Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 23 Sep 2017, 19:35   #21
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Proza

„Epoca noastră, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteligență, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime și frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Buňuel. Cine e imaginea fetiș a cinematografiei zilelor noastre? Woody Allen, care față de un David Lean sau Orson Welles e ca Andy Warhol față de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo față de Cehov sau Ibsen.

De asemenea, nu e surprinzător faptul că, în era spectacolului, efectele speciale în cinematografie au ajuns să trimită pe planul al doilea subiectul, regizorii, scenariul și chiar pe actori. Se poate spune că asta se datorează, în bună parte, uluitoarei dezvoltări tehnologice din ultimii ani, care permite acum adevărate minuni în ceea ce privește iluziile și fantezia vizuale. Desigur, o altă cauză – poate chiar cea principală – ar fi o cultură care încurajează tot mai puțin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te neliniștești și, în ultimă instanță, să nu gândești, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privința drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea „baia de imagini”, o supunere totală față de emoții și senzații stârnite de un bombardament neobișnuit și uneori strălucitor cu imagini care-ți captează atenția, chiar dacă ele, prin natura lor primară și trecătoare, tocesc sensibilitatea și gândirea publicului. (…)

Astăzi, când de la artiști nu se mai așteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare și scandal, îndrăznelile lor sunt doar măștile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluționar a ajuns acum o modă, un mod de a-ți petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic și îl pune în slujba teatrului Grand Guignol.”

(Fragment din volumul Mario Vargas Llosa, „Civilizația spectacolului”, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, Bucuresti, 2016)

Last edited by victor_homescu : 04 Oct 2017 at 22:48.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Oct 2017, 18:28   #22
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Proza

Fragmente din volumul „Cugetări”
- Blaise Pascal -

A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura. Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi. Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada. Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul. Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun. Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin. Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 10 Nov 2017, 15:17   #23
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
"I lingered before her stall, though I knew my stay was useless, to make my interest in her wares seem the more real. Then I turned away slowly and walked down the middle of the bazaar. I allowed the two pennies to fall against the sixpence in my pocket. I heard a voice call from one end of the gallery that the light was out. The upper part of the hall was now completely dark.
Gazing up into the darkness I saw myself as a creature driven and derided by vanity; and my eyes burned with anguish and anger."

James Joyce, Dubliners (Araby)
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 13 Nov 2017, 21:24   #24
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
Mi-a recomandat-o astazi Goodreads-ul. Ştiu că nu sună foarte logic dar rar am mai dat peste un roman cu un umor atât de direct şi subtil, sec şi spumos în acelaşi timp. Nu ştiu dacă e cea mai potrivită mostră, mai ales scoasă din context dar merge perfect cu melodia:

“You look a little worse. Has the pain come back?” he asked me even before we’d sat down in the library. No, I answered, fortunately the stabbing pain had not come back—that was all I needed—but I’d been beset by so many troubles all week that I hadn’t even remembered the pain, because my relationship with my partner, I told him, had collapsed, not because of my upcoming trip but because of the entrance on stage of a two-bit actor she’d had an affair with, I confessed, and I had the impression that he lifted his eyes slightly, as if to look for the horns on my head, though Don Chente would have been incapable of such a thing, he was much too discreet. He asked me, with as much tact as possible, if Eva had persisted in her lapse, using the word “lapse” as if she had simply taken a misstep and tripped and fallen on her back with her legs spreadeagle so he could penetrate her, hardly what had really happened, with her going off enthusiastically for her early morning fucks, but I refrained from making my accusation too specific and answered only, no, apparently the affair had ended, though when dealing with that kind of sleazy activity it was difficult to know for certain."

Ok, încă unul care nu se potriveşte cu melodia 8-|

"Nor would I tell Don Chente about my via crucis over the following days, when the test came back positive, and thus began the bitter discussion about how to proceed; an abortion seemed to me to be the preferred course of action from every possible point of view, whereas Eva, due to her natural feminine protective instinct, declared somewhat tentatively that she was in favor of keeping the child, though she wavered between that position and mine, constantly bursting out in tears so as to stoke my feelings of guilt, even though she was the only possible guilty party, no matter what, whether the child was mine because she had lied to me about her supposed infertility or, more likely, that due to the excitement and urgency of her initiation into adultery, she’d failed to take the necessary precautions and now the spawn of that circus performer was growing in her belly."

Horacio Castellanos Moya, The Dream Of My Return
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 14 Nov 2017, 00:24   #25
Namaste
Guru
 
Namaste
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 1,240
I felt compelled to go back out into the streets, where a viscous tide of humanity flowed towards me. It was carnival time, and evening, and everyone was at leisure, out and about, rubbing up against each other. And their faces were filled with the light that fell from the stands, and the laughter oozed from their mouths like pus from open wounds. The more impatiently I tried to make my way through, the more they laughed and thronged closer together. Somehow a woman's shawl got caught on me; I dragged her behind me, and people stopped me and laughed, and I felt I ought to laugh as well but I couldn't. Someone threw a handful of confetti in my eyes, and it stung like a whip. The people were wedged together at the street corners, jammed tight, with no way of moving on, merely swaying gently to and fro as if they were coupling as they stood. But although they were standing still while I raced about like a lunatic at the roadside, wherever there were gaps in the crowd, the truth of it was that they were moving and I never budged an inch. For nothing changed; whenever I looked up, I saw the selfsame buildings on the one side and the carnival stands on the other. Perhaps everyone really was stuck in one place, and it was only because I and they were giddy that everything seemed to be in a whirl. I had no time to think about it, I was heavy with perspiration, and a numbing pain was coursing through me, as if something too large were being borne upon my blood, distending the veins wherever it went. And all the while, I felt that the air had long since been exhausted and I was merely breathing in exhalations, which my lungs refused.

The Notebooks of Malte Laurids Brigg
Namaste is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 29 Nov 2017, 13:45   #26
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
I sense how frightening his world is for him, how tightly he tries to hold it in place. I would like to sense his feelings, and I would like him to know that I understand his feelings. I would like him to know that I stand with him in his tight, constricted little world, and that I can look upon it relatively unafraid. Perhaps I can make it a safer world for him. I would like my feelings in the relationship with him to be as clear and transparent as possible, so that they are a discernible reality for him, to which he can return again and again I would like to go with him on the fearful journey into himself, into the buried fear, and hate, and love which he has never been able to let flow in him. I recognize that this is a very human and unpredictable journey for me, as well as for him, and that I may, without even knowing my fear, shrink away within myself, from some of the feelings he discovers. To this extent I know I will be limited in my ability to help him. I realize that at times his own fears may make him perceive me as uncaring, as rejecting, as an intruder, as one who does not understand. I want fully to accept these feelings in him, and yet I hope also that my own real feelings will show through so clearly that in time he cannot fail to perceive them. Most of all I want him to encounter in me a real person. I do not need to be uneasy as to whether my own feelings are ’therapeutic". What I am and what I feel are good enough to be a basis for therapy, if I can transparently be what I am and what I feel in relationship to him. Then perhaps he can be what he is, openly and without fear.

Carl Rogers, On Becoming a Person
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 10 Dec 2017, 19:55   #27
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
(a) Noaptea-i iarăși încleștarea nocturnă cu noaptea, camera cutremurată de orchestre demonice, smulsele clipe de somn înfricoșător, vocile de dincolo de fereastră, numele meu fiind fără încetare repetat cu dispreț de imaginare grupuri de musafiri ce tot sosesc, de spinetele întunericului. Ca și cum nu ar fi destule zgomote reale în aceste nopți de culoarea părului cărunt. Nu asemenea tumultului sfîșietor al metropolelor americane, zgomotul dezbandajării marilor uriași aflați în agonie. Ci cîinii vagabonzi care urlă, cocoșii care vestesc zorii în tot cursul nopții, răpăitul de tobă, geamătul ce va fi găsit mai tîrziu, penele albe răvășite pe firele de telegraf în grădinile din spatele caselor sau orătăniile cățărate pe meri, veșnica tristețe a marelui Mexic. Mie unuia îmi place să-mi duc tristețea în umbra vechilor mănăstiri, să-mi port vina prin sihăstrii și-ntre zugrăveli, milostivirile cîte unor neînchipuite cantinas, în care haimanele cu fețe posace și milogi șchiopi beau în revărsatul zorilor, năpădiți de o rece frumusețe palidă ce ți se redescoperă în prag de moarte. Așa că atunci cînd ai plecat, Yvonne, m-am dus la Oaxaca. Mai tristă lume nu există.

(b) Divorce. What did the word really mean? She'd looked it up in the dictionary, on the ship: to sunder, to sever. And divorced meant: sundered, severed. Oaxaca meant divorce. They had not been divorced there but that was where the Consul had gone when she left, as if into the heart of the sundering, of the severance. Yet they had loved one another! But it was as though their love were wandering over some desolate cactus plain, far from here, lost, stumbling and falling, attacked by wild beasts, calling for help-dying, to sigh at last, with a kind of weary peace: Oaxaca.[...]
“Oh Geoffrey, why can't you turn back? Must you go on and on for ever into this stupid darkness, seeking it, even now, where I cannot reach you, ever on into the darkness of the sundering, of the severance! Oh Geoffrey, why do you do it?”

(c)


(a)&(b) => Malcom Lowry , La Poalele Vulcanului/Under the Volcano
(c) => Jose Maria Velasco, The Valley of Oaxaca
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 10 Dec 2017 at 21:34.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 17 Dec 2017, 15:50   #28
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere.
&
Cel care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cât cuteaşă mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu.
&
Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei "deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni "deosebiţi".

Dostoievski în Crimă şi pedeapsă.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Dec 2017, 13:18   #29
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
Ei vorbesc de istoria omenirii, dar se gândesc la istoria puterii politice

Nu sunt la curent cu ultimele tendințe legate de părerile profesioniștilor în ceea ce privește rolul și modul de abordare al istoriei. Presupun că rantul lui Popper (alimentat fără îndoială de exasperarea față de haosul care cuprindea iar continentul) nu mai reflectă o părere la fel de validă acum pe cât era în anii 40', atunci când cartea a fost scrisă, dar tot merită citit și reținut:

"Nu există o istorie a omenirii, există numai un număr indefinit de istorii a tot felul de aspecte ale vieții umane. Iar unul dintre acestea este istoria puterii politice. Ea este ridicată la rangul de istoric al lumii. După mine însă a gândi astfel înseamnă a comite un delict împotriva oricărei concepții decente despre omenire. E aproape ca și cum ai trata istoria delapidărilor, sau a jafului, sau a otrăvirilor drept istoria omenirii. Pentru că istoria luptelor pentru putere nu este altceva decât istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă (inclusiv, ce-i drept, a unor încercări de a le pune capăt). Aceasta este istoria care se învață în școli și unii dintre cei mai mari criminali ai ei sunt ridicați în slăvi ca eroi ai istoriei.

Dar oare într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Așa ceva nu poate să existe. Acesta trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist și, în special, al oricărui creștin. O istorie concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor speranțelor, luptelor și suferințelor. Pentru că nici una dintre acestea nu este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă. Suntem nevoiți să construim abstracții, să omitem, să alegem. Odată cu aceasta însă, ajungem la istoriile multiple și, printre ele, la istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă, care a fost prezentată cu grandilocvență drept istoria omenirii.

Dar de ce a fost selectată tocmai istoria puterii, și nu, bunăoară, cea a religiei sau a poeziei? Motivele sunt multiple. Unul e că puterea ne afectează pe toți, pe când poezia interesează pe foarte puțini. Un altul e că oamenii sunt predispuși spre cultul puterii. Însă nu încape îndoială că acest cult al puterii este o idolatrie umană de cea mai joasă speță, o relicvă a epocii cavernelor, a robiei umane. Cultul puterii s-a născut din frică, emoție pe drept cuvânt disprețuită. Un al treilea motiv pentru care s-a făcut din marea politică miezul "istoriei" este că deținătorii puterii au vrut să fie adorați și au putut să impună să li se împlinească dorințele. Mulți istorici au scris sub supravegherea împăraților, a generalilor și a dictatorilor.
[...]
A susține că Dumnezeu se dezvăluie pe Sine în ceea ce în mod curent se cheamă "istorie", în istoria crimelor și hecatombelor internaționale, este într-adevăr o blasfemie; căci ceea ce se petrece realmente în sfera vieților umane nu prea are mare legătură cu aceste lucruri crude și totodată puerile. Viața omului individual uitat și anonim, necazurile și bucuriile lui, suferințele și moartea lui reprezintă conținutul real al experienței umane de-a lungul secolelor. Dacă aceste lucruri ar putea fi povestite de istorie, atunci cu siguranță nu aș spune că e o blasfemie să vedem în ele degetul lui Dumnezeu. Dar o asemenea istorie nu există și nu poate exista; iar toată istoria care s-a scris, istoria celor Mari și Puternici, este cel mult o comedie ieftină; este opera bufă jucată de niște puteri aflate în spatele realității (comparabilă cu opera bufă a lui Homer jucată de puterile olimpiene din culisele luptelor dintre oameni). Este ceea ce unul dintre cele mai urâte instincte ale noastre, adorația idolatră a puterii, a succesului, ne-a făcut să credem că e real. Și, în această "istorie", nici măcar făcută, ci contrafăcută de oameni, unii creștini cutează să vadă mâna lui Dumnezeu!"




*Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei & Frederick Varley, For What?
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 28 Dec 2017 at 15:26.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 10 Jan 2018, 22:08   #30
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
For thirty-five years now I've been in wastepaper, and it's my love-story.

O singurătate prea zgomotoasă e, în principiu, o carte care o să fie iubită de cei care iubesc cărțile în general chiar dacă, la fel ca în cazul meu, nu o să fie dragoste la prima vedere. Nu am întâlnit până acum o pledoarie mai convingătoare în favoarea/împotriva cititului. Întreaga contradicție e cuprinsă în caracterul lui Hanta, "călăul afectuos ", pe jumătate filozof iluminat de anii petrecuți în "inima singuratică" a adevărului, pe jumătate un inadaptat incapabil, educat mult peste puterile sale intelectuale. Așadar, deopotrivă îndemn și avertisment, despre bucuriile lecturii și tristețea paginilor albe.
Și cum atunci când citesc nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine ca alcoolul...să bem:

(a) Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.

(I) Manuscripts Don't Burn

Locuiesc într-un fost regat unde a existat și persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime în minte gânduri și imagini care aduc cu ele o bucurie de nedescris precum și o tristețe încă și mai mare.

Konias-ii din întreaga lume încearcă în zadar să ardă cărțile, iar dacă aceste cărți au însemnat ceva, se aude doar râsul tăcut al volumelor arse, pentru că o carte adevărată arată undeva într-altă parte, în afară.

În mâinile mele și în presa mea hidraulică pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui debit. Nu sunt decât un tăietor tandru. Cărțile m-au învățat plăcerea și bucuria distrugerii.

Odată, pe când presam cărți frumoase, când presa ajunsese la ultima fază și strângea cărțile cu o putere de douăzeci de atmosfere, am auzit zgomote de oase omenești zdrobite, ca și când, cu o râșniță manuală, măcinam cranii și oase ale clasicilor, ca și când aș fi presat fraze din Talmud: suntem asemenea măslinelor, când suntem striviți dăm din noi tot ce am avut mai bun.

(II) Of Mice and Books

Nimeni n-ar crede ce poate fi într-un asemenea beci cu șoareci, vreo două sute, poate cinci sute, mai toate aceste vietăți, care vor să se împrietenească, s-au născut pe jumătate oarbe, dar toți acești șoareci au ceva în comun cu mine: împreună ne hrănim cu litere, cel mai mult ne plac Goethe și Schiller legați în piele.

Jgheabul plin al presei mele, antrenat de forța orizontală a șurubului, sfărâmă șoarecii tăcuți, care nu mai au nici glas, exact ca atunci când sunt prinși de pisică, exact cum iubitoarea natură împrăștie groază, când sar siguranțele, iar groaza- mai puternică decât durerea- învăluie ceea ce vizitează într-un minut de adevăr

Câțiva șoareci tremurau de foame, pentru că nu mai aveau hârtie. Unul dintre ei s-a apropiat de mine, m-a atacat, a sărit pe mine, voia să mă muște sau să mă trântească la pământ, poate doar să mă rănească, toată forța acestui corp de șoarece s-a năpustit asupra mea și m-a mușcat de pingeaua umedă; îl împingeam delicat, dar el a sărit încă o dată la pingea, apoi s-a așezat gâfâind într-un colțișor, m-a privit în ochi și eu m-am cutremurat, am văzut că în ochii acelui șoarece se afla ceva mai mult decât stelele de deasupra mea și de legea morală din mine.

(b) Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compasiunea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.

__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Jan 2018, 11:42   #31
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
The last trip Under the Volcano


He imagined he could smell the rain, and it ran in his head he would enjoy nothing better than to get wet, soaked through to the skin, to walk on and on through this wild country in his clinging white flannels getting wetter and wetter and wetter. He watched the clouds: dark swift horses surging up the sky. A black storm breaking out of its season!
That was what love was like, he thought; love which came too late. Only no sane calm succeeded it, as when the evening fragrance or slow sunlight and warmth returned to the surprised land! Laruelle hastened his steps still farther. And let such love strike you dumb, blind, mad, dead-your fate would not be altered by your simile. Tonnerre de dieu ... It slaked no thirst to say what love was like which came too late


For the tree was burning, the fire was spreading faster and faster, the walls with their millwheel reflections of sunlight on water were burning, the flowers in the garden were blackened and burning, they writhed, they twisted, they fell, the garden was burning, the porch where they sat on spring mornings was burning, the red door, the casement windows, the curtains she'd made were burning, Geoffrey's old chair was burning, his desk, and now his book, his book was burning, the pages were burning, burning, burning, whirling up from the fire they were scattered, burning, along the beach, and now it was growing darker and the tide coming in, the tide washed under the ruined house [...] Their house was dying, only an agony went there now. And leaving the burning dream Yvonne felt herself suddenly gathered upwards and borne towards the stars, through eddies of stars scattering aloft with ever wider circlings like rings on water, among which now appeared, like a flock of diamond birds flying softly and steadily towards Orion, the Pleiades..

What did it matter? Let it go! There was a kind of fierce delight in this final acceptance. Let everything go! Everything particularly that provided means of ingress or egress, went bond for, gave meaning or character, or purpose or identity to that frightful bloody nightmare he was forced to carry around with him everywhere upon his back, that went by the name of Geoffrey Firmin.


This must be not unlike, he told himself, what some insane person suffers at those moments when, sitting benignly in the asylum grounds, madness suddenly ceases to be a refuge and becomes incarnate in the shattering sky and all his surroundings in the presence of which reason, already struck dumb, can only bow the head. Does the madman find solace at such moments, as his thoughts like cannonballs crash through his brain, in the exquisite beauty of the madhouse garden or of the neighbouring hills beyond the terrible chimney? Hardly, the Consul felt. As for this particular beauty he knew it dead as his marriage and as wilfully slaughtered. The sun shining brilliantly now on all the world before him, its rays picking out the timberline of Popocatepetl as its summit like a gigantic surfacing whale shouldered out of the clouds again, all this could not lift his spirit. The sunlight could not share his burden of conscience, of sourceless sorrow.
It did not know him.

__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Jan 2018, 23:38   #32
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Franz Kafka – in Das Urteil
„Părăsiţi suntem toţi ca nişte copii rătăciţi în pădure. Dacǎ ai sta în faţa mea şi m-ai privi, ce-ai şti tu de suferinţele mele şi ce-aş şti eu de ale tale. Şi dacă m-aş arunca la picioarele tale şi aş plânge şi ţi-aş povesti, ce-ai şti tu mai mult despre mine decât ai şti despre iad, atunci când îţi povesteşte cineva că este fierbinte şi îngrozitor. Măcar de aceea ar trebui noi oamenii să avem unul faţǎ de celălalt atât de mult respect, atâta înţelegere şi iubire ca şi cum am sta în faţa intrării spre iad.
Testamentul
„Dragul meu Max,
O ultimă dorință: tot ce las în urma mea, sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori, atât în calitate de expeditor cât și de destinatar, desene etc. (că se află în biblioteca mea, în sertarele cu haine, în biroul de la mine din casă sau în orice loc în care le găsești) trebuie arse în integralitate și fără a fi citite, la fel ca tot ce a fost scris sau desenat și care se află în posesia ta sau în posesia altor persoane, cărora trebuie să le ceri, în numele meu, să procedeze la fel. Toți cei care vor refuza să îți încredințeze scrisorile lor trebuie măcar să promită că le vor arde ei înșiși.
Al tău,
Franz Kafka”
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Jan 2018, 23:47   #33
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
Si Brod a respectat intocmai dorinta defunctului sau prieten. A, nu, a publicat tot, inclusiv corespondenta intima. Way to go, Max.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Jan 2018, 19:54   #34
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Numele trandafirului/Umberto Eco

- fragmente -

La început era Cuvîntul si Cuvîntul era la Dumnezeu si Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu si datoria calugarului credincios este sa repete în fiecare zi cu psalmodianta umilinta unicul si neschimbatul fapt al carui adevar de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate si adevarul, mai înainte de a ne sta întreg în fata, se manifesta treptat (si ce trepte greu de urcat!) în greseala lumii, asa încît trebuie sa-i deslusim semnele credincioase chiar si acolo unde ele ne apar nedeslusite si amestecate parca într-o vointa pornita cu totul spre rau.
Ajuns la sfîrsitul vietii mele de pacatos, în vreme ce carunt îmbatrînesc asemenea lumii, asteptînd sa ma pierd în abisul fara de sfîrsit al divinitatii tacute si pustii facînd parte din lumina neschimbatoare a inteligentelor îngeresti, tinut captiv acum cu trupul meu greu si bolnav în aceasta chilie a iubitei manastiri din Melk, sînt gata sa las pe aceasta piele marturia faptelor uimitoare si înspaimîntatoare la care mi-a fost dat sa iau parte în tinerete, repetînd verbatim tot ceea ce am vazut si auzit, fara a cuteza sa trag din asta o învatatura, pentru a lasa celor ce vor sa vina (daca Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor sa-si arate puterea, rugaciunea descifrarii.
&
Domnul a încredintat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a se împotrivi goanei acesteia spre prapastie, pastrînd, reînnodînd si aparînd tezaurul de întelepciune pe care parintii nostri ni l-au încredintat. Pronia cereasca a poruncit ca guvernarea lumii, care la început era la rasarit, pe masura ce trece timpul, sa se mute la apus, pentru a ne vesti ca sfîrsitul se apropie, întrucît petrecerea lucrurilor a ajuns deja la marginile universului. Dar pîna nu se istoveste întru totul mileniul, pîna cînd nu triumfa, chiar si pentru putina vreme, fiara murdara care este Antichristul, ne revine noua sa aparam tezaurul lumii crestine, si chiar cuvîntul lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor si apostolilor, pe care preotii îl repeta fara sa schimbe nimic la el, pe care scolile au încercat sa-l comenteze, chiar daca astazi tocmai în aceste scoli se culcuseste sarpele trufiei, al invidiei si al smintelii. In apusul acesta noi sîntem înca faclii si lumina înalta la orizont. si atîta vreme cît zidurile acestea vor dainui, noi vom fi pastratorii Cuvîntului lui Dumnezeu.
&
Monstrii exista, pentru ca fac parte din proiectul divin, si chiar în trasaturile înspaimîntatoare ale monstrilor se vadeste puterea Creatorului. Tot asa exista, prin hotarîrea Domnului, si cartile magilor, kabbalele iudeilor, nascocirile poetilor pagîni, minciunile necredinciosilor. si a fost nestramutata si sfînta convingerea celor care au voit si sprijinit aceasta abatie secole de-a rîndul, ca si în cartile mincinoase poate sa se întrezareasca, pentru ochiul cititorului clarvazator, o palida licarire a întelepciunii dumnezeiesti. De aceea e loc si pentru ele în aceasta biblioteca. si tocmai din aceasta pricina, întelegi domnia ta, în ea nu poate sa patrunda oricine. Iar în afara de asta, a mai spus Abatele, cerîndu-si parca iertare pentru cît de firav era acest din urma argument, cartea e o faptura delicata, sufera din pricina trecerii timpului, se teme de rozatoare, de vremea rea, de mîinile nepricepute. Daca de sute si sute de ani fiecare ar fi putut sa se atinga, fara opreliste, de codicele noastre, cea mai mare parte dintre ele nici n-ar mai exista. Asadar, bibliotecarul le apara nu numai de oameni, ci si de natura, si îsi închina toata viata lui acestei lupte împotriva fortei uitarii, dusmana a adevarului.Biblioteca e dovada adevarului si a greselii.
&
Sufletul este netulburat numai cînd contempla adevarul si se bucura de binele savîrsit, iar despre adevar si bine nu se rîde. Iata de ce Christos nu rîdea. Rîsul este izvor de îndoiala.
- Dar uneori este drept sa te îndoiesti.
- Nu vad motiv pentru asta. Cînd te îndoiesti trebuie sa te întorci înspre o autoritate, înspre cuvintele unui parinte si orice motiv de îndoiala înceteaza. îmi pari adapat la doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor, rostind sententios: e asa sau nu e asa. Desigur, cel ce accepta aceste idei din cale-afara de periculoase poate sa aprecieze si jocul celui ignorant care rîde de ceea ce are un singur adevar pe care trebuie sa-l stim, carele a fost spus o data pentru totdeauna. si rîzînd asa, cel ignorant spune implicit: Deus non est.

Last edited by victor_homescu : 22 Jan 2018 at 20:04.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Jan 2018, 00:15   #35
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
When you are not homophobic, but the voices in your head are

"Dar vocea a revenit și de data asta i-a spus, l-a implorat, să se poarte ca un bărbat și nu ca un poponar. Poponar? a zis Amalfitano. Da, poponar, curist, pederast, a spus vocea. Ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Imediat l-a întrebat dacă cumva este și el unul din ăștia. Din care? a zis Amalfitano, îngrozit. Un ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Și mai înainte ca Amalfitano să răspundă, s-a grăbit să explice că vorbea în sens figurat, că nu are nimic contra poponarilor sau curiștilor, mai curând dimpotrivă, pentru unii poeți care profesează această înclinație erotică avea o admirație nemărginită, ca să nu mai vorbim de unii pictori sau de unii funcționari [...]
Mult mai târziu, după un sfert de oră sau poate în noaptea următoare, vocea a spus: să presupunem că sunt bunicul tău, tatăl tatălui tău, și să presupunem că în această calitate pot să-ți pun o întrebare personală. Tu poți să-mi răspunzi dacă vrei, sau nu, dar eu pot să te întreb. Bunicul meu? a spus Amalfitano. Da, bunicuțul tău, bunelul, a zis vocea. Și întrebarea este: ești un curist, o să ieși în fugă din camera asta, ești un ho-mo-se-xu-al, o să te duci s-o trezești pe fiica ta? Nu, a spus Amalfitano. Te ascult. Spune ce ai de spus.

Și vocea a spus: ești?ești? și Amalfitano a zis că nu și a făcut semn cu capul că nu. N-o să ies în fugă. Și n-or să fie spatele și talpa pantofilor mei ultimele lucruri pe care ai să le vezi, dacă vezi. Și vocea a spus: de văzut, văzut, ceea ce se înțelege prin a vedea, sincer, nu văd. Sau nu mult. [...]
Și vocea a spus: astăzi cred că începe o lungă și sper satisfăcătoare relație. Dar pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul, doar calmul este incapabil să ne trădeze. Și Amalfitano a zis: toate celelelalte ne trădează? Iar vocea: da, într-adevăr, da, e greu de acceptat, vreau să spun că e greu să accepți asta tu însuți, dar acesta este purul adevăr. Etica ne trădează? Simțul datoriei ne tradează? Onestitatea ne trădează? Curiozitatea ne trădează? Iubirea ne trădează? Curajul ne trădează? Arta ne trădează? Da, a spus vocea, totul, totul ne trădează sau te trădează pe tine, ceea ce e altceva, dar în cazul de față e același lucru, cu excepția calmului numai calmul nu ne trădează, dar nici asta, dă-mi voie să recunosc, nu este sigur. [...]

Și apoi, în șoaptă, ca tot ce spusese până atunci, a întrebat dacă, în acest caz, calmul este antonimul nebuniei. Și vocea i-a spus: nu, nici vorbă, dacă ți-e teamă că o să înnebunești, nu-ți face griji, nu înnebunești, întreții doar o conversație informală. Deci nu înnebunesc, a spus Amalfitano. Nu, nicidecum, a zis vocea. Deci tu ești bunicul meu, a spus Amalfitano. Tata-mare, a spus vocea. Deci totul ne trădează, inclusiv curiozitatea și onestitatea și ceea ce iubim. Da, a zis vocea, dar consolează-te, în fond este amuzant.

Nu există prietenie, a zis vocea, nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit de egoiști, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de ariviști, ciripit de poponari. Dar tu, a murmurat Amalfitano, ce ai contra homosexualilor? Nimic, a spus vocea. Vorbesc la figurat, a spus vocea..."

Roberto Bolano, 2666
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 28 Jan 2018 at 00:58.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 31 Jan 2018, 20:29   #36
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
(Ziua de ieri s-a sfarsit noaptea trecuta.Fiecare zi este un nou inceput.Invata sa uiti si mergi mai departe.Oricine renunţă să înveţe este bătrân, chiar dacă are 20 sau 80 de ani. Oricine continuă să înveţe rămâne tânăr. Cel mai important lucru în viaţă este să-ţi păstrezi propria minte tânără)
(....)
Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran,in Cartea Amagirilor
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Feb 2018, 16:45   #37
Qube86
Senior
 
Qube86
 
Join Date: Nov 2011
Posts: 137
''Câinele îşi aşeză unul dintre capete pe genunchiul stăpânului, pradă mângâierilor obişnuite. Înserarea lâncezeşte sub crengile grele ale teilor din grădină. Pleoapele animalului tremură uşor, gata să se deschidă de teamă că degetele nu îşi vor repeta mişcarea odată ajunse pe ceafa lată. Îşi potoleşte dorul de îndată ce creştetul aspru simte iar apăsarea mâinii dragi.

Ochiul stăpânului fixează cerul obosit. Pare preocupat de soarta soarelui care se stinge lent, împroşcând cu seva sa norii înghesuiţi să îl privească. Ştie că soarele exultă sinucigându-se în fiecare sfârşit de zi pentru ca în dimineaţa următoare să-şi recucerească locul cu o prospeţime inepuizabilă. Totuşi, în fiecare seară gravitatea gestului îl nelinişteşte: dacă din prea multă extravaganţă, nechibzuitul cascador face o mişcare fatală? Dacă a doua zi refuză pur şi simplu să răsară, invocând vreun capriciu de stea fără căpătâi? E cu neputinţă, îşi aminteşte el şi cu o încruntare abia schiţată goneşte gândul nebunesc şi-şi reia veghea, aprinzând pe rând luminile de pe stradă.

Miezul roşu se prelinge pe frunzele copacilor şi pe uluca veche dinspre casă. Stăpânul îşi sprijină alene spinarea de gardul putrezit, iar botul câinelui îi împunge pieptul până-şi face loc sub coaste, însetat. Nările îi şuieră înecându-se în roşu aprins şi iarba arsă de la picioarele sale se deschide în verde. Colţii lucesc dezgoliţi şi timpul întârzie în tandreţea umedă a atingerii, cuibărindu-se cu nostalgie între ei.

Cu capul întors spre drum, adulmecă şi aşteaptă. Fălcile uriaşe stau încleştate, îngroşând întunericul cu un mârâit întrerupt. Dincolo de trunchiurile groase se sting lumile nebotezate şi neputincios, aerul cade rostogolindu-se din faţa sa.''



Elena Toma - ''Fragmente de proza''-
Qube86 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Feb 2018, 17:18   #38
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
De Hermann și Hermina Hesse, duetul de aur al foxtrotului paraguayan:

"Muntele, lacul, furtuna și soarele erau prietenii mei, îmi povesteau și mă educau și mi-au fost mult timp mai dragi și mai apropiați decît oricare ființă sau soartă omenească. Cei mai dragi însă îmi erau norii, pe care îi puneam mai presus decît lacul strălucitor, decît pinii triști și decît stîncile însorite.

Arătați-mi în lumea largă un om care cunoaște mai bine norii și care-i iubește mai mult decît mine! Sau arătați-mi ceva în lume care să fie mai frumos decît norii! Ei sînt jocul și desfătarea ochilor, sînt binecuvîntarea și harul lui Dumnezeu, sînt urgia și puterea morții. Sînt gingași, moi și pașnici ca sufletele celor nou-născuți, sînt frumoși, bogați și darnici ca îngerii buni, sînt întunecați, statornici și urîți ca solii morții. Plutesc argintii în straturi subțiri, binecuvîntează rîzînd alb cu margini aurii, stau și se odihnesc în culori galbene, roșii și albăstrui. Se tîrăsc negri și întunecați precum criminalii, vînează năpustindu-se unul asupra altuia, precum cavalerii furioși, atîrnă triști și visători în înălțimile albe precum pustnicii melancolici. Au formele unor insule fericite și formele unor îngeri binecuvîntători, se aseamănă cu mîini amenințătoare, cu pînze fluturînde, cu cocori călători. Plutesc între cerul lui Dumnezeu și pămîntul sărman ca asemănări frumoase ale tuturor dorințelor omenești, înrudiți cu cele de sus și cele de jos - vise ale pămîntului prin care acesta își mlădiază sufletul pătat către cerul pur. Ei sînt imaginea veșnică a tuturor călătoriilor, a tuturor căutărilor, dorințelor și dorurilor de casă. Și așa cum ei atîrnă între cer și pămînt temători, dornici și dîrji, la fel atîrnă temătoare, dornice și dîrze sufletele oamenilor între temporalitate și veșnicie.

O, norii, frumoșii, plutitorii, neodihniții! Eram un copil neștiutor și îi iubeam, îi priveam și nu știam că și eu, asemenea unui nor va trebui să trec prin viață rătăcitor, străin peste tot, plutind între timp și eternitate. Din vremea copilăriei ei mi-au fost ca niște prieteni dragi și ca niște frați. Nu pot merge pe stradă fără să le dau binețe, fără să-i salut și fără să zăbovesc o clipă ochi în ochi cu ei. De asemenea, nu am uitat ceea ce am învățat odinioară de la ei: formele lor, culorile, șirurile lor, horele, dansurile, popasurile lor și istoriile lor pămîntene și cerești în același timp."
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.

Last edited by klute : 23 Feb 2018 at 19:34.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 Feb 2018, 11:47   #39
Qube86
Senior
 
Qube86
 
Join Date: Nov 2011
Posts: 137
''Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
[...]
În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie.

Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus.

La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte.

Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme.

Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit.

Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el...

Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios.

Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă.

Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame.

– Lave or hankist gu ţike mez konè...[Bine că ne lasă măcar în pace... (armeană)], mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele.

– Nèm tudom mit mondasz...[Nu înţeleg ce spui... (magh.)], se răsti ungurul.

– Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.''

(George Topirceanu - Minunile Sfantului Sisoe, roman din pacate neterminat)
Qube86 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 26 Feb 2018, 20:40   #40
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Unul, nici unul şi o sută de mii,Luigi Pirandello,(1866 – 1934)


(Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond)
Cand voi muri, sa nu ma imbracati. Infasurati-ma intr-un cearsaf. Fara flori, fara lumanare la capatai. Un dric saracacios. Gol. Si nimeni sa nu ma-nsoteasca, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeti-ma.
(,,,)
Am reusit sa-mi vad trupul detasat de spiritul imperios, acolo, in fata mea, in oglinda. Ah, in sfarsit, uite-l acolo! Cine era? Nu era nimic! Nimeni. Un biet trup mortificat asteptand ca cineva sa-l ia in posesie...Da, da, dragul meu, gandeste-te bine: acum un minut, inainte sa ti se intample acest lucru, erai un altul, ba mai mult, erai o suta de altii, o suta de mii de altii. Si n-ai de ce sa te miri, crede-ma. Incearca mai curand sa vezi daca esti asa de sigur ca o sa fii maine cel care te pretinzi azi.
(...)
Fiindca o realitate nu ne-a fost data si nu exista, ci trebuie sa ne-o facem noi, daca vrem sa existam. Si nu va fi niciodata una pentru toti, ci schimbatoare mereu, la infinit. Capacitatea de a ne face iluzii ca realitatea de azi e singura adevarata, daca ne sustine pe de o parte, pe cealalta ne impinge intr-un gol fara sfarsit, deoarece realitatea de azi e sortita sa ni se decopere maine ca o iluzie. Si viata nu se opreste. Nu se poate opri. Daca maine se opreste, s-a sfarsit.Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine şi pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea şi o doamnă realitate a voastră, egale între ele şi neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea şi pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră şi pentru voi e aceea pe care vi-o acordaţi. Dar ele nu vor fi niciodată aceleaşi nici pentru voi, nici pentru mine.
(,,,,)
Reflecţii
1) - că eu nu eram pentru ceilalţi acela care crezusem până acum că eram pentru mine;
2) - că nu mă puteam vedea trăind;
3) - că, neputându-mă vedea trăind, rămâneam un străin pentru mine, adică unul pe care ceilalţi îl puteau vedea şi cunoaşte, fiecare în felul lui, iar eu nu;
4) - că era imposibil să mi-l pun în faţă pe acest străin pentru a-l vedea şi cunoaşte; eu puteam să mă văd, dar nu să-l văd pe el;
5) - că trupul meu, dacă-l analizam din afară, era pentru mine ca o apariţie de vis, un lucru care nu ştia că trăieşte şi stătea acolo, aşteptând ca cineva să-l ia în posesie;
6) - că, aşa cum îmi luam eu în posesie trupul, pentru a fi din când în când cum mă doream şi mă simţeam, tot aşa îl putea lua în posesie oricine altcineva,pentru a-i da realitatea dorită;
7) - că, în fine, corpul acela, în sine, era în acelaşi timp nimic şi nimeni,întrucât un curent de aer îl putea face să strănute, azi, iar mâine să-l ia cu el.
(...)
Ştiţi, de fapt, pe ce se sprijină totul? V-o spun eu. Pe presupunerea că Dumnezeu v-ar păstra mereu neschimbaţi. Presupunerea că realitatea, aşa cum e pentru voi, trebuie să fie, şi chiar este, aceeaşi pentru toţi ceilalţi.
Trăiţi, păşiţi cu siguranţă în ea. O vedeţi, o atingeţi; şi, dacă vă face plăcere,fumaţi chiar o ţigară (pipă?, pipă) şi priviţi, cu beatitudine, la rotocoalele de fum ce dispar încet, încet, în aer. Fără cea mai mică bănuială că toată această realitate a voastră nu are pentru ceilalţi o consistenţă mai mare decât fumul de ţigară...
Timp, spaţiu: necesitate. Soartă, noroc, întâmplări: toate, curse ale vieţii.
Vreţi să existaţi? Asta e. În abstract nu poţi să exişti. Trebuie să prinzi existenţa într-o formă şi pentru o vreme s-o întrupezi în ea, aici sau acolo, aşa sau altfel.
Şi orice lucru, atât timp cât durează, poartă cu sine pedeapsa propriei forme, pedeapsa de a fi aşa şi de a nu putea fi altfel. Rahiticul ăla pare o ironie a sorţii,o glumă de plâns, dar numai un minut şi gata: pe urmă sus, drept, zvelt, ager,
înalt... aiurea!... aşa rămâne toată viaţa, care e una singură. Şi trebuie să te resemnezi să ţi-o trăieşti aşa pe toată, chiar pe toată.Îndeplinim o acţiune. Credeam sincer că ne regăsim total în ea. Ne dăm seama însă, din păcate, că nu e aşa, că acţiunea aparţine întotdeauna numai unuia din atâţia care suntem sau care am putea fi, când, printr-o întâmplare nefericită, rămânem deodată ca agăţaţi, suspendaţi; ne dăm seama, deci, că nu ne regăsim total în acţiunea aceea, şi că ar fi deci o mare nedreptate să fim judecaţi numai în funcţie de ea, să fim agăţaţi, suspendaţi de ea, la stâlpul infamiei, pentru întreaga viaţă, pe care am fi consumat-o în acea singură acţiune
(...)
(O, Doamne, n-o să simtă odată cum le dispare siguranţa asta a lor,văzându-se priviţi de ochii mei care nu ştiu ce văd?Dacă te opreşti să te uiţi la unul care se ocupă cu cel mai simplu şi obişnuit lucru din lume, dacă îl priveşti în aşa fel încât să ajungă să creadă că nouă nu ne este clar ce face el, ba chiar poate să nu-i fie clar nici lui, asta poate fi de ajuns ca siguranţa să i se clatine. Nimic nu tulbură şi nu deconcertează mai tare decât doi ochi goi care arată că nu văd, sau că nu văd ceea ce vedem noi.
„De ce te uiţi aşa?”
Şi nimeni nu se gândeşte că toţi ar trebui să ne uităm mereu aşa, fiecare cu ochii plini de spaima propriei singurătăţi fără leac.)
Oraşul e departe. Ajunge la mine, câteodată, în liniştea asfinţitului, sunetul clopotelor. Dar acum nu mai aud clopotele înăuntrul meu, ci în afară, bătând pentru ele, cum freamătă poate de bucurie în cavităţile lor sonore, într-un cer frumos şi albastru, plin de soare cald, printre chemările rândunelelor sau în vântul înnorat, grele şi atât de înalte în clopotniţele aeriene. Să te gândeşti la moarte, să te rogi. Mai sunt şi unii care simt nevoia aceasta, şi-i dau glas prin clopote. Eu nu mai simt o astfel de nevoie; fiindcă eu mor în orice clipă şi renasc nou şi fără amintiri: viu şi întreg, dar nu în mine, ci în orice lucru din afară.
( Editura Humanitas, 2004,traducere Tudor Moise)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 20:45.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells