Mihnea Columbeanu si alte intamplari...

[ilustra.films]

Capitolul 2


25 de ani in urma...

Aveam 5 ani cand nu stiam ca imi placea sa ma plimb prin preajma casei, inteleg acum, din spirit de aventura. Incercam adesea sa ma indepartez cat mai mult de casa, straduindu-ma sa retin cat puteam de multe indicii ca sa ma pot intoarce teafar in locul in care dragostea neconditionata ma inconjura. Eram o fire singuratica iar asta ma ajuta in a imi dezvolta pornirile aventuroase, in neincetatele incercari de a largi orizonturile universului meu. Erau clare imaginile ce peste ani aveau sa reprezinte temelia fintei mele, acele simtaminte pe care le avem atunci cand privim un peisaj sau o imagine si ne aducem automat aminte de copilarie; un apus, un colt de blog, o fereastra sau mirosurile mamelor de gateau in alte apartamente ale blocului in care locuiam.
Imi placea enorm sa ma indepartez suficient cat sa-mi fie greu sa gasesc fereastra apartamentului nostru, printre zecile si zecile de alte ferestre. Poate ca era un fel de cautare a adrenalinei sau doar simpla joaca a unui copil singuratic si plictisit. Imi aduc aminte ca odata nu mai puteam sa vad fereastra si credeam ca m-am ratacit. Acela a fost primul moment de totala singurate cu mine. Primul moment in care tot ce aveam de facut era sa vorbesc cu interiorul meu si sa gasesc o solutie la problema. Atunci mi-am aflat pentru prima oara vocea, atunci am inteles pentru prima oara ca defapt nu sunt singur si ca insiderent ce fac sau unde sunt... cineva are grija de mine.
Am plans putin pana sa imi dau seama ca defapt eram mai aproape de casa decat credeam. Nu a fost nevoie insa sa vad fereastra, aceasta fiind ascunsa dupa alte blocuri, a fost suficient sa re-identific indiciile pe care ma straduiam sa nu le pierd din mintea mea: casa cu o singura camera (centrala electrica), masina stricata vesnic stand in acelasi loc, geamurile dreptunghiular-late, in perechi de cate doua de o parte si de alta a ferestrei apartamentului nostru (la distanta simetrica de cate trei alte ferestre fiecare) sau chiar... cofetaria cartierului. Stiam ca ma indepartam foarte mult (o distanta mult mai mica in realitate) atunci cand puteam sa vad, de la distanta, cofetaria
Acele ferestre dreptunghiular-late in perechi de cate doua, de sus pana in josul blocului, imi suscitau imaginatia. Priveam spre ele si dintr-o data, ca din senin, puteam sa privesc prin oricare din aceste ferestre, indiferent de etaj ca si cum as fi devenit un gigant. Alte ori, vedeam ochi, imensi ochi privind spre mine in locul acestor ferestre. Cateodata ochii erau nervosi si cateodata ochii erau inexpresivi. Certe e ca acele ferestre, in final, imi erau prietene.
Imi mai placea sa ma duc cat mai aproape de blocuri, lipsit de peretii acestuia si sa privesc in sus, catre celalalt capat, spre norii care treceau sau pur si simplu... spre cer. Acela era un moment special pentru mine pentru ca niciodata nu ma siteam mai singur decat in acel moment. (...)

[ilustra.films]

Desi traiau zeci, sute de oameni in apartamentele din blocurile de inconjurau perimetrul meu de joaca, vedeam foarte putini oameni. Acest loc pustiit din spatele blocului imi parea lipsit de viata. Atat de mult asfalt, o fasie de pamant din care nu crestea niciun copac sau pom, iar langa aceasta fasie, casa cu o singura camera.

[ilustra.films]

In acest peisaj de asfalt, soarele iesea din cand in cand, aducand broboroace de transpiratie pe frunte si tample, in care particulele de praf isi faceau usor culcus. Chiar si asa, nu incetam in a iubi soarele; cat de placuta era batista mamei care-mi alunca pe frunte, cand se intoarcea de la servici. Cateodat ma baga direct in casa si imi era usor sa uit ca eram scos din universul meu placut, pentru ca eram langa mama. Ori unde era ea, era cel mai bine.

[lili22]

Nu pot sa cred, nu pot sa cred....plange cineva dupa Columbeanu.

[ilustra.films]

Tata avea un laborator de fotografie improvizat intr-una din debaralele mai incapatoare ale apartamentului. Iubea fotografia. Ii placea sa scoata acele efecte care cumva, privind imaginile, iti aduceau aminte de filmele clasice de gategoria A, in alb si negru, probabil un film de Antonioni. Stateam mult langa usa, in speranta ca aceasta se va deschide si avea sa ma lase sa intru sa arunc si eu privire. Si se intampla asta catedoata. Nu am sa uit niciodata acea lumina, acele fotografii agatate, tacerea lui in timp ce lucra. Unele hartii doar atarnau fara sa fi nascut inca nicio imagine. Parea magic insa cand se intampla asta. Dintr-o alta lume.

[carmen_angelus_romila]

Nu stiu daca as avea rabdarea si inspiratia de a posta asa ceva, dar va apreciez din suflet si apreciez efortul d-voastra...!

[ilustra.films]

Apoi erau fratii mei. Din nu stiu ce motiv, credeam ca sunt singur, eu si cu parintii mei. Insa, putin cate putin am inceput sa constientizez prezenta altor fiinte, despre care am aflat mai tarziu, aveau nume si mama vorbea despre ei ca fiind sora mea sau fratele meu. Iar eu i-am acceptat ca atare desi imi faceau viata dificila cateodata. Ajungeam sa-i alerg prin casa si imi era foarte greu sa-i prind. Si cand ii prindeam nu stiam ce sa fac cu prada mea asa ca le dadeam drumul doar ca sa ma gasesc iar in acest ritual care imi dadea un semntiment extrem de placut.
Imi aduc aminte soarele care se reflecta pe plinta din bucatarie; o lumina atat de stralucitoare si linistitoare se petrecea in intreaga bucatarie datorita plitei. Nu aveam nici o idee cum de se intamplau toate acelea dar imi placea sa simt acele momente. Ca niste amintiri, momente pe care nu le traisem niciodata.

[Cretzulynne]

Imi aduc aminte soarele care se reflecta pe plinta din bucatarie; o lumina atat de stralucitoare si linistitoare se petrecea in intreaga bucatarie datorita plitei. Nu aveam nici o idee cum de se intamplau toate acelea dar imi placea sa simt acele momente. Ca niste amintiri, momente pe care nu le traisem niciodata.

M-ai făcut să-mi amintesc de sobă, covoarele colorate de pe toți pereții, căldură și atmosfera vintage a casei tradiționale românești fără pridvor... din copilărie. De foarte multă vreme nu m-am mai gândit la asta.

[ilustra.films]

Erau lucrurile pe care nu le stiam si erau lucrurile pe care le descoperam si le acceptam asa cum erau. Odata am avut in vizita niste prieteni. Nu imi aduc aminte nimic dinainte de momentul in care am fost muscat de copilul prietenilor parintilor care era putin mai mare ca mine. Durerea atat de mare provocata, si deci socul, acestea au facut ca interiorul meu a primit un fel de forta de a retine detalii; de exemplu incapera in care ne aflam, ceea ce facea mama in acel moment sau faptul ca celalalt copil avea si el o mama. Momentul ciudat pentru toata casa s-a intamplat atunci cand copilul amicilor a pus mana pe cuptorul aragazului, la scurt timp dupa acest incident, umflandu-i-se. Mai tarziu in viata, mama mi-a relatat intreg evenimentul si mi-a spus ca mana mea avea o urma mica de dinti insa inima ii era cu mult mai franta pentru copilul amicilor pentru ca "...era doar un copil. Nu te-a muscat din rautate."

[ilustra.films]

Insa, cu toata harmalia din casa, ajungeam cumva sa imbratisez iar singuratatea. Dadusem peste cateva foi si printr-o revelatie necunoscuta nici acum mie, mi-am dat seama ca pot face case si cladiri din hartia care se modela usor. Nimic impresionant asta pana cand, intoarsa de la servici, mama a gasit holul plin de casute si cladiri, un oras intreg din hartie.
La scurt timp dupa acest eveniment, am realizat ca familia noastra detine si un bunic. Era inalt si purta palarie. Se uita la mine cu ochi blanzi dar se purta extrem de dur in general. Nimic nu ii era pe plac. Mama trebuia sa-i dea mereu explicatii. Nu imi placea de el dar ea ma ruga sa-l salut cand vine si sa spun la revedere. S-a uitat intr-o zi la casele mele din hartie si m-a intrebat de ce fac aceste case. Am ridicat din umeri, nestiind ce sa-i spun. Si-a pierdut instant interesul. M-am simtit atunci tradat. Am simtit pentru prima oara interesul fals pe care cineva il poate arata. Vroiam sa raman definitiv in aceasta stare dar la plecare, bunicul m-a mangaiat pe cap si mi-a spus sa continui sa fac casele. Pierdusem complet sentimentul de suparare. Mama nu m-a mai lasat insa sa distrug revistele si ziarele si cam tot ceea ce era facut din hartie, prin casa.

[ilustra.films]

Ajungeam usor sa fiu rasfatat de cei din casa. Ma refer la adulti. Eram tacut, cuminte peste masura si imi placea la randul meu sa ofer afectiune. Cautam insa cel mai des atentia mamei si pentru asta primeam bineinteles privi usor nepotrivite din partea fratilor care nu reuseau sa mai aiba parte de aceasi atentie de multe ori. Mama ii linistea.

[ilustra.films]

Mi-a fost greu sa inteleg ca exist dar atunci cand s-a intamplat, o voce s-a nascut in interiorul meu.
"Acum stii..."
"Acum pot sa vad cum arata lucrurile." spuneam despre dulapul despre care nu stiam ca e paralelipiped dreptunghic sau ca geamul e transparent dar are forma solida si e subtire.
"Te vei obisnui cu toate"
"Toate ma fac sa simt", ii raspundeam vocii fara sa realizez ca vorbeam despre lucruri si foloseam cuvinte pe care nu le mai folosisem in viata mea dar pe care urma sa le folosesc candva. Si totusi...
"...si totusi, nu esti tu"
"Dar cine sunt?"
"Esti copilul din camera"
"Care?"
"Concentreaza-te!"
"... O! De ce plange?"
"De ce plangi?"
"Nu inteleg..."
"Foloseste-te de memorie"
"Nu stiu cum"
"Vei invata. Destul de greu, dar vei invata"
"De ce plang?"
"Te-a certat mama ta"
Acest cuvant cumva a adus foarte multe simtaminte in interiorul meu. Dar cel mai important, m-a facut sa inteleg copilul din camera. Acum intelegeam ca eram eu dar in locul meu se afla altcineva.
"Cine e... copilul?"
"Ii vei lua locul, peste cativa ani..."
"Si el unde se va duce?"
"Voi sunteti in acelasi corp. El e in alta dimensiune. Iar tu esti... in aceasi dimensiune cu mine"
M-am gandit dar imi era greu sa inteleg. Am decis sa nu mai gandesc. Si totusi eram curios.
"Ce se intampla?"
"Vei invata de la copil, si ce se intampla in jurul lui. Apoi ii vei lua locul."
"Pot sa vorbesc cu el?
"El poate dar tu nu poti... inca"
"Cu tine poate sa vorbeasca?"
"Da"
"Te-a intrebat ceva?"
"Foarte multe lucruri. Dar el nu foloseste cuvintele pe care le folosim noi si pe care nimeni de pe pamant nu le foloseste"
"Stie ca sunt aici..."
"Da. Dar pentru el nu e important asta"
"El de ce e aici?"
"La fel ca si tine... sa invete"
"Cand ii voi lua locul?"
Vocea ofteaza.

[catalinpetrescu]

Despre ce este postarea asta? In perioada pre-facebook, acum 9 - 10 ani erau sectiuni intregi din forum, in conflict activ, 20-30 de useri implicati,flegme digitale, injuraturi si blesteme intre sicofantii lui Columbeanu si membri fara instructie artistica, printre care ma numar si eu. Ei ne ne strigau incultura, noi apelam la hollywood si fizica teoretica, existentialism, materialism, capitalism vs comunism, forumul asta a vazut multe...thread-uri intregi au fost sterse, cumva l-au scos pe columbeanu din istoria Cinemagia Forum.
>Feels old...

[Cretzulynne]

Despre ce este postarea asta? noi apelam la (...) existentialism

Te întrebi singur, îți răspunzi singur.

Tot acest topic este 100% despre relația autorului cu toți ceilalți actori: fotografia, părinții, mentorii, locul copilăriei, copilăria-n sine etc.
Eu n-aș avea curajul să-mi exorcizez demonii sub forma asta, în public.

[ilustra.films]

[sters]

[ulrich]

cred ca s-ar putea face un film despre columbeanu. m-am ciocnit si eu cu el ("acum 9-10 ani", cum zice cineva mai sus), dar mai degraba pe diferente politice inaintea celor estetice (era un tip de dreapta in aparenta, ultraconservator...in realitate
ma rog, vremurile s-au schimbat, discutiile de acum 10 ani (cu ambra blu, alex leo serban, serghei, etc etc) s-au pierdut in neant, pitbull o sa crape si el in prison, cui ii mai pasa?

[ilustra.films]

[...]
Nu intelegeam multe dar tot ce faceam era sa ma observ pe mine. Imi placea sa ma vad invatand lucruri noi. Decoperind durerea. Faptul ca imi curgeau lacrimi cand aveam anumite stari sau faptul ca imi era foame dar manacarea venea cumva la momentul potrivit.
Imi descoperisem buricul si eram foarte curios privind aceasta decoperire. Credeam ca e o anomalie si candva o gaura imi va aparea in mijlocul burtii facand ca tot ce se afla inauntru, daca se afla ceva, avea sa cada. Eram atat de speriat, acest sentiment caruia nu ii intelegeam existenta dar care era acolo si crea un disconfort imens. Stateam cateodata singur in camera si plangeam avand grija ca nimeni sa nu ma vada ca imi e frica de ceva care probabil nu avea cum sa se intample dar ... totul era prea real, acest buric sigur avea sa-mi pricinuiasca mari necazuri. Imi tineam mereu mana peste buric: cand eram la masa, cand stateam cu parintii, cand eram singur in camera. Tot ce imi doream era sa se acopere. Si intr-o zi, a inceput. S-a intamplat. Buricul meu se acoperea singur. Cumva se intoarcea pe partea cealalta acoperind "rana".
Nimeni nu stia de drama mea si nimeni nu stia cand am inceput sa simt iar linistea sufleteasca. Iar eu observam toatea acestea. Eu ma observam pe mine.

[ilustra.films]

Parintilor mei le placea sa stea singuri si nu reuseam prea des sa stau langa ei, desi incercam mereu sa fiu acolo. Sa le atrag atentia. Chiar si prin simplul fapt ca respiram. O rasuflare mai puternica. Un sunet care sa semnene cu un cantec. O privire. Ma uitam la ei. Pur si simplu ma uitam si niciuna din toate aceste incercari ale mele nu ii facea sa isi intoarca privirea. Iar eu incercam neincetat. Aceste conversatii ale lor atat de semnificative atunci mi-au parut mai tarziu pur si simplu banale. La masa era mai simplu: nu voiam sa mananc sau deveneam mofturos.
Ce anume cerea din interiorul meu toata aceasta atentie? Ce anume cauta interioul meu sa obtina cu aceasta dorinta de atentie constata? Toate acele lacrimi pe care le-am varsat in singuratate. Alintul atat de trecator al mamei. Nepasarea tatei continue care (auzisem pe furis de la mama intr-o conversatie cu o prietena de-a ei) avea sa ma faca barbat. Barbat?! Dar nu vreau sa fiu barbat!
A fi barbat incepuse sa ma sperie la fel de tare precum ma speria idea de moarte. Nu imi dau seama cum de aflasem de acest concept insa ganul acesta aducea un fior instant pe sina spinarii si ma facea sa plang, de multe ori instant.
"Nu vreau sa mor" ii spuneam mamei.
Mama radea a prosteala din partea mea "Dar nu o sa mori mama! Cine ti-a zis ca o sa mori?"
Apoi imi puneam capul de pietul ei; "Nu vreau sa mor"
Viata se derula normal intre frici, joaca, alintul mamei, frici noi, fratii si surorile mele, atelierul de fotografie al tatei...

[ilustra.films]

Alergam. Acesta actiune care ma facea sa simt ca fac ceva util pentru mine. Eram mereu intampian nu cu un "nu alerga prin casa". Si nu mai alergam. Cumva, ceva in interiorul meu ma facea sa ascult fara sa pun la indoiala sau sa contiui a face ceea imi era interzis sa fac. Ca si cum intr-o alta viata, nu demult, primisem o lectie dura cu privire la "a nu asculta" de reguli. Mama nu inceta niciodata sa se mire cat de cuminte eram si asta imi dadea satisfactie infinita. Aveam o inteligenta naturala dar si o naivitate demna de comparat cu prostia. Eram un copil al extremelor cumva dar cumva cel mai mult imi placea sa fiu cumpatat. Sa privesc dintr-un unghi al meu ceea ce se intampla in jurul meu si apoi sa inteleg.
Apoi veneau orele de somn. Infricosatoarele ore de somn cand totul devenea intuneric. Imparteam camera cu cativa din fratii mei. Cateodata ajuta asta. Deseori ma trezeam in timpul noptii si incercam sa nu ma gandeac de luminile lasate pe tavan de catre masinile care treceau sau la linistea adanca ce domnea peste camera. Si cumva adormeam iar...

[ilustra.films]

Capitolul 3

Urmatorul capitol are legatura cu trairile personale pe care le-am avut in anii 2013-2014 si care incearca sa surprinda o esenta a caracterului si a personalitatii personajului central, altul decat persoana mea. Fiind vorba de un personaj real dar conceput fictiv, trebuie precizat, evident ori ce asemanare cu ori ce om din viata reala e pur intamplatoare, deci.

...toamna asta e prea rece. Mai rece decat mi-as fi putut eu inchipui ca voi putea indura o toamna. Dar va trece si toamna asta, va trece si celalta si apoi cealalta. Poate ca toamna viitoare are sa fie mai placuta. Nici o toamna nu are cum sa fie prea placuta. Nu pot sa-i inteleg pe oamenii care spun ca toamna e anotimpul lor favorit. Ce e atat de placut la toamna? Cand totul moare. Cand totul e intr-o continua putrefactie. Nu chiar totul. Dar in mintea mea e totul. In mintea mea. Poate ca ar trebui sa ies la pensie. Ar trebui sa fi facut precum Matache, sa ma duc la medic, poate sa-i dau doi trei lei, deci ar trebui sa merg la medicul pe care-l cunosc, sa imi puna parafa cum ca trebuie sa vad un psiholog, care-l cunoaste pe amicul meu doctor si care psiholog sa puna parafa cum ca am o boala care trebuie sa ma scoata la pensie. Ehe, Matache. Ce bine le prinde unora un sistem corupt. Nu e de mirare ca inca ne zbatem cu coruptia chiar si acum cu unii ca Matache. Si cine m-ar crede pe mine cum ca Matache n-are nimic la cap. Dar nimic. Si o sa spuna Iordache "Pai cum, uite ca am hartiile aici la dosar. Dar tu crezi ca sunt pus degeaba in biroul asta?" Si eu o sa tac din gura asa cum fac mereu fara ca el sa stie ca eu inghet aici, intr-o toamna care e mai rece decat ar trebui sa fie. Matache e un strengar orisicum. Si nici nu-si face treaba bine. I-am vazut notele. Ii place s-o lalaie cum ca x e caz fals sau y e un caz inventat si apoi hop, trecea la urmatorul caz. Bineinteles ca toate sau aproape toate cazurile noastre sunt false dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne facem datoria pana la capat. Adica indiferent ce, sa adunam cat mai multe date despre caz. Cum e cazul meu: un tanar artist, iubitor de cinema, aspirant deci la titlul de regizor, e un caz fals dar artistii sunt cei mai periculosi indivizi pentru societate. Artistii sunt niste paraziti. Si parazitii sunt ei buni la ceva, ca daia i-a inventat Dumnezeu dar asta nu inseamna ca tot paraziti sunt. Asa si cazul meu sau cazurile lui Matache. Si noi avem doar cazuri de artisti. Asta stim, asta trebuie sa facem. Sa vedem de ce un artist e un parazit si apoi sa demonstram ca e parazit. Sau invers. Sa demonstram ca e parazit si apoi sa vedem de ce e. Adica al doilea principiu are mai degraba legatura cu faptul ca artistul ajunge sa fie urmarit de unul ca mine sau ca Matache. Ce fericit era Matache atunci cand a gasit un artist dasta drogandu-se cu iarba daia. Evident ca nu avea cum sa stie ca dosarul lui avea sa ramana prafuit in biroul lui Iordache. Asa cum probabil o sa se intample si cu dosarul acestui pusti. Dar meseria e meserie. Iar ma gandesc la lucruri d-astea. Nici nu iti dai seama cum trece timpul si dupa 10-15 ani incepi sa realizezi, fara sa vrei ca... vrei sa faci altceva sau ca meseria pe care o faceai cu atata placere, incepe sa fuga de tine. Cum pot oare rezista atatia ani bosorogii aia ca Morariu sau Costescu si altii ca ei. Ce vraji au gasit ei ca sa lase timpul sa treaca peste ei precum zapada peste campii. De ar fi fost iarna as fi stiut ca trebuie sa ma imbrac mai gros. De ar fi fost iarna ar fi venit craciunul si apoi anul nou. Asta e. Asta trebuie sa fie. Anul nou. Anul nou care vine cu noul si realizezi ca poti sa mai faci un an munca asta. Apoi apoi inca un an. An. An nou iar. Mi-au spus ca ar fi trebui sa iasa din casa la 12 si e 12.34. Abia ce s-a facut 12.35. Poate nici nu era acasa. Poate a luat-o pe alta strada. Ar fi trebui sa fiu anuntat. E un caz mic. E nevoie doar de un om. De unul ca mine. Unul care isi face bine treaba. Iordache e cel mai fericit cand vede multe foi la dosar. Cand subiectul e urmarit pe indelete: ce mananca, unde, cat, ce poarta in picioare, la ce se uita...a da, foarte important, la ce se uita, cat timp se uita la ce se uita sau chiar la ce se gandeste cand se uita la ce se uita. Asta inseamna treaba buna. La ce se gandeste cand priveste. Sta pe ganduri, priveste in gol sau se grabeste are pasul incet sau rapid. Matache era bun, in viziunea unora dar prost in general. L-am vazut pe Iordache atunci cand ii priveste dosarul si parca isi incrunta mustata aia deasa, putin, nu mult. Dar sigur o face. I-am zis-o o data "Ba, vezi ca nu prea e multumit Iordache!" si el de colo "Du-te ba si te plimba" A fost o zi distractiva aia, ce-i drept. Isi permitea sa ma ia asa la misto. Acum s-a pensionat puslamaoa. Castiga bine stand acasa. Il doare in cur de tara acum, de meserie. Ehe. Nu cred sa mai... iata-l si pe pustiulica. Pleaca acum. Inregistrez:E ora 12 si 41. Tanarul o ia pe strada deEst si se indreapta spre strada principala. Cel mai probabil spre tramvai ca sa ajunga la metrou. Are mersul rapid. Poarta blugi si o geaca neagra cu fular alb - probabil fularul alb reprezinta un mesaj secret catre indivizii care il cunosc. In cap poarta un fes crosetat marunt cu striatii maro. Adidasi colarati semn ca tanarul face parte dintr-o grupare hippy. Ajuns la strada principala, face dreapta, deci nu va lua tramvaiul. Reiau idea anteriora: va merge pe jos pana la metrou, Statia ER, cel mai probabil. Stop inregistrare. E bun ca e mai usor acum cu inregistratul pentru ca multi oameni poarta casti si vorbesc la ele dar e esential sa nu ne dam de gol. Ce usor le va fi celor din viitor cand gandurile vor putea fi citite de aparate prin folosirea eu stiu caror unde cerebrale. Sau poate ca nici nu va mai exista meseria asta datorita implanturilor de chipuri care vor stii totul despre individ, ba chiar sa pre intampine un posibil atac la persaonele inocente ale societatii. Merge repede pustiul. Poate ca e intradevar un geniu. Geniile merg mult pe pe jos.Daca e geniu stie ca e urmarit. Sau nu e geniu si e doar paranoic, daca stie ca e urmarit. Unul ca el poate sa fie doar paranoic. Daca a fumat iarba sigur e paranoic. Si doar paranoic. Dar nu stie ca e urmarit. Dupa atatia ani, daca nu-mi fac bine meseria apoi mai bine fac si eu ca Matache si ma folosesc de sistemul corupt. E mai greu sa inregistrez cand sunt asa multi oameni in jurul meu asa ca o sa iau notite la momentul potrivit. Da. Cum credeam. A coboat la metrou. Ce mai profita tineretul asta de rezultatele muncii lui de gospodar ale lui Ceausescu. A lasat marunt la cersetoarea de sta la metrou. Daca stie ca e urmarit sigur a facut asta ca sa vad eu. Inregistrez. Tanarul isi cumpara bilet, ii multumeste doamnei de la tejghea. Intra pe la poarta numarul 7. stop inregistrare Sta pe scaun ca a obosit. Evident ca a obosit. Celelalte scaune sunt prea departe de el asa ca o sa stau in picioare. Dealtfel, meseria asta se face mult mai greu de pe scaun. Daca se ridica subiectul, trebuie sa fiu foarte atent cand ma ridic. Multi colegi de-ai mei s-au ridicat la momentul gresit de pe scaun si au pierdut subiectul. Deci nu o sa risc sa stau jos. Nu vreau sa risc sa stau jos. Cel ami bine e sa nu risc sa stau jos.
[in continuare - adaugat la 03.Oct 2019 2.27]
Daca m-as aseaza langa el nu si-ar da seama. Am vazut agenti care au primit toate datele despre subiect sau aproape toate datele si au dat-o in bara stiind mai multe, neanticiapnd intuitia subiectului, au pierdut din astfel subiectul. Pentru ca e simplu: daca eu stiu ceva despre Iordache, psihologic, voi vorbi si ma voi comparta fata de matache ca o consecinta a celor de le stiu despre el nu pentru a-i arata ca stiu despre el dar pentru ca interiorul meu va reactiona normal iar interiorul lui Iordache va interactiona automat cu instinctul meu psihologic natural de a etala ce stiu despre el astfel ca, in mare pare, conversatia se va purta si indirect sau numai indirect. Tot asa si cu subiectii. Meseria noastra devine dificila atunci cand stim lucruri despre subiecti. Dar bineinteles, sunt acele exemple de agenti care sunt obligati sa cunoasca lucruri despre subiecti pentru a se juca putin, din pucnt de vedere spihologic, cu subiectii - a ii obosi, a ii manipula indirect. Aceia sunt agenti maiestrii. Iata ca a venit si metroul. Sa vedem daca mai gaseste un loc pe scaun. Ah. Vine spre mine. Cauta scaun intradevar. S-a aseaza in fata unei fete la vreo 20 de ani. Se uita la ea. Cred ca ii place de ea. Sau poate nu. Ce e drept, chipul fetei e foarte interesant. Ce bine cu geamurile astea in trenul de metrou, care pot reflect destul de mult din ceea ce se prezinta a se afla in jurul nostru. Nu se vede atat de bine bineinteles, dar este perfect pentru cineva ca mine. Iar se uita la ea. Ma intreb ce citeste fata. Cu siguranta e studenta. Daca s-ar ridica acum cineva m-as aseaza langa ea. El e prea atent la ea si eu as putea sa aflu cat de frumos miroase esarfa ei sau cat de atenta e la ce citeste. Ti-ai scos cartea: buna miscare. Doar ca ea pare sa tina privirea doar in cartea ei. Nu te mai chinui. N-ai sanse orisicum. In comparatie cu ea esti o zdreanta. Pe langa ea ai arata ca un paduche pe o bluza galbena. Sau albastra. Eh. Ce vorbesc eu aici. Poate o vede posibila actrita un vreun viitor proiect de-al lui. Se pregateste sa coboara la PR. Avem aici ASEul, Teatrul Ioan Creanga, doua din Bibliotecile Metropolitene. Pare genul care manaca la McDonals desi e slav. Prea slav. Prea mic si prea slab. Trebuie sa fie clar rahitic. Se indreapta spre statia Amzei. Deci fara mancare momentan. Nici pentru mine nici pentru el. Pacat. Inregistrez. Trecerea pietoni colt cu McDonalds, acces spre piata Amezi - trece pe rosu. Stop inregistrarea. Detaliu important. O sa poata primi o amenda usor la o adica. Cred ca-l pierd. Ba nu. Gata. E verde. Bun! Bun. Priveste mai intens spre un tanar. Inregistrez. Tanar posibil student, inalt, parc cret, ochelari, imbracat decent, de calitate, mers relaxat, privire agera. Stop inregistrare. Foarte interesant. Poate ca e gay pana la urma. Matache s-ar fi distrat la faza asta in dosar. Ii placea sa exagereze. Bineinteles ca ajungea rar sa mearga mai departe cu vreun dosar. Mai ales dupa 2001 cand au scos legea. Ori subiectul era vreun fiu de-al nu stiu cui ori subiectul nu merge niciodata prea departe oprit de frica de societate sau ca ar afla familia. Oriscum nu am vrut sa iau niciodata cazuri de genul asta. Sper ca Iordache nu si-a pierdut dintr-o data mintile sa uite ce gen de caz sa-mi asigneze ca nu o sa-i fie bine. Inregistrez. Si-a cumparat covrig de la covrigaria din colt cu Piata Amzei si o cola la doza. Pleaca pe langa Piata Amzei inspre Biserica Amzei. Stop inregistrarea