Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Înapoi în cartier" - Un comentariu atipic
...dar, să sperăm, util
Recunosc că am stat mult timp la îndoială, înainte de a-mi aduna curajul pentru a deschide DVD-ul cu materialul filmat sub titlul "Înapoi în cartier". Mă aşteptam la tot ce poate fi mai rău - dar, în acelaşi timp, gestul realizatorilor de a-mi fi trimis discul (chiar în dublu exemplar, din cauza unor întârzieri ale poştei), precum şi schimbul civilizat de replici asociat cu acest demers, mă puneau într-o situaţie ipotetic stânjenitoare. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa cum mă aşteptam, pe ce ton aş fi putut comenta, fără a fi acuzat (cel mai probabil, pe bună dreptate) de cinism şi ingratitudine?
Din fericire, rezultatul este bivalent - fie şi numai datorită lăudabilelor eforturi de producţie: oamenii şi-au luat treaba în serios şi au muncit pe brânci (lucru care se simte tot timpul, şi în sens bun!) Vestea proastă e că materialul, aşa cum mă aşteptasem, nu stă în picioare - nu rezistă, nu se poate numi "film". Vestea bună e că nu se situează nici pe acel palier catastrofic care nu permite alt nivel de discuţie decât al epitetelor, al imprecaţiilor şi al mişoturilor atroce. Nu se poate depista o lipsă totală a oricăror apetenţe cinematografice - ca în cazul unor realizatori funciarmente inepţi (ca Adrian Popovici sau Cristina Nichituş), ori al unora expiraţi iremediabil în timp, după câte un început cât de cât promiţător (Ioan Cărmăzan, Marius Theodor Barna), sau chiar având la activ, cu zeci de ani în urmă, perioade consistente de talent profesional şi artistic (Sergiu Nicolaescu, Mircea Daneliuc). Echipa care a realizat "Înapoi în cartier", formată din neprofesionişti, se situează într-o cu totul altă zonă - aceea extraprofesională. Deşi e clar că, deocamdată, nu ştiu să facă film, nivelul lor nu e atât de dezastruos încât să fie alungaţi în şuturi, ca pseudo-profesioniştii de mai sus. Cam toate greşelile vizibile pe ecran sunt tipice pentru amatorii lipsiţi de studii şi îndrumări, dar nu şi de inteligenţă, cultură profesională şi calităţi organizatorice - astfel încât rămâne deschisă posibilitatea ca, dacă vor urma un proces pedagogic (fie instituţional, fie independent - dar cu un mentor bun), să se dovedească realmente capabili de a asimila şi aplica principiile şi regulile meseriei.
Din acest motiv, demersul de faţă dobândeşte o formă categoric atipică: nu-l putem numi "cronică" sau "analiză de film" - ci mai degrabă un comentariu didactic pe care-l nădăjduiesc util atât echipei de la Cluj, cât şi oricăror alţi cititori interesaţi.
Încă din pornire, trebuie să fie clar un lucru: din cauza discrepanţei sistemice dintre cele două niveluri, sunt nevoit ca, pe de o parte, să mă rezum la nişte verdicte severe şi aparent gratuite, iar la polul opus, să folosesc doar nişte exemple foarte concrete şi punctuale. Construirea unei argumentaţii riguroase, ca liant între cele două straturi, ar fi neprofitabil de laborioasă, în condiţiile de faţă.
Aşadar:
Trăsătura caracteristică a acestui exerciţiu filmat este mymesis-ul - imitaţia. Realizatorii efectiv caută să reproducă la nivel formal ceea ce au văzut în multe filme, fiind însă lipsiţi de cunoştinţele aprofundate obligatorii pentru ca simpla mimare să devină un act de creaţie cât de cât consistent. E firesc să fie aşa: este etapa primară prin care trec toţi începătorii - mi-o amintesc cum nu se poate mai limpede de la vârsta de doisprezece ani, când proiectam un thriller SF cu colegii de clasă şi tovarăşii de joacă (păcat că n-am filmat nici măcar un cadru din el, am fi avut acum de ce râde!), precum şi de la cincisprezece ani, când tocmai mă înscrisesem la un cineclub. Şi se regăseşte în toate compartimentele.
Scenariul e simplist, liniar, pueril, nemotivat, necredibil. Toate personajele fac ceea ce au văzut prin alte filme - dar fără să conştientizeze de ce acolo se făceau acele lucruri. Apoi, se creează o relaţie contradictoriu-păguboasă cu regia. În mod normal, schiţişoara de poveste depănată aici ar fi acoperit cel mult treizeci-patruzeci de minute - dar ritmul insuportabil de lent în care se mişcă toţi şi toate (interpreţii, camera, montajul - sub forma multor cadre nepermis de lungi) o întinde artificial până la formatul standard de o oră şi jumătate.
Apropo de inabilităţile regisorale descrise mai sus, realizatorilor trebuie să le fie clar că limbajul cinematografic are inimaginabil de multe reguli, pe cât de complexe, pe atât de subtile. Una dintre cele mai elementare şi clare este aceea că fiecare cadru trebuie să spună ceva (nu doar să arate - ATENŢIE! - ci să şi spună, să comunice!) într-o formulă economică proprie acelui "ceva" pe care-l spune. E inadmisibil ca, atunci când nişte personaje fac o acţiune prelungită şi care se comunică în primele secunde (de exemplu, un cuplu face sex, sau un bărbat se îmbată temeinic la o masă de bar), să stai cu camera pe ele minute în şir, ba nici măcar la montaj să nu scurtezi, lăsând acolo toată paleaşca în timp real (lucru valabil şi la unele episoade mai puţin statice - de exemplu, secvenţa în care el şi ea vin la bar, se aşează la masă, vine chelnerul, ia comanda, le aduce băuturile, le toarnă în pahare... fără nici un rost! Aşa ceva se face din trei cadre scurte, tăiate precis, într-o zecime din timp!)
Bref, filmezi atât cât transmiţi mesajul, şi gata! Nu voi insista acum asupra încălcării deliberate a acestei reguli, în filmele româneşti ale noii generaţii; acolo există motivaţii şi suporturi consistente, de profunzime (pe care mulţi nu le pot înţelege, drept pentru care acuză nefondat minimalismul - un curent dificil şi controversat, desigur), iar în al doilea rând, un cineast îşi poate permite asumarea unor asemenea figuri de stil riscante numai după ce reuşeşte să stăpânească bine mijloacele clasice de expresie (nu degeaba Radu Muntean a debutat cu "Furia", iar Cristi Puiu, cu "Marfa şi banii" - ca să dăm numai două exemple!) Altfel spus, nu poţi inventa noi salturi mortale, până nu înveţi să te balansezi corect în echer, la trapez, că-cazi şi-ţi rupi gâtu'!
Dar, dincolo de aceste neajunsuri formale, regiei îi lipseşte în mod clar fondul. Viziunea regisorală conţine strict câteva elemente exterioare (intenţii de naturalism, violenţă explicită, nuditate, scatologie, limbaj trivial, etc. - neacoperite în plan interior), dar nu se simte nicăieri o concepţie substanţială asupra poveştii şi modului de a o spune. Mă întreb dacă autorii ştiu cum se defineşte un concept cinematografic - care dacă nu e, nimic nu e. Nu se simte sub nici o formă lucrul cu actorii - cu atât mai important, cu cât aceştia sunt nepofesionişti. N-am de unde şti cum s-a procedat pe platou, dar rezultatul audiovizual este al unor texte învăţate pe de rost şi debitate mecanic - cel mult, cu nişte repetiţii de ordin tehnic.
Să fie clar un lucru: cu actorii amatori se munceşte de câteva ori mai mult, mai greu, mai exigent, decât cu cei de meserie - motiv pentru care cea mai firească e abordarea în cruce: un cineast începător trebuie să folosească actori profesionişti, cu o experienţă cât mai vastă, care să-l ajute, iar la colaborarea cu amatorii nu trebuie să se înhame decât cineva cu ani şi ani de regie la activ (din nou, vorbesc din proprie experienţă: la filmul meu din 1993, am comis greşeala de a folosi prea mulţi copii, adolescenţi, studenţi debutanţi şi alţi amatori sau semiprofesionişti - când eu însumi eram la primul lung-metraj; rezultatul: deşi toţi erau talentaţi, şi deşi ne-am străduit cât am putut, cu repetiţii lungi şi detaliate, şi tot tacâmul, secvenţele cu grupul de tineri lasă enorm de dorit la capitolul interpretare).
În cazul de faţă, unii joacă fals, alţii cu o vizibilă dezinvoltură nativă (din fericire, în acest sens lucrurile stau surprinzător de bine), însă chiar şi în cazul îmbucurător al celor din urmă, personajelor le lipseşte substanţa şi coerenţa de ansamblu.
Din păcate, nu au nici o scuză efectele comice ale secvenţelor de luptă: absolut în toate cazurile, personajele efectiv se mângâie (care cu pumnul, care cu şutul, care cu toroipanu') şi cad grămadă. Aşa ceva se vede cu ochiul liber - şi nu e deloc un obstacol insurmontabil: e obligatoriu să foloseşti un consilier de lupte (un cascador, un coregraf sau fie şi un actor cu experienţă specifică, de la teatrul local), însă chiar şi în lipsa acestuia, rămâne soluţia unghiulaţiilor abile şi a tăieturilor de montaj care să escamoteze măcar parţial falsitatea loviturilor.
Ar mai fi multe de spus, dar c-un comentariu nu se face şcoală, aşa că, în speranţa că puţinele exemple de mai sus au fost concludente, închei prin a le face realizatorilor câteva recomandări cât se poate de prietenoase - ba chiar, cu reale speranţe că nu se vor pierde în neant.
Fiţi conştienţi de un lucru: majoritatea meseriilor, chiar şi umaniste (scriitor, dramaturg, gazetar, plastician, muzician, etc.) necesită studii de specialitate; cazurile de artă naivă convingătoare, sau de autodidacticism încununat de succes, sunt rarissime, şi e cea mai mare greşeală posibilă să mizăm pe ele - pe principiul infantil: "Da' ce, Chaplin (sau Griffith, sau Orson Welles, sau Eisenstein) de la cine a-nvăţat? Dacă el a putut, eu de ce să nu pot?" (Simplu: fiindcă nu eşti Chaplin - etc.) Cu atât mai mult, regia (de teatru, dar mai ales cea de film), este una dintre cele mai dificile meserii din lume. Dacă urmezi politehnica, un inginer de nivel mediu tot ai şanse să ajungi; sau avocat, de bine de rău, sau medic, sau sau sau... Dar uitaţi-vă câţi oameni studiază regia, numai ca să ajungă de râsul lumii (vezi numele menţionate la început) - deci, chiar şi cu şcoală, tot nu poţi fi sigur c-au să te ţină curelele să faci un film care... măcar să se ţină el în curele! De mirare cum, în explozia de ageamii din ultima vreme, de când tehnica de filmare a devenit atât de accesibilă, aşa de puţini stau să-şi pună problema în aceşti termeni de o simplitate elementară.
Aşadar, rămâne cum am stabilit: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi. Şi cum, evident, învăţătura cinematografică are o componentă practică predominantă şi determinantă, alegeţi-vă subiecte accesibile, proprii experienţei şi nivelului la care vă aflaţi în fiecare moment - pot ieşi din ele adevărate capodopere! (Uitaţi-vă ce-a făcut George Dorobanţu, un autodidact aflat la primul film, cu doar doi adolescenţi într-un lift!) Nu vă repeziţi la genurile ambiţioase (policier, thriller, acţiune), de pe poziţia de amatori (când noi, la nivel naţional, nici profesionişti n-avem pentru ele!), că vă faceţi de râs, şi-i păcat de Dumnezeu!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 decembrie, 2010, h. 19:25-20:31
Bucureşti, România
Last edited by Pitbull : 23 Dec 2010 at 21:35.
|