Grila de start

[Leonard]

It'a All about Love

Ce putem deduce din intamplarile care se intampla in societatea noastra? Cum vor arata lucrurile in viitorul apropiat? Astfel de intrebari si le-au pus oamenii in fiecare epoca. Au existat fantezisti dar au existat si vizionari. Dupa parerea mea regizorul Vinterberg impreuna cu scenaristul Mogens Rukov fac parte din a doua categorie. De ce? Filmul este intr-adevar un SF: actiunea se petrece in 2021. Cu toate acestea lucruri asemanatoare vedem si in viata cotidiana actuala, in societatea consumabila, lucruri care, in urma cu un secol de ani poate ar fi parut de necrezut, unele erau intr-adevar de domeniul fantasticului. Cateva exemple edificatoare: clonarea, razboaiele, inundatiile, poluarea si distrugerea stratului de ozon, epuizarea resurselor terrei - se stie ca toti carburantii folositi de automobile, in speta petrolul este extras din ceea ce s-a format din cadavrele animalelor de milioane de ani, epuizat pe jumatate numai in ultimele decenii - situatie stiuta de americani in prezent, de aici si interesul guvernului pentru tarile arabe, teritoriu inca neepuizat de combustibili. Toate acestea au consecinte in 2021: de la anomalii meteorologice (ninsoare in luna iulie intr-o zona temperata) care nu sunt departe de ceea ce vedem in prezent (imi amintesc acum cativa ani inflorisera copacii intr-o toamna, batranii spuneau ca n-au vazut asa ceva de cand sunt), boli de inima ale oamenilor, inghetul apei in mod global, pana la inversarea fortei gravitationale a Pamantului (a se vedea ultimul cadru din film - oamenii se leaga cu sfori de sol pentru a nu "cadea"). Cu alte cuvinte o rasturnare a ordinii cosmice, cum aflam chiar de la un personaj cheie al filmului: misteriosul domn Morrison. Dupa cum ii spune el lui John, dezordinea cosmica "ti se baga pe sub piele, si, din pacate, in inima" Ceea ce este cel mai important si practic ideea principala a filmului, spune tot acel domn Morrison "haosul din lume se reflecta in sufletul oamenilor"

Povestea in sine, actiunea filmului nu este una deosebit de spectaculoasa si originala (dupa cum insusi regizorul recunoaste intr-un articol "povestea exista doar ca sa ne transpuna gandurile"). Dialogurile sunt uneori banale. Speciala este insa atmosfera filmului si simbolurile din el. Filmul incepe intr-o maniera mai putin obisnuita (utilizata cred destul de rar, personal am mai intalnit-o in Sunset Boulevard si American Beauty): personajul principal povesteste "din off" aflandu-se undeva dupa moarte: "as vrea sa va spun povestea ultimelor sapte zile din viata mea". John (Joaquin Phoenix), un om de afaceri polonez foarte ocupat, isi rezerva cateva ore sa se intalneasca cu Elena (Claire Danes), actuala lui sotie, o celebra patinatoare poloneza, la aeroportul din New York, cu scopul de a semna actele de divort. Pana aici nimic anormal. La aeroport insa este intampinat de bodyguarzii Elenei care il anunta ca ea nu a putut ajunge si aproape ca il forteaza sa-si amane planurile pentru a o intalni. John este socat de ceea ce vede inca de la aeroport: oameni cazuti pe jos, morti de la inima "se intampla celor singur si tristi" il lamureste unul din bodyguarzi. Nimeni in afara de el nu era surprins de aceste anomalii. Era un fel de "legea junglei", observam intr-o scena ulterioara cum un om intr-un tren vrea sa-i ia ceasul unui al om care dormea si pe care il credea mort. Acesta raspunde foarte normal ca doar dormea, n-a murit. Cei care sunt aproape de moarte sunt practic "ultilizati" de catre ceilalti fara nici o scrupula iar apoi eliminati. Acest fapt se intampla si cu Elena, dupa cum ea afla ulterior. Ea sufera de acea boala incurabila a inimii (manifestata prin somn indelungat). Managerii ei, o intreaga "familie" de profitori, stiind de boala ei, pregatesc trei clone pentru a o inlocui la spectacolele de patinaj. John si Elena afla de planul ce li se pregateste, acela de a "parasi lumea" in cateva zile, si se refugiaza intr-un motel din Brooklin. Aici cei doi se regasesc, renunta la planul de a se desparti realizand ca se iubesc. De fapt ea doreste o recasatorie, vrea sa fie "mireasa in alb" (albul este zapada, simbol ce face trimite la deznodamantul filmului: cand ea moare in zapada, impreuna cu John "si totusi voi fi mireasa in alb"). Toata aceasta evadare a lor este presarata cu elemente de suspans. Nu are rost sa povestesc amanuntele. In final, ei vor fi tradati chiar de fratele Elenei, Michael, prietenul lui John din copilarie. Desi chiar el le spune ca li se pregateste eliminarea de catre "familia" de manageri ai patinatoarei si le ofera un drum de scapare; in realitate, aceasta facea parte din plan, ii duce intr-o zona necunoscuta "in the middle of nowhere", aparent in niste munti, unde ajung sa sfarseasca in frig, ingropati in zapada. Un personaj esential in film (desi apare doar cateva minute, de 3 ori) este Marciello (Sean Penn), fratele lui John, cu care comunica prin telefon. Marciello este intotdeauna in avion, deoarece, vrand sa se trateze de raul de zbor pe care-l avea, si-a facut o injectie, dar in supradoza, astfel incat el nu mai putea decat sa "zboare". Practic, el nu va mai fi putut niciodata suporta sa fie pe pamant. Ceea ce urmareste el este intocmirea unui raport despre starea lumii. Teoria lui este ca tot ce se intampla in lume are legatura cu John si Elena, ca totul a inceput cu intalnirea lor pe lac in copilarie, totul are legatura cu dragostea (de aici si titlul filmului - it's all about love). In ultimele secvente ale filmului, Marciello vorbeste la telefon cu fratele sau, dar isi da seama ca acesta nu il mai poate auzi. El se afla intr-un avion care nu va mai putea ateriza, deoarece ninge peste tot in lume. Stie ca va muri in acel avion, insa important pentru el este ca a terminat de scris raportul despre starea lumii.

Oare de ce a fost ales orasul New York pentru desfasurarea actiunii? Raspunsul il putem afla indirect de la Marciello "NY este centrul lumii". De asemenea, ne putem gandi si la evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 la NY, un semnal de alarma la ceea ce se poate intampla in viitor: extinderea la nivel global a acelor intamplari ce pot produce acest haos si dereglare de care e vorba in film.

Imaginea filmului este semnata Anthony Dod Mantle (Dogville, Mifune, Celebration), care este, dupa parerea mea, o realizare exceptionala, este si foarte varianta, la fel si montajul, semnat Valdis Oskarsdottir (Celebration, Mifune, Eternal Sunshine of the Spotless Mind). Fiecare incadratura simbolizeaza ceva sau reflecta o anumita stare a personajului. Avem filmare de mana (foarte miscata in scena cand John alearga dupa o clona a Elenei), avem plan general (cu avionul lui Marciello, filmat de sus, de deasupra norilor; cu John si Elena cand se afla in zapada in acel "middle of nowhere"), si niste combinatii mai interesante: un slow-motion al momentului cand John isi pune in pahar apa si gheata(!), prim plan al paharului urmat printr-un travling-inainte de gros-planul unui glob de cristal ce acopera o patinatoare in rochita roz si fulgi de zapada in continua miscare in glob. Un alt procedeu interesant: pe un hol al hotelului, un usor travling-inainte (al aparatului situat undeva in partea din stanga sus a holului) in timp ce subiectul inainteaza in sens invers (spre obiectiv), se mareste pana ce dispare in spatele aparatului, apoi holul ramane gol. Iarasi, in momentul cand John, disperat, ii cere cheia lui Michael ca sa intre in camera care ii va dezvalui secretul despre Elena, miscarile normale ale aparatului sunt insotite de o balansare ciudata a cadrului (din jurul lor mai mult), ce schimba mereu unghiurile in timp ce ei discuta. Mai intalnim si niste inserari de cadre din copilaria celor doi in Polonia (cu cainele Elenei, cu lacul inghetat unde s-au cunoscut ei).

Scena cu cel mai mare impact vizual este aceea de la sala de patinaj cand clonele repeta impreuna cu Elena. Dupa ce suntem delectati vreo 2 minute cu o muzica foarte melodioasa, vesela si plina de viata ("Una Furtiva Lagrima" de Donizetti) insotita de numarul de patinaj al celor 4 patinatoare, auzim o impuscatura. Apoi mai multe. Le vedem pe rand rapuse de gloante pe cele 3 clone, zbatandu-se si tarandu-se pe gheatza plina de sangele lor si disperarea lui John care nu intelege ce se intampla si incearca sa le salveze. Alearga, aluneca si cade si el pana ajunge la una din ele care-i moare in brate. In tot acest timp muzica melodioasa continua, in contrast cu ce vedem. O scena de o puternica incarcatura emotionala, ce probabil va ramane in istoria cinematografiei.

Muzica originala a filmului este semnata Zbigniew Preisner (Damage, Decalogue, Double Vie de Veronique, Trois Couleurs). Joaca un rol la fel de important ca si imaginea in descrierea starilor sufletesti ale personajelor. Una din teme (o melodie inalta cu semitonuri descendente, ca o lamentatie venita parca de pe alta lume, acompaniata de acorduri simple, in registru mediu) insoteste adesea scenele de suspans ale filmului: John inainte sa intre in camera secretelor, intalnirea Elenei cu o clona care-i spune ca o va ucide.

Mai este de remarcat si machiajul Elenei si al celor trei clone. Este realizat astfel incat in fiecare se evidentiaza altceva, par diferite, desi e aceeasi actrita in toate.

Despre jocul actorilor ce sa mai vorbesc... aici nu pot fi decat subiectiv: mi se pare exceptional. Joaquin Phoenix cred ca face cel mai bun rol al sau, pare ca se identifica si simte ce simte personajul. Claire Danes e foarte naturala.

Am lasat la sfarsit o remarca mai putin importanta, dupa parerea mea: numele de Lars von Trier si Thomas Vinterberg sunt legate de initierea manifestului Dogma95. Ei bine, atat Trier cat si Vinterberg, nu mai sunt demult fideli acelor principii. Au realizat fiecare cate un film in acel sistem, dupa care au trecut la cu totul altceva. Multi au tendinta sa compare filmele lor ulterioare cu regulile Dogmei si isi incep orice articol despre alte filme ale lor cu aceasta observatie. Insa chiar Vinterberg infirma aceasta legatura in discursul sau despre It's All About Love: "Am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a face din acest film un contrariu al Dogmei 95". Filmul ramane important mai putin prin tehnicile de realizare, cat prin mesajul care il transmite. Avertizeaza cu o posibila varianta a viitorului, daca lucrurile vor merge la fel ca in prezent.

[gionloc]

Miscator pana la lacrimi, glumet pe alocuri, ghidus pe intreaga durata, “Inima de Urs” este ultima productie animata venita spre a ne aminti ca suntem membrii unei imense familii numita natura. Adresat tuturor celor care simt ca betonul ii inghite, tuturor celor care exprima progresul prin termopane, schelete de otel si lumina electrica, sau celor care cred ca gradina zoologica e “acasa”, “Inima de Urs” prezinta calatoria initiatica a tanarului Kenai, care cauta sa devina barbat si intelege ca trebuie sa fie urs. Echivalentul cinematografic al bildungsromanului, animatia ne introduce intr-o lume alcatuita din totalitatea celor vazute si nevazute, unde copaci, munti, spirite, ape, flori si animale lumineaza universul in culori de vis; este cadrul in care Kenai parcurge drumul de la dorinta de a fi barbat (a avea amprenta pe peretele sistemului totemic, un fel de “strada a celebritatii” hollywood-iene), nivel atins prin uciderea unui “monstru” (urs), la desavarsirea sa in mijlocul naturii – este transformat in, si alege sa ramana urs, finalul reprezentand totodata implinirea subintelesului semantic al elementului totemic ce-i fusese sortit – dragostea; insa toate acestea se petrec numai dupa ce Kenai constientizeaza ca, de fapt, singurul monstru din natura este el, omul.
“Inima de Urs” are meritul de a ne intoarce, ca spectatori, la natura si la natural nu numai ca imagine prezentata, ci si ca modalitate de spunere a imaginilor, filmul fiind un desen animat si nu o animatie computerizata, stil de creatie cu care am fost obisnuiti in ultima vreme.
Ceea ce ar putea supara spectatorul roman putin cam satul de observarea modului, poate agasant, in care confesiunile neoprotestante incearca sa-i patrunda in viata, este o parte a coloanei sonore - cea in care vocea lui Phil Collins lipseste, - ale carei cantece trimit la revista “Treziti-va”.
Dar acest aspect se risipeste intr-o istorie extraordinara, care, macar 90 de minute, merita traita ca realitate.
“Let Love guide your actions!”

* Brother Bear (2003), o productie Disney, regia: Aaron Blaise si Robert Walker; voci: Joaquin Phoenix (Kenai), Jeremy Suarez (Koda), Jason Raize (Denahi), Joan Copeland (Tanana), D.B. Sweeney (Sitka).

[Ambra Blu]

The Lord of the Rings - The Return of the King

Mi-am promis de multa vreme ca, daca o sa fiu cuminte si n-o sa comentez nimic cit timp va dura partea a treia din Stapinul Inelelor, o sa ma rasfat la o inghetata de dupa. Frate, dar n-a fost sa fie. Cu banii dati pe bilet , 25.000, puteam sa fac urmatoarele: sa imi iau o cartela cu doua calatorii METROREX si sa merg pina la Leontin Salajan si inapoi si, de restul 9000 puteam sa imi iau trei covrigi, merinde pentru drum, ca Frodo si sluga lui care mincau lembas non stop. Sau puteam sa imi iau o ora la net. Sau sa imi iau un "Catavencu", o paine la 7000 si imi si ramineau 3000, pe care sa ii sparg pe seminte.

Am rezistat la film exact 1 ora si 36 de minute, timp in care am cascat ingrozitor si a trebuit sa lupt impotriva bunului meu simt, care ma gonea din sala. Vazind bunul simt ca a fost ignorat de un supra-eu snob, dornic sa se cultive cu film, si-a chemat in ajutor aliatii, cam cum au facut baietii din Minas Tirith (vai, din greseala, pentru ca un cacacios mic a scapat pe jos o lampa) cu baietii din Rohan. Astfel, bunul meu simt, caruia puteti sa ii ziceti Aragorn, a chemat in ajutor vezica. So, when the need was dire, I had to leave the battle and pee. Fara mine, baietii lui Denethor (cel atit de romaneste tradus "logofat") au trebuit sa apeleze la vitejiile magicului Gandalf cel Alb, care avea un toiag cu care ar fi facut rupere in Warcraft. Au dat unii in altii cu pietre azvirilite din catapulte, si-au aruncat vorbe grele, disperarea i-a cuprins pe toti, balaorii rageau din vazduhuri, vitejii stringeau din dinti si praselele spadelor in pumn. Batalia suna a apocalips, dar intreg filmul, per total, a plictis. Techcrane-urile si crane shot-urile nu se mai invirteau chiar atit de vitejeste si epopeic deasupra muntilor, castelelor si cimpurilor de bataie, ca in primele parti, si stampa bataliei mi-a sigilat retina (adica mi-a inchis ochii). Ispravile se succedau cu repeziciune prin fata ochilor mei din ce in ce mai osteniti si nu mai pridideam cascind cu gura pina la urechi la auzul minunatelor snoave izvodite de cacaciosii aia mici (cei doi hobbiti facuti paji; niciodata nu i-am futut distinge, nici in carte, nici in film). Ce mi-a placut din filmul asta? Scena de la inceput, cind, pe malul baltii Smeagol il ucide pe tovarasul lui sa il tilhareasca de bijuterii. Am rezonat prin simpatie (a se citi mila, ca in iengleza) cu Smeagol, personaju mult mai complex decit cinspe hobbiti si doi Aragorni la un loc. Si, in cele din urma, mi-a mai placut cum a fost rezolvata vizual nekyia, sau descinderea lui Arathorn (alaturi de Legolas si Gimli) in infern. Ce? Asta e din alt film? Mda, e din Odiseea lui Coppola. Bine, frate, deci nu mi-a mai placut nimic in filmul asta de doi lei si cinci bani, la care am suferit cam cum au suferit crestinii ferventi la 'The Passion of the Christ'.

LOTRu'.

[marx]

Patimile lui Mel
sau
de ce nu plateste Gibson copyright lui Dumnezeu


Acest film nu e neaparat un esec regizoral, ci un fiasco al perceptiei moralei crestine(<ce a negat Christos?-tot ceea ce astazi se numeste crestin>.Nietzsche). Dumnezeu(si implicit Fiul Sau) nu cere sa fie inteles. Dumnezeu nu se vrea revendicat in imagini, carti, alegorii. Dumnezeu nu cere penitenta, risipa de umilinte, sihastrii. Dumnezeu nu cere. Dumnezeu nu e nici sigiliu si nici orizont. Pt. mine, Dumnezeu este ratiunea mea care ma impiedica sa disloc BINELE din faptele mele.

PS: acest text este hors concours.

[gionloc]

Doua fiinte care se cauta. Bob Harris, vedeta de cinema, catre sfarsitul varstei a doua, casatorit, copii. Charlotte, tanara, licentiata in filosofie, casatorita cu un celebru fotograf. In Tokio, el pentru a filma o reclama, ea alaturi de sot.
El cunoaste aeroportul japonez, orasul japonez, hotelul japonez, liftul japonez, gazda japoneza, “femeia fatala” japoneza, dusul japonez, operatorul japonez, televiziunea japoneza, fotograful japonez, mascariciul - vedeta TV japoneza, aparatul de fitness japonez, spitalul japonez, distractia japoneza.
Ea cunoaste orizontul urban japonez nocturn/diurn, templul buddhist jaonez, orasul japonez, sala de jocuri video japoneza, frivolitatea stelei de cinema (venita sa-si lanseze filmul), televiziunea japoneza, distractia japoneza, spitalul japonez, calatoria japoneza cu trenul.
El o cunoaste, Ea il cunoaste… amandoi ratacesc intr-o lume, aceeasi pretutindeni.
Cautand a se pierde (cum altfel poti renaste) intr-o civilizatie pe care o simteau autentica, lui Bob si Charlotte-ei Japonia le raspunde tocmai cu elementele de care acestia fugeau - acea parte a occidentului care se asimileaza cel mai repede in orice colt al lumii (lui Bob ii este trimisa o prostituata, Charlotte ramane in afara preocuparilor sotului ei) apare ca o bariera insurmontabila in dorinta lor de a se regasi, noi.
Profunzimea fiintarii intelectuale din occident (filosofia) si nedeterminarea existentiala occidentala (actorul), ea nutrind sa participe si prin aceasta sa invinga solipsismul, el dorind sa se ancoreze ca persoana intr-o lume in care i se cere sa fie totdeauna altul… se intalnesc… incearca sa comunice…
El afla ca este singur si indrageste mancarea japoneza.
Ea ramane singura si indrageste aranjamentele florale japoneze.
Doi oameni se cauta…


Pecetea Sofiei Coppola: ca si in “The Virgin Suicides”, in “Lost In Translation” doamna Coppola reuseste in cel mai inalt grad sa nareze exceptionalul (nevoia de ruptura, de transformare, de trecere, de depasire, in acest caz) eroilor sai, totul cuprins in oceanul de banalitate al cotidianului; nepasarea generala insoteste pas cu pas criza personajelor; nimeni nu are timp, emotii, cuvinte pentru nevoia celuilalt, doar actiunea extrema (sinuciderea, in primul film amintit, incremenirea, apatia, in cel discutat acum) par a fi solutiile care pot inceta, care pot stopa, si asta momentan, superficialitatea simtirii si privirii zilnice. Ceea ce (ma) impresioneaza la Sofia Coppola este conturarea in film(e) a unei impresii generale de neschimbare, pe care spectatorul o resimte constant, nimic nu vesteste nimic, nimic nu curge, iar in realitatea istoriei filmice (ca si in realitatea fiecaruia) de fapt se cristalizeaza neincetat prabusirea.
Lost In Translation, comic, dramatic, romantic, un film care, implicit, ne aminteste ca "exista atat de multa frumusete in lume", pe care, nefacandu-ne timp, o ratam!

* Lost In Translation (2003), un film scris si regizat de Sofia Coppola. interpreteaza: Bill Murray (Bob Harris), Scarlett Johansson (Charlotte), Giovanni Ribisi (John), Anna Faris (Kelly) si o mutime de japonezi .[/b]

[PoliFanAthic]

Totul incepe de la vis si visul explica tot ceea ce urmeaza. Si ceea ce este cel frumos la un vis, este ca iti apartine in exclusivitate (pana intr-un punct, se intelege). Iar in jurul visului se invarte galaxia omului, mica si neinsemnata. Un punct in spatiu este planeta noastra albastra, precum si micul univers socialist german de est era doar o pata pe globul pamantesc. La fel cum fiecare om este ceva mai mic decat un punct in aceasta imaginata existenta abisala. Si timpul sta pe loc; cea mai glorioasa reusita a socialismului. Un pas inainte, intotdeuna contrabalansat de unul inapoi, intr-un echilibru total. Si, evident, a doua cea mai mare reusita a socialismului, care nici macar nu contrazice legile fizicii, este iluzia unei posibile existente a perfectiunii. In final Alexander dovedeste ca nici macar nu este atat de greu sa lasi socialismul sa infloreasca intr-un apartament – sau o familie- (sunt microuniversuri) si cat de usor poti mentine o iluzie care sa se rasfranga asupra individului. Adica exact ceea ce nu mai exista in mod “metapalpabil” in vermurile nu de demult apuse.
Dar imaginea nu putea fi completa doar cu vise si iluzii, fiindca visele au tendinta de a se prabusi inspre inauntru, precum se intampla cu orice lucru fara de temelie. Nici nu putea fi intregita perspectiva in doar cateva clipe (raportate la etern) . Stand la marginea blocului distrus pe jumatate, Alexander cu Lara mai completeaza putin din cercul existentei omului, o existenta aparent demna de ignorat. Sunt doar ei doi si stelele dinaintea lor, iar restul lumii nu exista. Romanta ambivalenta, care se inchide in lume, dar se adanceste in fiecare dintre sufletele ratacitoare de pe pamant si spatiul cosmic fara de limit dupa care tanjim.
E usor sa treci peste felul in care se muleaza “estul” si “vestul” peste mentalitatile tuturor cetatenilor, indiferent unde traiesc. Aceste aspecte nu se pot reduce doar la locului unde habitezi, fiindca astfel ar depinde de circumstante. In realitate, de circumstante nu depinde decat momentul. Si chiar daca omul nu isi permite decat fractiuni de secunda de viata, acestea depasesc totusi momentul infinit de scurt.
Ca uneori pare ca traim intr-o lume de basm se repeta de trei ori. Trei. Trei. Trei. Si, ce daca? Eu sunt unul. Si asta conteaza cel mai mult. Fiecare dintre noi suntem cate unul si tinem foarte mult la individualitatea noastra, care oscileaza intre „obisnuit“ si „neobisnuit“. Dar, oricum, cu doua cuvinte poti azavrli pe oricine intr-un ghiveci. Alex si Ariane sunt frati, dar se pot plasa in capetele opuse ale spectrului. Conservatorismul se dovedeste, in final, a fi totusi cea mai buna solutie, manifestata prin Alexander. Iar capitalismul care cauta intotdeuna “revolutia” (eternul dusman al socialismului) poate cu usurinta sa duca la declinul societatii, fiindca, oricum s-ar pune problema, omul nu este pregatit pentru a face un pas inainte pe scara evolutiei. Dar asa ceva nu se poate spune decat despre “om”, nu si despre “individ”. Caci, pana la urma, ajungi sa te plimbi pe o granita foarta subtire si foarte putin evidentiata. Farmecul vietii este spiritul individual. Precum Alexander este un tip foarte misterios, precum dragostea este un lucru extrem de ciudat, sau precum o familie se bazeaza pe o legatura intre doi oameni straini (cu tot ceea ce implica aceasta), asa incolteste individualitatea – prin alaturare de “termeni”.
Visele se nasc si mor. Siegmund Jahn a devenit taximetrist, dar i-a lasat pe altii sa viseze. Fiindca totul face parte din ciclul neintrerupt al vietii. Dar, pana la urma, este vorba de un film. Meritele apartin nu doar personajelor fictive, ci si celor reale. Iar un merit aparte, pe langa toate meritele de finete in executie si interpetare, este montajul. Uneori e mai bine sa nu stii unele lucruri. Alteori e mai bine sa stii, ca sa iti poti da seama de ce nu ti s-au spus, sau aratat, celelalte. Au cazut minute multe, in care se aprofunda relatia dintre Alexander si Lara, dar a fost mai bine asa. Precum o poezie care are la inceput 1500 de cuvinte, poate sfarsi in avea doar doua versuri, la fel de bine putem fi lipsiti de minute de film, pentru un scop constructiv. Nu persista cinismul “Invaziunilor barbare”, dar el este inlocuit de o crunta ironie…a cui, ramane de stabilit.
“Viitorul suna bine” suna un slogan optimist la care s-au gasit multe alte variatiuni. Spun si eu, important este doar ca viitorul sa nu sune cunoscut.

[Mala Portugal]

Nu s-a dat coronita inca? Atunci eu mai bag ceva fiindca zilele trecute am auzit niste comentarii despre cat de bleaga si de subtire a fost cealalta postare a mea , de mi s-a vestejit urechea pe care o tineam lipita de telefon.
So...parafrazand un clasic in viata , cu mandria “prinsa-n fermoar, ma intorc, revin, din nou, inca o data , iar” cu ultimul film bifat la capitolul vazut/placut:

Lost in Translation


Japonia importa!
Importa muzica proasta, actori expirati, cantarete de jazz de mana a doua , apucaturi kinky, MTV-ul, “lock ’n’ loll”-ul , importa atitudini gen Frank “Sinatora” si ipostaze a la James Bond.
Occidentul mutat in Tara soarelui rasare devine, in ochii a doi importati temporat cand hilar, cand grotesc. Cei doi fragili ascunsi in spatele unor masti blazate sunt Bob, un actor alcoolic si Charlotte o tanara depresiva. Ii leaga singuratatea si senzatia ca si-au ratacit drumul: ea nu l-a gasit inca, el l-a pierdut deja.Simtindu-se straini , nu doar in Tokyo ci si in propria lor lume incearca o evadare in viata de noapte a capitalei nipone. In fuga prin baruri, cluburi de noapte, restaurante, platouri de filmare Coppola nu cruta nimic desi , recunosc, mi s-a strans inima cand am auzit “No Body Does It Better” (in alte variante , una din piesele mele favorite) macelarita de actrita blonda. Facand o paranteza, se zvoneste ca respectivul personaj ar fi o sageata a regizoarei avand-o ca destinatara pe Cameron Diaz.
Imaginile sunt in general intunecate, de multe ori se disting doar siluetele, lucru surprinzator daca e sa ne amintim ca celalalt lung-metraj al lui Coppola, “The Virgin Suicides” abunda in cadre intens luminate. Acum singurele lumini sunt cele artificiale si agresive ale metropolei japoneze.
Desi plasat in mijlocul agitatului Tokyo , filmul isi impune propriul ritm, lent, trenant – ritmul celor doi insingurati.
De unde vine curajul Sofiei de a intra in interior si de a nu se rezuma la o poveste? Nu e fiica unuia din maestrii constructiei epice Hollywoodiene? Dar oare nu gasim acelasi tip de comunicare non-verbala si aceeasi investigatie a fragilitatii raporturilor umane in “Oamenii ploii” a lui Fracis Ford Coppola ?
Totusi influentele Sofei vin mai degraba dinspre Antonioni ca promotor al realismului intimist , introspectiv si al compozitiei abstracte la care se adauga un strop din cinismul cinematografului spaniol al ultimelor doua decenii.


Recomand filmul ca pe o experienta cinematografica pura. Daca e sa-l cuprind intr-un singur cuvant acela ar fi “delicat”; daca e sa decupez doar o imagine aceea ar fi imaginea celor doi intr-o camera intunecata, vazuti printr-un geam in care se reflecta luminile Tokyoului iar prima senzatie cu care am iesit din cineatograf e ca privirea lui Murray e cea mai trista captura pe celuloid a ultimilor ani.