filozofi si idei filosofice - Page 2

victor_homescu · 18 Jul 2019, 00:12

=- A trăit acum peste 2000 de ani,între 551-479 înainte de Christos,Kong Qiu/Kong Fu Zi (filosoful latinizat Confucius):**Nu am întalnit inca nici un om care sa fi iubit cu toata inima virtutea si sa fi urat din tot sufletul viciul.Cel care iubeste cu adevarat virtutea,nu-si mai doreste altceva;cel care uraste din toata inima viciul nu se mai expune loviturilor din partea raului.Oare s-a straduit din tot sufletul pana acum cineva sa infaptuiasca binele timp de o zi intreaga?Nu cred ca puterea este cea care ne lipseste.Poate ca exista vreun om care sa vrea din tot sufletul sa infaptuiasca binele dar sa nu aiba puterea necesara.Eu nu am intalnit insa un astfel de om.Orice om,daca se straduieste din rasputeri,poate atinge perfectiunea!**/,Invataturile lui Confucius (Analectele)"Despre Învătatură" -
***
(Dacă întâlnești un om virtuos,învață de la el.Dacă întâlnești un om fără virtute,examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleași defecte ca și el)
***
1.1.Maestrul spune :,,Cel ce învăţând revede din când în când cele învăţate , nu are astfel de bucurie parte? Ca atunci când îi revine un prieten de departe , căci nu-i oare,reântâlnindu-l ,deplină bucuria ce-o-mparte? Şi dacă, nepreţuit de ceilalţi după merit supărarea de a nu fi recunoscut nu-i dă totuşi ghes, nu înseamnă că-i între semeni Om nobil ,Om ales? ''
1.2.Discipolul You spune :,,Cel ce-şi respectă parintii şi mai vârstnicul frate rar se va hotări să nu asculte de cei ce îi sunt superiori.Niciodată cel ce ascultă de cei ce-i sunt înainte n-o să-l aprobe pe cel gata în dezordinea nesupunerii să se avânte ,Omul ales întru împlinirea Căii cată spre originea lucrurilor deplină .Respectul faţă de tată şi mamă,faţă de cei vârstnici este radacina virtutii.
1.3.Maestrul spune :,,Cel ce vrea să pară grozav,vorbind meşteşugit,rareori este şi cu Virtute hăruit .''
1.4.Discipolul Zeng : ,, În fiecare zi ,de trei întrebări mă las iscodit.Am fost cu inima curată când pe alţii i-am sfătuit? Faţă de prieteni ,cuget şi vorbă s-au potrivit? În învăţătura primită ,pe care o am de transmis eu însumi ,îndeajuns m-am instruit?
1.5.Maestrul spune :,, Cel ce conduce un regat cu o mie de care ,trebuie să se îngrijească de treburile ţării cu cinste şi cumpătare .Să nu cheltuiască fără măsură , faţă de supuşi să fie binevoitor şi la timpul potrivit să pună poporul sa lucreze,să înfăptuiască ce are de înfăptuit.''
1.6.Maestrul spune :,, Un tânăr învăţăcel trebuie mai întâi în familie să-şi asculte părinţii şi apoi în afară să-şi respecte mai marii . Să fie cumpătat în promisiuni şi cuvântul dat să şi-l ţie .Să-i iubească pe toţi,dar doar cei virtuoşi apropiaţi să-i fie.Dacă astfel comportându-se puterile nu i-au secat ,poate să vină să se apuce de cele cuvenite de studiat,literele si artele ''
1.7.Discipolul Zi Xia :,,Pe cel care preţuieşte Virtutea şi dispreţuieşte înfăţişarea ,pe cel care faţă de părinţi îşi arată ascultarea şi pentru Principe e gata să-şi dea chiar viaţa ,pe cel ce cu prietenii e deschis şi-şi respectă vorba ,pe un asemenea om ,chiar de nu-i şcolit ,eu tot învăţat l-aş chema .''
1.8.Maestrul spune :,,Dacă Omul ales nu e serios în ceea ce are de înfăptuit , atunci îşi pierde prestigiul şi nu se poate spune că ceea ce a învăţat e un fapt de folos, temeinicit.Înainte de toate,să caute prietenie şi încredere.Să nu-şi facă prieten decât dacă este,ca el însuşi,credincios şi cinstit. Să nu evite să-şi îndrepte purtarea dacă cumva a greşit . ''
1.9.Discipolul Zeng :,,Dacă-ţi cinsteşti părinţii respectându-le doliul după moarte şi pe strămoşii îndepărtaţi îi comemorezi luând aminte la vrednicele lor fapte ,atunci şi poporul se va întoarce la deplina Virtute . ''
1.10.Zi Qin îl întreabă pe Zi Gong :,,Când Maestrul se duce într-un regat şi se îngrijeşte de felul cum sunt cârmuite treburile de acolo,se mulţumeşte cu ceea ce alţii vin să-i povestească,sau singur îi iscodeşte?''Zi Gong răspunde : ,,Ajunge ca Maestrul să se poarte blând,binevoitor,plin de politeţe,reţinut,dar şi îngăduitor.Felul în care el află de la ei de bunăvoie tot ce vrea se aseamănă oare cu felul de a afla al altora?''
1.11.Maestrul spune :,,Cât tatăl îi mai este în viaţă ,vezi încotro voinţa i se îndreaptă.După ce părintele îi moare,vezi-l dupa faptă .Dacă urmează trei ani neclintit a tatălui dorinţă,înseamnă că are pietate filială şi purtarea îi e dreaptă"
1.12.You Zi spune :,,Din tot ce cuprinde Ritul ,Armonia e cea care-i dă preţuirea .De la ea se trăgea a vechilor regi înţeleaptă purtare,de ea fiind deopotrivă legat şi lucrul mărunt şi lucrul cel mare.Dacă faptele tulbură ordinea,doar cel ce cunoaşte Armonia poate s-o restabilească.Dar numai prin Armonie,fără supunerea la Rituri,nimeni nu poate nimic să-mplinească."
1.13.Discipolul You Zi spune:,,Dacă cele în care crezi se potrivesc cu ce este drept, atunci la fel îţi vor fi şi vorbe şi fapte.Dacă eşti respectuos cu ceilalţi,potrivit Riturilor,poţi să te ţii de jigniri şi ofense departe.Dacă te bizui pe cel ce ţi-e aproape,înrudit,om de nădejde la rându-ţi vei fi socotit.''
1.14.Maestrul spune :,,Omul ales nu se dedă plăcerilor burtii şi n-aşteaptă să fie sătul.Se mulţumeşte să locuiască modest şi nu caută s-o ducă mai bine . E neobosit în lucrări şi cumpatat în vorbire.În felul acesta,poate să-şi arate el însuşi Calea adevărata şi poate fi numit pe drept cu aplecare spre învăţat.''
1.15.Discipolul Zi Gong :,,De cel sărac ce nu cere pomană, de cel bogat ce nu-i stăpânit de mândrie,ce credeţi, Maestre, despre ei? ''Maestrul spune : ,, Sunt merituosi,desigur,dar mult mai puţin decât săracul mulţumit de soartă şi decât bogatul care iubeşte Ritul .''Zi Gong :,,Aşa cum e în Cartea Odelor amintit ?*Ca lucrul cioplit ,ca lucrul lustruit/,Ca lucrul cizelat/Ca lucrul pe toate părţile terminat.*
-Maestrul reia-,,De-acum putem să ne referim amândoi la Shi Jing cu mult rost .Vom şti ce-i un lucru viitor,când vom spune ce deja a fost .''
1.16.Maestrul spune:,,Nu te întrista dacă,necunoscându-te,alţii nu pun pe tine temei,nu te înţeleg.Să te necăjeşti dacă nu reuşeşti să-i înţelegi tu cu adevarat''

https://blog.revistacultura.ro/2017/...1-3qFX0ompV0G0

victor_homescu · 01 Aug 2019, 22:48

=Monahul de la Rohia „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari",s-a nascut la 29 iulie 1912 Nicu-Aurelian Steinhardt, trecuti 7 ani peste un veac**Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.Ne cheamă să fim buni,blînzi,cinstiţi,smeriţi cu inima,dar nu tîmpiţi.(Numai despre păcatele noastre spune la Pateric„să le tampim").Se înşeală amarnic toţi cei ce cred-şi nu-s totdeauna nerozi-că-l pot duce pe Dumnezeu,că-l pot şmecheri.Nicidecum.Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament.De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun,drept,atotputernic etc,e şi foarte deştept.Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia,cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă,o bondieuserie (e expresia lui tante Alice),ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului,iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.Denis de Rougemont:să nu judecăm pe alţii,dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc;chem pompierii,alerg la cişmea.De nu,se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.Macaulay:este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este,dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat.(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.).Una e să te răscoli,alta e să aprobi.Cînd a căzut Iacob al II-lea,s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic,ori poate catolic,numai pentru că era suveranul legitim şi,orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes.5,17:„Drept aceea,nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate..",7/7.1.8:„să fie...treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor.14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte;ci la răutate fiţi copii,iar la minte fiţi oameni mari")**
***
**Povestea cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului,enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?Eram zăpăcit,pînă ce m-am putut lămuri;atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu,vajnică reacţionară,femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ,înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor,ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume,a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi,cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg.The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos-blasfematoriu-cu desăvîrşire interzis folosirii publice.Plata folosirii:moartea.Secretul,aşadar,coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine,ca George Călinescu,admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu.Cand alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul,dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul.Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili.(Prevestise el ceva,Beaumarchais,dar nimerise pe de lături,ca leremia!) Sub Calvin, la fel,cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin.Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal.Şi aşa mai departe de fiecare dată.Pe doi ori doi patru,alde Vianu,Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind,bunăoară, despre Canal,drumul cel java pulbere.Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică,de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit,să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică,ea cerîndu-se mereu tradusă,exemplificată,surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis.A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.**
***
*Smochinul neroditor.Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei,unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin,îi spune„lipseşte din faţa mea",decît îl blestemă.Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente,ca la bănci.Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele.Oricand e timpul de a-l îndatora pe Hristos.Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negandite,pe furate,tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot.De-aşa prietenie..Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!*
***
(Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră.Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit-fostul mort care a fost chemat la viaţă-urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întai te inviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu.A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo...dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj...Căldiceii.- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.încă - o dovadă a existenţei lui Dumnezeu)

http://www.carteadelaora5.ro/3-motiv...y0lgI7spXjYe5k

victor_homescu · 14 Sep 2019, 21:33

„Totul e bun ieşit din mîinile Creatorului şi totul se corupe intrand în acelea ale oamenilor.Ne naştem slabi,avem nevoie de forţe.Tot ceea ce n-avem la naştere şi ne va trebui când vom fi mari ne este dat prin educaţie.Educaţia ne vine fie de la natură,fie de la oameni,fie de la lucruri.Care este acest scop al educaţiei?...Cel al naturii.În ordinea naturală,oamenii fiind egali vocaţia lor comună este starea de om”,scrie in"Emile”/“Cei mai mari regi din istorie n-au fost crescuţi pentru a domni;aceasta este o ştiinţă care ţi-o însuşeşti mai bine ascultând decât poruncind”,scrie in "Contractul Social" sau "Omul s-a nascut liber,dar pretutindeni este inlantuit",in,„Discurs asupra ştiinţelor şi artelor”.S-a nascut la Geneva,la 28 iunie 1712,în familia unui ceasornicar elvetian-Isaac Rousseau,mama a murit la naşterea sa,fapt ce l-a marcat şi l-a determinat să scrie în „Confesiuni”-*Am costat-o viaţa pe mama şi naşterea mea a fost cea dintâi dintre nenorocirile mele*,a compus opera „Muzele galante”,devenind cunoscut ca muzician si dramaturg,in 1750 publica „Discurs asupra stiintelor si artelor” care se bucura de mult succes,aducîndu-i celebritatea.Obtine Premiul Mare al Academiei din Dijon,Jean-Jacques Rousseau (1712-1778),considerat unul dintre precursorii socialismului,totalitarismului şi comunismului,reprezentant al Iluminismului,are meritul apariţiei curentului romantic în filosofia europeană,in 1762 publica romanul pedagogic „Émil sau despre educatie” si opera filozofica „Contractul social”,in care postula**Pentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc naţiunilor,ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una-care să nu aibă legătură cu firea noastră umană,dar care s-o cunoască în mod profund;a cărei fericire să fie independentă de noi,dar care totuşi să vrea să se ocupe de a noastră;în sfârşit,care asigurându-şi o glorie îndepărtată,în decursul vremurilor,să poată acţiona într-un anumit secol,iar de bucurat să se bucure în altul**sau **“Locurile ingrate şi sterpe în care produsul nu preţuieşte cât munca depusă,trebuie să rămână necultivate şi pustii sau să fie locuite doar de sălbatici;locurile unde munca oamenilor nu are drept randament decât strictul necesar trebuie să fie locuite de popoarele barbare;nici un fel de politie nu ar fi acolo cu putinţă.Locurile unde surplusul de produse faţă de muncă este mijlociu se potrivesc popoarelor libere**/S-a ridicat împotriva autorităţilor timpului,Scrierile sale au deranjat,La 9 iunie 1762 cartea “Emil”,roman pedagogic,a fot arsa pe scarile Parlamentului de Justitie,la Sorbona și Geneva,acelasi destin l-au avut si “Scrisorile scrise de pe munte”,arse în 1765,urmarit pentru conceptiile sale,se refugiaza în Elvetia,apoi în Anglia 1765- revine în Franta sub numele Jean Joseph Renou.Are mai multe de relatii de dragoste,cea mai importanta a fost cu Therese Levasseur,cu care,la vârsta de cincizeci si sase de ani,Rousseau se casatoreste,,are cinci copiii pe care-i lasa in grija unui orfelinat,romanul epistolar"La Nouvelle Heloise" (1761),precum si „Confesiunile”din 1770 au facut din el un precursor al romantismului francez si european,in 1772 a scris „Consideratii despre guvernarea Poloniei”,in 1778 publica „Visarile unui hoinar singuratic”;scrie „Confesiunile “/"Confessions",prima ediţie din 1782,in "Oeuvres Completes" în ultimul deceniu de viaţă,o autobiografie influentă (**Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată.Am început o lucrare care nu are model,a carei realizare nu va avea imitator.Vreau sa prezint semenilor mei muritori un om în toata integritatea naturii;si acel om sînt eu însumi.Numai eu îmi ştiu inima şi-i cunosc şi pe oameni.Nu sunt făcut ca niciunul dintre cei pe care i-am văzut;cutez să cred că nu sunt făcut ca niciunul dintre cei care există.Dacă nu preţuiesc mai mult,cel puţin sunt altfel.Eu singur.Îmi cunosc inima si am studiat omenirea.Trompeta judecatii din urma sa sune cînd va voi,eu voi veni cu aceasta carte în mana,înaintea Judecatorului suveran.Voi spune sus si tare:iata ce am facut,ce am gîndit,cine am fost.M-am descris asa cum am fost,demn de dispret si josnic,cand am fost bun,generos,sublim.Mi-am dezvaluit sufletul asa dupa cum l-ai vazut tu însuti.Fiinta eterna.. **) - carte publicata postum în 1782.A decedat la 2 iulie 1778,la Ermenonville,lînga Paris,fiind înmormîntat pe insula Plopilor,o insula artificiala de pe lacul domeniului marchizului de Giradin.În 1794 osemintele sale sunt depuse,alături de mormintele lui Voltaire,Emil Zola,Alexandre Dumas,Victor Hugo,la Panthéon,Paris.
***
**Ni se spune că un popor de adevăraţi creştini ar alcătui cea mai desăvârşită societate ce s-ar putea închipui.Nu văd în această presupunere decât o singură dificultate:aceea că o societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni.“Afirm că această societate închipuită,cu toată perfecţiunea ei,n-ar fi nici cea mai puternică şi nici cea mai durabilă:fiind desăvârşită,i-ar lipsi legătura;viciul său distrugător ar fi însăşi perfecţiunea sa**/ Rousseau-Contractul social.
***
„Dumneata,dascălul meu,m-ai făcut liber,învăţându-mă să mă supun necesităţii”/Rousseau,“Emile”
***
J.J.Rousseau in ultima sa scriere"Visarile unui hoinar singuratic",I.C.R,traducerea lui Mihai Șora-**Azi în dumineca de Florii,s-au împlinit cincizeci de ani de când am făcut cunoștință cu doamna de Warens.Avea douăzeci și opt de ani,fiind născută o dată cu secolul.Eu nu împlinisem încă șaptesprezece și temperamentul meu,care se trezea,și de care nu știam încă,îmi umplea cu o căldură nouă inima duduind de viață (..) nu există nimic solid de care să-ți poți lega inima,dar dacă există o stare în care sufletul își găsește un teren destul de ferm pentru desăvârșita lui odihnă și pentru adunarea laolaltă a întregii lui ființe-o stare în care să nu-i pese de timp,în care prezentul să dăinuie fără să se petreacă și fără să scapete,fără să stârnească vreun sentiment de lipsă sau de plăcere sau de durere,de dorință sau de teamă,ci doar pe acela al existenței,de care să fie covârșit,atunci atâta vreme cât ține starea asta,cel ce se găsește în ea se poate considera fericit,bucurându-se,nu de o fericire imperfectă,sărăcăcioasă sau relativă,ca aceea pe care ne-o dau plăcerile vieții,ci de o fericire îndestulătoare,desăvârșită și plină,ce nu lasă în suflet goluri pe care acesta să simtă nevoia să le umple.Așa a fost starea în care mă aflam adesea în insula Saint-Pierre în clipele de visare și singurătate,fie culcat în barca lăsată în voia apei,fie stând pe țărmul lacului agitat,fie în alt loc,pe malul unui râu frumos sau al unui pârâu ce clipocea peste pietriș.**
(**Nu e în puterea oamenilor să-l facă nefericit pe cine știe să vrea să fie fericit.Izvorul adevăratei fericiri se află în noi.**)

https://www.ziarulmetropolis.ro/emil....JY7n83WY.gbpl

victor_homescu · 24 Oct 2019, 22:21

"Liber Novus",(**Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născutl**),o veritabilă autobiografie spirituală,„Omului îi place să creadă că este stăpânul sufletului său.Dar câtă vreme nu este capabil să își controleze stările sufletești și emoțiile sau să fie conștient de miliardele de moduri secrete prin care factorii inconștienți se insinuează în planurile și deciziile sale,în mod cert nu își este propriul stăpân”,Carl Gustav Jung (1875-1961),a lucrat la Jurnal din 1914 până prin anii"50,rămâne ascuns multă vreme,familia psihanalistului elvetian a interzis publicarea confesiunilor timp de opt decenii,între anii 1984-2007 ajunge într-un seif dintr-o bancă elveţiană,scrierea postumă a savantului din Bollingen,editată,2009,de Sonu Shamdasani-"Liber Novus"(Cartea Noua),cunoscută drept"Cartea Roșie"(ediția în limba română a apărut în 2011 la Editura Trei),avertiza cititorii**Va dau de stire despre calea acestui om,despre calea lui,dar nu si a voastra. Ceea ce vă dau nu este teorie şi nici învăţătură.Calea mea nu este calea voastra,deci nu pot sa va invat.Sufletul meu mă duce în deșert,în deșertul propriului meu Sine.Nu mă gândeam că Sinele meu e un deșert,un deșert uscat,fierbinte,colbuit și fără apă.Călătoria duce prin nisip fierbinte,îmi croiesc drum încet,fără ţintă vizibilă,fără speranţă.Ce înfiorătoare e această pustietate.Am impresia că drumul duce atât de departe de oameni.Merg pe drumul meu,pas după pas,și nu știu cât va mai dura călătoria.De ce Sinele meu e un deșert?Am trăit oare prea mult în afara mea,în oameni și în lucruri?De ce mi-am evitat Sinele? Nu-mi eram scump mie însumi?Dar am evitat locul sufletului meu.Am fost propriile mele idei,după ce am încetat să fiu celelalte lucruri și ceilalţi oameni.Dar nu am fost propriul Sine,faţă în faţă cu gândurile mele.Trebuie să mă ridic și deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu.Într-acolo se îndreaptă drumul meu și de aceea el duce la singurătate,departe de oameni și de lucruri.Este oare singurătate să fii cu tine însuţi?Singurătate este doar atunci când Sinele e un deșert.Să fac din deșert o grădină?Să populez o ţară pustie?Să deschid deșertului străvezia grădină fermecată?Ce anume mă duce în deșert, și ce să fac acolo?Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea mea?Adevărată e doar viaţa,și doar viaţa mă duce în deșert,într-adevăr nu gândirea,care ar vrea să se întoarcă iarăși la gânduri,la oameni,la lucruri,căci deșertul o înspăimântă.Suflete al meu,ce să caut aici?Sufletul meu mi-a vorbit și a zis„Așteaptă“.Aud cuvântul necruţător. De pustiu se leagă chinul.**/-din Capitolul IV"Deşertul"
(..)
**Eu:-Cine ştie dacă nu minţi?/Sufletul:-Întreabă-te pe tine însuţi dacă mint.Spun adevărul**
***
"Căutaţi drumul prin exteriorităţi,citiţi cărţi şi ascultaţi păreri,la ce bun? Există o singură cale şi asta e calea voastră.Să meargă fiecare pe calea lui.Ţine-te de drumul tău şi nu fugi singur de el.Există o intenţie divină şi una omenească,tu nu te poţi răzbuna pe soartă.Naivule,vrei desigur să biciuieşti marea.Mai bine ridică poduri mai bune,astfel îţi poţi cheltui agerimea"..„tu nu eşti sufletul tău.Sufletul tău se află la zeul de foc care a ars ridicandu-se pană la acoperişul cerului"
***
**În noaptea următoare am avut însă o viziune:Mă aflam cu un tânăr pe un munte înalt.Se crăpa de ziuă,spre răsărit cerul era deja luminat.În clipa aceea s-a auzit peste munţi sunetul jubilant al cornului lui Siegfried.Am știut atunci că dușmanul nostru de moarte se apropie. Eram înarmaţi și,pe o cărare îngustă tăiată în stâncă,pândeam ca să-l ucidem.L-am văzut sus,deasupra munţilor,venind într-un car făcut din oseminte.Cobora semeţ și superb peste stâncile abrupte și ajunse pe cărarea îngustă pe care îl așteptam ascunși.Când a dat colţul spre noi, am tras deodată și s-a prăbușit,atins mortal.M-am întors înapoi să fug, și o ploaie torenţială a început să cadă vâjâind.Apoi am trecut printr-un chin de moarte,având certitudinea că trebuie să mă sinucid dacă nu sunt în stare să dezleg enigma uciderii eroului.Atunci s-a apropiat de mine duhul adâncului și a rostit aceste cuvinte:„Adevărul suprem e totuna cu contrasensul.“Aceste cuvinte m-au eliberat și,ca o ploaie urmând unei arșiţe îndelungate,le-am auzit susurând în mine și ducând cu ele prea marea încordare.Apoi am avut o a doua viziune:Am văzut o grădină splendidă,prin ea se preumblau figuri înveșmântate în mătase albă,înconjurate fiecare de văluri luminescent colorate,unele roșietice, celelalte albăstrii și verzui.
Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născut.*
(din Capitolul VII"Uciderea eroului")

https://adevarul.ro/cultura/spiritua...QV2Dghc hGLPc

victor_homescu · 01 Nov 2019, 13:38

("Nu acela,care aduce el mai mult,e cel mai vrednic,ci acela care are cea mai curata,cea mai sfântă bucurie,de aceea ce aduc altii").A venit pe lume cu 137 de ani în urmă,la 28 septembrie 1882,renumit cărturar şi gânditor,un model academic (1882-1927),moare la numai 45 de ani,26 iunie 1927,Vasile Pârvan scrie in "Memoriale,Laus Vitae",**Viaţa proprie,ca şi a celor ce ne sunt de folos e un drept al nostru;ea are granitele ei fatale,pe cari le primim cu supunere;dar a muri ìnainte de termen?Şi gândul acesta,de a fi mai putut trai,nu lipseşte din nici o mărturie funerară:«a trăit atâţia ani,atâtea luni,atâtea zile».Cât nu sunt atinşi măcar şeptezeci de ani,ne simţim furati de aceea ce ştim că e omeneste,nu numai posibil,ci aproape firesc.De ce să ne ducem dincolo,in necunoscut,as?* de repede?Pierd zeii din nemurirea lor,dacă noi trăim o cupa mai mult?Sau nu suntem aici decât pentru a da altora viaţa,şi apoi a pierl?Noi nu avem şi viaţa noastră?De ce luptăm asa de aprig,chiar bătrâni,pentru salvarea vieţii noastre,desi viaţa nu mai e decât un şir de suferinţe?De ce ni s-a dat uşurinţa aceasta copilărească de a gasi întotdeauna o iluzie,care să ne facă a suferì răbdători mai departe în viaţă?Nu pentru că viaţa le e draga şi zeilor,pentru că viaţa e frumuseţă,e armonie,e ìnflorire?«Viaţa e totul>Dar ce cuprinde viaţa?Inainte de toate mult zgomot şi multa agitaţie,care numai dă iluzia vietii far?* a fi viaţa:întocmai cum tăcerea şi singurătatea dă iluzia morţii,fără a fi deloc moartea.Fiecare piatră de mormânt grecoromana e un imn al vietili.De două feluri e lauda vieţii,după cum se priveşte omul pe sine ìn mijlocul lumii:ca părtaş al vieţii publice,ori ca individ singuratec.In primul caz avem imnul gloriei,ìn al doilea avem imnul fericirii.Oricum ar fi,el nu poate însă muri decât cu trupul.Iar dincolo,unde sunt numai suflete,nu mai poate fi moarte.Tot ce a fost in noi mărginire piere; ramane in viaţa de dincolo numai nemărginirea gândului nostru,care chiar aici in viaţă se ridica adesea uriaş pana la stele,căutând o lege şi o forma şi întrebând de ìnceputul lucrurilor far?* margini şi far?* ìnceput.Prin moarte tot ce a fost trecător pământesc se sterge.**,iar cel mai bun,biograf şi exeget al operei marelui savant,distins istoric,academician Alexandru Zub,avea a spune in introducerea la V.Pârvan.Corespondenţă şi Acte,Bucureşti,1973,*"La moartea lui,survenită în 1927,la o varstă cînd altora abia le e dat să simtă gustul faimei,istoricul se bucura de un prestigiu imens.Legenda i-a însoţit ultimii paşi,prelungindu-se în posteritate.Astăzi,încă,după mai bine de patru decenii de la sfîrşitul sau prematur,contactul cu opera şi frînturile biografice cate s-au păstrat contaminează.în el se împlineşte,exemplar,triplu! sacerdoţiu al nazuinţei spre adevăr,bine şi frumos.Asceza cărturarului dedicat muncii fără istov,savantul şi artistul sunt laturi ale unei personalităţi complexe invocate rînd pe rînd de cei care l-au cunoscut direct,ca şi de cei care au avut bucuria să se împărtăşească,cu vremea,din fructul acestei existenţe prodigioase.**
***
Parvan,1923 in"DIES VIOLARIS" IN MEMORIAM CONSTANTIN IERBICEANU-*Cel trecut dincolo devine un geniu bun,un heros;prin moarte se răscumpără toate greşelile din viaţa de aici.Aitfel,ce maiestate ar mai avea sufletul,dacă ar trebuì dincolo să ispăşească fără sfârşit slăbiciunile unui trup de o clipă? Trecerea din această viaţă,chiar a celor mai buni dintre noi,e o întâmplare cu totul obicinuită şi neînsemnată în mijlocul lumii nemărginite.Noi nu ne dăm bine seama de acest lucru,decât atunci când firea însăşi ne dă vreun simbol al acestei nimicnicii:departe în noapte,un vaet;tot mai slab;o fiinţă omenească,bună sau rea,de jos ori de sus,singură,fără apărare,s-a stins:cum piere o biată pasăre mică în infinitul cerului,rapita de un vultur;neclintită a rămas maiestatea nopţii;departe,în mare,pe o corabie călătoare,un cântec solemn,rugăciuni,fum de tămâie;un muritor şi-a împlinit solia pe pământ,cere odihnă; în locul mormântului de pământ,necunoscutul are nesfârşitul mării;undele albastre se deschid şi cuprind în adâncurile lor trupul obosit;neclintită a rămas maiestatea mării.Şi totuş ceva din noi nu dispare,nu poate muri;nimicnicia omenească e fără îndoeală legea suprema a vieţii noastre singuratice.*
&
*Creatori mândri şi creatori modesti,suflete mulţumite de sine şi suflete ce se ìndoesc de propriile puteri:toţi muritorii cari se supun nevoii imperative puse ìn ei de a crea şi astfel încearcă să dea viaţă nouă pentru alţii,cari trăiesc tocmai
din viaţa mai puternică a gândului lor,toţi suferă in concepţie şi întruchipare,toţi deopotrivă au ei înşişi nevoie de alinare şi mântuire şi şi-o cauta in alţii.Toţi sunt ca Amfortas care dă altora mântuire prin Graal,dar însuşi are nevoie să fie mântuit de Parsifal.Şi faţă de toţi lumea cea multa e neîndurată.Ea cere creatorului,cum cer cavalerii Graalului lui Amfortas,să sufere mereu,să sufere cumplit,numai să dea mereu mântuire sufletului lor slab.Şi în această pătimire singuratecă a creatorului,unde doară mila sufletelor simple sau iubirea divinatoare a sufletelor înrudite cu el,de-l pot ajunge şi mângâia,toate scăderile lui omeneşti se şterg ca asprimile munţilor în albastrul depărtării şi el ne apare curat şi frumos,pierdut în visurile lui ca un copil cu ochii mari privind în nemărginire.In gând senin,cu cantate şi blândeţă,cumpănind binele şi răul celor de veci adormiţi,cu spirit de înţelegere larg iertătoare şi cu pietate adânc recunoscătoare fata de toate cele omeneşti,căpătăm noi înşine o linişte şi ecvanimitate care pare a pleca din însăşi liniştea pământului,seninul cerului şi potolirea mării,asa de mult ne apropiem de ritmul firii:larg,maiestos,înălţat peste agitaţiile şi patimile omeneşti,şi as?* de adânc ne unim cu natura etern liniştită şi etern luminoasă.*
***
V.Parvan in"PARENTALIA-INCHINARE IMPĂRATULUI TRAIAN LA ΧVIII VEACURI DE LA MOARTE"-"Intre cer şi mare,in nemărginirea clară,e singur glasul lirei care sfios şopteşte de sufletul omului.E ploaie de note de aur in marea tacere a serii.Ca arborii ce-şi ridica frunzele cu fata cea lucie spre soare,asa îşi înalţă rugatorul braţele-i albe spre ceruri,cu palme deschise in eter.Izvorând din adâncul iubirei noastre de lumina,curge cu murmur de pârău de munte,imnul lui către Soare.«Către tine,Părinte,se îndreaptă toate,toate trăesc prin tine,toate sunt frumoase prin tine.Copacii in pădure se ìntrec in înălţime,se salta năvalnic spre tine,ca sa nu rămâie in umbra celor bătrâni, voinici,fericiţi,de ploaia de aur a razelor tale.Subtiri,delicate,drepte,ca lumânările înaintea iconostaselor,se ridica trupurile copacilor tineri.Ca nişte copii doritori a vede?* fata ta,ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor,asa se înalţă coroana lor către lumina ta.«Şi copaci şi ierburi iti aprind focuri de bucurie,de ìnchinare:sunt fiorile lor;corolele lor ard,parfumul lor urca spre tine.«Şi noi oamenii,copili tai cei mai de pe urmă,în marea cea mare a fapturilor tale,noi cei mai plăpânzi,noi cei mai frumoşi:trupul nostru-i tulpina,sufletul nostru e floarea,gandurile noastre-s parfumul,inima noastra-i oglinda,viaţa noastră e imnul puterii,luminei,armoniei tale.«Soare,«Mărire ţie !"

https://revistacititordeproza.wordpr...jvwcfO2wn1tPWo

victor_homescu · 08 Nov 2019, 16:04

"Să nu te laşi devorat de propriu-ţi trecut,ci să-ţi vezi de calea ta încă ne(stră)bătută", împlineşte 103 ani, născut la data de 7 noiembrie 1916, cu un an înaintea revoluţiei bolşevice ,filosoful Mihai Sora, eseist, traducator si editor, student al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu si Mircea Eliade, ia licenta în filosofie medievală cu lucrarea "Argumentul ontologic la Anselm de Canterbury" si teza de doctorat "La notion de la Grâce chez Pascal.Essai de morphologie du théocentrisme", a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București în 1938, în 1948 se reintoarce în România, prima sa carte,"Du dialogue interieur/Despre dialogul interior", publicată în Franta,1947, la Gallimard, este scrisă cu dedicatie „Domnului Mircea Eliade, în amintirea plăcutei mele ucenicii filosofice la seminarul său de metafizică.Cu prietenie, M.Şora.Paris,4.4.’47.”/**Douazeci si opt de ani aveam (in urma cu cincizeci de ani) cand am scris aceasta carte nabadaioasa. Am scris-o, asa zicand,pe nerasuflate:in fierbintea vara a lui 1944. Lumea intreaga era la o rascruce. Viitorul nu se stia prea bine ce anume avea sa ne aduca,dar un lucru macar era absolut sigur:ca in nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme in care cine se simtea angajat profund in soarta lumii (si care tanar nu se simte astfel?) avea in primul rand de regandit lumea din temelii,ca sa-si lamureasca macar siesi drumul de urmat;de regandit bineinteles cu intreaga fiinta, trup si suflet; de regandit din incercari si indurari poate mai mult chiar decat din carti si din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau*,Eliade,urma a nota în Jurnal 21 aprilie "47**Termin
-Du dialogue intérieur-a lui Mihai Şora,fostul meu elev la seminarul de logică şi metafizică.Îmi place cu toate truismele şi teribilismele ei.Îmi place,mai ales,pentru ceea ce regăsesc din «mine»,cel din anii 1934-38,când traduceam împreună la seminar pe Sfântul Thoma si Nicolaie din Cusa.Este o carte în care,fără să-şi dea seama,Şora continuă problematica «generatiei»:autenticitate,libertate,alegere.Cur ios sentiment de a asista la ecloziunea perfectă a unui fost «elev».Îmi dau seama,între altele,cât de putin am«crescut»eu de-atunci,cât de mediocră a fost desăvârşirea mea spirituală între 30 şi 40 de ani. Era,probabil, fatal să se întâmple aşa. Cele mai serioase cuceriri spirituale le faci între 20 şi 30 de ani.Când îi eram «profesor» eu aveam 30 de ani şi el 20.El dibuia,eu eram deja orientat. Astăzi el se află în aceeaşi situatie pe care o câştigasem eu acum 10 ani. În schimb,paşii pe care i-am făcut eu în acest răstimp nu mai au nimic «senzational»,sunt doar împliniri,rectificări,şovăiri.Singura turnură mai abruptă a fost experienta legionară,în ceea ce avea ea apolitic,şi insurectia mea contra "istoriei",care şi-a precizat orientarea între 1942–43.**,opera filosofica a lui Sora continuă cu volumele romanesti,Sarea pamantului (1978),A fi,a face,a avea (1985),Eu & tu & el & ea..sau dialogul generalizat (1990),Firul ierbii (1998),pana la :
- **Mai suntem oare în stare,după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte să ne abandonăm acelui plonjon spre propria-ne rădăcină?.Exista o temporalitate-integratoare-a Clipei,a orizontului microclipelor,in care nici o singura data nimic nu se pierde,dupa cum exista una-dezintegratoare?-a clipitelor lipsite de consistenta proprie, alungandu-se una pe alta in cautarea unui sens care sa le salveze**-Clipa si timpul (2005).A fost casatorit cu scriitoarea Mariana Sora, cu care a avut trei copii, Andrei si Sanda si Tom, filosoful a lucrat la Ministerul de Externe, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, și este fondatorul noii serii de cărți ”Biblioteca pentru toți”.
***
**„Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”.Aceasta continua oscilare, aceasta deliberare, prealabila oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfasoara la modul explicit, ba, in majoritatea cazurilor, nici macar verbal, pentru ca ar cere mai mult timp decit timpul care‑ti este lasat pentru o hotarire.**(Mihai Sora)
***
Mihai Sora,scrisoare către Mircea Eliade,**Iubite Domnule Eliade, Sunt adânc mişcat de prietenia pe care mi-o arătati după amarul de vreme scursă de când drumurile ni s-au despărtit şi nu ştiu cum să vă multumesc.Deci vă multumesc fără să ştiu cum,ştiind însă foarte bine de ce

entru că sunteti încă atât de tânăr încât să vă poată entuziasma până şi amintirea unui student pe care l-ati avut şi care promitea la vremea lui ceva.M-ar bucura imens ca totul să meargă ca pe roate.Dar chiar dacă strădaniile Dv.de a obtine o bursă,al cărei subiect să fiu eu (şi al cărei obiect-cu destulă bătaie de cap-vă rămâne de inventat),n-ar fi până la urmă încununate de succes, multumirea mea n-ar fi întru nimic ştirbită.Importantă este intentia,iar intentia am şi simtit-o întreagă,cu tot elanul ei făptuitor,în rândurile Dv.calde şi directe,făcute să meargă fără ocoluri la inimă.Am să vă pun o întrebare care de mai multă vreme îmi dă ghes şi pe care nu m-am învrednicit încă,spre vina mea,s-o aştern pe hârtie şi s-o trimit:am putea oare publica (întrebarea mea e o întrebare de editor), împreună cu alte studii înrudite ca preocupări,Comentarii la legenda"Meşterului Manole"(nota-M. Eliade,"Comentarii la legenda Meşterului Manole"1943.)?Dacă-mi răspundeti prin „da”,vă voi trimite un proiect de sumar pentru un volum de cca 400 de pagini,aşa cum mi s-ar părea,de aici, potrivit şi posibil.Dacă aveti preferinte sau o anumită idee de organizare a unui asemenea volum,care ar urma să apară într-o colectie de „Studii de folclor”,aştept câteva rânduri în acest sens, precizând şi eventualele modificări pe care ati întelege să le faceti la studii apărute cu ani în urmă.Cu dorinta de a vă citi cât mai curând (şi de a vă revedea,când şi cum s-o putea),rămân al Dv.îndatorat,cu dragostea pe care întotdeauna v-am purtat-o, Mihai Şora**/Bucuresti 18 septembrie 1967
&
**Mult stimate şi iubite Domnule Eliade,Profit de bunăvointa Domnului Comarnescu pentru a vă anunta că„proiectul editorial Eliade” este mai mare (mai cuprinzător) şi mai serios decât putea părea atunci când v-am trimis prima scrisoare.(În orice caz,Meşterul Manole nu urma să fie decât un început,câtuşi de putin săîncheie un gând editorial de-abia schitat.).Totuşi,ne-am gândit să începem cu literatura,şi anume cu "Maitreyi"(la care,dacă sunteti de acord,am adăuga"Şantier şi India"rotunjind în felul acesta un fel de ciclu indian**-al Dv.Mihai Sora Bucureşti,ianuarie 1968/

https://adevarul.ro/locale/constanta...090/index.html

https://www.youtube.com/watch?v=pBs4...68Cm4NgqErV_UY

victor_homescu · 21 Nov 2019, 15:21

Se împlinesc 116 ani,născut în Vlădenii Făgărasului,la 16 noiembrie 1903/"Chipul nemuritor al lui Dumnezeu",**Natura omului este una desi e alcătuită din suflet si corp.Omul,ca trup,poate fi considerat ca un obiect si supus unui tratament asemenea obiectelor,dar faptul că cele ce se petrec în el sunt simtite constient si la actele lui participă si el,arată că nu e numai materie,ci trupul e unit în mod negrăit cu sufletul liber constient si cugetător si penetrat de el,rămânând ca atare totodată mai presus de starea de obiect.Nu cred că omul a ieşit din maimuţă.Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe.Dar e o taină apariţia omului:omul nu a putut apărea aşa,din animal,din maimuţă.Este cu totul altceva:e raţiunea asta prin care judecă toate,prin care este conştient de toate.După mine,raţiunea este sensul lucrurilor care se comunică între persoane.Cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi.Avea o înţelegere a tainei,a lucrurilor tainice omul de dinainte.Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi;sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi**/DumitruStăniloae,teolog,preot,profesor,filosof, traducător (a lucrat vreme de 45 de ani,1945-1991,la traducerea,din greceste,a lucrării "Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii"sau Culegere din scrierile sfintilor parinti-douăsprezece volume),cărturar,printre acei puţini teologi ortodocşi ale căror nume sunt dintre cele mai cunoscute în Apus,(„Părintele Stăniloae nu este marginal, nu este doar o punte între Est şi Vest,sau între ortodoxia rusă şi cea greacă.El însuşi se află în miezul a ceea ce mulţi ar considera ca fiind mişcarea cea mai trăitoare şi mai originală din gândirea ortodoxă modernă"-scrie Andrew Louth),părintele este arestat la 5 septembrie 1958,condamnat la 5 ani pentru “uneltire împotriva statului oamenilor muncii din România”,temnita la Aiud si Jilava,este eliberat in ianuarie "63,trece la cele vesnice luni,in jurul orei 11 seara,octombrie 4/1993,lucra în casa din strada Cernica nr.6,din Bucuresti,la un manuscris,care ajunsese la o mie cinci sute de pagini,cu titlul „Comentarii la Apocalipsa Sf.Ioan Teologul”/**Omul este o mare taină.Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii;fiecare este o taină de necuprins,de nedefinit.Fiecare este o taină,fiecare este mereu nou,fiecare este altfel decât altul,aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă,aşa cum pretinde ştiinţa.Persoana e o mare taină,dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine.Ce însemnează acest „este”,„a fi”cine poate să spună?**opera (însumand 90 de cărti,33 de traduceri,275 de articole teologice,22 de recenzii,16 prefete,35 cuvântări comemorative,475 articole de ziar, 17 interviuri,15 predici publicate si 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio si tv.),Părintelui teologiei dogmatice românesti pr.Stăniloae,fiind si una dintre cele mai importante teologii neopatristice ale secolului al XX-lea.În 1994,Consiliul Ecumenic al Bisericilor a alcătuit volumul Ecumenical Piligrims,editorii volumului au introdus numele său în rândul “Pionierilor în Reconcilierea Crestină” din secolul trecut.
***
"Persoana umană este creatură, dar o creatură făcută subiectul vieţii dumnezeieşti, o creatură îndumnezeită.Adâncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu.Din ea (omul) soarbe bogăţia infinităţii.De aceeas-a putut spune că persoana umană e în acelaşi timp cunoscută şi apofatică.Dumnezeu (mai precis Dumnezeu Cuvântul) e Raţiune şi Cuvânt ce ni se face cunoscut şi ne-a făcut pentru a-L cunoaşte, dar e, în acelaşi timp, mai presus de cunoaştereşi ne-a făcut şi pe noi cu ambele aceste însuşiri."/-Dumitru Stăniloae,Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă
***
Pe data de 5 octombrie 1930,se căsătorește cu Maria (Mihu),care i-a fost tovarăsă de viată timp de 63 de ani, în familia Stăniloae se nasc primii doi copii gemeni, la 10 mai 1931 Dumitru (moare in septembrie 1931) si Maria-Mioara (moare in mai 1945), la 8 octombrie 1933 se naste Lidia,poetă si romancieră,singura fiică care a supravietuit,despre familie,căsătorie și iubire,profesorul avea a scrie**Iubirea este acea vedere din mine care,descoperind un tu, mă scoate din singurătate, îmi dă experienţa comuniunii, a prieteniei adânci, totale,experienţa că tu eşti cumine până în adâncul meu, în cele mai intime bucurii şi dureri.Familia e sfântă.Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul.Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie;omul întreg este bărbat şi femeie.Şi de fapt ,în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească;vin atâtea griji,o mână de copii,ceea ce e trupesc este depăşit,dar totuşi este şi preţuirea asta;legătura completă.Eu cel puţin aşa am trăit-o.Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea;câtă sensibilitate,câtă iubire a unuia pentru altul.Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorieEu am scris în „Dogmatica”-Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Omul întreg e bărbat şi femeie.”Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg;numai împreună sunt omul întreg.**
(..)
**Iubirea e lumină, pentru că e deschiderea unei persoanespre alta.Ea e înţelegere, pentru că prin ea o persoană înţelege taina minunată a unei alte persoane.Ea e sens, pentru că văzând cât de mult e viaţă altul pentru mine, văd că el îmi produce bucuria de viaţă.Precum iubirea îi leagă pe oameni, tot aşa patimile destramă legăturile dintre ei.Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale.**Teologia Morală Ortodoxă.Spiritualitatea Ortodoxă
***
"Suntem si trup,altminteri n-am mai fi în lumea aceasta si ai acestei lumi sau dacă da, judecând la limită, n-am mai fi în măsură să comunicăm cu ea.Numai că trupeste, suntem ca lucrurile, o formă în lume, neînstare să ne „încercuim” în altă ontologie, deci să fim contrar fiintei în sine, a metafizicii, mereu în sporire, ca o continuă re-creare ca din nimic, pentru că tot ceea ce suntem, suntem întrucât simbolizăm."
***
„Pasii lui Dumnezeu calcă duduind magnific prin întreaga istorie”-Dumitru Stăniloae,in"Iisus Hristos sau restaurarea omului."

https://radioromaniacultural.ro/amin...XiuEbWzU8d-lrM

victor_homescu · 05 Dec 2019, 21:06

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Alina Diaconu (scriitoare argentiniană de origine română),**Cioran văzut de la Buenos Aires**,în Revista arădeană „Arca”,Anul XXX, nr.1,2,3/2019, traducere din limba spaniolă Ana-Maria Clep**Ciprian Vălcan:-Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?- Alina Diaconú:-Prima carte de Cioran pe care am citit-o a fost "Ispita de a exista",în traducerea în limba spaniolă realizată de Fernando Savater.Am rămas atat de impresionată de gandirea sa iconoclastă,de profunzimea viziunii sale asupra condiţiei umane şi de minunata manieră de a o exprima literar,încat mi-am promis să încerc să cunosc persoana din spatele ganditorului cand aveam să călătoresc din nou la Paris.Locuisem în acel oraş,fusesem de multe ori să mă plimb şi să îmi văd prietenii români şi francezi de acolo,însă nu îl întalnisem niciodată pe Cioran.Cu Ionesco,în schimb,ne cunoşteam de cand aveam 17 ani şi îl vizitam mereu;despre Cioran îmi vorbiseră nişte români,în treacăt,dar numai după ce am citit acea carte am fost cu adevărat fascinată de viziunea sa filosofică şi am dorit să ajung la el.Evident că după ce l-am cunoscut,am citit aproape tot ce a scris.Mai multe dintre cărţile sale mi-au fost dăruite de Cioran însuşi,cu dedicaţii,astfel încît în prezent am o secţiune întreagă din bibliotecă destinată cărţilor lui.C.V.:-Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi care dintre acestea vi se par importante şi astăzi?-A.D.:-Ceea ce m-a atras şi continuă să mă atragă la Cioran este acel scepticism dus la extremă,o extremă care răscoleşte conştiinţa,ajunge la miezul conflictelor,ne tulbură inteligenţa şi este precum un strigăt disperat în faţa imposibilităţii sale de a crede sau de a se raporta la supranatural sau transcendent.Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el,cand l-am cunoscut personal,a fost uşurinţa cu care rsdea de tot şi de el însuşi,căldura sa ca persoană, interesul faţă de celălalt şi o extraordinară însuşire pe care am descoperit-o în spatele acelei gandiri implacabile:compasiunea sa,o sinceră şi profundă comizeraţie produsă de tragedia umană şi de suferinţa care ne marchează existenţa.C.V.:-Vi se pare îndreptăţită opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?- A.D.:-Da,probabil că mulţi văd în el un continuator al lui Nietzsche,însă eu nu cred aceasta.Nietzsche era un nihilist,iar Cioran nu accepta această etichetă,el nu a fost nihilist,se considera sceptic şi într-adevăr era.Nihilistul crede în Nimic,iar scepticul nu crede în nimic.Este o mare diferenţă.Şi,din punctul acesta de vedere,marii antecesori ai lui Cioran,începand din Antichitate,au fost Pyrrhon,Pascal şi Montaigne.C.V.:-În ce fel este receptată în momentul de faţă opera lui Cioran în Argentina?-A.D.:-În Argentina,pană acum vreo 10 ani,Cioran a reprezentat un filosof doar pentru elită.Constat că după moartea sa,numele lui devine tot mai cunoscut şi cu plăcută surpriză descopăr în Buenos Aires,pe zi ce trece,tot mai mulţi „cioranofili” în locuri în care nu bănuiam şi între persoane care nu păreau să poată împărtăşi vreodată ideile sale.Aţi văzut că la colocviul de la Biblioteca Naţională (nota redactiei–"Colocviul Internaţional Emil Cioran",desfăşurat la Biblioteca Naţională Mariano Moreno,Buenos Aires) a fost multă lume interesată.C.V.:-L-aţi cunoscut personal pe Cioran şi aţi corespondat cu el.Cum era omul Cioran?-A.D.:-Am scris mult despre Cioran,l-am şi descris mult,şi în cuvantarea ţinută la bibliotecă alături de dumneavoastră şi alţi intelectuali am povestit puţin despre cum era omul din spatele scriitorului.Cand sunt întrebată aici (n.r.-Argentina) dacă Cioran era o persoană atît de pesimistă,sfioasă şi solitară cum pare din cugetările sale,răspund că era exact opusul:o fiinţă prietenoasă, afectuoasă,comunicativă şi cu un extraordinar simţ al umorului.Cand ajungeai în casa lui,te simţeai copleşit de atenţia sa,şi se vedea că e încantat că putea să îşi exprime părerea,să asculte,să facă schimb de idei,interesat să cunoască amănunte din viaţa interlocutorului său,punctele de vedere,opiniile acestuia.Întotdeauna am simţit că în spatele tuturor anatemelor sale se afla o imensă dragoste de viaţă şi un mare interes faţă de semenii săi.**

https://www.icr.ro/pagini/prietenia-...c2xMjkaXl1nhlM

https://www.youtube.com/watch?v=dZHL...-JZpsDIKWODIps

victor_homescu · 08 Jan 2020, 22:10

70 de ani de la naştere, Restituiri culturale.("Domnului profesor Mircea Eliade, încercarea unui discipol, Ioan Petru Culianu") = Corespondenta cu Mircea Eliade, Acoperind perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986-**Milano, Nov. 23, 1976 "Dragă Doamnă şi Domnule Profesor, Speram că nu mai am prilejul să vă scriu din Italia, ca să vă anunţ sosirea cu bine în Olanda. Deşi toate lucrurile merg bine, viza încă n-a sosit pricinuindu-mi nenumărate încurcături, pierderi şi mai ales o stare de încordare foarte neplăcută (stau cu toate bagajele făcute de circa doua săptămâni). Nu ştiu dacă sunteţi deja în America, nu ştiu cum se simte D-na Sibylle (Sibylle Cotescu, sora lui Christinel Eliade) şi mai ales mi-a părut rău că nu i-am putut scrie, dintr-o pricină pe care uşor aş fi putut-o evita: nu ştiu numele D-sale de familie! (Iertaţi-mi proverbiala lipsă de prevedere: aş fi putut întreba o sută de persoane, dar eu ştiam că e „Doamna Sibylle”.). Având toate cărţile într-un enorm cufăr, am reuşit să lucrez la unele articole rămase în suspensie (am transformat pentrut "Numen", unde articolul mi-a apărut în fine, comunicarea de la Lancaster etc.). Din păcate, odată cu plecarea şi pesemne datorită faptului că nu mă mai simţeam atât de dependent de el, raporturile cu Bianchi au devenit mai încordate ca de obicei. Dar şi el a devenit de o intransigenţă ştiinţifică în adevăr rară. Perioada asta, din diverse motive, n-a fost extrem de fericită pentru mine: eram deja plecat la Groningen, dar cu corpul aici şi, în plus, extrem de nedumerit de psihologia italiană, pe care o pricep tot mai puţin. Am aflat, cu bucurie şi îngrijorare, că la Brill a apărut o carte despre Mircea Eliade. Nu ştiu de cine. Mă iertaţi dacă vă reînnoiesc rugămintea de a-mi trimite o listă bibliografică cu lucrările noi apărute, pe care apoi le voi căuta. Cartea mea despre M. Eliade sper să se termine în timpul vacanţei de Crăciun, când mă gândesc să nu mai vin la Paris. Simt tot mai mult aversiune faţă de deplasări.La Groningen, pentru noile mele atribuţii, am hotărât să scriu o istorie a literaturii române în exil (în acest fel voi justifica toate celelalte „cercetări”). Am început să învăţ olandeză. Pe plan literar, dacă dl. Mămăligă (Leonid Mămăligă-Arcade) mai are de gând să publice romanul, voi face toate corecţiile de rigoare, dar apoi nu voi mai scrie, cel puţin o vreme. Voi relua numai şi voi transforma povestirile mele „din tinereţe”, care conţin uneori idei excelente. După întâmplările de astă-vară, am rămas cu un gol în suflet şi în buzunar, şi mă înspăimântă oarecum caracterul impersonal pe care a început să-l asume cu adevărat viaţa mea: „eu” nu mai exist, există tot mai mult datoria mea de a exista, de a „face”. Când eram copil îmi închipuiam că voi fi aşa; nu ştiam cât de mare este preţul de plătit. Acum sunt împăcat cu acest fel de a fi, dar nu fericit. Nu vreau să pară iarăşi că-l imit pe Mircea Eliade, dar de pe la 15 ani (când încă nu-i cunoşteam nici o carte) mă tortura ideea „obiectivării” (pe care o numeam chiar aşa).Pe urmă am descoperit-o la 19 ani, în Novalis. Acum „obiectivarea” mea e însingurare. Sper să depăşesc şi faza asta. Ce-mi va rămâne însă în momentul când voi deveni un cumpătat „mitteleuropäisch”? Probabil voi lua totul de la capăt, în speranţa că trupul are să reziste. Cu mult drag şi cele mai alese sărutări de mâini şi salutări, Ioan Culianu"
***
7 noiembrie 1972,„Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“(..) „m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani. Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973)/(...) ”Cred că n-am fost limpede în legătură cu cartea D-tale: ”teza” mea era că e preferabil să debutezi cu o monografie; dar, pe de altă pare, știu că o carte atârnă greu într-un curriculum, și întotdeauna mi-am îndemnat prietenii și studenții să publice cărți. În al doilea rând, eram sub impresia că mai mult de jumătate este sau va fi tipărită în reviste – și văd acum că e vorba de mult mai puțin. Deci, nu ezita: pregătește cartea de tipar. Când va fi gata, trimite-mi o copie ca să scriu prefața"(..)"”Chiar după versiunea abreviată și cu referințele necomplete pe care am citit-o, am impresia că cercetarea trebuie continuată și adâncită. Trebuie eliminate o seamă de lucrări de mâna a doua sau învechite. Există o bibliografie considerabilă (vol. Le Coeur, în ”Etudes Carmelitaines”, apoi Massigon, Al Hallaj, H. Corbin, L’homme de la lumiere dans la soufisem iranien, ed. II, 1971) etc. Despre manas, hrdaya etc., în teoriile medicale -cf. Dasgupta, History, II, și o seamă de studii recente ale lui J. Filliozat. Inutil să continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune și ”specialiști” (ca Bausani etc.)”, -25 iunie 1975, Mircea Eliade
***
"20 dec.1984 Dragă şi mult stimate Domnule Profesor, Vă sunt tare recunoscător pentru vorbele bune despre cărţi. În fine, conceptul statutelor Asociaţiei Mircea Eliade (Asociaţia prietenilor lui Mircea Eliade, cum o numea Culianu). Vă datorez pe foarte curând articolul „Sexuality”.Precum şi o scrisoare lungă. Sunt nevoit să închei, de teamă să nu fiu închis în clădirea institutului. Cu dragi sărutări de mâini doamnei, urări de sănătate şi sărbători fericite la amândoi, Ioan"- Eliade. nu răspunde.
***
- Ioan Petru Culianu -asasinat în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din Chicago - scria în articolul " Ex ossibus ultor"-**Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu, victime și călăi deopotrivă, că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de
dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: "ex ossibus ultor"

http://www.creeaza.com/didactica/car...Us6jw.facebook

Cretzulynne · 13 Jan 2020, 21:38

https://www.heysigmund.com/every-chi...a-philosopher/

victor_homescu · 29 Jan 2020, 00:06

=Una din cartile sale de referinta, publicata la 1978 "Le péché et la peur. La culpabilisation en Occident (XIII e - XVIII e siècles)", Nascut in 1923 la Nantes,Jean-Leon-Marie-Joseph-Andre Delumeau,**Istoricii nu-s niste « spirite absente ».Constient sau nu, ei se implica in ancheta si se angajeaza in formularea concluziilor ei. Trebuie s-o spun cu toata claritatea. Eu nu-mi voi disimula propria opinie asupra dosarului prezentat aici. Cred ca pacatul exista. Constat prezenta lui in mine. In plus, nu vad cum am putea scapa de ideea unei rupturi de la origini a carei urma o purtam inconstient**, profesor de istorie moderna,specialist în istoria mentalităţilor, istoria Evului Mediu şi a Renaşterii, istoria religioasă, antropologia culturală.**Frica este ambigua. Ea poate fi, dupa caz, salutara sau distrugatoare."Timeo, ergo sum", constata nu fara umor un filosof, si e adevarat ca, privita din fata, frica e o somatie de a fi. Ea este creatoare de fiinta si avem acces la lume prin stapanirea fricii. Notiunea de pacat este ea însasi generatoare de o frica de sine ce poate fi fecunda. Culpabilitatea, traita pozitiv, creeaza o tensiune care degajeaza elitele. Aceasta tensiune poate duce la mîntuirea prin actiune, poate hrani o neliniste creatoare, poate dezvolta responsabilitatea si, pe de alta parte, poate deschide, datorita introspectiei, un tezaur de bogatii ascunse în adîncul fiintei noastre./"Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII)",** Noi, oamenii sfarsitului de secol XX, avem toate motivele sa fim moderati atunci cand suntem tentati sa-i "culpabilizam" pe culpabilizatorii ecleziastici de altadata. In epoca noastra, vorbim in mod constant despre deculpabilizare, fara a ne da seama ca niciodata in istorie culpabilizarea celuilalt nu a fost mai puternica decat in prezent. intr-o tara totusi democratica, asa cum este Franta, dreapta si stanga se acuza reciproc de cele mai grave pacate politice. In statele supuse jugului totalitar, denuntarea adversarului capitalist sau socialist, reactionar ori progresist legitimeaza tortura si a dus la moartea a milioane si milioane de oameni. Din pacate, in materie de supraculpabilizare, ne-am depas[it stramosii, si inca de departe.**, a absolvit "Ecole Normale Supérieure" în 1943, a fost membru al Şcolii Franceze de la Roma (1948-1950) şi-a obţinut doctoratul în 1955, fost profesor universitar la Universitatea din Rennes (1950-1954) şi la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, între 1975 şi 1994 a fost titularul catedrei de “Istoria mentalităţilor religioase în Occidentul modern” de la Collège de France, comandor al Legiunii de Onoare, a fost in Romania anul 2011, (Luni, 24 octombrie 2011, orele 11.00, în Amfiteatrul Nicolae Iorga al Facultăţii de Istorie, a avut loc ceremonia de decernare a Doctoratului Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti), Profesorul Jean Delumeau a decedat astazi luni 2020 ianuarie 13.**intreaga umanitate are o vocatie si fiecare din noi este chemat pentru un destin care trebuie sa-l conduca spre Dumnezeu. Aceasta era, in cadrul crestinismului, convingerea comuna. Astfel va ramane ea pentru toti cei ce cred ca evolutia are un sens si ca istoria umana nu este nici o absurditate, nici un ciclu monoton de repetitii.**
***
*Alb, pur si divin,
Sufletul nostru nemuritor vine intr-un corp neansufletit
Unde se leapada cu totul
De lumina gloriei lui, umbland
Intre frica si dorinta, intre
Dureri, zadarnice bucurii, dispreturi si manii
Izbindu-se de natura si de stihii
Infruntand vanturi potrivnice.
Plin de-amarnica durere cer ajutor.
Fie ca nesfarsita-i bunatate sa-mi acopere greselile :
Sunt opera mainilor lui.
Fidel mijlocitor al bunatatii lui,
Indeparteaza-mi bland firul fatal
Si deschide-mi portile sfinte si-aurite
Ce dau spre cerescul liman,
O, scumpa Moarte, prielnica si dorita/, istoricul Delumeau citand-ul pe Pandolfo Collenuccio in Păcatul şi frica-"Macabrul si pesimismul Renasterii"
***
*Chrisopher Love arata ca daca Sfîntul Duh ne obliga sa ne purtam cu frica in timpul pribegiei noastre (cf. I Petru 1, 17) nu e vorba de frica
legata de electiunea, ci de frica de pacat. Totusi continuarea frazei îi dezminte prima parte, caci Love adauga : Nu trebuie sa pacatuim împotriva lui Dumnezeu, ci sa ne temem de Dumnezeu si sa ne temem sa nu-l provocam pe Dumnezeu prin pacatele noastre. Sa-l provocam pe Dumnezeu la ce, daca nu la a pedepsi ? Henry Smith a explicat ce nelinisti permanente îl chinuiau pe credincios* :
-"Nu-i de-ajuns sa alergam, trebuie sa stim cum sa alergam.
Nu-i de-ajuns sa întelegem, trebuie sa veghem la modul în care întelegem.
Nu-i de-ajuns sa credem, trebuie sa veghem la modul în care credem.
Nu-i de-ajuns sa ne rugam, trebuie sa veghem la felul in care ne
rugam. Nu-i de-ajuns sa lucram, trebuie sa veghem la felul în care lucram...
Cain a oferit un sacrificiu, dar Dumnezeu l-a refuzat."
***
*In "Frica în Occident", noi am insistat deja asupra fricii elitelor. Aceasta da cheia anchetei pe care o inchei în prezent. Uneori celor mai sfinti le-a fost cel mai tare frica de ei însisi. Moartea celor cucernici n-a fost întotdeauna usoara. Cît despre Tronson, nu era el convins ca putini vor fi alesi, chiar si dintre preoti ? Ce-i de mirare daca niste oameni bîntuiti de o frica într-adevar metafizica au raspandit-o în jurul lor si înca prin predicare ? Augustinismul, pe care trebuie sa-l evocam înca o data, nu putea decît sa dea nastere spaimelor, atît ale clericilor, cît si ale enoriasilor (sau, cel putin, ale celor mai motivati dintre ei). in orice caz, rezultatul a fost o predicare care vorbea mai mult de patimile Mîntuitorului decît de invierea lui, mai mult de pscat decît de iertare, mai mult de Judecator decît de Tata, mai mult de infern decît de paradis. Era în asta o adevarata deviere în raport cu afirmatia sfantului Pavel dupa care unde s-a înmultit pacatul, acolo harul s-a înmultit si mai mult (Rom. 5, 20). De aici încolo ne putem întreba daca refuzul unei pastorale prea sumbre n-a constituit una dintre cauzele decrestinizarii Occidentului.*/ Jean Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), Ed.Polirom, traducere de Ingrid Ilinca, Cora Chiriac, Liviu Papuc, Mihai Ungurean

https://www.la-croix.com/Culture/Jea...-vWUejbIS-yadY

https://www.youtube.com/watch?v=ZJUK...muf5XH9cN2sJXE

victor_homescu · 05 Feb 2020, 17:42

=**Toate miscarile naturale ale sufletului sunt conduse de legi analoge legilor greutatii materiale. Harul singur face exceptie. Cand un om se intoarce cu fata de la Dumnezeu, el se abandoneaza pur si simplu greutatii**-111 ani de la naştere, Simone Weil, numită "la vierge rouge", a trăit putin dar intens (3 februarie 1909, Paris-24 august 1943, Ashford), filosof, scriitoare cu profunde convingeri de stanga, sindicalistă, a fost angajată la uzinele Renault ca simplă muncitoare (perioada in care scrie "La condition ouvrière"), in 1937 se converteste la catolicism ("Christ, el insusi, a coborat in sufletul meu. Prin bucurie frumuseţea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne" - spune Simone Weil în "Autobiografie spirituală", iar în "Greutatea şi harul", - „îmi închipui fără greutate că El iubeşte acea perspectivă a creaţiei care nu poate fi obţinută decât din punctul unde mă aflu eu. Dar unde mă interpun ca un ecran. Trebuie să mă retrag pentru ca el să vadă perspectiva. Nu doresc câtuşi de puţin ca această lume creată să nu-mi mai fie perceptibilă, ci să nu-mi mai fie mie perceptibilă. Mie nu îmi poate spune secretul ei, care e prea înalt. Dacă mă îndepărtez, creatorul şi creatura îşi vor împărtăşi secretele. A vedea un peisaj aşa cum e atunci când nu sunt de faţă”, în timpul războiului se afla în rezistenţa franceză condusă de Charles de Gaulle, volumul "Înrădăcinarea" a fost scris la Londra în intervalul ianuarie-aprilie 1943, pe cand Simone Weil activa pentru La France Libre, =Albert Camus (unul dintre cei care i-au publicat post mortem cărtile), in Bulletin de la NRF, iunie 1949 mărturiseste :*În timpul Ocupaţiei, Londra i-a cerut lui Simone Weil un raport privind posibilităţile de redresare a Franţei. Simone Weil a scris textul publicat astăzi cu titlul Înrădăcinarea, care este totodată raportul cerut şi una dintre cărţile cele mai lucide, mai elevate, mai frumoase din cate s-au scris de foarte multă vreme încoace despre civilizaţia noastră. După cîteva definiţii esenţiale ale nevoilor sufletului (omul nu se hrăneşte numai cu pîine): ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, onoarea etc., Simone Weil, sub titlul «Dezrădăcinarea», întreprinde cea mai fină, cea mai riguroasă şi cea mai aspră critică a modurilor noastre de a gandi, de a judeca şi de a ne comporta, iar apoi, sub titlul «Înrădăcinarea», ne dezvăluie secretul care poate redresa Franţa. Cuvîntul «înrădăcinare» arată care este acest secret: o întoarcere la tradiţie. Nu la tradiţie aşa cum este înţeleasă în anumite medii politice şi în jalnicele noastre manuale de istorie, ci la tradiţia gîndirii juste, a vederii juste. Cartea aceasta austeră, de un curaj uneori ieşit din comun, nemiloasă şi, în acelaşi timp, admirabil cumpănită, de un creştinism autentic şi foarte pur, este o lecţie adeseori amară, dar de o rară înălţime a gîndirii.*
///
Simone Weil, în volumul "Înrădăcinarea",**Privind zi de zi si?*tuația schimbătoare a Franței, trebuie să ai în minte noțiunea de acțiune publică, înțeleasă ca mod de educare a țării. Educația- a copiilor sau a adulților, a unor indivizi sau a unui popor, propria-ți educație -constă în a genera mobiluri. În?*vățământul trebuie să arate ce este avantajos, ce este obligatoriu, ce este bine. Edu?*cația se ocupă de mobilurile pentru acțiunea efectivă. Fiindcă niciodată nu se execută vreo acțiune în ab?*sența unor mobiluri capabile să furnizeze pentru ea cantitatea indispensabilă de energie. A dori să conduci ființe omenești – pe ceilalți sau pe tine însuți-spre bine doar indicând direcția, fără a fi avut grijă să asiguri mobilurile corespunzătoare, e ca și cum ai vrea ca, apăsând pe accelerație, să faci să înainteze un automobil fără benzină. Sau ca și cum ai vrea să aprinzi o lampă cu ulei în care n-ai pus ulei. Eroarea aceasta a fost denunțată într-un text destul de celebru, destul de citit, recitit și citat de douăzeci de veacuri. Cu toate acestea, o comitem mereu**/=Ed. Polirom, traducere: O. Nimigean
***
Simone Weil, in cartea"Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu"-*Nu trebuie sã-L iubim pe Dumnezeu numai pentru cã El ne iubeste. Ci tocmai pentru cã Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie sã ne iubim. Cum sã te iubesti pe tine însuti fãrã acest temei? Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.() Tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.*
(...)
Fiinţa, devenită nimic, devenită transparenţă, percepe misterul însuşi, percepe tăcerea ilimitată a lui Dumnezeu. Tăcerea aceasta este realul în miezul lui cel mai dens, de nediscernut pentru gândire, este incomprehensibilul din care decurg toate sensurile, e «cuvântul secret», total al lui Dumnezeu. În plenitudinea ei de dincolo de orice distincţie, tăcerea aceasta e percepută ca un spaţiu fără margini şi fără dimensiuni, care nu admite «perspective» */=Editura Humanitas, traducere Anca Manolescu
***
Simone Weil," Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea-(L'amour de Dieu et le malheur"), în "Autobiografie spirituală"-**De fiecare dată când avem de îndurat o durere, putem spune pe drept că universul, ordinea lumii, frumuseţea lumii,supunerea creaţiei faţă de Dumnezeu sunt cele care ne intră în carne. Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor si care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiti. Ei cad în nefericire doar dacã suferinta sau frica le ocupã sufletele.*

https://tismaneanu.wordpress.com/200...zpBPGYqamGrEG0

https://www.youtube.com/watch?v=QX0m...KktNhD9T26fYsc

victor_homescu · 13 Feb 2020, 21:39

**Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei.**, Mihail Radu Solcan, a încetat din viață prematur, în urma cu 7 ani, împlinise cincizeci și nouă, la 11 februarie 2013, filosof, (doctor în filosofie cu teza intitulată „Presupoziții filosofice în programe de cercetare: cazul logicilor cu mai multe valori”), profesor al Universității din București, poliglot, cunostea peste zece limbi (latina, greaca, cele germanice, slave și orientale), a fost traducător pentru limbile engleză, franceză, rusă, maghiară, germană, italiană și polonă, Radu Solcan, autorul "Filosofiei știinţelor umane: o introducere", Edit. Universității din București, 2012, născut în 1953 noiembrie 11, fost redactor și editor la editura Humanitas până în anul 1993, sunt cunoscute activitățile sale de cercetare studiului implicațiilor filosofice ale economiei, (2004), "Instituţii politice și economice", a scris si despre filosofia politică,(1998) "Arta răului cel mai mic", este atras de lumea computerelor și programelor,a conceput o filosofie a informaticii ("Arta programării computerelor nu este altceva decât un răspuns rafinat la provocarea complexității.Tuturor ni se întâmplă probabil să scriem programe, chiar dacă nu ne dăm imediat seama de acest lucru”), a ținut un jurnal în perioada 2007-2013**Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual**, publicat de Ed.ART sub titlul"Vremuri noi, vremuri vechi", cercetător erudit, scria**Principala ambiție a acestei cărți ("Filosofia știinţelor umane: o introducere") este să ofere o perspectivă asupra filosofiei științelor umane pe baza studiilor de caz, a exemplelor de cercetări din aceste discipline. Cititoarea sau cititorul nu vor găsi deci un tablou făcut doar din rezumate ale diverselor puncte de vedere din studiile și monografiile consacrate problemelor filosofice ale științelor umane. Avem sentimentul vag că există în jurul nostru o lume umană, că mai degrabă decât « gândesc, deci exist » este valid un argument care sugerează că « interacționez cu alții, deci exist ». Undeva ni se pare că ființează și o lume a stelelor, ca să-l pastișăm pe Kant. Influențează ea lumea oamenilor, cum ne sugerează astrologia? Pe cine să credem? Cum descoperim ceva despre « toate cele ce sunt »? Cu ajutorul filosofiei. Filosofia este o activitate perfect legitimă, de a afla cum se articulează « toate cele ce sunt », dar și de a înțelege rostul unei existențe cum este cea pe care o ducem. Ca orice întreprindere umană, ea are o formă naivă și una care se debarasează de presupoziții insidioase. În cele ce urmează, arătăm felul în care încercăm, în cartea de față, să evităm capcanele în care poate cădea cercetarea filosofică.**
(...)
Mihail Radu Solcan :Jurnal - Ultima notă**Pentru mine personal, moartea n-ar fi un dezastru. Mi-ar plăcea însă teribil de rău să încurc niște oameni pe care-i stimez**
***
*Țelul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o învățătură, ci o activitate. O lucrare filosofică este alcătuită în esență din deslușiri. Filosofia n-are drept rezultat « propoziții filosofice », ci limpezirea propozițiilor. Filosofia trebuie să facă limpezi și să dea contururi exacte gândurilor, care altfel sunt, ca să spunem așa, cețoase și vag delimitate. Filosofia poate exista doar ca o cercetare a fundamentelor științei. *

http://www.contributors.ro/cultura/a...-hjEJ83PMArWFo

https://www.youtube.com/watch?v=3Rmd...E-VsB-0uegZK90

victor_homescu · 03 Mar 2020, 19:32

=116 ani de la naştere, "Ultimul cuvânt":.Mircea Vulcănescu (născut pe 3 martie 1904 - 1952 octombrie 28, decedat suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. Deţinutul K 9320, Vulcănescu Mircea, în penitenciarul Aiud, camera de tortura Zarca), în Dosar nr.1921/1947 Curtea de Apel Bucureşti (procesul Ion Antonescu)**Domnule Presedinte si Onorata Curte : Ascultand rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian. Nu, Onorata Curte, nu in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pana la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau. Incercind sa văd dacă pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcină si ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mandrie si de ciudă, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care să i se poata face decit de a fi pus sa platească pentru semenul sau; dar si de ciudă, pentru că acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarimă, in lumea vazută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăti pe care suntem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibilă convietuirea pamintească. Am acceptat sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfadă, as dori numai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si celor care sunt afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tară, ale caror interese am avut greaua sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pana acuma – ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut? Am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea a politicii sale economice. La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa raman solidar, asumandu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei. Convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastră fată de noi insine, prin care ne constituirn oarneni **
***
Mircea Eliade -"Trepte pentru Mircea Vulcănescu",**Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea - şi-ţi explica - de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” - un freudian, bunăoară, sau un marxist -, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite.**
***
**Onorata Curte, sunt acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare - "militare pentru hitlerism" - "in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londra, intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B.N.R., in caz de agresiune hitlerista; Acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cand – intre doua inchisori – am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit. Aceasta este ,,militarea mea”. Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare."
(..)
Vulcanescu a scris "Proiect economic pentru Estul Europei", avea a zice Curtii-**In ceea ce priveste situația permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat. Toata activitatea de finantare a Ministerului de Finante a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui razboi, cu fata catre Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Marturia generalului Borcescu, seful Sectei Marelui Stat Major, care a organizat aceasta armata, a generalului Mardare si a generalului Stanescu, care, politiceste si militariceste a folosit-o!).Romania si-a procurat, cu ajutorul ngstru constant, incepind din 1943, un armament cu care a inzestrat o armata noua, dupa dezastrul de la Don, destinata a face fata la Vest (marturiile Borcescu si Mardare), armata care era destinata sa asigure-si care a asigurat-libertatea de actiune politica a ” si i-a permis sa realizeze actul de la 23 august "44, liberind teritonul national de germani si executand clauzele militare ale conventei de armistitiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alaturi de armatele aliatilor.
lar Ministerul de Finante, pentru aceasta finantare, a zis:”Pentru asta, dam!”.**
***
Condamnarea :**Deciziunea criminală nr. 27, Şedinţa publică de la 6 februarie 1948, Curtea de Apel Bucuresti, pentru motivele care se vor vedea, ascultand şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în varstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8(opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani. În baza articolului 101 din Codul Penal numitul acuzat va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani temniţă grea.”
***
Mircea Vulcănescu : **Desigur, conducatorul unui popor intemeiat pe etica sangelui poate intelege greu etica aceasta a unor oarneni pe care raposatui Nicolae lorga i-a botezat atit de sugestiv: “oamenii pamintului”, a caror zestre nu se vinde si care-si trag numele “de la mosie, de la riuri si de la plaiuri”, si care, dupa vorba lui Mihai Eminescu, si-au aparat totdeauna mai intii “saracia” si “nevoile” si “neamul”. Dar aceasta este etica neamului meu si lui, si numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecatoare si nedorita a trebilor lui, care mi-a fost data in seama, in aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti insprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa ie uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna, cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortui meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti-vorba istoricului grec=de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga…Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala.
Am zis!**/- “Ultimul Cuvînt” publicat de Virgil Ierunca in “Ethos”, caietul IV, Paris, 1983-
***
**Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”
- Chicago, noiembrie 1967, Mircea Eliade - Trepte pentru Mircea Vulcănescu în Ethos, Editura Eminescu, București, 2001-

https://www.iiccmer.ro/in-memoriam-m...2r7yGtng09MJYs

https://www.youtube.com/watch?v=jxFb...6RsinPCnxH9PTs

klute · 03 Mar 2020, 23:39

Alo, ai greșit interfonu', aici e "filozofi și idei filosofice", nu "filosofi și idei filozofice". De data asta e ok, dar să nu se mai repete, da?

victor_homescu · 05 Mar 2020, 12:49

" Pastila de limbă"!!!

victor_homescu · 30 Mar 2020, 17:29

**Deschide cartea” - ultimele cuvinte, unui prieten :„Citeste-mi rugãciunea de iesire a sufletului”, monahul Nicolae De la Rohia**Împliniți.31 de ani, **Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.**, moare în ziua de joi, 30 martie 1989, spitalul din Baia Mare, Nicolae Steinhardt,** ”Autobiografie", Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica**
***
N. Steinhardt, Rohia, 14 noiembrie 1988 "Cu Noica în Maramures" - În toamna anului 1973 Constantin Noica a fost la Cluj. A cunoscut acolo pe noul episcop-vicar Justinian Chira-Maramuresanul, a cãrui dragoste caldã pentru carte si culturã l-a fermecat, i-a admirat biblioteca si a luat aminte cã numeroase volume se învredniciserã de sublinieri si adnotãri. Proaspãtul ierarh venise din Tara Lãpusului, de la micuta mãnãstire Rohia a cãrui staret fusese vreme de treizeci de ani. Noica s-a lãsat usor convins sã meargã la Rohia, sã viziteze asezãmântul din marginea de miazãzi a judeþului Maramures. De cãrti a dat si pe creasta dealului aceluia dinspre munte. S-a înapoiat la Cluj si de acolo la Bucuresti. Mãrinimos cum era (si purtând mereu în minte necazurile, nevoile sau aspiratiile prietenilor), primul numãr de telefon pe care l-a for mat a fost al meu. „ti-am gãsit o mãnãstire!”, mi-a spus cu glas voios „Mâine pleci sã o vezi“. Stia cã sunt, mai de mult, în cãutarea unui loc de retragere si liniste. Ultimul fir care mã lega de Bucuresti se rupsese în 1967 prin moartea, la adânci cãruntete, a tatei. Bãtusem la felurite porti, colindasem destul de multe sãlasuri: zadarnic. Fie cã nu fusesem eu pe placul celor pe unde umblasem, fie cã nu mã împã casem eu cu înjghebãri prea populate, prea gãlãgioase, prea turistic cercetate. Pe Noica îl tinusem la curent cu esecurile mele. Acum, mesajul sãu telefonic, peremtoriu si criptic, m-a pus pe ghimpi si pe jãratec. „Unde? Ce fel? Chiar mâine?”„Mâine, mi-a repetat, pleci cu Iordan Chimet, am vorbit cu el, se duce si el într-acolo, cu treburi, a luat bilete.” Zis si fãcut. Ne-am urcat în trenul de searã si am petrecut o bunã parte a noptii vorbind despre orientalisticã, metempsihozã si budism. În trebãrilor mele privitoare la tinta cãlãtoriei noastre le-a rãspuns foarte evaziv. Baia Mare, unde am sosit a doua zi, am îndrãgit-o de îndatã. si cartierul vechi (cu turnul zis al lui Stefan, cu spatiul alãturat prins între biserici falnice si clãdiri de altãdatã) si cartierul nou cu palatul administrativ, casa de culturã si hotelul Carpati, toate în stil modernist, însã în armonie cu mediul înconjurãtor, cu râul Sãsar, cu verdeata încã bogatã desi coloratã în auriu si roscat. Îmbietor mi s-a pãrut si parcul din marginea orasului, iar cartierele cu vile mici, îngrijite, cu rate, spilcuite s-ar fi zis cã fac concurentã celor din Belgia, Elvetia si Olanda. Drumul pânã la Rohia l-am strãbãtut în ziua urmãtoare, încetisor, pe o sosea în curs de asfaltare si lãrgire. La mãnãstire am urcat pe o potecã îngustã si abruptã. Am gãsit o bisericutã de tot micã, o bisericutã de vis, câteva cãsute modeste si niste acareturi. Doar atât. Apoi, din belsug fagi si brazi, liniste deplinã si o pace adâncã, parcã înmiresmatã de o zi seninã de început de noiembrie, stropitã în ajun de o ploaie molcomã. Noul staret, Pãrintele Serafim, m-a întâmpinat si primit cu o bunãvoinþã fierbinte, potrivit cu numele sãu, care se tãlmãceste flãcãri, focuri, lumini. Am fost cucerit fãrã zãbavã si rezerve. În cartea de aur a locasului am scris: „Îmi pare cã asezarea aceasta e pentru mine acea "Reponse du Seigneur" pe care o vesteste titlul unui roman a lui Alphonse de Chateaubriant.” Mi-am prelungit sederea în sihãstria maramureseanã timp de trei zile. Noica, alãturi de mine, în cugetul si-n închipuirea mea. La Bucuresti i-am exprimat euforica mea recunostintã si i-am împãrtãsit intentia fermã de a duce la îndeplinire sfatul sau. Gãsisem ce cãutam, întocmai, din plin, har peste har. A înteles prea limpede ce-mi doresc.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
**Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii. Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică -principalele momente ale disciplinei călugăreşti - şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.**/-Nicolae Steinhardt, 1987 (Ispita lecturii - inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000)
***
**În 1970 avem sã fiu alãturi de Noica într-un alt loc de tainã si intensã frumusete; la Vãratec. Venea de la Oradea, unde el si Alexandru Paleologu întâmpinaserã o pereche de prieteni descinsi din automobilul care-i adusese tocmai de la Paris. Au strãbãtut câtesipatru Maramuresul de la un capãt la altul, au poposit îndelung pe valea Izei, a Viseului si a Marei si au ajuns încântati la Vãratec, în Neamt, unde-i asteptam. Maramuresul îl cucerise pe Noica. Nu tãcea: „Câtã noblete! Ce oameni de ispravã, plini de cuviintã si demnitate! Si cât de ospitalieri, de atenti si discreti, de bine crescuti!” Ceruse cu dinadinsul dreptul de a dormi pe fân într-o surã, se ospãtase cu toate soiurile de brânzeturi, se desfãtase ascultând un grai curat cu doar putine întorsuri dialectale, îl distraserã grozav pãlãriutele osenilor. Dupã ce Alexandru Paleologu si perechea parizianã ne-au pãrãsit, Noica a mai zãbovit cu mine pret de o sãptãmânã în zilele cãreia mi-a vorbit cu necontenitã bucurie despre Maramures. Mai târziu, rãmânerea mea definitivã la Rohia i-a fost de asemenea prilej de multumire: intrasem „în ordine”, „în rânduialã” cum obisnuia a zice. La Pãltinis, o stiu, Maramuresul si Rohia nu au încetat sã-i fie megiese. I se întâmpla sã recomande unora ce veneau sã-l vadã, sã-i cearã sfaturi, sã-i exprime afectiunea lor: „mergeti în nobilul Maramures, mergeti la Rohia, loc de linistire si acces la ordine pentru un om care înainte de a mi se alãtura în clipe cu tâlc rãtãcise îndelung în hãþisurile neorânduielii”. Asa se face cã pentru mine aceste douã nume proprii: Constantin Noica si Maramures sunt asociate strâns si cutez sã cred cã înfãtiseazã mãrunta parte bunã a sinei mele în devenirea ei întru nãdãjduita stare de fãpturã nouã.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
Ioan Paul al II-lea – 9 mai 1999, Bucuresti :"Dintre numerosii martori ai lui Hristos înfloriti pe pãmântul României, doresc sã-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, o exceptionalã figurã de credincios si de om de culturã care a perceput în chip special bogãtia imensã a comorii comune Bisericilor crestine."

https://www.ziarulmetropolis.ro/ulti...0-martie-1989/

victor_homescu · 09 Apr 2020, 19:49

109 ani de la nastere**De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica. Aş vrea ca-n om viaţa să curgă pură ca muzica lui Mozart.** Emil Cioran - :"Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinita de Muzica? Muzica ne arata cam ce ar fi timpul în cer. Muzica este tot - minus lumea. Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri"- în "Cartea amăgirilor"(Bucureşt, 1936), considerații despre muzica lui Wagner, Mozart, Bach şi Beethoven :**Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor într-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a sîngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii în mitologie. Si de aceea, în încîntarea wagneriana, valuri îndepartate si pline de amurg talazuiesc în preajma tîmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire. Cînd pasiunea-i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama în infinit si-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disolutie orizontala, te-ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...Wagner - muzica a nesfîrsitei neîmpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti...iar strazile se întîlnesc spre a-si împartasi taine ce nu sînt totusi straine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a-si fi condensat aburii în sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se-ntîlneste undeva cu cerul. Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.**(..)**De ce iubesc pe Mozart? Fiindcă el mi-a descoperit ce puteam fi, dacă nu eram opera durerii.**
***
**În Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...Tristeţea sau bucuria lui Beethoven încep acolo unde pentru ceilalţi sfârşesc.**
***
**Cu Bach, ne simţim la poarta paradisului: niciodată în el. Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creata de el. Bach n-a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l întelegi; doar în vacanta erotica. Si poate si mai mult. În vacanta lumii. Fără Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însuși. Fără Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care îți dă impresia că universul nu e ratat. Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sînt muzicienii care se aseamana în fond mai mult. Nu ca arhitectura muzicala, ci ca substrat de sensibilitate. Exista doi creatori în istoria muzicii care sa fi exprimat mai amplu si mai cuprinzator starea indefinibila a langoarei? Ca la întîiul ea-i divina si la al doilea erotica, sau ca unul îti condenseaza tînjirea sufletului într-o constructie sonora de o absoluta rigoare, iar altul îsi taraganeste sufletul într-o muzica formal taraganata-aceasta nu dovedeste nimic împotriva unei comunitati adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este ca amîndoi sînt decadenti, ca amîndoi destrama viata într-un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie sa murim în afara de noi. Si amîndoi nu pot fi întelesi decît în oboseala, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.**
***
Emil Cioran, despre muzică :**Numai în muzica si în freamate extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde. Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul;-doar muzica, aceasta destramare a Absolutului. Muzica ne face aerieni subtilizând materia, anulându-ne ca prezenţe fizice. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic.**
***
("Nu iubesc muzica decât aceia care suferă din cauza vieţii.")

victor_homescu · 15 Apr 2020, 20:46

40 de ani („E stupid că m-am născut, e stupid că murim, e absurd că trăim”), moare pe 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, născut în 1905, Jean-Paul Sartre**Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée-(primul, şi poate cel mai bun al său roman Greața apare în 1938)-existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit. Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanţele, faptele mărunte, chiar dacă par lipsite de însemnătate, şi, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin exact proporţiile şi natura acestei schimbări. De exemplu, o cutie de carton în care-mi ţin călimara. Ar trebui să încerc să spun cum o vedeam înainte şi cum..acum. Ei bine, e un paralelipiped dreptunghiular, se detaşează pe... - e stupid, nu-i nimic de spus despre asta. Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde nu-i nimic. Cred că ăsta e pericolul care te pîndeşte cînd ţii un jurnal: exagerezi totul, stai la pîndă, forţezi întruna adevărul. Pe de altă parte, e sigur că pot, dintr-un moment în altul - chiar în ce priveşte această cutie sau oricare alt obiect - să regăsesc acea impresie de alaltăieri. Trebuie să fiu mereu pregătit, altfel îmi scapă printre degete. Nu trebuie să...ci să notez cu grijă şi în cele mai mici amănunte tot ce se întîmplă.", Sartre - filsoful, „le maître ?* penser“ al se?*colului XX se declară ateist (**Existenta precede esenta**) :numit "intelectualul rătacit", Jean-Paul **Mi s-a spus, acum câţiva ani, că personajele pieselor mele şi ale romanelor mele iau hotărâri în mod brusc şi într-o criză, că e suficientă o clipă, de pildă, pentru ca Oreste din "Muştele" să se convertească. Fireşte: din cauză că le fac după chipul meu; nu cum sunt eu, fără îndoială, ci aşa cum am vrut să fiu”, filosoful acuzat de filocomunism sau marxism (spunea în "Critique de la raison dialectique"/Critica rațiunii dialectice: *Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru*) - Sartre scrie principala sa lucrare filosofică - existenţialismul filosofului francez (L’être et le néant/ Existenţa şi neantul, 1943)**Omul nu s-a creat el însuşi, şi totuşi e liber, pentru că odată aruncat în lume, el este responsabil de tot ceea ce face. El este condamnat la libertate(..) Un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie. Ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. Tot ceea ce mi se întâmplă este al meu (.)Trecerile, devenirile, tot ceea ce permite să se spună că existenţa nu este încă ceea ce va fi şi că este deja ceea ce nu este, toate acestea îi sunt principial refuzate. Căci existenţa este existenţa devenirii şi prin acest fapt ea este dincolo de devenire. Ea este ceea ce este, ceea ce înseamnă că, prin ea însăşi, ea nu ar putea să fie ceea ce nu este**
***
JURNAL - Luni, 25 ianuarie 1932 :**Ceva mi s-a întamplat, nu mai e nici o îndoială. A venit ca o boală, nu ca o certitudine oarecare,nici ca o evidenţă. S-a instalat perfid, încetul cu încetul; m-am simţit puţin ciudat, puţin nelalocul meu,asta a fost tot. O dată ce m-a cuprins nu s-a mai mişcat, a tăcut mîlc, drept care am crezut că n-aveam nimic, că fusese o alarmă falsă. Iată însă că acum creşte. Nu cred că meseria de istoric predispune la analiză psihologică. În tagma noastră n-avem de-a face decît cu sentimente precise, cărora le dăm nume generice, precum: Ambiţie, Interes. Dacă totuşi m-aş cunoaşte cît de cît, mi-ar fi acum de mare ajutor. Mîinile mele, de pildă, au ceva cu totul nou, un fel anume de a apuca pipa sau furculiţa. Sau poate furculiţa are acum un anume fel de-a se lăsa luată, nu ştiu. Cîteva clipe mai înainte, intrînd în camera mea,am încremenit, fiindcă simţeam în mînă un obiect rece care-mi trezea atenţia printr-un soi de personalitate. Am desfăcut mîna, m-am uitat: ţineam pur şi simplu clanţa. Azi-dimineaţă, la bibliotecă,cînd Autodidactul a venit să mă salute, mi-au trebuit zece secunde ca să-i recunosc. Vedeam o faţă necunoscută, o faţă şi atît. Şi apoi mîna lui ca un vierme mare şi alb în mîna mea. I-am dat drumul imediat şi braţul a căzut din nou, moale. Pe stradă la fel, se aud o mulţime de zgomote suspecte. S-a produs deci o schimbare în ultimele săptămîni. Dar unde? E o schimbare abstractă, care nu se precizează. Oare eu m-am schimbat? Dacă nu eu, atunci camera asta, oraşul, natura; trebuie să aleg. Cred că eu m-am schimbat: e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai neplăcută. Dar, în sfîrşit, trebuiesă recunosc că sunt predispus la aceste transformări subite. Adevărul e că mă gîndesc foarte rar; de aceea o mulţime de mici metamorfoze se acumulează în mine, fără să bag de seamă, şi, pe urmă, într-o bună zi,izbucneşte o adevărată revoluţie. Asta a daţ vieţii mele acest aspect încîlcit, incoerent.**/ La Nausée (Greaţa), Editura Univers, 1990

https://www.youtube.com/watch?v=Fe91...PxkqkIB3TlJFa4

victor_homescu · 20 May 2020, 20:55

551 de ani, Niccolò Machiavelli :"Pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor" II Principe"/"Principele" (autorul, născut Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, lângă Florenţa, la 3 mai 1469 - a murit la 21 iunie 1527),**Opera aceasta, eu nu am înfumuseţat-o şi nici nu am umplut-o cu fraze îndelung meşteşugite, cu vorbe umflate şi măreţe sau cu alte găteli şi ornamente care uimesc privirea şi cu care mulţi obişnuiesc să zugrăvească şi să împodobească lucrurile pe care le spun: deoarece am voit ca ea. sau să nu merite nici un fel de cinstire, sau să si-o dobândească numai prin noutatea conţinutului şi prin însemnătatea lucrurilor despre care vorbeşte. De asemenea, nu aş voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiţie joasă şi umilă îndrăzneşte să trateze despre guvernarea principilor şi să dea reguli cu privire la aceasta:căci aşa precum cei care desenează locuri din natură se aşază jos în câmpie spre a putea privi cu atenţie înfăţişarea munţilor şi a înălţimilor, iar pentru a cunoaşte văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor. Principatul este creat fie prin voinţa poporului, fie a celor mari : Acela care devine principe cu ajutorul celor mari se menţine în această situaţie mai greu decât acela care o obţine cu ajutorul poporului; căci, deşi principe, el este înconjurat de oameni care i se par a fi egalii lui şi de aceea nu poate nici să-i guverneze, nici să le poruncească după voia lui. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului, este singur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni sau prea puţini care să nu fie gata să-l asculte. Afară de aceasta, pe cei mari nu poţi să-i mulţumeşti în mod cinstit şi fără a le face rău celorlalţi, pe când poporul îl poţi mulţumi astfel; căci dorinţele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceştia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit**, - idei ce contrazic "machiavelismul" ca si teorie politică atribuită diplomatului, filosofului politic si scriitorului florentin - Machiavelli scrie tratatul "II Principe" în anul 1513, acesta este tipărit în 1532, la 5 ani după moarte, lucrarea închinată lui Cesare Borgia**Voi încheia spunând doar că un principe trebuie să se bucure de prietenia poporului; altfel nu va găsi scăpare în împrejurările potrivnice. Dacă principele care pune temei pe popor este un om care ştie să conducă şi totodată un om curajos, care nu se pierde în situaţiile grele şi nu uită să ia toate măsurile necesare, iar prin energia şi iniţiativa lui ştie să întreţină încrederea şi forţa poporului, atunci acesta nu-l va înşela niciodată în aşteptările lui, aşa încât se va vedea că temeliile pe care şi-a înălţat puterea erau trainice.**, există numeroase opinii, în sensul că, la nivel ideologic, filosoful italian a legitimat absolutismul. Iată, mai jos, unele dintre motive:
***
**Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau jnvers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în aşa fel temut, încât, dacă nu-şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri, anume să fii temut şi să nu fii urât; lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor; iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva, s-o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă; dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai uşor moartea propriului tată, decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. Şi apoi, prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată, iar acela care începe să trăiască din jaf găseşte oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al altuia; dimpotrivă, prilejurile de a vărsa sânge sunt rare şi ele trec mai repede. Dar când un principe este în fruntea armatelor şi are sub comanda lui un număr mare de soldaţi, atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de faima cruzimii lui; căci armatele n-au fost niciodată strâns unite şi gata de acţiune. Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea. Deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om-căci unul fără celălalt nu poate să dureze. Prin urmare, întrucât un principe trebuie să ştie să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea şi leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi. Trebuie, aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de străini trebuie să ridice fortăreţe; dar acela care se teme mai mult de străini decât de poporul lui nu are nevoie să le construiască.**
***
(Un principe nu trebuie să fie iubit penlru dărnicia lui, ci trebuie să fie temut pentru dreptatea lui-"după cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru şi religios şi chiar să fie; dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimpotrivă. Trebuie de asemenea să ştim că un principe, şi mai ales un principe nou, nu poate să respecte toate acele virtuţi pentru care oamenii în general sunt socotiţi buni, deoarece adeseori, pentru ca să-şi apere statul, el este nevoit să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. De aceea, trebuie ca spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei, şi, după cum am spus, să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul. Prin urmare, faptele luturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor, binele statului. Principele să-şi propună, deci, să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obişnuiţi sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru. în concluzie, deci, spun că un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. Dar dacă poporul îi este duşman şi-l urăşte, el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om. Statele bine organizate şi principii înţelepţi s-au străduit întotdeauna să nu-i împingă la deznădejde pe cei mari şi totodată să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulţumit, fiindcă aceasta este una din grijile însemnate pe care le are un principe") / - (Niccolò Machiavelli - în "Discursuri" - Dar acela care poruncind supuşilor trebuie să se folosească mai curând de pedeapsă decât de respect. Şi aceasta însă trebuie să fie măsurată, în aşa fel încât să eviţi ura; deoarece a te face urât nu este niciodată spre binele unui principe")
///
Deci să nu lăsăm să treacă prilejul acesta pentru ca, în sfârşit, după atâta vreme, Italia să-şi găsească izbăvitorul şi să se adeverească, cuvintele cunoscute ale lui Petrarca :
**Virtutea, împotriva furiei ce-a-ncins urgia.
Va prinde armele! Şi lupta, ca de soartă.
Scurtă va fi, căci vrednicia
în italicele inimi încă nu e moartă.**

https://www.ziarulmetropolis.ro/prin...-de-referinta/

https://www.youtube.com/watch?v=wsMs...MGMZd4Ykk N9E

08 Nov 2019, 16:04	#26
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	"Să nu te laşi devorat de propriu-ţi trecut,ci să-ţi vezi de calea ta încă ne(stră)bătută", împlineşte 103 ani, născut la data de 7 noiembrie 1916, cu un an înaintea revoluţiei bolşevice ,filosoful Mihai Sora, eseist, traducator si editor, student al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu si Mircea Eliade, ia licenta în filosofie medievală cu lucrarea "Argumentul ontologic la Anselm de Canterbury" si teza de doctorat "La notion de la Grâce chez Pascal.Essai de morphologie du théocentrisme", a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București în 1938, în 1948 se reintoarce în România, prima sa carte,"Du dialogue interieur/Despre dialogul interior", publicată în Franta,1947, la Gallimard, este scrisă cu dedicatie „Domnului Mircea Eliade, în amintirea plăcutei mele ucenicii filosofice la seminarul său de metafizică.Cu prietenie, M.Şora.Paris,4.4.’47.”/*Douazeci si opt de ani aveam (in urma cu cincizeci de ani) cand am scris aceasta carte nabadaioasa. Am scris-o, asa zicand,pe nerasuflate:in fierbintea vara a lui 1944. Lumea intreaga era la o rascruce. Viitorul nu se stia prea bine ce anume avea sa ne aduca,dar un lucru macar era absolut sigur:ca in nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme in care cine se simtea angajat profund in soarta lumii (si care tanar nu se simte astfel?) avea in primul rand de regandit lumea din temelii,ca sa-si lamureasca macar siesi drumul de urmat;de regandit bineinteles cu intreaga fiinta, trup si suflet; de regandit din incercari si indurari poate mai mult chiar decat din carti si din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau,Eliade,urma a nota în Jurnal 21 aprilie "47Termin -Du dialogue intérieur-a lui Mihai Şora,fostul meu elev la seminarul de logică şi metafizică.Îmi place cu toate truismele şi teribilismele ei.Îmi place,mai ales,pentru ceea ce regăsesc din «mine»,cel din anii 1934-38,când traduceam împreună la seminar pe Sfântul Thoma si Nicolaie din Cusa.Este o carte în care,fără să-şi dea seama,Şora continuă problematica «generatiei»:autenticitate,libertate,alegere.Cur ios sentiment de a asista la ecloziunea perfectă a unui fost «elev».Îmi dau seama,între altele,cât de putin am«crescut»eu de-atunci,cât de mediocră a fost desăvârşirea mea spirituală între 30 şi 40 de ani. Era,probabil, fatal să se întâmple aşa. Cele mai serioase cuceriri spirituale le faci între 20 şi 30 de ani.Când îi eram «profesor» eu aveam 30 de ani şi el 20.El dibuia,eu eram deja orientat. Astăzi el se află în aceeaşi situatie pe care o câştigasem eu acum 10 ani. În schimb,paşii pe care i-am făcut eu în acest răstimp nu mai au nimic «senzational»,sunt doar împliniri,rectificări,şovăiri.Singura turnură mai abruptă a fost experienta legionară,în ceea ce avea ea apolitic,şi insurectia mea contra "istoriei",care şi-a precizat orientarea între 1942–43.,opera filosofica a lui Sora continuă cu volumele romanesti,Sarea pamantului (1978),A fi,a face,a avea (1985),Eu & tu & el & ea..sau dialogul generalizat (1990),Firul ierbii (1998),pana la : - Mai suntem oare în stare,după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte să ne abandonăm acelui plonjon spre propria-ne rădăcină?.Exista o temporalitate-integratoare-a Clipei,a orizontului microclipelor,in care nici o singura data nimic nu se pierde,dupa cum exista una-dezintegratoare?-a clipitelor lipsite de consistenta proprie, alungandu-se una pe alta in cautarea unui sens care sa le salveze-Clipa si timpul (2005).A fost casatorit cu scriitoarea Mariana Sora, cu care a avut trei copii, Andrei si Sanda si Tom, filosoful a lucrat la Ministerul de Externe, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, și este fondatorul noii serii de cărți ”Biblioteca pentru toți”. * „Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”.Aceasta continua oscilare, aceasta deliberare, prealabila oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfasoara la modul explicit, ba, in majoritatea cazurilor, nici macar verbal, pentru ca ar cere mai mult timp decit timpul care‑ti este lasat pentru o hotarire.(Mihai Sora) * Mihai Sora,scrisoare către Mircea Eliade,Iubite Domnule Eliade, Sunt adânc mişcat de prietenia pe care mi-o arătati după amarul de vreme scursă de când drumurile ni s-au despărtit şi nu ştiu cum să vă multumesc.Deci vă multumesc fără să ştiu cum,ştiind însă foarte bine de ceentru că sunteti încă atât de tânăr încât să vă poată entuziasma până şi amintirea unui student pe care l-ati avut şi care promitea la vremea lui ceva.M-ar bucura imens ca totul să meargă ca pe roate.Dar chiar dacă strădaniile Dv.de a obtine o bursă,al cărei subiect să fiu eu (şi al cărei obiect-cu destulă bătaie de cap-vă rămâne de inventat),n-ar fi până la urmă încununate de succes, multumirea mea n-ar fi întru nimic ştirbită.Importantă este intentia,iar intentia am şi simtit-o întreagă,cu tot elanul ei făptuitor,în rândurile Dv.calde şi directe,făcute să meargă fără ocoluri la inimă.Am să vă pun o întrebare care de mai multă vreme îmi dă ghes şi pe care nu m-am învrednicit încă,spre vina mea,s-o aştern pe hârtie şi s-o trimit:am putea oare publica (întrebarea mea e o întrebare de editor), împreună cu alte studii înrudite ca preocupări,Comentarii la legenda"Meşterului Manole"(nota-M. Eliade,"Comentarii la legenda Meşterului Manole"1943.)?Dacă-mi răspundeti prin „da”,vă voi trimite un proiect de sumar pentru un volum de cca 400 de pagini,aşa cum mi s-ar părea,de aici, potrivit şi posibil.Dacă aveti preferinte sau o anumită idee de organizare a unui asemenea volum,care ar urma să apară într-o colectie de „Studii de folclor”,aştept câteva rânduri în acest sens, precizând şi eventualele modificări pe care ati întelege să le faceti la studii apărute cu ani în urmă.Cu dorinta de a vă citi cât mai curând (şi de a vă revedea,când şi cum s-o putea),rămân al Dv.îndatorat,cu dragostea pe care întotdeauna v-am purtat-o, Mihai Şora/Bucuresti 18 septembrie 1967 & Mult stimate şi iubite Domnule Eliade,Profit de bunăvointa Domnului Comarnescu pentru a vă anunta că„proiectul editorial Eliade” este mai mare (mai cuprinzător) şi mai serios decât putea părea atunci când v-am trimis prima scrisoare.(În orice caz,Meşterul Manole nu urma să fie decât un început,câtuşi de putin săîncheie un gând editorial de-abia schitat.).Totuşi,ne-am gândit să începem cu literatura,şi anume cu "Maitreyi"(la care,dacă sunteti de acord,am adăuga"Şantier şi India"rotunjind în felul acesta un fel de ciclu indian-al Dv.Mihai Sora Bucureşti,ianuarie 1968/ https://adevarul.ro/locale/constanta...090/index.html https://www.youtube.com/watch?v=pBs4...68Cm4NgqErV_UY

13 Jan 2020, 21:38	#30
Cretzulynne Guru Join Date: Sep 2009 Location: În Universul nr.1 Posts: 1,880	https://www.heysigmund.com/every-chi...a-philosopher/ __________________ Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului. Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului. Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.

03 Mar 2020, 23:39	#35
klute Guru Join Date: Jan 2011 Posts: 320	Alo, ai greșit interfonu', aici e "filozofi și idei filosofice", nu "filosofi și idei filozofice". De data asta e ok, dar să nu se mai repete, da? __________________ Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.

Thread Tools	Search this Thread
Show Printable Version Email this Page	Search this Thread: Advanced Search

Filme pe genuri

Filme 2025

Filme noi

Descarcă aplicaţia Cinemagia

Urmăreşte-ne pe

Filme pe genuri

Premii filme

Filme noi

Filme 2025

Index filme

Program cinema

Actori populari

Trailere filme

Filme populare

Premiere cinema

În curând la cinema

Filme noi în SUA

Program TV

18 Jul 2019, 00:12	#21
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=- A trăit acum peste 2000 de ani,între 551-479 înainte de Christos,Kong Qiu/Kong Fu Zi (filosoful latinizat Confucius):Nu am întalnit inca nici un om care sa fi iubit cu toata inima virtutea si sa fi urat din tot sufletul viciul.Cel care iubeste cu adevarat virtutea,nu-si mai doreste altceva;cel care uraste din toata inima viciul nu se mai expune loviturilor din partea raului.Oare s-a straduit din tot sufletul pana acum cineva sa infaptuiasca binele timp de o zi intreaga?Nu cred ca puterea este cea care ne lipseste.Poate ca exista vreun om care sa vrea din tot sufletul sa infaptuiasca binele dar sa nu aiba puterea necesara.Eu nu am intalnit insa un astfel de om.Orice om,daca se straduieste din rasputeri,poate atinge perfectiunea!/,Invataturile lui Confucius (Analectele)"Despre Învătatură" - * (Dacă întâlnești un om virtuos,învață de la el.Dacă întâlnești un om fără virtute,examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleași defecte ca și el) * 1.1.Maestrul spune :,,Cel ce învăţând revede din când în când cele învăţate , nu are astfel de bucurie parte? Ca atunci când îi revine un prieten de departe , căci nu-i oare,reântâlnindu-l ,deplină bucuria ce-o-mparte? Şi dacă, nepreţuit de ceilalţi după merit supărarea de a nu fi recunoscut nu-i dă totuşi ghes, nu înseamnă că-i între semeni Om nobil ,Om ales? '' 1.2.Discipolul You spune :,,Cel ce-şi respectă parintii şi mai vârstnicul frate rar se va hotări să nu asculte de cei ce îi sunt superiori.Niciodată cel ce ascultă de cei ce-i sunt înainte n-o să-l aprobe pe cel gata în dezordinea nesupunerii să se avânte ,Omul ales întru împlinirea Căii cată spre originea lucrurilor deplină .Respectul faţă de tată şi mamă,faţă de cei vârstnici este radacina virtutii. 1.3.Maestrul spune :,,Cel ce vrea să pară grozav,vorbind meşteşugit,rareori este şi cu Virtute hăruit .'' 1.4.Discipolul Zeng : ,, În fiecare zi ,de trei întrebări mă las iscodit.Am fost cu inima curată când pe alţii i-am sfătuit? Faţă de prieteni ,cuget şi vorbă s-au potrivit? În învăţătura primită ,pe care o am de transmis eu însumi ,îndeajuns m-am instruit? 1.5.Maestrul spune :,, Cel ce conduce un regat cu o mie de care ,trebuie să se îngrijească de treburile ţării cu cinste şi cumpătare .Să nu cheltuiască fără măsură , faţă de supuşi să fie binevoitor şi la timpul potrivit să pună poporul sa lucreze,să înfăptuiască ce are de înfăptuit.'' 1.6.Maestrul spune :,, Un tânăr învăţăcel trebuie mai întâi în familie să-şi asculte părinţii şi apoi în afară să-şi respecte mai marii . Să fie cumpătat în promisiuni şi cuvântul dat să şi-l ţie .Să-i iubească pe toţi,dar doar cei virtuoşi apropiaţi să-i fie.Dacă astfel comportându-se puterile nu i-au secat ,poate să vină să se apuce de cele cuvenite de studiat,literele si artele '' 1.7.Discipolul Zi Xia :,,Pe cel care preţuieşte Virtutea şi dispreţuieşte înfăţişarea ,pe cel care faţă de părinţi îşi arată ascultarea şi pentru Principe e gata să-şi dea chiar viaţa ,pe cel ce cu prietenii e deschis şi-şi respectă vorba ,pe un asemenea om ,chiar de nu-i şcolit ,eu tot învăţat l-aş chema .'' 1.8.Maestrul spune :,,Dacă Omul ales nu e serios în ceea ce are de înfăptuit , atunci îşi pierde prestigiul şi nu se poate spune că ceea ce a învăţat e un fapt de folos, temeinicit.Înainte de toate,să caute prietenie şi încredere.Să nu-şi facă prieten decât dacă este,ca el însuşi,credincios şi cinstit. Să nu evite să-şi îndrepte purtarea dacă cumva a greşit . '' 1.9.Discipolul Zeng :,,Dacă-ţi cinsteşti părinţii respectându-le doliul după moarte şi pe strămoşii îndepărtaţi îi comemorezi luând aminte la vrednicele lor fapte ,atunci şi poporul se va întoarce la deplina Virtute . '' 1.10.Zi Qin îl întreabă pe Zi Gong :,,Când Maestrul se duce într-un regat şi se îngrijeşte de felul cum sunt cârmuite treburile de acolo,se mulţumeşte cu ceea ce alţii vin să-i povestească,sau singur îi iscodeşte?''Zi Gong răspunde : ,,Ajunge ca Maestrul să se poarte blând,binevoitor,plin de politeţe,reţinut,dar şi îngăduitor.Felul în care el află de la ei de bunăvoie tot ce vrea se aseamănă oare cu felul de a afla al altora?'' 1.11.Maestrul spune :,,Cât tatăl îi mai este în viaţă ,vezi încotro voinţa i se îndreaptă.După ce părintele îi moare,vezi-l dupa faptă .Dacă urmează trei ani neclintit a tatălui dorinţă,înseamnă că are pietate filială şi purtarea îi e dreaptă" 1.12.You Zi spune :,,Din tot ce cuprinde Ritul ,Armonia e cea care-i dă preţuirea .De la ea se trăgea a vechilor regi înţeleaptă purtare,de ea fiind deopotrivă legat şi lucrul mărunt şi lucrul cel mare.Dacă faptele tulbură ordinea,doar cel ce cunoaşte Armonia poate s-o restabilească.Dar numai prin Armonie,fără supunerea la Rituri,nimeni nu poate nimic să-mplinească." 1.13.Discipolul You Zi spune:,,Dacă cele în care crezi se potrivesc cu ce este drept, atunci la fel îţi vor fi şi vorbe şi fapte.Dacă eşti respectuos cu ceilalţi,potrivit Riturilor,poţi să te ţii de jigniri şi ofense departe.Dacă te bizui pe cel ce ţi-e aproape,înrudit,om de nădejde la rându-ţi vei fi socotit.'' 1.14.Maestrul spune :,,Omul ales nu se dedă plăcerilor burtii şi n-aşteaptă să fie sătul.Se mulţumeşte să locuiască modest şi nu caută s-o ducă mai bine . E neobosit în lucrări şi cumpatat în vorbire.În felul acesta,poate să-şi arate el însuşi Calea adevărata şi poate fi numit pe drept cu aplecare spre învăţat.'' 1.15.Discipolul Zi Gong :,,De cel sărac ce nu cere pomană, de cel bogat ce nu-i stăpânit de mândrie,ce credeţi, Maestre, despre ei? ''Maestrul spune : ,, Sunt merituosi,desigur,dar mult mai puţin decât săracul mulţumit de soartă şi decât bogatul care iubeşte Ritul .''Zi Gong :,,Aşa cum e în Cartea Odelor amintit ?Ca lucrul cioplit ,ca lucrul lustruit/,Ca lucrul cizelat/Ca lucrul pe toate părţile terminat. -Maestrul reia-,,De-acum putem să ne referim amândoi la Shi Jing cu mult rost .Vom şti ce-i un lucru viitor,când vom spune ce deja a fost .'' 1.16.Maestrul spune:,,Nu te întrista dacă,necunoscându-te,alţii nu pun pe tine temei,nu te înţeleg.Să te necăjeşti dacă nu reuşeşti să-i înţelegi tu cu adevarat'' https://blog.revistacultura.ro/2017/...1-3qFX0ompV0G0

01 Aug 2019, 22:48	#22
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=Monahul de la Rohia „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari",s-a nascut la 29 iulie 1912 Nicu-Aurelian Steinhardt, trecuti 7 ani peste un veacNicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.Ne cheamă să fim buni,blînzi,cinstiţi,smeriţi cu inima,dar nu tîmpiţi.(Numai despre păcatele noastre spune la Pateric„să le tampim").Se înşeală amarnic toţi cei ce cred-şi nu-s totdeauna nerozi-că-l pot duce pe Dumnezeu,că-l pot şmecheri.Nicidecum.Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament.De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun,drept,atotputernic etc,e şi foarte deştept.Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia,cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă,o bondieuserie (e expresia lui tante Alice),ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului,iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.Denis de Rougemont:să nu judecăm pe alţii,dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc;chem pompierii,alerg la cişmea.De nu,se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.Macaulay:este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este,dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat.(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.).Una e să te răscoli,alta e să aprobi.Cînd a căzut Iacob al II-lea,s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic,ori poate catolic,numai pentru că era suveranul legitim şi,orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes.5,17:„Drept aceea,nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate..",7/7.1.8:„să fie...treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor.14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte;ci la răutate fiţi copii,iar la minte fiţi oameni mari") * Povestea cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului,enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?Eram zăpăcit,pînă ce m-am putut lămuri;atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu,vajnică reacţionară,femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ,înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor,ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume,a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi,cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg.The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos-blasfematoriu-cu desăvîrşire interzis folosirii publice.Plata folosirii:moartea.Secretul,aşadar,coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine,ca George Călinescu,admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu.Cand alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul,dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul.Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili.(Prevestise el ceva,Beaumarchais,dar nimerise pe de lături,ca leremia!) Sub Calvin, la fel,cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin.Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal.Şi aşa mai departe de fiecare dată.Pe doi ori doi patru,alde Vianu,Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind,bunăoară, despre Canal,drumul cel java pulbere.Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică,de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit,să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică,ea cerîndu-se mereu tradusă,exemplificată,surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis.A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi. * Smochinul neroditor.Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei,unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin,îi spune„lipseşte din faţa mea",decît îl blestemă.Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente,ca la bănci.Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele.Oricand e timpul de a-l îndatora pe Hristos.Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negandite,pe furate,tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot.De-aşa prietenie..Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi! *** (Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră.Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit-fostul mort care a fost chemat la viaţă-urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întai te inviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu.A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo...dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj...Căldiceii.- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.încă - o dovadă a existenţei lui Dumnezeu) http://www.carteadelaora5.ro/3-motiv...y0lgI7spXjYe5k

14 Sep 2019, 21:33	#23
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	„Totul e bun ieşit din mîinile Creatorului şi totul se corupe intrand în acelea ale oamenilor.Ne naştem slabi,avem nevoie de forţe.Tot ceea ce n-avem la naştere şi ne va trebui când vom fi mari ne este dat prin educaţie.Educaţia ne vine fie de la natură,fie de la oameni,fie de la lucruri.Care este acest scop al educaţiei?...Cel al naturii.În ordinea naturală,oamenii fiind egali vocaţia lor comună este starea de om”,scrie in"Emile”/“Cei mai mari regi din istorie n-au fost crescuţi pentru a domni;aceasta este o ştiinţă care ţi-o însuşeşti mai bine ascultând decât poruncind”,scrie in "Contractul Social" sau "Omul s-a nascut liber,dar pretutindeni este inlantuit",in,„Discurs asupra ştiinţelor şi artelor”.S-a nascut la Geneva,la 28 iunie 1712,în familia unui ceasornicar elvetian-Isaac Rousseau,mama a murit la naşterea sa,fapt ce l-a marcat şi l-a determinat să scrie în „Confesiuni”-Am costat-o viaţa pe mama şi naşterea mea a fost cea dintâi dintre nenorocirile mele,a compus opera „Muzele galante”,devenind cunoscut ca muzician si dramaturg,in 1750 publica „Discurs asupra stiintelor si artelor” care se bucura de mult succes,aducîndu-i celebritatea.Obtine Premiul Mare al Academiei din Dijon,Jean-Jacques Rousseau (1712-1778),considerat unul dintre precursorii socialismului,totalitarismului şi comunismului,reprezentant al Iluminismului,are meritul apariţiei curentului romantic în filosofia europeană,in 1762 publica romanul pedagogic „Émil sau despre educatie” si opera filozofica „Contractul social”,in care postulaPentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc naţiunilor,ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una-care să nu aibă legătură cu firea noastră umană,dar care s-o cunoască în mod profund;a cărei fericire să fie independentă de noi,dar care totuşi să vrea să se ocupe de a noastră;în sfârşit,care asigurându-şi o glorie îndepărtată,în decursul vremurilor,să poată acţiona într-un anumit secol,iar de bucurat să se bucure în altulsau “Locurile ingrate şi sterpe în care produsul nu preţuieşte cât munca depusă,trebuie să rămână necultivate şi pustii sau să fie locuite doar de sălbatici;locurile unde munca oamenilor nu are drept randament decât strictul necesar trebuie să fie locuite de popoarele barbare;nici un fel de politie nu ar fi acolo cu putinţă.Locurile unde surplusul de produse faţă de muncă este mijlociu se potrivesc popoarelor libere/S-a ridicat împotriva autorităţilor timpului,Scrierile sale au deranjat,La 9 iunie 1762 cartea “Emil”,roman pedagogic,a fot arsa pe scarile Parlamentului de Justitie,la Sorbona și Geneva,acelasi destin l-au avut si “Scrisorile scrise de pe munte”,arse în 1765,urmarit pentru conceptiile sale,se refugiaza în Elvetia,apoi în Anglia 1765- revine în Franta sub numele Jean Joseph Renou.Are mai multe de relatii de dragoste,cea mai importanta a fost cu Therese Levasseur,cu care,la vârsta de cincizeci si sase de ani,Rousseau se casatoreste,,are cinci copiii pe care-i lasa in grija unui orfelinat,romanul epistolar"La Nouvelle Heloise" (1761),precum si „Confesiunile”din 1770 au facut din el un precursor al romantismului francez si european,in 1772 a scris „Consideratii despre guvernarea Poloniei”,in 1778 publica „Visarile unui hoinar singuratic”;scrie „Confesiunile “/"Confessions",prima ediţie din 1782,in "Oeuvres Completes" în ultimul deceniu de viaţă,o autobiografie influentă (Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată.Am început o lucrare care nu are model,a carei realizare nu va avea imitator.Vreau sa prezint semenilor mei muritori un om în toata integritatea naturii;si acel om sînt eu însumi.Numai eu îmi ştiu inima şi-i cunosc şi pe oameni.Nu sunt făcut ca niciunul dintre cei pe care i-am văzut;cutez să cred că nu sunt făcut ca niciunul dintre cei care există.Dacă nu preţuiesc mai mult,cel puţin sunt altfel.Eu singur.Îmi cunosc inima si am studiat omenirea.Trompeta judecatii din urma sa sune cînd va voi,eu voi veni cu aceasta carte în mana,înaintea Judecatorului suveran.Voi spune sus si tare:iata ce am facut,ce am gîndit,cine am fost.M-am descris asa cum am fost,demn de dispret si josnic,cand am fost bun,generos,sublim.Mi-am dezvaluit sufletul asa dupa cum l-ai vazut tu însuti.Fiinta eterna.. ) - carte publicata postum în 1782.A decedat la 2 iulie 1778,la Ermenonville,lînga Paris,fiind înmormîntat pe insula Plopilor,o insula artificiala de pe lacul domeniului marchizului de Giradin.În 1794 osemintele sale sunt depuse,alături de mormintele lui Voltaire,Emil Zola,Alexandre Dumas,Victor Hugo,la Panthéon,Paris. * Ni se spune că un popor de adevăraţi creştini ar alcătui cea mai desăvârşită societate ce s-ar putea închipui.Nu văd în această presupunere decât o singură dificultate:aceea că o societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni.“Afirm că această societate închipuită,cu toată perfecţiunea ei,n-ar fi nici cea mai puternică şi nici cea mai durabilă:fiind desăvârşită,i-ar lipsi legătura;viciul său distrugător ar fi însăşi perfecţiunea sa/ Rousseau-Contractul social. * „Dumneata,dascălul meu,m-ai făcut liber,învăţându-mă să mă supun necesităţii”/Rousseau,“Emile” * J.J.Rousseau in ultima sa scriere"Visarile unui hoinar singuratic",I.C.R,traducerea lui Mihai Șora-Azi în dumineca de Florii,s-au împlinit cincizeci de ani de când am făcut cunoștință cu doamna de Warens.Avea douăzeci și opt de ani,fiind născută o dată cu secolul.Eu nu împlinisem încă șaptesprezece și temperamentul meu,care se trezea,și de care nu știam încă,îmi umplea cu o căldură nouă inima duduind de viață (..) nu există nimic solid de care să-ți poți lega inima,dar dacă există o stare în care sufletul își găsește un teren destul de ferm pentru desăvârșita lui odihnă și pentru adunarea laolaltă a întregii lui ființe-o stare în care să nu-i pese de timp,în care prezentul să dăinuie fără să se petreacă și fără să scapete,fără să stârnească vreun sentiment de lipsă sau de plăcere sau de durere,de dorință sau de teamă,ci doar pe acela al existenței,de care să fie covârșit,atunci atâta vreme cât ține starea asta,cel ce se găsește în ea se poate considera fericit,bucurându-se,nu de o fericire imperfectă,sărăcăcioasă sau relativă,ca aceea pe care ne-o dau plăcerile vieții,ci de o fericire îndestulătoare,desăvârșită și plină,ce nu lasă în suflet goluri pe care acesta să simtă nevoia să le umple.Așa a fost starea în care mă aflam adesea în insula Saint-Pierre în clipele de visare și singurătate,fie culcat în barca lăsată în voia apei,fie stând pe țărmul lacului agitat,fie în alt loc,pe malul unui râu frumos sau al unui pârâu ce clipocea peste pietriș. (Nu e în puterea oamenilor să-l facă nefericit pe cine știe să vrea să fie fericit.Izvorul adevăratei fericiri se află în noi.**) https://www.ziarulmetropolis.ro/emil....JY7n83WY.gbpl

24 Oct 2019, 22:21	#24
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	"Liber Novus",(Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născutl),o veritabilă autobiografie spirituală,„Omului îi place să creadă că este stăpânul sufletului său.Dar câtă vreme nu este capabil să își controleze stările sufletești și emoțiile sau să fie conștient de miliardele de moduri secrete prin care factorii inconștienți se insinuează în planurile și deciziile sale,în mod cert nu își este propriul stăpân”,Carl Gustav Jung (1875-1961),a lucrat la Jurnal din 1914 până prin anii"50,rămâne ascuns multă vreme,familia psihanalistului elvetian a interzis publicarea confesiunilor timp de opt decenii,între anii 1984-2007 ajunge într-un seif dintr-o bancă elveţiană,scrierea postumă a savantului din Bollingen,editată,2009,de Sonu Shamdasani-"Liber Novus"(Cartea Noua),cunoscută drept"Cartea Roșie"(ediția în limba română a apărut în 2011 la Editura Trei),avertiza cititoriiVa dau de stire despre calea acestui om,despre calea lui,dar nu si a voastra. Ceea ce vă dau nu este teorie şi nici învăţătură.Calea mea nu este calea voastra,deci nu pot sa va invat.Sufletul meu mă duce în deșert,în deșertul propriului meu Sine.Nu mă gândeam că Sinele meu e un deșert,un deșert uscat,fierbinte,colbuit și fără apă.Călătoria duce prin nisip fierbinte,îmi croiesc drum încet,fără ţintă vizibilă,fără speranţă.Ce înfiorătoare e această pustietate.Am impresia că drumul duce atât de departe de oameni.Merg pe drumul meu,pas după pas,și nu știu cât va mai dura călătoria.De ce Sinele meu e un deșert?Am trăit oare prea mult în afara mea,în oameni și în lucruri?De ce mi-am evitat Sinele? Nu-mi eram scump mie însumi?Dar am evitat locul sufletului meu.Am fost propriile mele idei,după ce am încetat să fiu celelalte lucruri și ceilalţi oameni.Dar nu am fost propriul Sine,faţă în faţă cu gândurile mele.Trebuie să mă ridic și deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu.Într-acolo se îndreaptă drumul meu și de aceea el duce la singurătate,departe de oameni și de lucruri.Este oare singurătate să fii cu tine însuţi?Singurătate este doar atunci când Sinele e un deșert.Să fac din deșert o grădină?Să populez o ţară pustie?Să deschid deșertului străvezia grădină fermecată?Ce anume mă duce în deșert, și ce să fac acolo?Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea mea?Adevărată e doar viaţa,și doar viaţa mă duce în deșert,într-adevăr nu gândirea,care ar vrea să se întoarcă iarăși la gânduri,la oameni,la lucruri,căci deșertul o înspăimântă.Suflete al meu,ce să caut aici?Sufletul meu mi-a vorbit și a zis„Așteaptă“.Aud cuvântul necruţător. De pustiu se leagă chinul./-din Capitolul IV"Deşertul" (..) Eu:-Cine ştie dacă nu minţi?/Sufletul:-Întreabă-te pe tine însuţi dacă mint.Spun adevărul * "Căutaţi drumul prin exteriorităţi,citiţi cărţi şi ascultaţi păreri,la ce bun? Există o singură cale şi asta e calea voastră.Să meargă fiecare pe calea lui.Ţine-te de drumul tău şi nu fugi singur de el.Există o intenţie divină şi una omenească,tu nu te poţi răzbuna pe soartă.Naivule,vrei desigur să biciuieşti marea.Mai bine ridică poduri mai bune,astfel îţi poţi cheltui agerimea"..„tu nu eşti sufletul tău.Sufletul tău se află la zeul de foc care a ars ridicandu-se pană la acoperişul cerului" * *În noaptea următoare am avut însă o viziune:Mă aflam cu un tânăr pe un munte înalt.Se crăpa de ziuă,spre răsărit cerul era deja luminat.În clipa aceea s-a auzit peste munţi sunetul jubilant al cornului lui Siegfried.Am știut atunci că dușmanul nostru de moarte se apropie. Eram înarmaţi și,pe o cărare îngustă tăiată în stâncă,pândeam ca să-l ucidem.L-am văzut sus,deasupra munţilor,venind într-un car făcut din oseminte.Cobora semeţ și superb peste stâncile abrupte și ajunse pe cărarea îngustă pe care îl așteptam ascunși.Când a dat colţul spre noi, am tras deodată și s-a prăbușit,atins mortal.M-am întors înapoi să fug, și o ploaie torenţială a început să cadă vâjâind.Apoi am trecut printr-un chin de moarte,având certitudinea că trebuie să mă sinucid dacă nu sunt în stare să dezleg enigma uciderii eroului.Atunci s-a apropiat de mine duhul adâncului și a rostit aceste cuvinte:„Adevărul suprem e totuna cu contrasensul.“Aceste cuvinte m-au eliberat și,ca o ploaie urmând unei arșiţe îndelungate,le-am auzit susurând în mine și ducând cu ele prea marea încordare.Apoi am avut o a doua viziune:Am văzut o grădină splendidă,prin ea se preumblau figuri înveșmântate în mătase albă,înconjurate fiecare de văluri luminescent colorate,unele roșietice, celelalte albăstrii și verzui. Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născut. (din Capitolul VII"Uciderea eroului") https://adevarul.ro/cultura/spiritua...QV2Dghc hGLPc

01 Nov 2019, 13:38	#25
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	("Nu acela,care aduce el mai mult,e cel mai vrednic,ci acela care are cea mai curata,cea mai sfântă bucurie,de aceea ce aduc altii").A venit pe lume cu 137 de ani în urmă,la 28 septembrie 1882,renumit cărturar şi gânditor,un model academic (1882-1927),moare la numai 45 de ani,26 iunie 1927,Vasile Pârvan scrie in "Memoriale,Laus Vitae",*Viaţa proprie,ca şi a celor ce ne sunt de folos e un drept al nostru;ea are granitele ei fatale,pe cari le primim cu supunere;dar a muri ìnainte de termen?Şi gândul acesta,de a fi mai putut trai,nu lipseşte din nici o mărturie funerară:«a trăit atâţia ani,atâtea luni,atâtea zile».Cât nu sunt atinşi măcar şeptezeci de ani,ne simţim furati de aceea ce ştim că e omeneste,nu numai posibil,ci aproape firesc.De ce să ne ducem dincolo,in necunoscut,as? de repede?Pierd zeii din nemurirea lor,dacă noi trăim o cupa mai mult?Sau nu suntem aici decât pentru a da altora viaţa,şi apoi a pierl?Noi nu avem şi viaţa noastră?De ce luptăm asa de aprig,chiar bătrâni,pentru salvarea vieţii noastre,desi viaţa nu mai e decât un şir de suferinţe?De ce ni s-a dat uşurinţa aceasta copilărească de a gasi întotdeauna o iluzie,care să ne facă a suferì răbdători mai departe în viaţă?Nu pentru că viaţa le e draga şi zeilor,pentru că viaţa e frumuseţă,e armonie,e ìnflorire?«Viaţa e totul>Dar ce cuprinde viaţa?Inainte de toate mult zgomot şi multa agitaţie,care numai dă iluzia vietii far?* a fi viaţa:întocmai cum tăcerea şi singurătatea dă iluzia morţii,fără a fi deloc moartea.Fiecare piatră de mormânt grecoromana e un imn al vietili.De două feluri e lauda vieţii,după cum se priveşte omul pe sine ìn mijlocul lumii:ca părtaş al vieţii publice,ori ca individ singuratec.In primul caz avem imnul gloriei,ìn al doilea avem imnul fericirii.Oricum ar fi,el nu poate însă muri decât cu trupul.Iar dincolo,unde sunt numai suflete,nu mai poate fi moarte.Tot ce a fost in noi mărginire piere; ramane in viaţa de dincolo numai nemărginirea gândului nostru,care chiar aici in viaţă se ridica adesea uriaş pana la stele,căutând o lege şi o forma şi întrebând de ìnceputul lucrurilor far?* margini şi far?* ìnceput.Prin moarte tot ce a fost trecător pământesc se sterge.*,iar cel mai bun,biograf şi exeget al operei marelui savant,distins istoric,academician Alexandru Zub,avea a spune in introducerea la V.Pârvan.Corespondenţă şi Acte,Bucureşti,1973,"La moartea lui,survenită în 1927,la o varstă cînd altora abia le e dat să simtă gustul faimei,istoricul se bucura de un prestigiu imens.Legenda i-a însoţit ultimii paşi,prelungindu-se în posteritate.Astăzi,încă,după mai bine de patru decenii de la sfîrşitul sau prematur,contactul cu opera şi frînturile biografice cate s-au păstrat contaminează.în el se împlineşte,exemplar,triplu! sacerdoţiu al nazuinţei spre adevăr,bine şi frumos.Asceza cărturarului dedicat muncii fără istov,savantul şi artistul sunt laturi ale unei personalităţi complexe invocate rînd pe rînd de cei care l-au cunoscut direct,ca şi de cei care au avut bucuria să se împărtăşească,cu vremea,din fructul acestei existenţe prodigioase. * Parvan,1923 in"DIES VIOLARIS" IN MEMORIAM CONSTANTIN IERBICEANU-Cel trecut dincolo devine un geniu bun,un heros;prin moarte se răscumpără toate greşelile din viaţa de aici.Aitfel,ce maiestate ar mai avea sufletul,dacă ar trebuì dincolo să ispăşească fără sfârşit slăbiciunile unui trup de o clipă? Trecerea din această viaţă,chiar a celor mai buni dintre noi,e o întâmplare cu totul obicinuită şi neînsemnată în mijlocul lumii nemărginite.Noi nu ne dăm bine seama de acest lucru,decât atunci când firea însăşi ne dă vreun simbol al acestei nimicnicii:departe în noapte,un vaet;tot mai slab;o fiinţă omenească,bună sau rea,de jos ori de sus,singură,fără apărare,s-a stins:cum piere o biată pasăre mică în infinitul cerului,rapita de un vultur;neclintită a rămas maiestatea nopţii;departe,în mare,pe o corabie călătoare,un cântec solemn,rugăciuni,fum de tămâie;un muritor şi-a împlinit solia pe pământ,cere odihnă; în locul mormântului de pământ,necunoscutul are nesfârşitul mării;undele albastre se deschid şi cuprind în adâncurile lor trupul obosit;neclintită a rămas maiestatea mării.Şi totuş ceva din noi nu dispare,nu poate muri;nimicnicia omenească e fără îndoeală legea suprema a vieţii noastre singuratice. & Creatori mândri şi creatori modesti,suflete mulţumite de sine şi suflete ce se ìndoesc de propriile puteri:toţi muritorii cari se supun nevoii imperative puse ìn ei de a crea şi astfel încearcă să dea viaţă nouă pentru alţii,cari trăiesc tocmai din viaţa mai puternică a gândului lor,toţi suferă in concepţie şi întruchipare,toţi deopotrivă au ei înşişi nevoie de alinare şi mântuire şi şi-o cauta in alţii.Toţi sunt ca Amfortas care dă altora mântuire prin Graal,dar însuşi are nevoie să fie mântuit de Parsifal.Şi faţă de toţi lumea cea multa e neîndurată.Ea cere creatorului,cum cer cavalerii Graalului lui Amfortas,să sufere mereu,să sufere cumplit,numai să dea mereu mântuire sufletului lor slab.Şi în această pătimire singuratecă a creatorului,unde doară mila sufletelor simple sau iubirea divinatoare a sufletelor înrudite cu el,de-l pot ajunge şi mângâia,toate scăderile lui omeneşti se şterg ca asprimile munţilor în albastrul depărtării şi el ne apare curat şi frumos,pierdut în visurile lui ca un copil cu ochii mari privind în nemărginire.In gând senin,cu cantate şi blândeţă,cumpănind binele şi răul celor de veci adormiţi,cu spirit de înţelegere larg iertătoare şi cu pietate adânc recunoscătoare fata de toate cele omeneşti,căpătăm noi înşine o linişte şi ecvanimitate care pare a pleca din însăşi liniştea pământului,seninul cerului şi potolirea mării,asa de mult ne apropiem de ritmul firii:larg,maiestos,înălţat peste agitaţiile şi patimile omeneşti,şi as? de adânc ne unim cu natura etern liniştită şi etern luminoasă.* *** V.Parvan in"PARENTALIA-INCHINARE IMPĂRATULUI TRAIAN LA ΧVIII VEACURI DE LA MOARTE"-"Intre cer şi mare,in nemărginirea clară,e singur glasul lirei care sfios şopteşte de sufletul omului.E ploaie de note de aur in marea tacere a serii.Ca arborii ce-şi ridica frunzele cu fata cea lucie spre soare,asa îşi înalţă rugatorul braţele-i albe spre ceruri,cu palme deschise in eter.Izvorând din adâncul iubirei noastre de lumina,curge cu murmur de pârău de munte,imnul lui către Soare.«Către tine,Părinte,se îndreaptă toate,toate trăesc prin tine,toate sunt frumoase prin tine.Copacii in pădure se ìntrec in înălţime,se salta năvalnic spre tine,ca sa nu rămâie in umbra celor bătrâni, voinici,fericiţi,de ploaia de aur a razelor tale.Subtiri,delicate,drepte,ca lumânările înaintea iconostaselor,se ridica trupurile copacilor tineri.Ca nişte copii doritori a vede?* fata ta,ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor,asa se înalţă coroana lor către lumina ta.«Şi copaci şi ierburi iti aprind focuri de bucurie,de ìnchinare:sunt fiorile lor;corolele lor ard,parfumul lor urca spre tine.«Şi noi oamenii,copili tai cei mai de pe urmă,în marea cea mare a fapturilor tale,noi cei mai plăpânzi,noi cei mai frumoşi:trupul nostru-i tulpina,sufletul nostru e floarea,gandurile noastre-s parfumul,inima noastra-i oglinda,viaţa noastră e imnul puterii,luminei,armoniei tale.«Soare,«Mărire ţie !" https://revistacititordeproza.wordpr...jvwcfO2wn1tPWo

21 Nov 2019, 15:21	#27
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Se împlinesc 116 ani,născut în Vlădenii Făgărasului,la 16 noiembrie 1903/"Chipul nemuritor al lui Dumnezeu",Natura omului este una desi e alcătuită din suflet si corp.Omul,ca trup,poate fi considerat ca un obiect si supus unui tratament asemenea obiectelor,dar faptul că cele ce se petrec în el sunt simtite constient si la actele lui participă si el,arată că nu e numai materie,ci trupul e unit în mod negrăit cu sufletul liber constient si cugetător si penetrat de el,rămânând ca atare totodată mai presus de starea de obiect.Nu cred că omul a ieşit din maimuţă.Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe.Dar e o taină apariţia omului:omul nu a putut apărea aşa,din animal,din maimuţă.Este cu totul altceva:e raţiunea asta prin care judecă toate,prin care este conştient de toate.După mine,raţiunea este sensul lucrurilor care se comunică între persoane.Cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi.Avea o înţelegere a tainei,a lucrurilor tainice omul de dinainte.Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi;sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi/DumitruStăniloae,teolog,preot,profesor,filosof, traducător (a lucrat vreme de 45 de ani,1945-1991,la traducerea,din greceste,a lucrării "Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii"sau Culegere din scrierile sfintilor parinti-douăsprezece volume),cărturar,printre acei puţini teologi ortodocşi ale căror nume sunt dintre cele mai cunoscute în Apus,(„Părintele Stăniloae nu este marginal, nu este doar o punte între Est şi Vest,sau între ortodoxia rusă şi cea greacă.El însuşi se află în miezul a ceea ce mulţi ar considera ca fiind mişcarea cea mai trăitoare şi mai originală din gândirea ortodoxă modernă"-scrie Andrew Louth),părintele este arestat la 5 septembrie 1958,condamnat la 5 ani pentru “uneltire împotriva statului oamenilor muncii din România”,temnita la Aiud si Jilava,este eliberat in ianuarie "63,trece la cele vesnice luni,in jurul orei 11 seara,octombrie 4/1993,lucra în casa din strada Cernica nr.6,din Bucuresti,la un manuscris,care ajunsese la o mie cinci sute de pagini,cu titlul „Comentarii la Apocalipsa Sf.Ioan Teologul”/Omul este o mare taină.Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii;fiecare este o taină de necuprins,de nedefinit.Fiecare este o taină,fiecare este mereu nou,fiecare este altfel decât altul,aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă,aşa cum pretinde ştiinţa.Persoana e o mare taină,dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine.Ce însemnează acest „este”,„a fi”cine poate să spună?opera (însumand 90 de cărti,33 de traduceri,275 de articole teologice,22 de recenzii,16 prefete,35 cuvântări comemorative,475 articole de ziar, 17 interviuri,15 predici publicate si 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio si tv.),Părintelui teologiei dogmatice românesti pr.Stăniloae,fiind si una dintre cele mai importante teologii neopatristice ale secolului al XX-lea.În 1994,Consiliul Ecumenic al Bisericilor a alcătuit volumul Ecumenical Piligrims,editorii volumului au introdus numele său în rândul “Pionierilor în Reconcilierea Crestină” din secolul trecut. * "Persoana umană este creatură, dar o creatură făcută subiectul vieţii dumnezeieşti, o creatură îndumnezeită.Adâncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu.Din ea (omul) soarbe bogăţia infinităţii.De aceeas-a putut spune că persoana umană e în acelaşi timp cunoscută şi apofatică.Dumnezeu (mai precis Dumnezeu Cuvântul) e Raţiune şi Cuvânt ce ni se face cunoscut şi ne-a făcut pentru a-L cunoaşte, dar e, în acelaşi timp, mai presus de cunoaştereşi ne-a făcut şi pe noi cu ambele aceste însuşiri."/-Dumitru Stăniloae,Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă * Pe data de 5 octombrie 1930,se căsătorește cu Maria (Mihu),care i-a fost tovarăsă de viată timp de 63 de ani, în familia Stăniloae se nasc primii doi copii gemeni, la 10 mai 1931 Dumitru (moare in septembrie 1931) si Maria-Mioara (moare in mai 1945), la 8 octombrie 1933 se naste Lidia,poetă si romancieră,singura fiică care a supravietuit,despre familie,căsătorie și iubire,profesorul avea a scrieIubirea este acea vedere din mine care,descoperind un tu, mă scoate din singurătate, îmi dă experienţa comuniunii, a prieteniei adânci, totale,experienţa că tu eşti cumine până în adâncul meu, în cele mai intime bucurii şi dureri.Familia e sfântă.Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul.Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie;omul întreg este bărbat şi femeie.Şi de fapt ,în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească;vin atâtea griji,o mână de copii,ceea ce e trupesc este depăşit,dar totuşi este şi preţuirea asta;legătura completă.Eu cel puţin aşa am trăit-o.Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea;câtă sensibilitate,câtă iubire a unuia pentru altul.Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorieEu am scris în „Dogmatica”-Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Omul întreg e bărbat şi femeie.”Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg;numai împreună sunt omul întreg. (..) Iubirea e lumină, pentru că e deschiderea unei persoanespre alta.Ea e înţelegere, pentru că prin ea o persoană înţelege taina minunată a unei alte persoane.Ea e sens, pentru că văzând cât de mult e viaţă altul pentru mine, văd că el îmi produce bucuria de viaţă.Precum iubirea îi leagă pe oameni, tot aşa patimile destramă legăturile dintre ei.Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale.Teologia Morală Ortodoxă.Spiritualitatea Ortodoxă * "Suntem si trup,altminteri n-am mai fi în lumea aceasta si ai acestei lumi sau dacă da, judecând la limită, n-am mai fi în măsură să comunicăm cu ea.Numai că trupeste, suntem ca lucrurile, o formă în lume, neînstare să ne „încercuim” în altă ontologie, deci să fim contrar fiintei în sine, a metafizicii, mereu în sporire, ca o continuă re-creare ca din nimic, pentru că tot ceea ce suntem, suntem întrucât simbolizăm." * „Pasii lui Dumnezeu calcă duduind magnific prin întreaga istorie”-Dumitru Stăniloae,in"Iisus Hristos sau restaurarea omului." https://radioromaniacultural.ro/amin...XiuEbWzU8d-lrM

05 Dec 2019, 21:06	#28
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Alina Diaconu (scriitoare argentiniană de origine română),Cioran văzut de la Buenos Aires,în Revista arădeană „Arca”,Anul XXX, nr.1,2,3/2019, traducere din limba spaniolă Ana-Maria ClepCiprian Vălcan:-Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?- Alina Diaconú:-Prima carte de Cioran pe care am citit-o a fost "Ispita de a exista",în traducerea în limba spaniolă realizată de Fernando Savater.Am rămas atat de impresionată de gandirea sa iconoclastă,de profunzimea viziunii sale asupra condiţiei umane şi de minunata manieră de a o exprima literar,încat mi-am promis să încerc să cunosc persoana din spatele ganditorului cand aveam să călătoresc din nou la Paris.Locuisem în acel oraş,fusesem de multe ori să mă plimb şi să îmi văd prietenii români şi francezi de acolo,însă nu îl întalnisem niciodată pe Cioran.Cu Ionesco,în schimb,ne cunoşteam de cand aveam 17 ani şi îl vizitam mereu;despre Cioran îmi vorbiseră nişte români,în treacăt,dar numai după ce am citit acea carte am fost cu adevărat fascinată de viziunea sa filosofică şi am dorit să ajung la el.Evident că după ce l-am cunoscut,am citit aproape tot ce a scris.Mai multe dintre cărţile sale mi-au fost dăruite de Cioran însuşi,cu dedicaţii,astfel încît în prezent am o secţiune întreagă din bibliotecă destinată cărţilor lui.C.V.:-Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi care dintre acestea vi se par importante şi astăzi?-A.D.:-Ceea ce m-a atras şi continuă să mă atragă la Cioran este acel scepticism dus la extremă,o extremă care răscoleşte conştiinţa,ajunge la miezul conflictelor,ne tulbură inteligenţa şi este precum un strigăt disperat în faţa imposibilităţii sale de a crede sau de a se raporta la supranatural sau transcendent.Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el,cand l-am cunoscut personal,a fost uşurinţa cu care rsdea de tot şi de el însuşi,căldura sa ca persoană, interesul faţă de celălalt şi o extraordinară însuşire pe care am descoperit-o în spatele acelei gandiri implacabile:compasiunea sa,o sinceră şi profundă comizeraţie produsă de tragedia umană şi de suferinţa care ne marchează existenţa.C.V.:-Vi se pare îndreptăţită opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?- A.D.:-Da,probabil că mulţi văd în el un continuator al lui Nietzsche,însă eu nu cred aceasta.Nietzsche era un nihilist,iar Cioran nu accepta această etichetă,el nu a fost nihilist,se considera sceptic şi într-adevăr era.Nihilistul crede în Nimic,iar scepticul nu crede în nimic.Este o mare diferenţă.Şi,din punctul acesta de vedere,marii antecesori ai lui Cioran,începand din Antichitate,au fost Pyrrhon,Pascal şi Montaigne.C.V.:-În ce fel este receptată în momentul de faţă opera lui Cioran în Argentina?-A.D.:-În Argentina,pană acum vreo 10 ani,Cioran a reprezentat un filosof doar pentru elită.Constat că după moartea sa,numele lui devine tot mai cunoscut şi cu plăcută surpriză descopăr în Buenos Aires,pe zi ce trece,tot mai mulţi „cioranofili” în locuri în care nu bănuiam şi între persoane care nu păreau să poată împărtăşi vreodată ideile sale.Aţi văzut că la colocviul de la Biblioteca Naţională (nota redactiei–"Colocviul Internaţional Emil Cioran",desfăşurat la Biblioteca Naţională Mariano Moreno,Buenos Aires) a fost multă lume interesată.C.V.:-L-aţi cunoscut personal pe Cioran şi aţi corespondat cu el.Cum era omul Cioran?-A.D.:-Am scris mult despre Cioran,l-am şi descris mult,şi în cuvantarea ţinută la bibliotecă alături de dumneavoastră şi alţi intelectuali am povestit puţin despre cum era omul din spatele scriitorului.Cand sunt întrebată aici (n.r.-Argentina) dacă Cioran era o persoană atît de pesimistă,sfioasă şi solitară cum pare din cugetările sale,răspund că era exact opusul:o fiinţă prietenoasă, afectuoasă,comunicativă şi cu un extraordinar simţ al umorului.Cand ajungeai în casa lui,te simţeai copleşit de atenţia sa,şi se vedea că e încantat că putea să îşi exprime părerea,să asculte,să facă schimb de idei,interesat să cunoască amănunte din viaţa interlocutorului său,punctele de vedere,opiniile acestuia.Întotdeauna am simţit că în spatele tuturor anatemelor sale se afla o imensă dragoste de viaţă şi un mare interes faţă de semenii săi. https://www.icr.ro/pagini/prietenia-...c2xMjkaXl1nhlM https://www.youtube.com/watch?v=dZHL...-JZpsDIKWODIps

08 Jan 2020, 22:10	#29
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	70 de ani de la naştere, Restituiri culturale.("Domnului profesor Mircea Eliade, încercarea unui discipol, Ioan Petru Culianu") = Corespondenta cu Mircea Eliade, Acoperind perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986-Milano, Nov. 23, 1976 "Dragă Doamnă şi Domnule Profesor, Speram că nu mai am prilejul să vă scriu din Italia, ca să vă anunţ sosirea cu bine în Olanda. Deşi toate lucrurile merg bine, viza încă n-a sosit pricinuindu-mi nenumărate încurcături, pierderi şi mai ales o stare de încordare foarte neplăcută (stau cu toate bagajele făcute de circa doua săptămâni). Nu ştiu dacă sunteţi deja în America, nu ştiu cum se simte D-na Sibylle (Sibylle Cotescu, sora lui Christinel Eliade) şi mai ales mi-a părut rău că nu i-am putut scrie, dintr-o pricină pe care uşor aş fi putut-o evita: nu ştiu numele D-sale de familie! (Iertaţi-mi proverbiala lipsă de prevedere: aş fi putut întreba o sută de persoane, dar eu ştiam că e „Doamna Sibylle”.). Având toate cărţile într-un enorm cufăr, am reuşit să lucrez la unele articole rămase în suspensie (am transformat pentrut "Numen", unde articolul mi-a apărut în fine, comunicarea de la Lancaster etc.). Din păcate, odată cu plecarea şi pesemne datorită faptului că nu mă mai simţeam atât de dependent de el, raporturile cu Bianchi au devenit mai încordate ca de obicei. Dar şi el a devenit de o intransigenţă ştiinţifică în adevăr rară. Perioada asta, din diverse motive, n-a fost extrem de fericită pentru mine: eram deja plecat la Groningen, dar cu corpul aici şi, în plus, extrem de nedumerit de psihologia italiană, pe care o pricep tot mai puţin. Am aflat, cu bucurie şi îngrijorare, că la Brill a apărut o carte despre Mircea Eliade. Nu ştiu de cine. Mă iertaţi dacă vă reînnoiesc rugămintea de a-mi trimite o listă bibliografică cu lucrările noi apărute, pe care apoi le voi căuta. Cartea mea despre M. Eliade sper să se termine în timpul vacanţei de Crăciun, când mă gândesc să nu mai vin la Paris. Simt tot mai mult aversiune faţă de deplasări.La Groningen, pentru noile mele atribuţii, am hotărât să scriu o istorie a literaturii române în exil (în acest fel voi justifica toate celelalte „cercetări”). Am început să învăţ olandeză. Pe plan literar, dacă dl. Mămăligă (Leonid Mămăligă-Arcade) mai are de gând să publice romanul, voi face toate corecţiile de rigoare, dar apoi nu voi mai scrie, cel puţin o vreme. Voi relua numai şi voi transforma povestirile mele „din tinereţe”, care conţin uneori idei excelente. După întâmplările de astă-vară, am rămas cu un gol în suflet şi în buzunar, şi mă înspăimântă oarecum caracterul impersonal pe care a început să-l asume cu adevărat viaţa mea: „eu” nu mai exist, există tot mai mult datoria mea de a exista, de a „face”. Când eram copil îmi închipuiam că voi fi aşa; nu ştiam cât de mare este preţul de plătit. Acum sunt împăcat cu acest fel de a fi, dar nu fericit. Nu vreau să pară iarăşi că-l imit pe Mircea Eliade, dar de pe la 15 ani (când încă nu-i cunoşteam nici o carte) mă tortura ideea „obiectivării” (pe care o numeam chiar aşa).Pe urmă am descoperit-o la 19 ani, în Novalis. Acum „obiectivarea” mea e însingurare. Sper să depăşesc şi faza asta. Ce-mi va rămâne însă în momentul când voi deveni un cumpătat „mitteleuropäisch”? Probabil voi lua totul de la capăt, în speranţa că trupul are să reziste. Cu mult drag şi cele mai alese sărutări de mâini şi salutări, Ioan Culianu" * 7 noiembrie 1972,„Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“(..) „m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani. Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973)/(...) ”Cred că n-am fost limpede în legătură cu cartea D-tale: ”teza” mea era că e preferabil să debutezi cu o monografie; dar, pe de altă pare, știu că o carte atârnă greu într-un curriculum, și întotdeauna mi-am îndemnat prietenii și studenții să publice cărți. În al doilea rând, eram sub impresia că mai mult de jumătate este sau va fi tipărită în reviste – și văd acum că e vorba de mult mai puțin. Deci, nu ezita: pregătește cartea de tipar. Când va fi gata, trimite-mi o copie ca să scriu prefața"(..)"”Chiar după versiunea abreviată și cu referințele necomplete pe care am citit-o, am impresia că cercetarea trebuie continuată și adâncită. Trebuie eliminate o seamă de lucrări de mâna a doua sau învechite. Există o bibliografie considerabilă (vol. Le Coeur, în ”Etudes Carmelitaines”, apoi Massigon, Al Hallaj, H. Corbin, L’homme de la lumiere dans la soufisem iranien, ed. II, 1971) etc. Despre manas, hrdaya etc., în teoriile medicale -cf. Dasgupta, History, II, și o seamă de studii recente ale lui J. Filliozat. Inutil să continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune și ”specialiști” (ca Bausani etc.)”, -25 iunie 1975, Mircea Eliade * "20 dec.1984 Dragă şi mult stimate Domnule Profesor, Vă sunt tare recunoscător pentru vorbele bune despre cărţi. În fine, conceptul statutelor Asociaţiei Mircea Eliade (Asociaţia prietenilor lui Mircea Eliade, cum o numea Culianu). Vă datorez pe foarte curând articolul „Sexuality”.Precum şi o scrisoare lungă. Sunt nevoit să închei, de teamă să nu fiu închis în clădirea institutului. Cu dragi sărutări de mâini doamnei, urări de sănătate şi sărbători fericite la amândoi, Ioan"- Eliade. nu răspunde. * - Ioan Petru Culianu -asasinat în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din Chicago - scria în articolul " Ex ossibus ultor"-**Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu, victime și călăi deopotrivă, că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: "ex ossibus ultor" http://www.creeaza.com/didactica/car...Us6jw.facebook

29 Jan 2020, 00:06	#31
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=Una din cartile sale de referinta, publicata la 1978 "Le péché et la peur. La culpabilisation en Occident (XIII e - XVIII e siècles)", Nascut in 1923 la Nantes,Jean-Leon-Marie-Joseph-Andre Delumeau,Istoricii nu-s niste « spirite absente ».Constient sau nu, ei se implica in ancheta si se angajeaza in formularea concluziilor ei. Trebuie s-o spun cu toata claritatea. Eu nu-mi voi disimula propria opinie asupra dosarului prezentat aici. Cred ca pacatul exista. Constat prezenta lui in mine. In plus, nu vad cum am putea scapa de ideea unei rupturi de la origini a carei urma o purtam inconstient, profesor de istorie moderna,specialist în istoria mentalităţilor, istoria Evului Mediu şi a Renaşterii, istoria religioasă, antropologia culturală.Frica este ambigua. Ea poate fi, dupa caz, salutara sau distrugatoare."Timeo, ergo sum", constata nu fara umor un filosof, si e adevarat ca, privita din fata, frica e o somatie de a fi. Ea este creatoare de fiinta si avem acces la lume prin stapanirea fricii. Notiunea de pacat este ea însasi generatoare de o frica de sine ce poate fi fecunda. Culpabilitatea, traita pozitiv, creeaza o tensiune care degajeaza elitele. Aceasta tensiune poate duce la mîntuirea prin actiune, poate hrani o neliniste creatoare, poate dezvolta responsabilitatea si, pe de alta parte, poate deschide, datorita introspectiei, un tezaur de bogatii ascunse în adîncul fiintei noastre./"Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII)", Noi, oamenii sfarsitului de secol XX, avem toate motivele sa fim moderati atunci cand suntem tentati sa-i "culpabilizam" pe culpabilizatorii ecleziastici de altadata. In epoca noastra, vorbim in mod constant despre deculpabilizare, fara a ne da seama ca niciodata in istorie culpabilizarea celuilalt nu a fost mai puternica decat in prezent. intr-o tara totusi democratica, asa cum este Franta, dreapta si stanga se acuza reciproc de cele mai grave pacate politice. In statele supuse jugului totalitar, denuntarea adversarului capitalist sau socialist, reactionar ori progresist legitimeaza tortura si a dus la moartea a milioane si milioane de oameni. Din pacate, in materie de supraculpabilizare, ne-am depas[it stramosii, si inca de departe., a absolvit "Ecole Normale Supérieure" în 1943, a fost membru al Şcolii Franceze de la Roma (1948-1950) şi-a obţinut doctoratul în 1955, fost profesor universitar la Universitatea din Rennes (1950-1954) şi la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, între 1975 şi 1994 a fost titularul catedrei de “Istoria mentalităţilor religioase în Occidentul modern” de la Collège de France, comandor al Legiunii de Onoare, a fost in Romania anul 2011, (Luni, 24 octombrie 2011, orele 11.00, în Amfiteatrul Nicolae Iorga al Facultăţii de Istorie, a avut loc ceremonia de decernare a Doctoratului Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti), Profesorul Jean Delumeau a decedat astazi luni 2020 ianuarie 13.intreaga umanitate are o vocatie si fiecare din noi este chemat pentru un destin care trebuie sa-l conduca spre Dumnezeu. Aceasta era, in cadrul crestinismului, convingerea comuna. Astfel va ramane ea pentru toti cei ce cred ca evolutia are un sens si ca istoria umana nu este nici o absurditate, nici un ciclu monoton de repetitii. * Alb, pur si divin, Sufletul nostru nemuritor vine intr-un corp neansufletit Unde se leapada cu totul De lumina gloriei lui, umbland Intre frica si dorinta, intre Dureri, zadarnice bucurii, dispreturi si manii Izbindu-se de natura si de stihii Infruntand vanturi potrivnice. Plin de-amarnica durere cer ajutor. Fie ca nesfarsita-i bunatate sa-mi acopere greselile : Sunt opera mainilor lui. Fidel mijlocitor al bunatatii lui, Indeparteaza-mi bland firul fatal Si deschide-mi portile sfinte si-aurite Ce dau spre cerescul liman, O, scumpa Moarte, prielnica si dorita/, istoricul Delumeau citand-ul pe Pandolfo Collenuccio in Păcatul şi frica-"Macabrul si pesimismul Renasterii" ** Chrisopher Love arata ca daca Sfîntul Duh ne obliga sa ne purtam cu frica in timpul pribegiei noastre (cf. I Petru 1, 17) nu e vorba de frica legata de electiunea, ci de frica de pacat. Totusi continuarea frazei îi dezminte prima parte, caci Love adauga : Nu trebuie sa pacatuim împotriva lui Dumnezeu, ci sa ne temem de Dumnezeu si sa ne temem sa nu-l provocam pe Dumnezeu prin pacatele noastre. Sa-l provocam pe Dumnezeu la ce, daca nu la a pedepsi ? Henry Smith a explicat ce nelinisti permanente îl chinuiau pe credincios : -"Nu-i de-ajuns sa alergam, trebuie sa stim cum sa alergam. Nu-i de-ajuns sa întelegem, trebuie sa veghem la modul în care întelegem. Nu-i de-ajuns sa credem, trebuie sa veghem la modul în care credem. Nu-i de-ajuns sa ne rugam, trebuie sa veghem la felul in care ne rugam. Nu-i de-ajuns sa lucram, trebuie sa veghem la felul în care lucram... Cain a oferit un sacrificiu, dar Dumnezeu l-a refuzat." *** In "Frica în Occident", noi am insistat deja asupra fricii elitelor. Aceasta da cheia anchetei pe care o inchei în prezent. Uneori celor mai sfinti le-a fost cel mai tare frica de ei însisi. Moartea celor cucernici n-a fost întotdeauna usoara. Cît despre Tronson, nu era el convins ca putini vor fi alesi, chiar si dintre preoti ? Ce-i de mirare daca niste oameni bîntuiti de o frica într-adevar metafizica au raspandit-o în jurul lor si înca prin predicare ? Augustinismul, pe care trebuie sa-l evocam înca o data, nu putea decît sa dea nastere spaimelor, atît ale clericilor, cît si ale enoriasilor (sau, cel putin, ale celor mai motivati dintre ei). in orice caz, rezultatul a fost o predicare care vorbea mai mult de patimile Mîntuitorului decît de invierea lui, mai mult de pscat decît de iertare, mai mult de Judecator decît de Tata, mai mult de infern decît de paradis. Era în asta o adevarata deviere în raport cu afirmatia sfantului Pavel dupa care unde s-a înmultit pacatul, acolo harul s-a înmultit si mai mult (Rom. 5, 20). De aici încolo ne putem întreba daca refuzul unei pastorale prea sumbre n-a constituit una dintre cauzele decrestinizarii Occidentului./ Jean Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), Ed.Polirom, traducere de Ingrid Ilinca, Cora Chiriac, Liviu Papuc, Mihai Ungurean https://www.la-croix.com/Culture/Jea...-vWUejbIS-yadY https://www.youtube.com/watch?v=ZJUK...muf5XH9cN2sJXE

05 Feb 2020, 17:42	#32
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=Toate miscarile naturale ale sufletului sunt conduse de legi analoge legilor greutatii materiale. Harul singur face exceptie. Cand un om se intoarce cu fata de la Dumnezeu, el se abandoneaza pur si simplu greutatii-111 ani de la naştere, Simone Weil, numită "la vierge rouge", a trăit putin dar intens (3 februarie 1909, Paris-24 august 1943, Ashford), filosof, scriitoare cu profunde convingeri de stanga, sindicalistă, a fost angajată la uzinele Renault ca simplă muncitoare (perioada in care scrie "La condition ouvrière"), in 1937 se converteste la catolicism ("Christ, el insusi, a coborat in sufletul meu. Prin bucurie frumuseţea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne" - spune Simone Weil în "Autobiografie spirituală", iar în "Greutatea şi harul", - „îmi închipui fără greutate că El iubeşte acea perspectivă a creaţiei care nu poate fi obţinută decât din punctul unde mă aflu eu. Dar unde mă interpun ca un ecran. Trebuie să mă retrag pentru ca el să vadă perspectiva. Nu doresc câtuşi de puţin ca această lume creată să nu-mi mai fie perceptibilă, ci să nu-mi mai fie mie perceptibilă. Mie nu îmi poate spune secretul ei, care e prea înalt. Dacă mă îndepărtez, creatorul şi creatura îşi vor împărtăşi secretele. A vedea un peisaj aşa cum e atunci când nu sunt de faţă”, în timpul războiului se afla în rezistenţa franceză condusă de Charles de Gaulle, volumul "Înrădăcinarea" a fost scris la Londra în intervalul ianuarie-aprilie 1943, pe cand Simone Weil activa pentru La France Libre, =Albert Camus (unul dintre cei care i-au publicat post mortem cărtile), in Bulletin de la NRF, iunie 1949 mărturiseste :În timpul Ocupaţiei, Londra i-a cerut lui Simone Weil un raport privind posibilităţile de redresare a Franţei. Simone Weil a scris textul publicat astăzi cu titlul Înrădăcinarea, care este totodată raportul cerut şi una dintre cărţile cele mai lucide, mai elevate, mai frumoase din cate s-au scris de foarte multă vreme încoace despre civilizaţia noastră. După cîteva definiţii esenţiale ale nevoilor sufletului (omul nu se hrăneşte numai cu pîine): ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, onoarea etc., Simone Weil, sub titlul «Dezrădăcinarea», întreprinde cea mai fină, cea mai riguroasă şi cea mai aspră critică a modurilor noastre de a gandi, de a judeca şi de a ne comporta, iar apoi, sub titlul «Înrădăcinarea», ne dezvăluie secretul care poate redresa Franţa. Cuvîntul «înrădăcinare» arată care este acest secret: o întoarcere la tradiţie. Nu la tradiţie aşa cum este înţeleasă în anumite medii politice şi în jalnicele noastre manuale de istorie, ci la tradiţia gîndirii juste, a vederii juste. Cartea aceasta austeră, de un curaj uneori ieşit din comun, nemiloasă şi, în acelaşi timp, admirabil cumpănită, de un creştinism autentic şi foarte pur, este o lecţie adeseori amară, dar de o rară înălţime a gîndirii. /// Simone Weil, în volumul "Înrădăcinarea",*Privind zi de zi si?tuația schimbătoare a Franței, trebuie să ai în minte noțiunea de acțiune publică, înțeleasă ca mod de educare a țării. Educația- a copiilor sau a adulților, a unor indivizi sau a unui popor, propria-ți educație -constă în a genera mobiluri. În?vățământul trebuie să arate ce este avantajos, ce este obligatoriu, ce este bine. Edu?cația se ocupă de mobilurile pentru acțiunea efectivă. Fiindcă niciodată nu se execută vreo acțiune în ab?sența unor mobiluri capabile să furnizeze pentru ea cantitatea indispensabilă de energie. A dori să conduci ființe omenești – pe ceilalți sau pe tine însuți-spre bine doar indicând direcția, fără a fi avut grijă să asiguri mobilurile corespunzătoare, e ca și cum ai vrea ca, apăsând pe accelerație, să faci să înainteze un automobil fără benzină. Sau ca și cum ai vrea să aprinzi o lampă cu ulei în care n-ai pus ulei. Eroarea aceasta a fost denunțată într-un text destul de celebru, destul de citit, recitit și citat de douăzeci de veacuri. Cu toate acestea, o comitem mereu/=Ed. Polirom, traducere: O. Nimigean ** Simone Weil, in cartea"Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu"-Nu trebuie sã-L iubim pe Dumnezeu numai pentru cã El ne iubeste. Ci tocmai pentru cã Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie sã ne iubim. Cum sã te iubesti pe tine însuti fãrã acest temei? Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.() Tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu. (...) Fiinţa, devenită nimic, devenită transparenţă, percepe misterul însuşi, percepe tăcerea ilimitată a lui Dumnezeu. Tăcerea aceasta este realul în miezul lui cel mai dens, de nediscernut pentru gândire, este incomprehensibilul din care decurg toate sensurile, e «cuvântul secret», total al lui Dumnezeu. În plenitudinea ei de dincolo de orice distincţie, tăcerea aceasta e percepută ca un spaţiu fără margini şi fără dimensiuni, care nu admite «perspective» /=Editura Humanitas, traducere Anca Manolescu Simone Weil," Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea-(L'amour de Dieu et le malheur"), în "Autobiografie spirituală"-De fiecare dată când avem de îndurat o durere, putem spune pe drept că universul, ordinea lumii, frumuseţea lumii,supunerea creaţiei faţă de Dumnezeu sunt cele care ne intră în carne. Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor si care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiti. Ei cad în nefericire doar dacã suferinta sau frica le ocupã sufletele.* https://tismaneanu.wordpress.com/200...zpBPGYqamGrEG0 https://www.youtube.com/watch?v=QX0m...KktNhD9T26fYsc

13 Feb 2020, 21:39	#33
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei., Mihail Radu Solcan, a încetat din viață prematur, în urma cu 7 ani, împlinise cincizeci și nouă, la 11 februarie 2013, filosof, (doctor în filosofie cu teza intitulată „Presupoziții filosofice în programe de cercetare: cazul logicilor cu mai multe valori”), profesor al Universității din București, poliglot, cunostea peste zece limbi (latina, greaca, cele germanice, slave și orientale), a fost traducător pentru limbile engleză, franceză, rusă, maghiară, germană, italiană și polonă, Radu Solcan, autorul "Filosofiei știinţelor umane: o introducere", Edit. Universității din București, 2012, născut în 1953 noiembrie 11, fost redactor și editor la editura Humanitas până în anul 1993, sunt cunoscute activitățile sale de cercetare studiului implicațiilor filosofice ale economiei, (2004), "Instituţii politice și economice", a scris si despre filosofia politică,(1998) "Arta răului cel mai mic", este atras de lumea computerelor și programelor,a conceput o filosofie a informaticii ("Arta programării computerelor nu este altceva decât un răspuns rafinat la provocarea complexității.Tuturor ni se întâmplă probabil să scriem programe, chiar dacă nu ne dăm imediat seama de acest lucru”), a ținut un jurnal în perioada 2007-2013Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual, publicat de Ed.ART sub titlul"Vremuri noi, vremuri vechi", cercetător erudit, scriaPrincipala ambiție a acestei cărți ("Filosofia știinţelor umane: o introducere") este să ofere o perspectivă asupra filosofiei științelor umane pe baza studiilor de caz, a exemplelor de cercetări din aceste discipline. Cititoarea sau cititorul nu vor găsi deci un tablou făcut doar din rezumate ale diverselor puncte de vedere din studiile și monografiile consacrate problemelor filosofice ale științelor umane. Avem sentimentul vag că există în jurul nostru o lume umană, că mai degrabă decât « gândesc, deci exist » este valid un argument care sugerează că « interacționez cu alții, deci exist ». Undeva ni se pare că ființează și o lume a stelelor, ca să-l pastișăm pe Kant. Influențează ea lumea oamenilor, cum ne sugerează astrologia? Pe cine să credem? Cum descoperim ceva despre « toate cele ce sunt »? Cu ajutorul filosofiei. Filosofia este o activitate perfect legitimă, de a afla cum se articulează « toate cele ce sunt », dar și de a înțelege rostul unei existențe cum este cea pe care o ducem. Ca orice întreprindere umană, ea are o formă naivă și una care se debarasează de presupoziții insidioase. În cele ce urmează, arătăm felul în care încercăm, în cartea de față, să evităm capcanele în care poate cădea cercetarea filosofică. (...) Mihail Radu Solcan :Jurnal - Ultima notăPentru mine personal, moartea n-ar fi un dezastru. Mi-ar plăcea însă teribil de rău să încurc niște oameni pe care-i stimez *** Țelul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o învățătură, ci o activitate. O lucrare filosofică este alcătuită în esență din deslușiri. Filosofia n-are drept rezultat « propoziții filosofice », ci limpezirea propozițiilor. Filosofia trebuie să facă limpezi și să dea contururi exacte gândurilor, care altfel sunt, ca să spunem așa, cețoase și vag delimitate. Filosofia poate exista doar ca o cercetare a fundamentelor științei. http://www.contributors.ro/cultura/a...-hjEJ83PMArWFo https://www.youtube.com/watch?v=3Rmd...E-VsB-0uegZK90

03 Mar 2020, 19:32	#34
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	=116 ani de la naştere, "Ultimul cuvânt":.Mircea Vulcănescu (născut pe 3 martie 1904 - 1952 octombrie 28, decedat suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. Deţinutul K 9320, Vulcănescu Mircea, în penitenciarul Aiud, camera de tortura Zarca), în Dosar nr.1921/1947 Curtea de Apel Bucureşti (procesul Ion Antonescu)Domnule Presedinte si Onorata Curte : Ascultand rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian. Nu, Onorata Curte, nu in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pana la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau. Incercind sa văd dacă pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcină si ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mandrie si de ciudă, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care să i se poata face decit de a fi pus sa platească pentru semenul sau; dar si de ciudă, pentru că acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarimă, in lumea vazută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăti pe care suntem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibilă convietuirea pamintească. Am acceptat sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfadă, as dori numai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si celor care sunt afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tară, ale caror interese am avut greaua sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pana acuma – ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut? Am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea a politicii sale economice. La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa raman solidar, asumandu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei. Convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastră fată de noi insine, prin care ne constituirn oarneni * Mircea Eliade -"Trepte pentru Mircea Vulcănescu",Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea - şi-ţi explica - de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” - un freudian, bunăoară, sau un marxist -, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. * Onorata Curte, sunt acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare - "militare pentru hitlerism" - "in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londra, intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B.N.R., in caz de agresiune hitlerista; Acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cand – intre doua inchisori – am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit. Aceasta este ,,militarea mea”. Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare." (..) Vulcanescu a scris "Proiect economic pentru Estul Europei", avea a zice Curtii-In ceea ce priveste situația permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat. Toata activitatea de finantare a Ministerului de Finante a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui razboi, cu fata catre Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Marturia generalului Borcescu, seful Sectei Marelui Stat Major, care a organizat aceasta armata, a generalului Mardare si a generalului Stanescu, care, politiceste si militariceste a folosit-o!).Romania si-a procurat, cu ajutorul ngstru constant, incepind din 1943, un armament cu care a inzestrat o armata noua, dupa dezastrul de la Don, destinata a face fata la Vest (marturiile Borcescu si Mardare), armata care era destinata sa asigure-si care a asigurat-libertatea de actiune politica a ” si i-a permis sa realizeze actul de la 23 august "44, liberind teritonul national de germani si executand clauzele militare ale conventei de armistitiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alaturi de armatele aliatilor. lar Ministerul de Finante, pentru aceasta finantare, a zis:”Pentru asta, dam!”. * Condamnarea :Deciziunea criminală nr. 27, Şedinţa publică de la 6 februarie 1948, Curtea de Apel Bucuresti, pentru motivele care se vor vedea, ascultand şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în varstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8(opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani. În baza articolului 101 din Codul Penal numitul acuzat va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani temniţă grea.” * Mircea Vulcănescu : Desigur, conducatorul unui popor intemeiat pe etica sangelui poate intelege greu etica aceasta a unor oarneni pe care raposatui Nicolae lorga i-a botezat atit de sugestiv: “oamenii pamintului”, a caror zestre nu se vinde si care-si trag numele “de la mosie, de la riuri si de la plaiuri”, si care, dupa vorba lui Mihai Eminescu, si-au aparat totdeauna mai intii “saracia” si “nevoile” si “neamul”. Dar aceasta este etica neamului meu si lui, si numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecatoare si nedorita a trebilor lui, care mi-a fost data in seama, in aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti insprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa ie uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna, cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortui meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti-vorba istoricului grec=de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga…Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis!/- “Ultimul Cuvînt” publicat de Virgil Ierunca in “Ethos”, caietul IV, Paris, 1983- * Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!” - Chicago, noiembrie 1967, Mircea Eliade - Trepte pentru Mircea Vulcănescu în Ethos, Editura Eminescu, București, 2001- https://www.iiccmer.ro/in-memoriam-m...2r7yGtng09MJYs https://www.youtube.com/watch?v=jxFb...6RsinPCnxH9PTs

05 Mar 2020, 12:49	#36
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	" Pastila de limbă"!!!

30 Mar 2020, 17:29	#37
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	Deschide cartea” - ultimele cuvinte, unui prieten :„Citeste-mi rugãciunea de iesire a sufletului”, monahul Nicolae De la RohiaÎmpliniți.31 de ani, Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat., moare în ziua de joi, 30 martie 1989, spitalul din Baia Mare, Nicolae Steinhardt, ”Autobiografie", Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica * N. Steinhardt, Rohia, 14 noiembrie 1988 "Cu Noica în Maramures" - În toamna anului 1973 Constantin Noica a fost la Cluj. A cunoscut acolo pe noul episcop-vicar Justinian Chira-Maramuresanul, a cãrui dragoste caldã pentru carte si culturã l-a fermecat, i-a admirat biblioteca si a luat aminte cã numeroase volume se învredniciserã de sublinieri si adnotãri. Proaspãtul ierarh venise din Tara Lãpusului, de la micuta mãnãstire Rohia a cãrui staret fusese vreme de treizeci de ani. Noica s-a lãsat usor convins sã meargã la Rohia, sã viziteze asezãmântul din marginea de miazãzi a judeþului Maramures. De cãrti a dat si pe creasta dealului aceluia dinspre munte. S-a înapoiat la Cluj si de acolo la Bucuresti. Mãrinimos cum era (si purtând mereu în minte necazurile, nevoile sau aspiratiile prietenilor), primul numãr de telefon pe care l-a for mat a fost al meu. „ti-am gãsit o mãnãstire!”, mi-a spus cu glas voios „Mâine pleci sã o vezi“. Stia cã sunt, mai de mult, în cãutarea unui loc de retragere si liniste. Ultimul fir care mã lega de Bucuresti se rupsese în 1967 prin moartea, la adânci cãruntete, a tatei. Bãtusem la felurite porti, colindasem destul de multe sãlasuri: zadarnic. Fie cã nu fusesem eu pe placul celor pe unde umblasem, fie cã nu mã împã casem eu cu înjghebãri prea populate, prea gãlãgioase, prea turistic cercetate. Pe Noica îl tinusem la curent cu esecurile mele. Acum, mesajul sãu telefonic, peremtoriu si criptic, m-a pus pe ghimpi si pe jãratec. „Unde? Ce fel? Chiar mâine?”„Mâine, mi-a repetat, pleci cu Iordan Chimet, am vorbit cu el, se duce si el într-acolo, cu treburi, a luat bilete.” Zis si fãcut. Ne-am urcat în trenul de searã si am petrecut o bunã parte a noptii vorbind despre orientalisticã, metempsihozã si budism. În trebãrilor mele privitoare la tinta cãlãtoriei noastre le-a rãspuns foarte evaziv. Baia Mare, unde am sosit a doua zi, am îndrãgit-o de îndatã. si cartierul vechi (cu turnul zis al lui Stefan, cu spatiul alãturat prins între biserici falnice si clãdiri de altãdatã) si cartierul nou cu palatul administrativ, casa de culturã si hotelul Carpati, toate în stil modernist, însã în armonie cu mediul înconjurãtor, cu râul Sãsar, cu verdeata încã bogatã desi coloratã în auriu si roscat. Îmbietor mi s-a pãrut si parcul din marginea orasului, iar cartierele cu vile mici, îngrijite, cu rate, spilcuite s-ar fi zis cã fac concurentã celor din Belgia, Elvetia si Olanda. Drumul pânã la Rohia l-am strãbãtut în ziua urmãtoare, încetisor, pe o sosea în curs de asfaltare si lãrgire. La mãnãstire am urcat pe o potecã îngustã si abruptã. Am gãsit o bisericutã de tot micã, o bisericutã de vis, câteva cãsute modeste si niste acareturi. Doar atât. Apoi, din belsug fagi si brazi, liniste deplinã si o pace adâncã, parcã înmiresmatã de o zi seninã de început de noiembrie, stropitã în ajun de o ploaie molcomã. Noul staret, Pãrintele Serafim, m-a întâmpinat si primit cu o bunãvoinþã fierbinte, potrivit cu numele sãu, care se tãlmãceste flãcãri, focuri, lumini. Am fost cucerit fãrã zãbavã si rezerve. În cartea de aur a locasului am scris: „Îmi pare cã asezarea aceasta e pentru mine acea "Reponse du Seigneur" pe care o vesteste titlul unui roman a lui Alphonse de Chateaubriant.” Mi-am prelungit sederea în sihãstria maramureseanã timp de trei zile. Noica, alãturi de mine, în cugetul si-n închipuirea mea. La Bucuresti i-am exprimat euforica mea recunostintã si i-am împãrtãsit intentia fermã de a duce la îndeplinire sfatul sau. Gãsisem ce cãutam, întocmai, din plin, har peste har. A înteles prea limpede ce-mi doresc.(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012) * Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii. Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică -principalele momente ale disciplinei călugăreşti - şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic./-Nicolae Steinhardt, 1987 (Ispita lecturii - inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000) * În 1970 avem sã fiu alãturi de Noica într-un alt loc de tainã si intensã frumusete; la Vãratec. Venea de la Oradea, unde el si Alexandru Paleologu întâmpinaserã o pereche de prieteni descinsi din automobilul care-i adusese tocmai de la Paris. Au strãbãtut câtesipatru Maramuresul de la un capãt la altul, au poposit îndelung pe valea Izei, a Viseului si a Marei si au ajuns încântati la Vãratec, în Neamt, unde-i asteptam. Maramuresul îl cucerise pe Noica. Nu tãcea: „Câtã noblete! Ce oameni de ispravã, plini de cuviintã si demnitate! Si cât de ospitalieri, de atenti si discreti, de bine crescuti!” Ceruse cu dinadinsul dreptul de a dormi pe fân într-o surã, se ospãtase cu toate soiurile de brânzeturi, se desfãtase ascultând un grai curat cu doar putine întorsuri dialectale, îl distraserã grozav pãlãriutele osenilor. Dupã ce Alexandru Paleologu si perechea parizianã ne-au pãrãsit, Noica a mai zãbovit cu mine pret de o sãptãmânã în zilele cãreia mi-a vorbit cu necontenitã bucurie despre Maramures. Mai târziu, rãmânerea mea definitivã la Rohia i-a fost de asemenea prilej de multumire: intrasem „în ordine”, „în rânduialã” cum obisnuia a zice. La Pãltinis, o stiu, Maramuresul si Rohia nu au încetat sã-i fie megiese. I se întâmpla sã recomande unora ce veneau sã-l vadã, sã-i cearã sfaturi, sã-i exprime afectiunea lor: „mergeti în nobilul Maramures, mergeti la Rohia, loc de linistire si acces la ordine pentru un om care înainte de a mi se alãtura în clipe cu tâlc rãtãcise îndelung în hãþisurile neorânduielii”. Asa se face cã pentru mine aceste douã nume proprii: Constantin Noica si Maramures sunt asociate strâns si cutez sã cred cã înfãtiseazã mãrunta parte bunã a sinei mele în devenirea ei întru nãdãjduita stare de fãpturã nouã.(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012) *** Ioan Paul al II-lea – 9 mai 1999, Bucuresti :"Dintre numerosii martori ai lui Hristos înfloriti pe pãmântul României, doresc sã-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, o exceptionalã figurã de credincios si de om de culturã care a perceput în chip special bogãtia imensã a comorii comune Bisericilor crestine." https://www.ziarulmetropolis.ro/ulti...0-martie-1989/

09 Apr 2020, 19:49	#38
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	109 ani de la nastereDe n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica. Aş vrea ca-n om viaţa să curgă pură ca muzica lui Mozart. Emil Cioran - :"Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinita de Muzica? Muzica ne arata cam ce ar fi timpul în cer. Muzica este tot - minus lumea. Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri"- în "Cartea amăgirilor"(Bucureşt, 1936), considerații despre muzica lui Wagner, Mozart, Bach şi Beethoven :Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor într-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a sîngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii în mitologie. Si de aceea, în încîntarea wagneriana, valuri îndepartate si pline de amurg talazuiesc în preajma tîmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire. Cînd pasiunea-i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama în infinit si-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disolutie orizontala, te-ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...Wagner - muzica a nesfîrsitei neîmpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti...iar strazile se întîlnesc spre a-si împartasi taine ce nu sînt totusi straine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a-si fi condensat aburii în sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se-ntîlneste undeva cu cerul. Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.(..)De ce iubesc pe Mozart? Fiindcă el mi-a descoperit ce puteam fi, dacă nu eram opera durerii. * În Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...Tristeţea sau bucuria lui Beethoven încep acolo unde pentru ceilalţi sfârşesc. * Cu Bach, ne simţim la poarta paradisului: niciodată în el. Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creata de el. Bach n-a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l întelegi; doar în vacanta erotica. Si poate si mai mult. În vacanta lumii. Fără Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însuși. Fără Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care îți dă impresia că universul nu e ratat. Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sînt muzicienii care se aseamana în fond mai mult. Nu ca arhitectura muzicala, ci ca substrat de sensibilitate. Exista doi creatori în istoria muzicii care sa fi exprimat mai amplu si mai cuprinzator starea indefinibila a langoarei? Ca la întîiul ea-i divina si la al doilea erotica, sau ca unul îti condenseaza tînjirea sufletului într-o constructie sonora de o absoluta rigoare, iar altul îsi taraganeste sufletul într-o muzica formal taraganata-aceasta nu dovedeste nimic împotriva unei comunitati adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este ca amîndoi sînt decadenti, ca amîndoi destrama viata într-un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie sa murim în afara de noi. Si amîndoi nu pot fi întelesi decît în oboseala, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi. * Emil Cioran, despre muzică :Numai în muzica si în freamate extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde. Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul;-doar muzica, aceasta destramare a Absolutului. Muzica ne face aerieni subtilizând materia, anulându-ne ca prezenţe fizice. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic. * ("Nu iubesc muzica decât aceia care suferă din cauza vieţii.")

15 Apr 2020, 20:46	#39
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	40 de ani („E stupid că m-am născut, e stupid că murim, e absurd că trăim”), moare pe 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, născut în 1905, Jean-Paul Sartre*Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée-(primul, şi poate cel mai bun al său roman Greața apare în 1938)-existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit. Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanţele, faptele mărunte, chiar dacă par lipsite de însemnătate, şi, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin exact proporţiile şi natura acestei schimbări. De exemplu, o cutie de carton în care-mi ţin călimara. Ar trebui să încerc să spun cum o vedeam înainte şi cum..acum. Ei bine, e un paralelipiped dreptunghiular, se detaşează pe... - e stupid, nu-i nimic de spus despre asta. Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde nu-i nimic. Cred că ăsta e pericolul care te pîndeşte cînd ţii un jurnal: exagerezi totul, stai la pîndă, forţezi întruna adevărul. Pe de altă parte, e sigur că pot, dintr-un moment în altul - chiar în ce priveşte această cutie sau oricare alt obiect - să regăsesc acea impresie de alaltăieri. Trebuie să fiu mereu pregătit, altfel îmi scapă printre degete. Nu trebuie să...ci să notez cu grijă şi în cele mai mici amănunte tot ce se întîmplă.", Sartre - filsoful, „le maître ? penser“ al se?colului XX se declară ateist (Existenta precede esenta) :numit "intelectualul rătacit", Jean-Paul Mi s-a spus, acum câţiva ani, că personajele pieselor mele şi ale romanelor mele iau hotărâri în mod brusc şi într-o criză, că e suficientă o clipă, de pildă, pentru ca Oreste din "Muştele" să se convertească. Fireşte: din cauză că le fac după chipul meu; nu cum sunt eu, fără îndoială, ci aşa cum am vrut să fiu”, filosoful acuzat de filocomunism sau marxism (spunea în "Critique de la raison dialectique"/Critica rațiunii dialectice: Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru) - Sartre scrie principala sa lucrare filosofică - existenţialismul filosofului francez (L’être et le néant/ Existenţa şi neantul, 1943)Omul nu s-a creat el însuşi, şi totuşi e liber, pentru că odată aruncat în lume, el este responsabil de tot ceea ce face. El este condamnat la libertate(..) Un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie. Ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. Tot ceea ce mi se întâmplă este al meu (.)Trecerile, devenirile, tot ceea ce permite să se spună că existenţa nu este încă ceea ce va fi şi că este deja ceea ce nu este, toate acestea îi sunt principial refuzate. Căci existenţa este existenţa devenirii şi prin acest fapt ea este dincolo de devenire. Ea este ceea ce este, ceea ce înseamnă că, prin ea însăşi, ea nu ar putea să fie ceea ce nu este* * JURNAL - Luni, 25 ianuarie 1932 :Ceva mi s-a întamplat, nu mai e nici o îndoială. A venit ca o boală, nu ca o certitudine oarecare,nici ca o evidenţă. S-a instalat perfid, încetul cu încetul; m-am simţit puţin ciudat, puţin nelalocul meu,asta a fost tot. O dată ce m-a cuprins nu s-a mai mişcat, a tăcut mîlc, drept care am crezut că n-aveam nimic, că fusese o alarmă falsă. Iată însă că acum creşte. Nu cred că meseria de istoric predispune la analiză psihologică. În tagma noastră n-avem de-a face decît cu sentimente precise, cărora le dăm nume generice, precum: Ambiţie, Interes. Dacă totuşi m-aş cunoaşte cît de cît, mi-ar fi acum de mare ajutor. Mîinile mele, de pildă, au ceva cu totul nou, un fel anume de a apuca pipa sau furculiţa. Sau poate furculiţa are acum un anume fel de-a se lăsa luată, nu ştiu. Cîteva clipe mai înainte, intrînd în camera mea,am încremenit, fiindcă simţeam în mînă un obiect rece care-mi trezea atenţia printr-un soi de personalitate. Am desfăcut mîna, m-am uitat: ţineam pur şi simplu clanţa. Azi-dimineaţă, la bibliotecă,cînd Autodidactul a venit să mă salute, mi-au trebuit zece secunde ca să-i recunosc. Vedeam o faţă necunoscută, o faţă şi atît. Şi apoi mîna lui ca un vierme mare şi alb în mîna mea. I-am dat drumul imediat şi braţul a căzut din nou, moale. Pe stradă la fel, se aud o mulţime de zgomote suspecte. S-a produs deci o schimbare în ultimele săptămîni. Dar unde? E o schimbare abstractă, care nu se precizează. Oare eu m-am schimbat? Dacă nu eu, atunci camera asta, oraşul, natura; trebuie să aleg. Cred că eu m-am schimbat: e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai neplăcută. Dar, în sfîrşit, trebuiesă recunosc că sunt predispus la aceste transformări subite. Adevărul e că mă gîndesc foarte rar; de aceea o mulţime de mici metamorfoze se acumulează în mine, fără să bag de seamă, şi, pe urmă, într-o bună zi,izbucneşte o adevărată revoluţie. Asta a daţ vieţii mele acest aspect încîlcit, incoerent.**/ La Nausée (Greaţa), Editura Univers, 1990 https://www.youtube.com/watch?v=Fe91...PxkqkIB3TlJFa4

20 May 2020, 20:55	#40
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	551 de ani, Niccolò Machiavelli :"Pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor" II Principe"/"Principele" (autorul, născut Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, lângă Florenţa, la 3 mai 1469 - a murit la 21 iunie 1527),Opera aceasta, eu nu am înfumuseţat-o şi nici nu am umplut-o cu fraze îndelung meşteşugite, cu vorbe umflate şi măreţe sau cu alte găteli şi ornamente care uimesc privirea şi cu care mulţi obişnuiesc să zugrăvească şi să împodobească lucrurile pe care le spun: deoarece am voit ca ea. sau să nu merite nici un fel de cinstire, sau să si-o dobândească numai prin noutatea conţinutului şi prin însemnătatea lucrurilor despre care vorbeşte. De asemenea, nu aş voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiţie joasă şi umilă îndrăzneşte să trateze despre guvernarea principilor şi să dea reguli cu privire la aceasta:căci aşa precum cei care desenează locuri din natură se aşază jos în câmpie spre a putea privi cu atenţie înfăţişarea munţilor şi a înălţimilor, iar pentru a cunoaşte văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor. Principatul este creat fie prin voinţa poporului, fie a celor mari : Acela care devine principe cu ajutorul celor mari se menţine în această situaţie mai greu decât acela care o obţine cu ajutorul poporului; căci, deşi principe, el este înconjurat de oameni care i se par a fi egalii lui şi de aceea nu poate nici să-i guverneze, nici să le poruncească după voia lui. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului, este singur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni sau prea puţini care să nu fie gata să-l asculte. Afară de aceasta, pe cei mari nu poţi să-i mulţumeşti în mod cinstit şi fără a le face rău celorlalţi, pe când poporul îl poţi mulţumi astfel; căci dorinţele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceştia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit, - idei ce contrazic "machiavelismul" ca si teorie politică atribuită diplomatului, filosofului politic si scriitorului florentin - Machiavelli scrie tratatul "II Principe" în anul 1513, acesta este tipărit în 1532, la 5 ani după moarte, lucrarea închinată lui Cesare BorgiaVoi încheia spunând doar că un principe trebuie să se bucure de prietenia poporului; altfel nu va găsi scăpare în împrejurările potrivnice. Dacă principele care pune temei pe popor este un om care ştie să conducă şi totodată un om curajos, care nu se pierde în situaţiile grele şi nu uită să ia toate măsurile necesare, iar prin energia şi iniţiativa lui ştie să întreţină încrederea şi forţa poporului, atunci acesta nu-l va înşela niciodată în aşteptările lui, aşa încât se va vedea că temeliile pe care şi-a înălţat puterea erau trainice., există numeroase opinii, în sensul că, la nivel ideologic, filosoful italian a legitimat absolutismul. Iată, mai jos, unele dintre motive: * Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau jnvers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în aşa fel temut, încât, dacă nu-şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri, anume să fii temut şi să nu fii urât; lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor; iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva, s-o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă; dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai uşor moartea propriului tată, decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. Şi apoi, prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată, iar acela care începe să trăiască din jaf găseşte oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al altuia; dimpotrivă, prilejurile de a vărsa sânge sunt rare şi ele trec mai repede. Dar când un principe este în fruntea armatelor şi are sub comanda lui un număr mare de soldaţi, atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de faima cruzimii lui; căci armatele n-au fost niciodată strâns unite şi gata de acţiune. Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea. Deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om-căci unul fără celălalt nu poate să dureze. Prin urmare, întrucât un principe trebuie să ştie să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea şi leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi. Trebuie, aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de străini trebuie să ridice fortăreţe; dar acela care se teme mai mult de străini decât de poporul lui nu are nevoie să le construiască. * (Un principe nu trebuie să fie iubit penlru dărnicia lui, ci trebuie să fie temut pentru dreptatea lui-"după cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru şi religios şi chiar să fie; dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimpotrivă. Trebuie de asemenea să ştim că un principe, şi mai ales un principe nou, nu poate să respecte toate acele virtuţi pentru care oamenii în general sunt socotiţi buni, deoarece adeseori, pentru ca să-şi apere statul, el este nevoit să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. De aceea, trebuie ca spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei, şi, după cum am spus, să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul. Prin urmare, faptele luturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor, binele statului. Principele să-şi propună, deci, să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obişnuiţi sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru. în concluzie, deci, spun că un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. Dar dacă poporul îi este duşman şi-l urăşte, el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om. Statele bine organizate şi principii înţelepţi s-au străduit întotdeauna să nu-i împingă la deznădejde pe cei mari şi totodată să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulţumit, fiindcă aceasta este una din grijile însemnate pe care le are un principe") / - (Niccolò Machiavelli - în "Discursuri" - Dar acela care poruncind supuşilor trebuie să se folosească mai curând de pedeapsă decât de respect. Şi aceasta însă trebuie să fie măsurată, în aşa fel încât să eviţi ura; deoarece a te face urât nu este niciodată spre binele unui principe") /// Deci să nu lăsăm să treacă prilejul acesta pentru ca, în sfârşit, după atâta vreme, Italia să-şi găsească izbăvitorul şi să se adeverească, cuvintele cunoscute ale lui Petrarca : Virtutea, împotriva furiei ce-a-ncins urgia. Va prinde armele! Şi lupta, ca de soartă. Scurtă va fi, căci vrednicia în italicele inimi încă nu e moartă. https://www.ziarulmetropolis.ro/prin...-de-referinta/ https://www.youtube.com/watch?v=wsMs...MGMZd4Ykk N9E