebuie să treacă, nu trebuie să rămână", adăugând că unul din motivele pentru care comedia "s-a devalorizat" este producţia televizată de momente comice, transmite corespondentul MEDIAFAX. Geo Saizescu a declarat, la dezbaterea "Comedia ieri, astăzi şi mâine", organizată în cadrul Comedy Cluj, că în sitcomurile de televiziune nu se mai intră în profunzimea personajelor.

"Televiziunea este locul unde arta trebuie să treacă, nu trebuie să rămână. Unul din principalele motive pentru care comedia românească s-a devalorizat este producţia televizată de momente comice, emisiuni de umor, gag-uri facile în care nici regizorii, şi nici protagoniştii nu sunt antrenaţi în arta de a întreţine oamenii. Nu mai sunt scriitori de umor, textele sunt scurte, dialogurile nu sunt percutante, personajele nu mai sunt colorate, specific. Toţi sunt nişte butonişti", a spus Geo Saizescu.

Analist profund al genului comic, Geo Saizescu a vorbit pe larg şi despre complexitatea iniţiativei de a face un om să râdă, dar şi despre cum "dilema Cehov" - care şi-a intitulat majoritatea pieselor comedii, dar sunt de fapt drame - este şi astăzi una dintre problemele cu care se confruntă regizorii şi actorii în abordarea unei teme de film sau spectacol. La rândul său, actorul Sebastian Papaiani a spus că este foarte greu să se găsească limita comicului.

"Totul vine de la sine. Trebuie să găseşti limita comicului şi asta e foarte greu, pentru că majoritatea oamenilor privesc comedia cu neîncredere, ca şi când ar fi ceva neserios. Dar nu există profesor de gag-uri, depinde de fiecare", a spus Sebastian Papaiani. Geo Saizescu şi Sebastian Papaiani au fost protagoniştii unei dezbateri pe marginea conceptului de comedie, precum şi a evoluţiei acestui gen cinematografic, în viitoarele producţii româneşti. Dezbaterea, realizată în cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional de Film Comedy, a fost moderată de directorul Centrului Naţional al Cinematografiei, Eugen Şerbănescu.

Geo Saizescu şi Sebastian Papaiani vor primi, în cadrul Galei celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional de Film Comedy, premii de excelenţă.

[keepwalking]

dar ce, mai exista sitcomuri romanesti?
ne-au luat painea de la gura, cu reality show-urile lor de kkt!

[Pashpix]

Viaţa bate filmul. De vorbă cu Dinu Cocea (Roxana Vasile)

L-am cunoscut la Ambasada Romaniei din Paris. Venise, ca si mine, sa asiste la o conferinta-spectacol a maestrului Radu Beligan. S-a asezat pe scaunul alaturat si a inceput sa povesteasca. Ca l-a cunoscut pe Beligan... ca a filmat cu Petrut... cu Piersic... <Iertati-mi, va rog, ignoranta, dar cum va numiti?> <Dinu Cocea!> Prin minte nu-mi treceau decat titluri de filme - "Iancu Jianu, haiducul", "Iancu Jianu, zapciul", "Zestrea Domnitei Ralu", "Ecaterina Teodoroiu", "Haiducii", "Razbunarea haiducilor", "Haiducii lui Saptecai" ... Dupa momentul de uimire, inerent, l-am rugat sa accepte sa stam de vorba mai pe indelete, sa depanam amintiri.

R.V: Sunteti la Paris din 1985. Nu ma insel, nu?

D.C: Nu, nu va inselati. 1985. Am ajuns aici cu trenul si am intrat direct in spital, unde am stat o luna.

R.V: De ce ati plecat din tara? Ati fugit?

D.C: Nu, n-am fugit. Am fost dat afara. De Ceausescu. In afara de filme artistice, realizam si filme de protectia muncii. Pe unul din ele imi propusesem sa-l fac la hidrocentrala Vidraru, din Arges, de langa Pitesti. Vorbeam de incompetenta profesionala a unor cadre tehnice de a construi o hidrocentrala pe un munte de calcar. Scenariul a fost respins de adjunctul Suzanei Gadea, de la ministerul culturii. <Scenariul asta, Dinule, e anti-statal si anti-guvernamental… Cum poti sa-ti bati joc de marile realizari din tara noastra?> mi-a spus el. Pe aceasta tema, noi, cineastii, am facut o sedinta la care a venit si Ceausescu. Cand am luat cuvantul, i-am spus despre scenariul meu - ‚Pe apa Sambetei’ se numea. Am precizat ca nu atac realizarile marete ale statului socialist roman, ci doar pe cele facute de cadre necalificate, incompetente. Ceausescu a cascat ochii mari, apoi a cerut pauza si a plecat. S-a terminat sedinta. In aceeasi zi, am mers la minister. <Ce-ai facut, nenorocitule? Ti-ai dat foc singur la palarie! Cum ai putut sa spui lucrul ala? Uite, am primit telefon de la Suzana Gadea ca nu mai ai voie sa intri nici macar pe poarta studioului!> - mi-a spus Fernoaga, directorul Casei de filme. Si asa… m-au dat afara din meserie! Mi-am facut imediat toate formele la Pasapoarte si la Ambasada Frantei pentru plecare definitiva. Intre timp, dand spaga, am reusit sa le scot din Romania pe sotia si pe fiica mea. Asta s-a intamplat in 1981. Eu am mai ramas cativa ani. Vorbeam cu ele la telefon. Ma duceam noaptea la Palatul telefoanelor de pe Calea Victoriei si le sunam. Cum scrisorile nu ajungeau la ele, am rugat-o pe sotia ambasadorului din Congo la Bucuresti, o negresa foarte simpatica, sa ma ajute. Locuia vis-a-vis de noi, pe Caderea Bastiliei. <Sigur, aduceti-mi-le!> - mi-a spus ea. <Pai, nu pot, ca sta politaiul la poarta>. Asa ca, am facut un arc, legam pe sageata scrisoarea si trageam de pe balconul meu pe balconul sotiei ambasadorului. Asa am reusit sa corespondez cu sotia si cu fiica mea!

R.V: Ele au plecat in 1981, dumneavoastra in 1985!

D.C: Exact! Intre timp, datorita relatiei pe care am avut-o cu ministrul de externe Stefan Andrei, prin intermediul Violetei, sotia lui, actrita, acesta mi-a inlesnit o intalnire cu Elena Ceausescu. <Ce, esti nebun? Vrei sa pleci din tara, cand numele tau e pe toate gardurile? Treaba ta, n-ai decat sa pleci, dar ai s-o faci numai cu picioarele inainte!> - mi-a spus ea. La ceva vreme dupa aceasta discutie, aflu ca tovarasa este si presedinta unui institut de futurologie, stiinta viitorului, si ca scrisorile pe care le primeste acolo le citeste personal, ca e curioasa. Asa ca i-am trimis o scrisoare in care ii spuneam, in doua vorbe, <cucoana, nu-ti permit sa-ti bagi labele in viata mea personala>. Chiar asa i-am spus: <labele>. Pentru ca imi spusese ca imi gaseste ea alta nevasta!

R.V: Cum ati reusit sa plecati in cele din urma?

D.C: Dupa ce i-am scris acea scrisoare, a doua zi am fost chemat la Pasapoarte. Am primit pasaportul … pupaturi … am fost rugat sa nu zic nimic rau de tara … am luat trenul catre Franta … si in tren am paralizat total. Din Gara de Est, de la Paris, am ajuns cu targa direct la spital, la Pitie-Salpetriere. Mi s-au facut analize si mi s-a gasit in sange strontiu 0,02%. Fusesem iradiat!

R.V: Primul film semnat Dinu Cocea cand a fost, in ce an?

D.C: Si aici este o poveste intreaga! De exemplu, in „D’ale carnavalului” eram regizor secund. Gigi Nagy, venit de la Moscova, nu stia nici macar cine e Caragiale, dar fusese repartizat sa faca filmul, ca asa era pe atunci. Eu am fost omul din umbra! La fel si in „Ciulinii Baraganului”. Louis Daquin era regizorul principal, insa eu am facut distributia, l-am gasit pe Nuta Chirlea - un copil de 10 ani de la tara, care interpreta rolul principal. Daquin mi-a spus <vreau un baiat de la sat, nu de la oras>. Si am plecat prin sate sa caut. Copilul asta, baiat frumusel foc, nu era la scoala. Era pe camp, la cules stiuleti de porumb. Asa l-am gasit pe Nuta si l-am luat in film. Apoi am facut „Tudor”. Lucian Bratu, regizorul principal, era tot cu studii la Moscova. Ca astia erau preferati! Noi ceilalti eram secunzii! Aaaa, mi s-a oferit sa fac filme, dar mi-au dat ei scenariul lor - „Marinica, tractoristul”, „Leana, stahanovista”… Nu, nu, nu, nu… I-am refuzat categoric! Abia dupa „Tudor” am facut primul meu film ca regizor plin - „Haiducii” (n.r. 1966). Am inceput filmarile cu Emanoil Petrut in rolul principal. La Suzana, unde filmam, el s-a dus la restaurant… Cand s-a intors, a vrut sa incalece pe cal… calul, intepat de bondari, s-a speriat…a sarit… Emanoil, cu piciorul prins in scara calului, a cazut si s-a lovit la cap… era sa moara… A trebuit sa-l schimb, asa ca l-am luat pe Ion Besoiu care, nu zic ca nu e actor bun, e foarte bun, dar nu era ce-mi trebuia mie. Eu aveam nevoie de o figura mai necioplita, mai din popor. Dar n-am avut ce face, m-am apucat de film. Cum l-am facut? Cu saru’mana! Directorul Popa mi-a dat Pelesul gratis, caii erau la Nicolaescu, ca lui i se dadeau toate aparatele, toti caii…tot… Popa mi-a spus <Securitatea are aici cai pentru banditii din munti, dar cum in Bucegi nu sunt banditi, caii stau de pomana. Sefului securitatii ii place sa bea, asa ca, daca il afumi bine, iti da caii>. Asa am facut si am facut rost de cai pentru trei-patru zile de filmare! La Patriarhie, la popi, m-am dus si am facut matanii, asa ca la Suzana am avut cazare pe gratis, maicutele ne gateau… si in felul asta, cu 3 milioane, m-am putut descurca. Dupa ce l-am terminat, „Haiducii” a intrat la Patria pentru o saptamana. In prima zi s-au vandut 25 de mii de bilete. Sala avea o capacitate de 1.500 de locuri. Filmul a fost prelungit o luna si jumatate. Cand in film, in ocna, se canta 'Hristos a inviat', lumea se ridica in picioare in sala si aplauda. Nu zic ca a fost un film extraordinar, dar am avut o presa nemaipomenita. In decursul a numai zece ani, filmul a fost vizionat de 9 milioane de spectatori...

R.V: …si telespectatori!

D.C: „Haiducii” a fost cumparat de un evreu roman stabilit la Paris, Henri Deutschmeister, si exploatat aici pe piata. De fapt, toate filmele mele au rulat si in Franta.

R.V: Care sunt actorii pe care ii aveti la suflet? Ati filmat cu foarte multi - Florin Piersic, Adrian Pintea, Ion Besoiu, Marga Barbu, Jean Constantin…

D.C: Pai, pe vremea aia, Jean Constantin facea doar figuratie la teatrul Fantasio. L-am cunoscut la Constanta si l-am luat in filmele mele. Mi-am dat seama ca e valoros si am creat pentru el rolul lui Parpanghel, tiganul. A avut un succes nebun, incat l-au luat, apoi, toti regizorii. Si cu Toma Caragiu am avut relatii extraordinare. Sa va povestesc un lucru nostim care nu e stiut! Toma avea probleme - nu voia sa mearga cu liftul. A plecat teatrul Bulandra in America si el s-a dus cu vaporul, nu cu avionul. De ce? Ii era frica. Cand era mic, mama lui l-a dus la o ghicitoare oarba care i-a spus ca o sa moara de moarte rea. Ceea ce, de fapt, pana la urma, s-a si intamplat.

R.V: De Florin Piersic ce amintiri va leaga?

D.C: Vaaai… Florin a facut pipi in bratele mele cand avea cinci-sase luni. Eram coleg da banca cu sora lui, cu Lucia Piersic, la Satu Mare. Deci il cunosc de atunci. Ne-am reintalnit, dupa douazeci de ani, la „Ciulinii Baraganului”.

R.V: Marga Barbu?

D.C: Am fost cam de aceeasi generatie. Foarte stoica, serioasa si buna actrita. Apoi, i-am avut si pe Giugaru, Fintesteanu, Olga Tudorache, Fori Etterle, Colea Rautu…am construit roluri pentru el…

R.V: Aveati preferintele dumneavoastra!

D.C: Preferinte… nuuu… era o viziune careia actorii trebuiau sa-i corespunda tipologic si psihologic… De exemplu, pe Stela Furcovici, in „Ecaterina Teodoroiu”, am luat-o pe cand era figuranta la Turda. Am incercat vreo 30-40 de actrite tinere pana sa o gasesc pe ea. Actoriceste, unele erau mai bune decat ea, dar nu aveau temperamentul ei zurliu. De ce zurliu? Pai, zurlie a fost si Ecaterina Teodoroiu cand a plecat printre barbati, ca sa lupte pe front.

R.V: Cand ati venit la Paris, in 1985, ati continuat sa lucrati in lumea filmului, a cinematografiei?

D.C: Am mai scris cateva scenarii. Practic, insa, din punct de vedere financiar, n-am mai trait din film. Dar primesc inca drepturi de autor, pentru ca filmele mele sunt, in continuare, difuzate. De la Revolutie pana acum, s-au dat de sute de ori pe toate posturile de televiziune! De ce le dau? Nu pentru ca sunt ele grozave, ci pentru ca fac rating si merg bine reclamele.

R.V: Daca ati lua-o de la capat, ati face acelasi lucru pe care l-ati facut toata viata?

D.C: Si maine! Unii zic <Domnule, are 80 de ani, e mult!>. Mintea o am de 15-20 de ani. E drept, merg mai greu cu picioarele, dar Jean Mihail, care mi-a fost profesor, n-avea un picior si tot s-a urcat pe munti, in Bucovina, ca sa filmeze „Rapa Dracului”. Asta-i viata! Filmele mele vor ramane in arhiva si vor putea fi vazute si peste 100 de ani, daca nu ia foc arhiva. Dar asta numai Dumnezeu o stie!