Poezia

[Cretzulynne]

Pentru voi toti:

O! poezie, pe când toate în lume trec si-mbatrânesc,
Când nu mai sunt nici eu baiatul cu inima nevinovata,
Când zilele copilariei sunt o ghirlanda scuturata,
În mine iar te regasesc,
O! Poezie.
Te regasesc si tot aceeasi: cu tinerete coronata;
Tot calatoare printre stele, sau din naltimea înstelata
Tot coborând si printre oameni si rencepând sa rascolesti,
O! Poezie,
Tu singura nu-mbatrânesti.

(Când toate trec şi-mbătrânesc - Alexandru Macedonski)

[klute]

Tweedledum and Tweedledee
Agreed to have a battle;
For Tweedledum said Tweedledee
Had spoiled his nice new rattle.

Just then flew down a monstrous crow,
As black as a tar-barrel;
Which frightened both the heroes so,
They quite forgot their quarrel.

[White1]

Night falls fast.
Today is in the past.

Blown from the dark hill hither to my door
Three flakes, then four
Arrive, then many more.

[into_the_labyrinth]

@Cretzulynne: Gând la gând cu bucurie. Mulţumesc pt. postarea poeziei "De-aş fi din nou copil", în variantă integrală.

Postez şi eu fragmentul (e drept, destul de micuţ) din Baudelaire. Nu că nu l-aţi şti (şi tu, şi klute, şi administratorii), dar aveam o datorie, întrucât am descoperit târziu secţiunea:

Eu ştiu că îl aşteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii, prea fericiţi, la tine
Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ,
Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ.

Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-ndreaptă,
Şi ca-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi.

Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereştii aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om şi vreme.

Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Faţă de care ochii neasemuiţi, ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor.

(Charles Baudelaire, “Binecuvântare”, fragment)

[into_the_labyrinth]

”Chiar zeii, arşi de-ai dragostei fiori,
Muţi, uită de plămada lor zeiască
Şi-ajung şi ei, ca bieţii muritori,
Olimpiene clipe să trăiască.
Şi omul poate, dar curând, trupească
Povara lui de lut din nou l-apasă.
Ei, şi? E-n stare el să făurească
Din ce a fost şi-o fi, miraculoasă
Statuie, ca a ta, pentru veci frumoasă”.

(George Gordon Byron - Pelerinajul lui Childe Harold, cântul al patrulea)

[into_the_labyrinth]

”Nimic, această spumă, vers
Virgin redecupând o cupă
Sirenele cum una după
Cealaltă multe-n larg s-au şters.

Ci iată-ne din nou în mers,
Prieteni, eu rămas la pupă
Voi prora însăşi dând să rupă
În iarnă fulgerul submers;

Cu tot tangaju-i o beţie
Frumoasă nu are să-mi ţie
În loc salutul datorat

Însingurări, recifuri, astre
Celor ce noimă-i vor fi dat
În alba-i râvnă pânzei noastre”

(Salut - Stephane Mallarmé, traducere de Şerban Foarţă)

[Cretzulynne]

Estivală...

Căldură toridă. E vară,
Razele de soare te-nţeapă,
Ce linişte şi cald e afară,
Din apă.

Te arunci ca un peşte,
Scăpat cumva din plasa ruptă,
În râul ce liniştit unduieşte,
Sub stâncă.

În jur totu-i aprins,
De căldură pietrele crapă,
Când din greşeală le-ai împins,
În apă.

În oraş căldură mare,
Asfaltul crapă sub talpă,
Chioşcuri de răcoritoare,
Vând apă.

de Mihai Leonte

[Namaste]

To kiss the forehead – is to erase worry.
I kiss the forehead.

To kiss the eyes – is to cure insomnia.
I kiss the eyes.

To kiss the lips – is to quench thirst.
I kiss the lips.

To kiss the forehead – is to erase memory.
I kiss the forehead.

June 5, 1917

***

В лоб целовать -- заботу стереть.
В лоб целую.

В глаза целовать -- бессонницу снять.
В глаза целую.

В губы целовать -- водой напоить.
В губы целую.

В лоб целовать -- память стереть.
В лоб целую.

By Marina Tsvetaeva
(Translation by Andrey Kneller)

[White1]

From the Wisdom of Psychopats:

i was talking to a moth
the other evening
he was trying to break into
an electric bulb
and fry himself on the wires

why do you fellows
pull this stunt i asked him
because it is the conventional
thing for moths or why
if that had been an uncovered
candle instead of an electric
light bulb you would
now be a small unsightly cinder
have you no sense

plenty of it he answered
but at times we get tired
of using it
we get bored with routine
and crave beauty
and excitement
fire is beautiful
and we know that if we get
too close it will kill us
but what does that matter
it is better to be happy
for a moment
and be burned up with beauty
than to live a long time
and be bored all the while
so we wad all our life up
into one little roll
and then we shoot the roll
that is what life is for
it is better to be part of beauty
our attitude toward life
is come easy go easy
we are like human beings
used to be before they became
too civilized to enjoy themselves

and before i could argue him
out of his philosophy
he went and immolated himself
on a patent cigar lighter
i do not agree with him
myself i would rather have
half the happiness and twice
the longevity

but at the same time i wish
there was something i wanted
as badly as he wanted to fry himself

[Cretzulynne]

1
A nu gîndi la nimic
a gîndi în gol
printre crengile copacilor aburul primaverii
am prins atîtia oameni la ananghie si-am împartit cu ei
zile fara rost
privesti pe geam auzi ceasul cum ticaie
esti învelit în viata asta ca-ntr-o plapuma imensa
si nu poti face nici o miscare
tot ce hotarasti devine altceva
sunt valuri de fapte care le acopera pe-ale tale
o existenta fara consimtamînt a cui?
pe masa paharul cu apa
si-n el imaginea ta parca pe strazi periferice un om tacut
care ti-a facut cu mîna într-o doara
i-ai raspuns cu acelasi gest si n-ai mai stiut
în lumina strazii care din voi e mort

astfel de fapte darîma peretii
esti congener cu aerul din marile baloane
pe care le-ai condus prin spatii imprevizibile
si musafirii casei privesc fotografiile admira norii
care te-nconjoara dau din cap
la zilele tale de glorie
sa zbori prin viata ta într-un balon
în mansarda usoara cu lestul oaselor tale
alaturi de-un cîine de experienta
care latra la steaua polara
stratosfera
a gîndi la nimic
a gîndi în gol
simti ca te-ai realizat

2
aer pe crengile copacilor
mai mult aer decît în propriu-mi gîtlej
de aici vine tristetea de-a fi om
de-a avea o casa cu mobile si obiecte
si-o mama care moare

acum e zi
a cîta de la nasterea ta
a cîta pîna la moartea ta
traiesti într-un gol
într-o lipsa umbrita
ca un pahar din care nu bea nimeni ani întregi
si se sparge la un cutremur

oamenii îsi întorc spatele unul altuia
scrisorile mor în sertare
e-mailul se sterge din memorie
tag-urile de pe ziduri mucezesc
o cioara pe creanga copacului croncane duios
la golul dimprejur

3
un singur nume
o singura viata
tacîmurile din copilarie
cu care manînci pîna azi

cutitul cu care ai taiat
milioane de felii de pîine
furculita cu care ai desfacut carnea
a mii de gaini

lingura din care ai înghitit si miere si fiere
toate ale tale
personale ca propria-ti semnatura
ai lasat prin testament

sa-ti fie puse pe piept în cosciug
timpul le va împreuna cu oasele
tacîmuri si oase
resturi de la cina cea mare

4
toate cele cuvenite
adica aer si apa
în pestera mea din vîrful muntelui
în beciul de la periferia capitalei

oameni si grîu
dati la schimb pe marile oceane
veniti la mine valuri cu zumzaitul vostru
roadeti marginile continentelor
roadeti-mi pielea

se va face o data lumina
talpile pantofilor mei vor lua foc
pe strazile metropolelor lumii
fumul va pluti pe deasupra oceanelor
precum coada despletita a iubitei mele

ura iubire
apa aer foc
de ce-ar trebui sa raspund peretilor cu propria-mi viata

5
nu case
nu strazi
doar acest fir de paianjen care se leagana
în golul dintre doi copaci

nu soare
nu umbra
doar acest orb pe care cineva îl miluieste
cu o bancnota expirata

nu fereastra
nu usa
doar prieteni morti (destui) încît ma-ntreb
la ce-mi mai slujesc volumele din biblioteca

nu stele
nu cosmonauti
doar aceasta gramada de nisip vînturata la lumina lunii
de-un sinucigas
înainte de a-si vîrî capul în ea

6
anticipam stele
care vor lumina strazile
oamenii vor fi usori ca niste meduze
în piata publica statui gonflabile
dureri fara cauza
si mesteri anestezisti

copiii vor învata de mici
sa se foloseasca de golul din sutele
de oase ale trupului lor
în scoli mostre de stratosfera
mulaje de noosfera
hartile curentilor celesti
o civilizatie a golului
a înaltarii

doar încapatînatii de copaci
vor tîrî o umbra
tot atît de grea ca-n copilaria bunicului

7
n-am luat nimic în gura
si s-a facut amiaza
sunt omul care scrie ca un apucat
ma trage golul dintre litere
ma trag zilele care mi-au mai ramas
ma trage viata neterminata a prietenilor morti
ma trag strazile pe care ei n-au mai apucat sa puna piciorul
ma trag nimicurile din copilarie uitate prin cotloanele casei
ma trage rîpa cu broaste testoase unde chiuleam de la scoala
ma trage coltul unei ferestre care la 6 ani mi-a lasat un semn pe frunte
semn care ma va ajuta sa nu fiu substituit din greseala la morga
în sertarul frigorific în care voi astepta o vreme
pîna se vor pregati cerurile sa ma primeasca
pîna va izbucni focul cel mare al golului
universal

8
cineva
se va rasti la mine de dupa un zid
va fi o voce umed necunoscuta
îmi va stîrni senzatii sterile
nu aveam destul lapte spunea mama
si-a trebuit sa angajez o doica
nu am destul gol spun eu
voi angaja o cometa pentru nepotii mei
pe usa casei cartea de vizita
prinsa cu o ventuza va suiera usor
atunci cînd mi se va naste cîte-un fiu
umeda predestinare pe casa scarii în umbra
copacului de afara

9
va fi tacere
golul va fi limitat de tacere
ultima cioara va înghiti ultima furnica
cercul unui copil se va scufunda adînc în nisip
si-n cîte vesnicii
vor licari acolo apele unei fîntîni?

Balada golului - Constantin Abaluta

[White1]

Villanelle For Our Time

[victor_homescu]

Mulţi dintre voi apreciază,poezia versului scurt,citesc ce scrieți/poezie proprie/ dar şi ce postaţi,poeme scrise de cei consacraţi.
Personal,citesc,scriu şi mi-e aproape poezia de tip discursivist.Mi-a căzut în mâini o carte rară,în traducere română,cu mulţi ani în urmă,cele 10 elegii/de fapt 9/nouă şi a 10-a neterminată,ale unui poet care,precum Kafka,a trăit şi scris (nu dezvolt),undeva la limită.E vorba de R. Maria Rilke.
Scriu,din memorie,câteva rânduri,din prima sa elegie:

Cine daca-şi striga,m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul m-ar lua,vreodată pe mâinile lui,
Aş pieri în faţa prezenţei prea tari,
Căci frumosul nu-i altceva decât începutul unui cumplit,pe care-l iubim
şi,pe care-l adimirăm atât,
Pentru că,din nepăsare,din dispreţ nu ne distruge,
Cumplit,e orișice înger

[Cretzulynne]

R. Maria Rilke.
Scriu,din memorie,câteva rânduri,din prima sa elegie

Se gaseste orice pe internet.

Elegiile duineze

Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri
de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.
Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu
că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costişă, pe care zilnic
să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri
şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă
căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.
O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul - cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?
Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul
către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările
simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simţi. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,
când în tine marile, străinele gânduri
intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Cântă-le - aproape invidiate de tine - îndrăgostitele care-au fost părăsite
şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;
adu-ţi aminte: eroul durează, - chiar şi căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe îndrăgostiţi natura sleită
îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI - n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-şi spună după sublima pildă
a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai
sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi
mai departe şi n-o luau în seamă.
Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?
Sau o inscripţie îţi apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe
acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori
a duhurilor curată mişcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie. - Dar cei vii fac toţi
greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii
târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.






Elegia a doua

Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi?

Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii de esenţe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumuseţe
se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii
ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -:
nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră?
Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?)

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră
îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită
în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă
de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?
Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt
până ce el, covârşit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Ştiu,
sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi
cu îmbrăţişarea voastră - nu piere; pentru că
sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte
aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins
spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind,
şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:
îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa
gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute
din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră
ne depăşeşte mereu ca şi ei.
Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potoleşte, nici în
trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte.






Elegia a treia

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul - pe care ea şi-l recunoaşte de departe - ce ştie el
de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,
- ah! şiroind cât de adânc din necunoscut - îşi înălţa
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?

Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.
Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l ... dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.
Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,
şi ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,
ca şi cum ai fi ştiut CÂND podeaua are să joace ...
Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă
gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile
perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.

Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
PĂREA ocrotit... Dar LĂUNTRIC: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?

Ah! atunci nici o prudenţă NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi.
Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.

Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare
spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.
Da, Înfricoşătorul zâmbit-a ... Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?
O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.

Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află ACEASTA:
că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA
- iată, copilo, fost-a înainte de tine.

Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi
în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri
au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,
din toate acele fiinţe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi
cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi
năzuiau să vină spre tine ... O, lin, cu blândeţe
împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranţă, - du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor
precumpănire ...
Păstrează-l! ...






Elegia a patra

O, pomi ai vieţii, o, când iernatici?
Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem
uniţi printr-un acord ca păsările migratoare.
Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul
şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare.
Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp.
Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc -
atât timp cât maiestuoşi sunt - nici o slăbiciune.

Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea
copleşitoarea prezenţă a Celuilalt.
Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii
nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care
îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie?
Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,
un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine;
căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric
al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară.
Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte
în faţa cortinei inimii sale?
Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio.
Uşor de înţeles. Ştiuta grădină,
şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.

Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca,
el e deghizat şi devine un burghez
care intră în casă prin bucătărie.
Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate.
Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa
şi sforile ei şi chipul ei
încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i.
Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când
mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! - chiar dacă
dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu,
chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni,
nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii;
eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.

Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut
gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea,
tu, gustând încă pe măsură ce creşteam
primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;
tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,
iscodeai privirea-mi înceţoşată;
- o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des
te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea,
tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă
la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii
ale seninătăţii, - nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi,
nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră
pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu
mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru,
atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii,
în care voi nu mai eraţi ....: când doresc să aştept
în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens
încât să devin numai privire, astfel ca la urmă
ca actor un Înger trebuie să se arate,
iar el ridică păpuşile din nou să joace.

Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol!
Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,
dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre
se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci
jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii
nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi
e doar simplu pretext. Nimic
nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei,
când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât
trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.
Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi
să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste
pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.
Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie,
eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo
în spaţiul care desparte lumea de jucărie,
în locul acela, dintru început
întemeiat pentru un eveniment pur.

Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos?... Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte.






Elegia a cincea
(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin
mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală,
grăbiţi PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu
nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Şi abia, iată, ridicaţi în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenţei..., de-ndată de asemeni bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi,
ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! şi-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înfloreşte şi se scutură. În jurul
acestui şteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, -
nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut
şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă.
Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, - solid
şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate.

O, voi,
de care o suferinţă, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescenţe...
Şi tu, cel care într-o cădere
aşa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) -
tu care cazi şi te izbeşti de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii
ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită;
totuşi, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde... Şi iarăşi
bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai desluşită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi.
Şi totuşi, orbeşte,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă
slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie:
"SUBRISIO SALTAT"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii
în plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutăţile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur
de neînţeles se preschimbă şi brusc
zvâcneşte în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr şi-n nimic se preface.

O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împleteşte şi răsuceşte şi ţese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus.
.................................................. ...........................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaştem -
şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptăţii,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - şi AR PUTEA
în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi:
mereu ascunşii, de noi neştiuţii,
micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârşit
pe alinatul covor?





Elegia a şasea

Smochinule, de mult timp adânc înţeles am aflat în faptul
că tu aproape în întregime înflorirea o depăşeşti, pentru ca
lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit,
nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ţi curată.
Asemeni ţevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ţi ramuri
seva o zoresc şi-n jos şi-n înalt, - şi netrezită aproape,
ţâşneşte din somn în bucuria celei mai dulci împliniri.
Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă.
...Ci noi, ah, zăbovim,
în slava înfloririi şi ajunşi în inima fructului nostru
sosit prea târziu, - suntem trădaţi.
Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere
că-i înalţă şi-i înflăcărează în deplinătatea inimii,
în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopţii,
ispita-nfloririi, ca pe nişte petale, uşor atinge
pleoapa şi buzele adolescentine:
poate eroii şi poate cei aleşi de timpuriu de tărâmul de dincolo,
în vinele cărora moartea, acest Grădinar,
a desenat o cu totul altă arcuire.
Aceştia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor,
precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege
pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak.

Uimitor de aproape-i eroul de cei morţi tineri.
Să dăinuie nu-l ispiteşte. Înălţarea sa-i fiinţare. Necontenit
se smulge din el însuşi şi se avântă în constelaţia mereu alta
a necurmatei sale primejdii. Acolo puţini s-ar putea afla. Dar,
destinul, pentru noi învăluit în tăcere şi beznă, dintr-o dată,
cu el se-nflăcărează şi-l cântă în inima învolburatei sale lumi.
Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer,
mă străbate întunecatul său glas.

Atunci, cât de bucuros m-aş ascunde în faţa unui dor:
o, de-aş fi, de-aş fi un copil încă în devenire,
purtat în braţele a ceea ce voi fi, şi care ar citi despre Samson,
cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul.
Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-şi încerca
încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea?
Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau şi voiau EL să fie.
Dar iată: el înşfacă, înlătură, - alese şi izbuti.
Şi când dărâmă coloanele, aşa a fost că din lumea trupului tău
într-o lume mai strâmtă izbucni, în care
din nou alese şi izbuti. O, Mame ale Eroilor,
o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii
în care, de pe crestele inimii lor, deja copile
se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite.
Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei,
fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă
care-i fu închinată; şi, deja întorcându-se,
iată-l la sfârşitul surâsurilor, - altul.

[Cretzulynne]

Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.






Elegia a opta
(Dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât
din căutătura animalului; căci până şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor şi nu DESCHISUL, care
pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.
Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar când el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile.
Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,
aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire...
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt... Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfrângeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal,
mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
- atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
- amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vântul.
O, fericirea MICII făpturi,
care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;
o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC
chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie
întrezăreşte-amândouă tărâmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,
totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac.
Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine,
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii
dâra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă.
Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.






Elegia a noua

De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei
în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice
alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)
pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci
suntem siliţi să fim om - şi destinul ocolindu-l,
să ducem dorul unui destin?
O, NU, pentru că EXISTĂ fericire,
acest pripit câştig al unei apropiate pierderi.
Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii
ce s-ar AFLA şi în laur...

Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne
tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,
fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ
fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult.
Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta -
O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ:
PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit.

Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire,
voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,
în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte.
Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. - Cui să o dăruim?
Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport,
vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet
învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,
deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur -
Denegrăitul. Dar, mai apoi
printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.
Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui,
nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci
un cuvânt agonisit - unul pur - galbena şi vioria
genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,
punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, -
şi mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înţelege!
s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor
nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug
din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi
ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz?
Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi,
dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii,
după atâţia alţii câţi au trecut
şi-naintea celor care-or veni..., atât de uşor.

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.
Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând
se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci
ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip.
O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape
de îndată ce impulsul lăuntric creşte
şi astfel se îngrădeşte.
Între ciocane dăinuie
inima noastră, ca limba
între dinţi, dar care totuşi
slăvitoare rămâne.

Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL
nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul
unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător.
Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie
şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre.
Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas
în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.
Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru,
cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează,
slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo,
din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta,
că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind;
trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,
noi, cei mai trecători.
Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,
- o, nesfârşit - în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!
Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire?
Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,
nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, - UNA,
ah! una singură e sângelui deja prea mult.
Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe.
Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea
ta sfântă moartea în care te poţi încrede.

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul
nu se împuţinează... O fiinţare peste măsură
îmi irumpe în inimă.






Elegia a zecea

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.

traducere şi note George Popa
Editura Polirom, 2000

Cu aceasta ocazie am aflat si limita numarului de caractere pentru o postare = 30.000 de caractere.

[White1]

Uite, Cretzulynne, sa le dai in cap cu versurile astea oamenilor maturi si rai care te tot necajesc:


Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
"Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"...
Şi buzele îi tremură a spaimă -
"Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis.

"Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul."
"De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac."
Şi-năbuşit a trebuit să tac.

"Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte -
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa."

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece -
"Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor."

Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
"Ascultă, tu, străinule de jos.
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"
Oh, surd strigau şi trist şi dureros -
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său...
Pe suflet tot arunc cernite zaruri -
"De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?"

[White1]

Don't waste your mother's bleach, i'll only make you retch:

I know a hundred ways to die.
I’ve often thought I’d try one:
Lie down beneath a motor truck
Some day when standing by one.
Or throw myself from off a bridge—
Except such things must be
So hard upon the scavengers
And men that clean the sea.
I know some poison I could drink.
I’ve often thought I’d taste it.
But mother bought it for the sink,
And drinking it would waste it.

[Cretzulynne]

Uite, Cretzulynne, sa le dai in cap cu versurile astea oamenilor maturi si rai care te tot necajesc:

(...)

Oameni maturi ? Ei bine, oare sunt maturi cu adevarat ?
Da, gestul tau merita rasplatit


Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

(...)

Sunt un om viu de Nichita Stănescu

[Cretzulynne]

Ma voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea sa devina
Obiect al meditatiei,
Al speculatiei,
Al filozofiei.

Fereasca Dumnezeu
De acea dragoste retorica,
În stare sa ucida
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscata.

Alt fel de dragoste am trait eu
În zilele si-n noptile vietii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Si nici un regizor
Nu mi-a putut iscali pieptul
Cu biata lui cerneala rosie,
De care s-au învrednicit toti actorii.

Eu însumi am ceva teatral
În fiinta mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joaca atâtia.

Adolescenti si adolescente
Se vor regasi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boala de care voiesc sa ma lepad
Si nu pot.

Caci nici o boala nu devine
Mai mica în tine
Daca se molipsesc si altii de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Câti tineri îsi vor face iluzia
Ca-i poti salva când te vor citi
În cuvintele mele.

Nu exista propriu-zis experienta umana,
Nimic nu e valabil decât o singura data,
Ca o seringa în vremea moderna.
Totul se arunca dupa folosinta,
Înclusiv dragostea unui poet
Citita în cartile lui.

Nici Biblia nu foloseste,
Nici Biblia n-are un continut exemplar,
Experienta din Cântarea Cântarilor
Se pierde ca un proces verbal de sedinta,
Nu e nimic de facut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât placerea estetica.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreuna cu actorii,
Eu fac fibrilatie la inima odata cu regizorii,
Eu aplaud si huidui împreuna cu spectatorii,
Eu ma spânzur împreuna cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabila.

Se joaca, dragii mei,
Tragedia dragostei
În fata scaunelor goale.
Murim si nimeni nu se uita la noi,
Actorii turbeaza pe scândura goala
Si poate ca de-atâta singuratate
În salile în care joaca
Ei încep sa ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip sa scap de aceste cuvinte,
A trebuit sa vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut rabdarea
Sa-si omoare toti eroii,
Stiind
Ca va fi absolvit de marea lui vina
Pentru ca, între timp, oricum,
Toti aveau sa moara,
De moarte fireasca.

Dar eu sunt poet liric,
Eu înca n-am deprins învatul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devora persoana întâi.
Si de-atâtea ori am simtit nevoia
Sa ma salvez cu un plural al majestatii
Si n-am putut si unii dintre voi
Au numit, prosteste,
Aceasta care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Si nici nu am blestemata
Raceala de cuget
A sefului de cadre
Care iubeste-n taina,
În vreme ce actioneaza
Cu dosare si referinte de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor si a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet si expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilintelor,
Si al tuturor asa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fara de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o sa se predea
Lectii de literatura universala
Pe textele mele,
Biata autopsie,
Vinovata si impudica autopsie,
Câti din voi, care va veti supara pe copii vostri
C-au luat note mici
La lectia “Poezia lui Adrian Paunescu”,
N-ati fi azi în stare
Sa ma ucideti
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii vostri, ci voi ati putea ramâne repetenti.

Va voi trece clasa,
Pe voi si pe femeile voastre,
În fata carora îngenunchez
Pentru sfânta rabdare pe care o au cu noi
Si pentru misteru1 care ne leaga.
Va voi trece clasa, va voi trece veacul,
Veti supravietui în poezia mea,
Si poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementata
Prin hotarâre a Consiliului de Ministri.
O, bietii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Si stiu ca n-am nici o sansa
În timpul vietii mele.
Sunt facut sa par altceva,
Suport interdictia de a va fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru ca-n cladirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata munitia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru ca în orasul nostru
Nu mai e loc nicaieri altundeva de poeti
Întrucât primaria e plina de functionari.

Teatral, teatral, într-adevar,
Si rugindu-va,
Implorindu-va,
Ordonidu-va:
Pace si dragoste
Si daca sunt pe lume si dragostea, si pacea
Va fi si Truda de-a le pastra.
Bucurati-va ca mai aveti
Poeti din acest os,
Pasari de aceasta marca,
Împulsuri în aceasta directie.
Bucurati-va, bucurati-va, plângând,
Ca în vreme ce voi ma credeati surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Sa lucrez ca orbetele
Pentru infatisarea voastra festiva,
Eu iubeam si scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fratii mei tineri,
Pe voi, care ma veti citi crezând
Ca veti avea ceva de învatat din poezia mea de dragoste
Va rog, nu pariati prea mult
Pe aceasta iluzie.

Nimic nu se învata de la nimeni
Pâna când nu înveti acel lucru
Din propria ta experienta.
Voi ma veti iubi
Abia dupa ce
Veti ajunge-n situatia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e initiere,
În versurile mele nu veti gasi
Descrise somptuos
Pozitiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneza.
O, nu. Toata poezia mea de dragoste
E o imensa vatra de cenusa
La temelia unui rug
Ce arde înca.
Luati aceasta carte-n mâini,
Aceasta macheta a unui teatru tragic,
Iubirea e tragica.
Pentru ca iubirea e moarte,
Iubirea e tragica
Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiata,
Mareata cum e
În scriitura pe care au învatat-o,
Dar abia asteapta sa coboare
Dupa ce si-au îmbracat hainele de strada
În fierbintea, urâta, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sala pe fiecare-l asteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fata pura plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se saruta pe scena cu o actrita.
Vai, eterna contradictie
Dintre arta si viata!

Nu va luati dupa spusele mele, ci dupa cele scrise
Cititi cartea mea
Când viata v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretentia sa va învat nimic,
N-am decât orgoliul de-a ma alatura
Cu toata cenusa distrugerii mele
Cenusilor voastre,
Caci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iarasi BR> Lumea.

Si când veti vedea
În fata ochilor vostri arzând de iubire
Tunurile veacului pregatindu-se s-a-distruga
Câmpiile si fabricile,
Oamenii si muntii,
Pasarile si pestii,
Bibliotecile si spitalele,
Mormintele si bisericile,
Nu pregetati, aruncati-va hainele de pe voi,
Îmbratisati-va, sarutati-va,
Si pentru ca pamântul e rece,
Iar tunurile care vor sa-l distruga sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionata de-atâtea arme,
Sub ochii holbati ai armatelor,
Sfarimând ochelarii gretosi ai generalilor,
Fara nici o rusine,
În numele singurei religii care ne uneste,
Credinta în continuitatea speciei umane,
Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Concediati tunarii
Si dezamorsati obuzele
Si dati-ne acest prim si netrecator
Semn al pacii universale.

Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Iubiti-va pâna le veti hodorogi,
Pâna le veti scoate din functiune,
Iubiti-va aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmpla s-aveti în mâini,
Actele voastre, banii vostri, oglinzile,
Chiar si aceasta carte care nu are decât meritul
Ca apartine unui om
Care în viata lui, desi n-a avut norocul
Sa faca dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit si n-a scris,
A iubit
Cu disperarea conditiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Si cu daruirea muribundului.

Faca-se profetia mea,
Fie o data pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Iubiti-va pe tunuri de Adrian Paunescu

[victor_homescu]

El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura.
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un mar
Eu am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur.


Necuvintele

- Nichita Stanescu-


https://www.youtube.com/watch?v=_otbOyH55gc

[victor_homescu]

Ciocnirea

- Mircea Cartarescu -

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir,şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

1,25.minute cu Mircea Cartarescu

https://www.youtube.com/watch?v=WH85AW521Wg