Astra Film Fest

Revenind de la relatarea serii nefericite, ziua a inceput pentru mine cu 8 Martie, realizat de Alexandru Belc, unde am remarcat si prezenta lui Tudor Giurgiu ca scenarist si producator. Documentarul prezinta o zi de munca din viata unor femei cu meserii dure in domeniul mineritului, industriei si transporturilor. Intr-un touch artistic nu se precizeaza nicio clipa daca ziua respectiva e 8 martie sau nu, dar se subintelege ca da.

Un fir narativ o urmareste pe o vatmanita de gabarit mare, care atunci cand nu schimba macazul cu ranga, povesteste emotionant despre tineretea ei ca artista intr-un ansamblu folcloric. Alt fir narativ e despre femeile solide din minerit, care nu se asteapta sa prinda pensia sau macar varsta de 60 de ani. Un atelier de croitorie ne arata angajatele terorizate de sefa, care insa poarta povara responsabilitatii si se dovedeste a fi foarte capabila in meserie. Prezentand feminitatea care exista dincolo de aspectul inestetic si puterea fizica a acestor femei, autorul aduce un omagiu emotionant si atipic pentru ziua de 8 Martie. Faptul ca la sesiunea de Q&A un tanar a spus ca femeile acestea i s-au parut mai frumoase decat cele care, citez, "isi traiesc viata printre flori", e o dovada a reusitei demersului.

Si cum dupa una calda vine si una rece, a urmat My German Children, o abureala despre reconcilierea dintre evrei si germani. Se pare ca niste tineri germani s-au stabilit in Israel prin 1965 avand ca unul din scopuri sa "rascumpere" greselile natiei. Ca sa vezi minune se face ca au fost primiti bine, desi e clar cata dragoste aveau (si au...) evreii fata de nemti. Fiica unuia din aceste cupluri germane din Israel, s-a stabilit apoi in Germania, dar acum vrea sa revina la patria israelita. Ce frumos! Cum ajunge in Israel, cum aude o poveste despre niste palestinieni care au aruncat in aer un restaurant si un copil de cinci ani a iesit insingerat de acolo. Vai, ce rai sunt palestinienii aia! Cand mama femeii, cea stabilita initial in Israel, incepe sa laude generozitatea deosebita poporului israelit si cum au trecut evreii peste greselile din trecut, am simti nevoia sa vomit, asa ca a trebuit sa ies. Nu sunt antisemit, dar simplul fapt ca la 70 de ani dupa Holocaust, evreii simt nevoia sa vorbeasca ad nauseam tot despre asta, arata foarte clar cat au uitat si iertat...

Au urmat doua shorturi studentesti. Al patrulea e o poveste fara cap si coada despre o femeie foarte in varsta caruia tocmai i-a murit al patrulea copil, evident si el in varsta. Femeia e atat de decrepita si sfarsita incat vestea nici nu o afecteaza prea mult. Autorul o urmareste vreo 20 de minute cum se plange de dureri de spate si pare uneori mai preocupata de mancarea pentru caini decat de inmormantare. Lasand la o parte lipsa de scop, documentarul e undeva la limita indecentei. Al doilea film, Cafe-Finovo, e o descriere mediocra a unei cafenele organizata in interiorul unui cimitir. Eram deja extenuat de ultimele doua aberatii vazute, asa ca nu l-am vazut pana la capat.

In sfarsit, ajung la filmul care mi-a placut cel mai mult azi si de fapt din tot festivalul de pana acum: Anatomy of a Departure. Un cercetator roman de la Institutul de Istoria Artei emigreaza ilegal in Germania prin 1987. Sotia si fiul de 13 ani il urmeaza doi ani mai tarziu, adica in mod ironic tocmai in decembrie 1989. Fiul e cel care a creat recent documentarul de fata, care consta in mare parte din interviuri cu parintii sai. Materialul e scantaietor. Mama si tatal au nu doar o inteligenta brici cat si o disponibilitate remarcabila de a se deschide. Tatal are initial niste retineri, dar pana la urma dezvaluie cum a ales sa sacrifice pe cineva apropiat cand a plecat. Interviul duce la niste schimbari reale in relatia dintre copil si parinti - uneori se simte socul real a intervievatorului fata de ce ii spun acestia. Mama vorbeste despre pustiul urias din sufletul sau dupa plecarea sotului - ceea ce il duce pe documentarist sa intrebe vadit surpins "dar eu nu eram acolo?". E un material intens personal, dar in acelasi timp o marturie naturala si sincera despre perioada aceea. Va fi proiectat din nou vineri de la ora 21, daca aveti ocazia nu-l ratati!

Azi a fost ultima zi pentru mine la Astra Film Fest, de maine plec din oras. Din acelasi motiv o sa scriu mai pe scurt.

City Tour a fost realizat mergand impreuna cu ambulanta care distribuie ace drogatilor si prezervative prostituatelor. Subiectul e relativ incitant, dar documentarul in sine nu se remarca prin nimic - daca i-ai da o camera oricarui are idee minima cum s-o foloseasca, cam tot aia ar iesi.

Jucarii de Plus merge si el pe tipar, de data asta a documentarelor din fosta URSS. Saracie, blocuri gri etc. Spre deosebire de City Tour insa se vede o mana mult mai buna la regie.

Familia mea, pe scurt e un auto-portret familial facut de o liceeanca. Nu prea se leaga mare lucru in el, dar e greu de criticat avand in vedere ca realizatorea e practic o amatoare.

Maria a fost filmat de autor cu un Iphone, la patul de moarte al bunicii sale. Vedem muribunda cum se chinuie fara succes sa inghita o lingurita de apa, femeile vorbind despre inmormantare chiar langa ea... E genul de short care garantat nu va lua vreun premiu pentru cheerfulness, dar care loveste destul de greu dincolo de orice considerente legate de camera sau regie.

Pentru mine, cel mai reusit documentar al zilei a fost Afacerea Tanase. Leapsa pe murite. Ceausescu a ordonat in 1982 uciderea dizidentilor Paul Goma si Virgil Tanase. Agentul care trebuia sa-l ucida pe Tanase, a contactat insa contraspionajul francez, care a inscenat rapirea dizidentului. Ceausescu, convins ca ordinul fusese indeplinit il felicita personal si il avanseaza pe spion, dar curand adevarul iese la iveala. Documentarul urmareste jocul de-a soarecele si pisica intre servicii si oamenii implicati.

In pofida numelui, Anul Dragonului se misca mai degraba ca melcul. Bugetul pare sa fi fost mare, fiind o productie HBO si asta se vede. Dar dupa 25 de minute din cele 75 tot nu se hotarase ce vrea pana la urma sa spuna. Si apoi am plecat. Cand tintesti sa faci un documentar comercial, pentru ca aici nu e vorba de film de autor, nu poti sa-ti permiti sa te invarti in cercuri nesfarsite in jurul subiectului, care parea a fi afacerile comunitatii chinezesti din Bucuresti.

[faraimaginatie]

Ai auzit ceva de un film numit Valley of Sights? Sau intentionezi sa-l vezi pe-acolo? Daca da, is curioasa de un feedback asa la cald. E filmul unui fost coleg de facultate.

Asta e: http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=5939

Nu l-am vazut si cum ziceam nu mai apuc sa trec pe la AFF anul asta.

[faraimaginatie]

Ciudat, pe pagina de fb a Festivalului Asta apare Sights, nu Sighs Imi pare ca cine se ocupa de social media la ei nu prea are legatura cu ce se intampla la festival Ala e filmul.

Il stiu si eu un pic pe Mihai, am iesit anul trecut la un suc cu el si gionloc. Anul asta am vazut ca facea parte din staff-ul festivalului sau cel putin ajuta cu interviurile.

Cat despre greseala cu titlul, stai linistita au fost altele si mai mari. Un moment amuzant sau in fine unii ar zice jenant a fost la Q&A de la Anatomy of a Departure, filmul meu preferat. Autorul era roman de origine, asa ca a vorbit in romana. Dupa primul raspuns, a privit spre persoana din echipa festivalului, asteptand traducerea in engleza. Aceasta insa i-a spus regizorului sa-si traduca singur raspunsurile. Omul a ramas un pic socat, dar s-a conformat. A urmat un alt moment cu adevarat amuzant, cand o pensionara a pus intrebarea in romana si apoi a zis "domnu' regizor nu va chiuiti ca o traduc tot eu" si a facut-o intr-o engleza impecabila!!

Si daca tot vorbim de momente amuzante, sa va zic si unul de azi. La Q&A de la Maria, filmul despre bunica muribunda, atmosfera era foarte solemna, spectatorii inca marcati de ce vazusera. Regizorul e intrebat din public "Why did you choose to not show the actual death scene?" Raspunsul: "Eram plecat sa cumpar sicriul cand s-a intamplat..."

[faraimaginatie]

Nu-i un coflict de interese acolo? Filmul lui, din cate stiu, e in competitie.

Cum ziceam, nu stiu daca era implicat oficial sau nu, dar participa la sesiunile de Q&A din partea organizatorilor. Oricum in principiu nu e conflict, pentru ca juriul e format din personalitati independente.

Well, azi incepe editia 2014. M-a rugat cineva sa-i fac niste recomandari, le pun si aici in cazul improbabil ca cineva e la Sibiu...

Luni

19.00 Thalia - Dear Pyongyang


Marti

18.30 Thalia - Rezolutii 2014
21.00 Biblioteca Astra - Padurea
22.30 Thalia - Kismet


Miercuri

18.00 Biblioteca Astra - Bucuresti, unde esti?
22.00 Thalia - Comuna americana


Joi

17.30 Thalia - Aliyah DaDa
20:30 Biblioteca Astra - Stapanul Universului


Vineri

20.00 Thalia - Pasaport de Germania
22.00 Habitus - Oare cei inalti sunt fericiti?


Sambata

14:00 Gong - Casa de licitatie: Povestea a doi frati
16:00 Gong - Bugarach

Dear Pyongyang, filmul care a deschis festivalul, e unul personal, dar marunt. Autoarea Yonghi Yang face parte dintr-o familie de coreeni stabiliti in Japonia, care au sustinut dintodeauna regimul nord-coreean. Tatal ei, detinator a multiple decoratii din partea regimului a mers pana acolo incat si-a trimis cei trei fii sa traiasca in Coreea de Nord. Realizatoarea, mezina familiei, a ramas cu parintii in Japonia si pare a fi singura din familie care nu impartaseste idealurile revolutionare. Sa nu se inteleaga de aici ca avem de a face cu un film de ideologie, nici pe departe. In general e vorba pur si simplu de imagini de familie, interactiune tata-fiica, intalnirile din Coreea de Nord cu fratii de acolo si familiile lor.

Din pacate pana si la nivelul asta personal filmul e in buna masura un esec. Problema e ca oamenii astia sunt din nomenclatura - il vedem pe tatal ei sarbatorind 70 de ani in Coreea de Nord, in lux pentru tara aia, cu mancare si fructe revarsandu-se de pe masa si o suta de invitati. Punctul culminat al sarbatorii e un discurs in care cu medalii atarnand de piept tatal inalta osanale dragilor conducatori si promite ca o sa faca eforturi suplimentare ca intreaga lui familie sa fie devotata lor. Kim Jong-Il personal trimite un mesaj de felicitare familiei. Imi pare rau, dar e greu sa te atasezi emotional de astfel de oameni, care in esenta fac parte din asupritorii natiei.

Cat despre realizatoare, ea e la fel de antipatica ca si restul familiei dar din cu totul alte motive. "Rebeliunea" ei nu e explicata in vreun fel si se limiteaza la a comenta ocazional ca nu e de acord cu tata. N-as exclude nici macar ipoteza sa fie agent secret nord-coreean. Spre final tatal are un accident cerebral care il lasa in mod clar debil mental, ocazie pentru fiica de a mai filma niste cadre de un prost gust evident care il arata intr-o postura umilitoare.

"Is this the ticket queue?". Ma intorc si in spatele meu sta un domn in varsta cu figura afabila si ochi patrunzatori. L-am recunoscut imediat: David MacDougall, poate cel mai bun documentarist etnografic din lume. Am vrut sa-i cedez locul meu la coada, nu a acceptat. In timp ce asteptam, i-am spus cat de mult apreciez seria sa de documentare despre scoala Doon, o adevarata pepiniera a intelectualitatii indiene. "Thank you! Where did you see it?" Whoops... pe Internet... din surse... Din fericire n-a parut sa-l deranjeze, a comentat ceva de genul ca asa le vede mai multa lume. Ca sa le cumperi offline sub forma de DVD costul e undeva pe la 1000$... I-am mai pus o intrebare despre documentare si intre timp am ajuns la bilete. De data asta a acceptat sa-i cedez locul.

Din pacate o zi care incepuse bine nu a continuat la fel. "Am vazut vrajitoare zburand", primul film proiectat in competitia internationala e o ilustrare mediocra a credintelor populare in magie. Personajele sunt insuficient conturate, sunt in esenta clientela tipica a vrajitoarelor de peste tot in lume: femei cu educatie precara si probleme in viata: alcoolism, decese in familie, probleme cu sotul/partenerul etc. Ritualurile magice sunt vag interesante si adauga un pic de picanterie. In special scena in care un pui e jumulit si apoi i se taie gatul, iar sangele e imprastiat peste "clienta" tinde sa atraga un pic de atentie.

Al doilea film din competitia internationala, Art War vorbeste despre artistii strazii implicati in revolutia egipteana. Grafitti-ul si muzica devin arme in lupta impotriva dictaturii. Filmat decent, intr-un ritm activ de ""Viva la revolucion!" reprezinta o vizionare destul de agreabila, dar fara prea mult continut in spate.

Am plecat de la Art War inainte de final ca sa prind "Rezolutii 2014" de la care aveam oarecare asteptari... mare greseala. Capodopera de fata urmareste un om de afaceri bucurestean implicat in marketing. Regia e non-existenta, subiectul pe masura. "Ti-ai luat aia din Munchen?" o intreaba omul nostru de afaceri pe sotia/prietena/whatever care il insoteste. Nu vedem ce e aia, dar da, e din Munchen. Cei doi vorbesc despre relatia lor. "Il cunosteam doar de o zi dar deja ii povesteam totul din viata mea. Imi placea ca imi dadea feedback!" ne impartaseste voios consoarta afaceristului. N-am mai rezistat sa aflu ce fel de feedback ii dadea, am plecat acasa.

[bremen1980]

Twinsen , unde te crezi de scrii despre filme ??? . Mai are forumul asta vreo legatura cu filmele ???

Pai nu stiu, as scrie despre ce naspa sunt reclamele de pe site, dar nu le vad. M-as plange ca n-am primit inca premiul de la concursul online, dar n-am participat la concurs.

Deci in lipsa de altceva sa mai zic de la Astra Film Fest aka AFF. Mai pe scurt despre filme, ca a fost o zi slaba dintr-o editie care pana acum n-a produs nimic notabil, din ce am vazut. Si nu e doar parerea mea, discutam pentru prima data cu un tip pe care il mai vazusem si in alti ani si care se pare ca e un cinefil din strainatate abonat la AFF si TIFF. Si imi zicea acelasi lucru: nimic mai de doamne ajuta deocamdata. Pe de alta parte ma oftic si pentru ca simtul meu a selectiei da rateuri: aleg unele documentare care mi se pareau interesante si se dovedesc a fi proaste rau.

Azi de exemplu aveam de ales intre Waiting for August, multiplu premiat, dar despre care instinctul imi zicea ca o sa fie o poveste dramatizata a unor copii fara parinti si relatarea demonstratiilor anti-basesciene si anti-bocciene din 2012 "Bucuresti, unde esti?". Ce mi-am zis? Lasa povesti lacrimogene si du-te sa vezi treburi de interes national, istoria recenta a patriei noastre. Teapa... Baiatul care se ocupase de chestia asta s-o plimbat si el printre demonstranti si o filmat pe cine tipa mai tare, cine era mai ciudat, cui ii curgea sange din mufa, treburi de astea. Totul dezlanat, jalnic, slabut filmat.

Apoi am schimbat fetele patibulare din strada cu mediul academic rafinat din At Berkeley. Un scurt documentar de 244 de minute care exploreaza respectabila institutie din diverse perspective, a studentilor, profesorilor, managerilor etc. E cel mai bun documentar din ce am vazut pana acum, dar durata excesiva poate fi caracterizata ca self-indugence. Am rezistat jumatate.

Rusii si fostele lor colonii sovietice sunt surse inepuizabile de documentare de taiat venele. In cazul sugestivului intitulat Sange, acestea sunt doar intepate si stoarse. La un centru de colectare a sangelui, unde lumea vine mai mult pentru bani, autoarea filmeaza cu atentie pe toti cei care sunt pe punctul de a lesina si nu pierde ocazia sa scoata o metafora facila cu sangele poporului care e supt de vampirii oligarhi. Pana la urma insa saracia si mizeria morala pe care le filmeaza sunt foarte reale, so that's that.

Am incheiat seara la Comuna Americana povestea unor hipioti care dupa cum sugereaza si numele si-au tras o comuna. Adica o pus banu' mana de la mana si au cumparat un teren unde au plantat recolte si corturi. Destul de bine realizat, dar am plecat cand le explica Guru cum sa traiasca in armonie cu pamantul. Far out.

[alali]

Twinsen , unde te crezi de scrii despre filme ??? . Mai are forumul asta vreo legatura cu filmele ???

Inca mai are din pacate sau din fericire; depinde de fiecare caz in parte...
Cat priveste aceste mici picanterii de la AFF si aceste review-uri, se demonstreaza ca festivalurile astea sunt "masochistice". Iti trebuie curaj mare sa te incolonezi la casele de bilete ale festivalului stiind ca vei asista la o proba crancena de testare a rabdarii, stomacului, inteligentei, etc.

Cat priveste aceste mici picanterii de la AFF si aceste review-uri, se demonstreaza ca festivalurile astea sunt "masochistice". Iti trebuie curaj mare sa te incolonezi la casele de bilete ale festivalului stiind ca vei asista la o proba crancena de testare a rabdarii, stomacului, inteligentei, etc.

Iti trebuie o chemare interioara mai degraba decat curaj. O dorinta de a cunoaste, de a intelege, de a simti ceva ce n-ai mai simtit vreodata. Sigur ca dai peste destule filme proaste sau care nu-ti plac pur si simplu, dar poti la fel de bine sa nimeresti ceva care sa-ti schimbe viata. Eventual sa-ti ofere raspunsul la ceva ce nici nu stiai ca intrebi. Sau sa te miste pana la un punct incat ore, uneori zile intregi sa rezoneze in tine.

Asta nu e apanajul unor filme pentru cinefili sau intelectuali, ci reprezinta pur si simplu puterea cunoasterii. Azi de exemplu am stat 10 minute la un documentar cat se poate de accesibil despre telenovele turcesti, in care o femeie simpla spunea ca serialul ei favorit i-a dat puterea sa divorteze. Da, o telenovela, sau mai exact perspectiva noua pe care i-a aratat-o, a determinat-o sa-si schimbe viata! Problema e ca pentru un om ceva mai educat si mai inteligent, cunoasterea oferita de telenovele sau de filme hollywoodiene e triviala, nu-i spune nimic ce nu stia deja. Si atunci cauta ceva mai profund, ceva ce cu putin noroc ar putea de exemplu gasi la festivale de film. Iar in cazul particular al AFF, oferta e atat de bogata incat oricine poate gasi ceva care sa-l intereseze, nu e un festival elitist.

Ai citit mini-cronicile negative si ai tras destul de just concluzia ca nu a fost un festival comod, cel putin pentru mine. E drept, dar asta nu-l face "masochistic". Din aproape fiecare documentar care nu mi-a placut, tot am invatat ceva. Din "Sange" de exemplu am ramas printre altele cu metode de a ajuta sa-si revina o persoana care e pe punctul de a lesina. "At Berkeley" e o sursa foarte bogata de idei, de observatii relevante nu doar universitatii respective ci societatii in general. "Dear Pyongyang" ofera imagini unice din interiorul unei familii devotate regimului - daca stii sa citesti printre randuri poti sa extrapolezi niste observatii la ce se intampla in orice regim totalitar.

Cultura generala cuprinde enorm de multe idei si date din care foarte multe nu sunt folositoare imediat, dar daca ai capacitatea mentala de a le structura si lega in moduri care au sens, iti da sanse mult mai bune de a face fata la orice ti se intampla si de a lua decizii corecte. E "masochistic" sa practici karate la un nivel avansat, dar asta iti da un control exemplar asupra corpului tau si o forta uriasa de a rezista agresiunilor care i-ar da gata pe marea majoritate a oamenilor. Si chiar daca niciodata nu esti atacat, simpla stare de bine fizic si de forta pe care o ai iti da un alt tonus, te face alt om, mai sanatos, mai echilibrat. E la fel si pe plan mental. No pain no gain. La AFF eu merg pe o varianta hardcore: luat concediu, citit despre toate filmele, vizionat 4+ documentare pe zi, analiza ulterioara. Dar sa vii seara la 1-2 documentare e ceva accesibil multora si care nu cere cine stie ce curaj sau rabdare, dar cred ca prinde foarte bine.

Si ca sa revin la documentare, azi a fost in sfarsit o zi reusita. Am fost la masterclass-ul lui David MacDougall unde s-a proiectat pentru inceput Sub zidul palatului un film mazochist rau de tot. Aproape o ora de imagini dintr-un satuc indian in care nu se intampla nimic. Faptul ca din vreo 50 de spectatori au plecat doar 4 arata ca era un public care stia in ce se baga, as paria ca mai mult de jumatate erau profesionisti din domeniul filmului si/sau etnografiei.

Eu sunt in general mult mai interesat de scenariu, de subiect, care aici lipsea cu desavarsire. Surprinzator insa m-am simtit bine urmarind filmul, dincolo de o usoara plictiseala inerenta. MacDougall filmeaza cu placere si iti transmite starea asta. Fie ca e vorba de un barbat pictand literele pe o firma, de copii jucandu-se, sau de umplerea unei galeti de apa folosind o pompa arhaica cumva prezenta bonoma a autorului se face simtita. Un om de 75 de ani, care filmeaza cu bucuria unui copil fata de frumusetea unor lucruri simple, dar in acelasi timp cu stil si inteligenta.

Prezenta sa in sat se datora unui curs de doua luni de film pe care il preda unei grupe de copii locali cu varsta de 10-12 ani. Sa mergi la niste copii saraci lipiti pamantului dintr-un sat pierdut de lume si sa ii inveti sa faca film, e exact genul de experiment care ilustreaza gandirea out of the box a autorului. Un experiment pe care l-a efectuat in patru locatii diferite din India, petrecand in fiecare loc doua luni Si nu e vorba de o actiune caritabila sau ceva de genul asta, ci de convingerea reala ca se pot obtine filme de valoare in felul asta. Iar rezultatele sunt fantastice. A proiectat trei shorturi de 15 minute, fiecare realizat de un copil si pot sa zic ca doua dintre ele erau mai bune decat majoritatea documentarelor din festival, pline de personalitate si de continut.

Un al doilea highlight al zilei a fost filmul din competitia oficiala Master of The Universe. Un fost bancher face o analiza ascutita dar si nostalgica a sistemului financiar, in stransa legatura cu crashul economic din 2009. In acelasi timp e si povestea vietii lui, pentru ca desi a avut nevasta si copii e clar ca serviciul a fost totul pentru el. Nopti petrecute la lucru, afaceri de miliarde de dolari la care a lucrat, succes si decadere. E o marturie foarte interesanta, atat pe plan economic cat si pe plan personal, desi afirmatiile sale sunt retinute si uneori trebuie interpretate cu grija. Il vazusem deja in urma cu cateva luni si revizionarea nu a facut decat sa-mi confirme impresia foarte buna.

Festivalul se apropie deja de sfarsit, maine va avea loc decernarea premiilor. Cu fiecare zi creste numarul de spectatori, azi am fost surprins de suvoaiele care ieseau dupa proiectia de seara de la Sala Thalia, locatia centrala a festivalului.

Una din temele de anul asta ale festivalului a fost legata de asa-numitele "comune", comunitati formate de oameni care isi doresc sa se rupa de normele societatii, sa renunte la posesii materiale in cautarea unui paradis social. Azi am vazut Mica mea familie, un film in care autorul Paul-Julien Robert, nascut in cea mai mare comuna europeana, Friedrichshof, vorbeste despre experientele sale si bineinteles despre comuna in sine. E o relatare cu atat mai emotionanta prin retinerea cu care e facuta. E evident ca autorul a fost marcat foarte puternic de experienta abuziva a comunei in care a trait pana la 12 ani, dar filmul sau nu e o acuzatie ci mai degraba o cautare de a intelege cum de la niste idealuri ale libertatii s-a ajuns la o secta in care o singura persoana avea aproape putere absoluta asupra celorlati.

Un alt documentar reusit de azi a fost Waiting for August. Asa cum am ziceam anterior, il evitasem la prima proiectie in pofida premiilor primite, de teama ca va fi prea telenovelistic. Nu a fost cazul, camera nu face decat sa inregistreze obiectiv viata unei familii din Bacau formate doar din minori, deoarece mama e plecata la munca in Italia iar de tata nu se pomeneste nimic. Locul mamei e luat de Georgiana, o fata de doar 15 ani care se descurca admirabil in a avea grija de vreo 4 frati si surori mai mici. Pentru mine a fost incredibil sa vad maturitatea atat a Georgianei cat si a celorlaltor copii si modul in care se ajutau unul pe altul. Am fost la vizionare cu o persoana care are rude in Moldova si mi-a spus ca genul ala de educatie reusita care duce la o maturizare rapida si tarie in fara greutatilor e ceva destul de raspandit pe acolo. Mama le da sfaturi ocazional prin telefon sau Skype si desi evident ca absenta ei fizica e foarte dureroasa, cumva ai impresia ca lucrurile vor fi ok pana la urma.

Premierea in cateva ore. Ii tin pumnii lui Master of the Universe.