Animatii

[alali]

Waltz im Bashir (2008)
aka
Wals with Bashir (2008)



Cautand pe toata durata proiectiei, zilele pierdute ale unui masacru, relatarea incepe cu o vedenie premonitorie, ireala, de tipul unui vis, ce bantuie repetitiv si obsesiv gandurile actualului regizor Ari Folman, fost soldat israelian. ... si se facea ca mortii se trezesc la viata pentru a cere sa li se faca dreptate. Aceste naluci sunt cele ce asigura partea de cosmar a halucinatiei. Prin faptul ca face lumina si repovesteste istoria celor ce au fost macelariti in campusurile de refugiati palestinieni Sabra si Shatila, filmul lasa senzatia ca rearanjeaza lucrurile pe un fagas normal si corect, iar acum civilii ucisi cu ajutorul aliatilor complici, se pot odihni in sfarsit in pace. Gresit! Prin asigurarea logisticii, pazei si mijloacelor tactice (iluminarea cerului pe timpul noptii fiind unul din ajutoarele logistice despre care se face multa vorbire), trupele israeliene au fost martore si partase la tot ce s-a petrecut in acele zile. Avand capacitatea sa intervina, ele au preferat sa stea la adapostul unor ordine venite ierarhic si astfel sa obtina un alibi la pasivitatea cu care a fost tratata problema acelor oameni pe care ei ar fi trebuit sa ii protejeze. Asa cum numele Bashir Gemayel nu are nicio implicare in acele crime, asta in pofida faptului ca cei ce comiteau represaliile declarau ca savarsesc fapte reprobabile in memoria fostului conducator, tot asa, lui Ariel Sharon, ministrul apararii israeliene la acel moment si cel mai inalt decident capabil sa stopeze masacrele, i-au fost recompensate ulterior "meritele", oferindu-i-se functia de prim-ministru.
Mi-a placut mult modul cum se justifica conceperea ideii de desen a unui astfel de material, jumatate documentar, jumatate feauture animation. Rugamintea olandezului, fost camarad cu Folman de a-l desena si a nu-l filma in timpul interviului este cea care a decis modul in care vor fi exprimate toate aceste relatari: extrase de pe front, reconstructii ale faptelor asa cum provin ele din amintirile fiecarui intervievat, discutii intre fosti camarazi.
Nu mi-a placut in schimb, desi am inteles care e menirea cinematografica a acelor povestiri particulare ce surprind dramele fiecarui soldat in parte, faptul ca se compara drama unui inregimentat la oaste cu cea a executiei unor civili, femei, batrani, copii. E adevarat ca lungmetrajul are doua parti distincte si ca porneste practic de la acest sindrom post-traumatic resimtit de orice participant la un razboi. Dar toate aceste emotionante povesti de supravietuire, reale si impresionante totodata, puteau face obiectul unui film de sine statator si sa nu se amestece in prezentarea carnagiului care a avut loc. E filmul lor, al inocentilor, nu trebuia sa intervina altcineva. Introduse aici, episoadele traumelor soldatilor par un fel de scuza a tot ce s-a intamplat. Insa intre un soldat si un civil nu se poate pune semnul egalitatii, oricat de bulversanta ar fi povestea celui dintai.
Apar si glumele de pe front, pe care camarazii de arme le fac intre. Ele sunt amuzante doar pentru cei ce au trait toate acele evenimente ingrozitoare. Oricat de nefiresti si de nepotrivite ni s-ar parea noua, celor de acasa, pe forunt poantele au un cu totul alt inteles. Acolo anecdotele chiar s-au intamplat si astfel macabrul situatiei este unul despre care soldatii sunt obligati sa rada pentru a-l face suportabil; un fel de refulare. Un exemplu e cel legat de atentatele cu masina capcana, care se folosesc si in ziua de azi pentru ca "s-au extins rapid, suferin o explozie de popularitate". Nu e nimic amuzant in ceva atat de sinistru, dar pentru cei ce au trait imensul stres al unui teatru de operatiuni, semnificatia celor spuse are o aplicatie imediata si reala.
Capitolul "mi-a mai placut" poate include si grafica intregii pelicule. Desenata natural si simplu atunci cand relateaza evenimente din prezent, imaginea se schimba imediat ce se descriu episoade petrecute pe front. La fel se intampla si atunci cand visele si elementele simbol, nereale dar cu semnificatii psihice adanci pentru tot ce s-a intamplat, se vor reprezentate grafic. De la grisaille la cirage nu e decat o perdea ce desparte fapta de vinovatie.
Concluzie: O realizare discutabila, buna din punctul de vedere al unei animatii, tendentios scuzabila atunci cand se vrea sa se gaseasca justificari si explicatii pentru ceea ce s-a intamplat cu adevarat in acele lagare de refugiati palestinieni. Nu exagereaza traumele pe care participarea la un razboi ti le graveaza in creier asa cum o face un Apocalypse Now, de exemplu, dar nici nu impresioneaza prin obiectivitate. Nota 7,14! Oricum, e mai mult decat un desen animat, asta e clar.
Ps. Cea mai sincera afirmatie, desi nu are legatura cu cazul investigat al crimelor celor nevinovati, e cea a soldatului abandonat de camarazi. El conchide episodul sau tragand o concluzie profund umana, plina de regrete dar corecta: "Ma simteam vinovat pentru ca nu am fost eu cel care aduce armele si-i salveaza pe toti. Eu nu sunt asa. Nu pot fi." Acest sentiment de culpabilitate pornit din intreaga fiinta, ar fi salvat intregul proiect daca ar fi fost extins in tot scenariul.

[alali]

Animal Farm (1954)



Un desen animat ce isi depaseste conditia, devenind o fabula simbol pentru o anumita structura statala. Fiind clasificat PG sau U 6, depinde de editie, filmul are o audienta, sa spunem, generala. Si bine face. Orice copil, tanar, adult, batran ar trebui sa priveasca si sa se asigure ca intelege mesajul acestei animatii incluse in "1001 Movies You Must See Before You Die", al lui Steven Schneider.
Iar mesajul, bivalent, are pe langa intelesul imediat, modern si civilizator in mare masura, cel ce-si propune sa stopeze tratamentul brutal asupra animalelor, un inteles politic si civic educativ. Fiind o povestioara alegorica, animalele personificate in romanul lui George Orwell, (cate un exemplar al fiecarei specii de vietuitoare domestice ajuns exponential pentru intregul grup de surate), sunt tipologii sociale ce descriu clasele si paturile unei societati. In alegerea avatarilor reprezentativi ai unei clase sociale din randul necuvantatoarelor, Orwell nu apeleaza deloc la subtilitati. Porcul e porc si nu poate sa fie decat un politician grasun; caii sunt buni de munca ca doar nu degeaba exista expresia "muncesti cat un cal" sau cat trei cum e cazul lui Boxer, armasarul din film dedicat total cauzei fermei; oile putin ganditoare au singura menire de a se aduna in turma, de a prelua cel mai simplu slogan si de a-l scanda atunci cand situatia cere deturnarea atentiei de la probleme mai grave. Mai apar gainile, vacile, gastele, pisicile, cainii si magarii, ultimii incapatanati pana la refuz, magari ce in lungmetraj se raliaza cauzei lui Boxer, in timp ce in carte specia demonstreaza un pesimism contagios, replica "magarii au viata lunga" devenind un motto al muncii si actiunii acestor animale pe toata intinderea romanului.
Pentru a identifica regimul a carui doctrina este satirizata, e de ajuns sa citim succinta descriere oferita de autorul insusi, aceea ca intreaga carte a fost scrisa ca un "manifest contra lui Stalin”. Asadar, marxism-leninismul este cel pictat in imagini sugestive atat in carte cat si in film. Am folosit adjectivul "sugestiv" atunci cand am vorbit de substantivul "imagine", deoarece cred ca modul in care Joy Batchelor si John Halas, cei doi producatori, au creat o echipa de desenatori aproape perfecta, departament ce a reusit sa surprinda toate aspectele importante ale unui regim utopic ce a avut ca rezultate adevarate distopii, peste tot pe unde a fost implementat. Tragismul consta in realitatea acestor experimente politice, ele testandu-se pe populatii intregi. Una din specificitatile regimului socialist, pervertit ulterior in comunism, este tehnica de manipulare, o bijuterie artistica pe care Orwell o exemplifica atat de bine in cele 7 precepte ce au constituit legile fundamentale ale functionarii noului regim. Devize gen: "Animalele nu vor dormi in paturi", se transforma peste noapte in "Animalele.... in paturi cu cearsafuri". Manipularea e folositoare dar isi are limitele ei. Motiv ca Orwell sa gaseasca argumentatie pentru urmatoarea fateta odioasa a acestui regim si anume teroarea si frica. "Niciun animal nu va omara un alt animal!" suna o alta lege ce guverna ferma. Doar ca la nevoie, o mica completare nu strica. Un "fara motiv" adaugat la final ar inlesni atingerea obiectivelor fixate de noua ordine statala. Totul culmineaza cu excelentul citat "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decat celelalte". Aceasta constructie antitetica demonteaza si ridiculizeaza toata gandirea marxista ce nu a luat niciodata in calcul necesitatea unei conduceri ce ar trebui sa implementeze intreaga doctrina si care automat s-ar situa in afara legilor ei.
Tot la capitolul dezinformare si deturnare a vigilentei cetatenesti gasim in carte ceva ce nu a fost surprins in animatie, din pacate. Acel "părea" inoculat in gandirea colectiva caracterizeaza societatea actuala mai bine ca niciodata. Animalele stiau ca Snowball s-a batut cu eroism pentru ca il vazusera alaturi de ele sau ... "părea ca l-au vazut". Dobitoacele "păreau" ca incep sa isi aminteasca faptele asa cum le relata Napoleon, porcul lider. Parca prea bine si prea in detaliu relata acest tiran faptele ca cineva sa il poata contrazice, caci, "cine mai tine minte exact ce s-a intamplat atunci?"
Elaborarea acestui lung-metraj aduce ca aspect, putin a realizare Disney. Asta doar la suprafata, la felul in care se prezinta grafic animalele. Modul de narare, mare parte din pelicula parand ca se prezinta diapozitive ce sunt explicate audio, alunga imediat acea prima senzatie. In putine momente animatia e cursiva. De regula, pentru a se construi iluzia de dinamism, se apeleaza la montajul repetitv. Beneficiind de o singura voce, cea a lui Maurice Denham, in dublajul tuturor personajelor, caracterul de poveste narata utilizand instantanee pentru edificare, devine si mai pregnant.
Concluzie: O critica evidenta a unui stil de gandire si de pasivitate criminala, pe care creatorii acestui desen animat o surprind in liniile mari, la fel de bine ca in carte. O alta omisiune ce ar fi trebuit inclusa si in film consta in modificarea sloganului oilor, animale incapabile sa inteleaga complexitatea intregii ordini. Pentru cei mai putini inzestrati dar care alcatuiau totusi grosul noii societati, a fost aleasa o formula simpla, usor de retinut si care sa simbolizeze noua oranduire: "Patru picioare bine, doua picioare rau". Doar ca atunci cand Napoleon s-a prezentat mergand pe picioarele din spate, multimea si-a insusit imediat vechiul discurs, actualizat: "Patru picioare bine, doua si mai bine.".Nota 8,02!
Ps. Pentru o contra-balanta a criticii aduse marxismului si formei lui de aplicare practica, comunismului, o sa postez un scurt citat al personalitatii britanice Alan Coren: "Democratia consta in libertatea de a-ti alege dictatorul care sa te conduca". Atentie, deci, la cine va ganditi!

[alali]

Les Triplettes de Belleville (2003)

by Sylvain Chomet

Auzi Franta si imediat esti cu gandul la turul ciclist al acestei tari, - cea mai notorie intrecere ciclista din cate exista -, la spectacolele de cabaret gen Moulin Rouge ori la bogatia culinara din restaurantele cu cei mai serviabili 'garsoni' din lume. Dar Franta mai e sinonima in cultura maselor si cu Parisul sau cu Turnul Eiffel, statueta-suvenir numai buna de folosit ca suport pentru calibrarea spitelor unei roti de bicicleta. Capitala acestei tari, asa cum ii sta bine unei urbi importante are si o latura boema in suburbiile sale, iar Belleville, e renumit printre periferii. Acest cartier candva marginas, locul de nastere a lui Edite Piaf, ne e atat de cunoscut noua, cinefililor, asta dupa ce i-am cutreierat stradutele incalcite urmarind si incercand sa prindem alaturi de micutul Pascal, Le Balon Rouge (1956) din regia lui Albert Lamorisse.
Toate aceste delicii turistice sunt cuprinse in animatia Les Triplettes de Belleville (2003) semnata Sylvain Chomet, unicul regizor capabil sa se incumete la a ecraniza Iluzionistul, o adaptare dupa un scenariu scris de inconfundabilul Tati.
Tripletele, aidoma celor 3 muschetari ai lui Dumas, devin 4 pe parcurs. Celor 3 surori nedespartite li se mai alatura madame Souza asa cum Prothos, Aramis si lui Athos l-au primit candva pe D'Artagnan in triumviratul lor, alianta sfanta, respectat cu atata devotament. Doar ca batrana doamna Souza este in plina misiune detectivistica de a-si gasi si salva nepotul. Prietenia se dovedeste atat de importanta incat si cele 3 gemene se vor alatura riscantei actiuni de a invinge o retea de interlopi nemilosi. Personajele sunt stilizate pana la refuz. Bodyguarzii nu pot sa fie decat niste dulapuri mergatoare. Ciclistii, datorita efortului supraomenesc si modului in care sunt mai tot timpul implicati in procesul de antrenare si pregatire a etapei cicliste ce va urma, sunt asemuiti unor caii de curse. Ba mai si necheaza in cateva momente, iar atunci cand se dovedesc inutili ori lezati, sunt eliminati, cum altfel?, daca nu impuscati aidoma cabalinelor ce si-au frant copita.



Exista in aceasta ecranizare un puternic curent anti-American si in special anti Disney. Multe simboluri de referinta din industria animata post-atlantica sunt ridiculizate in desenele lui Chomet. Cele mai acide si sugestive dintre ele sunt: toaleta in forma lui Mickey Mouse si personajul Disney care suge acadeaua marca "Sucker". De critica fatisa nu scapa nici societatea pariziana tot mai expusa americanizarii. Hamburgherii au devenit si in patria desfatului culinar o normalitate iar asta ii transforma pe cunoscatorii gurmanzi francezi, rafinatii de odinioara, intr-o masa de supraponderali inerti si imobili. Dopajul are si el o pondere critica in tot ce inseamna sportul in aceasta tara. Turul Frantei a debutat ca o intrecere populara insa a ajuns sa fie o afacere a unor laboratoare clandestine sau a unor case de pariuri mai mult sau mai putin underground. Mancarea consumata de sportivi, resturi din care traieste si patrupedul Bruno, are proprietati "unice" ce ajuta la cresterea masei musculare, respectiv corporale in cazul catelului. Orasul in sine tinde sa capete aspectul unui hibrid intre o metropola avand un conglomerat de stiluri arhitectonice. O parte plina de istorie si de influente seculare si o alta ce se dezvolta pe verticala marca New York-ului, unde arhitectura e inlocuita de inovatia si cutezanta de a depasi noi bariere.
Desi pare un desen clasic prin excelenta, o sa fiti surprinsi sa constatati prezenta calculatorului si a animatiei computerizate, mai mult decat ati fi banuit/dorit. Ciclistii sunt realizati eminamente cu ajutorul tehnicilor digitale. Doar chipurile, o componenta foarte importanta a mesajului pe care regizorul vrea sa-l transmita a fost realizat in forma clasica. 3D-ul, un alt element automatizat al acestei animatii e si el usor de identificat intrucat vine la pachet cu efectul de rotire, flow motion-ul sau slide motion-ul, cum mai este el cunoscut; atat de minunat introdus si brevetat in primul Matrix. Ciudatenia asta de tehnici ce par imposibil de combinat si care totusi lucreaza atat de bine impreuna, i-au oferit un anumit prestigiu lui Chomet si totodata sansa sa-si desavarseasca viziunea in noua animatie deja antamata, ce i-a fost incredintata spre facere, intitulata The Thousand Miles. O anuntata combinatie intre CG-animation si desen de mana, in genul Tripletelor, doar ca de aceasta data la o scara mult mai mare.
Concluzie: Un lung-netraj animat unict, atat prin modul de realizare cat si prin multiplele implicatii pe care imaginile propuse le capata sub ochii nostri. Mult peste cerintele genului, cu siguranta ca acest film nu se adreseaza copiilor, fiind destinat adultilor si necesitand un bagaj solid de cunostinte generale. Nota 8,14 pentru una dintre cele mai bune animatii realizate vreodata.

[alali]

Anomalisa



Un motivational speaker de succes ce se simte mai mereu nefericit ori inecat in monotonia cotidiana. O operatoare telefonica al serviciului de relatii cu clientii dintr-o mare companie ce nu a mai avut o relatie de circa 8 ani. El e inconjurat de o multime de oameni, dar se simte singur. Ea, fara prieteni adevarati, priveste solitudinea ca pe o sansa la a se autocunoaste si viseaza la o schimbare majora in viara ei. Tocmai i-am descris pe cei ce ne vor fi ghizii unei zile (ziua incepe noaptea aici), in noua animatie ce poarta doua semnaturi: Duke Johnson, Charlie Kaufman. Iar daca e prezent Charlie Kaufman, care e si scenarist, nici nu se putea altfel, cu siguranta trebuie sa fie ceva bun, diferit si controversat. E de ajuns sa amintim scripturile din Being John Malkovich (1999), Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004) si Synecdoche, New York (2008) si am spus tot. Ar mai fi trebuit pomenite poate Adaptation (2002) ori Confessions of a Dangerous Mind (2002), dar astea fiind adaptari ale unor varti deja publicate, le-am lasat deoparte, preferand lucrarile originale ale lui Kaufman.
Inca de la inceput o sa accentuez ideea geniala care sta in spatele acestei realizari si anume uniformizarea personajelor. Dar nu chipul lor asa cum a fost in cazul Malkovich, desi si aici se zice ca s-a creat pe calculator o fizionomie cu trasaturile comune a mai multor actori si aceasta noua infatisare a stat la baza crearii tuturor celorlalte personaje, ci vocea lor. Peste tot, fie ca e barbat, fie ca e femeie, auzi aceeasi voce masculina, (Tom Noonan fiind personajul - vocea enervanta prin repetitie). Personal, am suspectat filmul in perioada sa de introducere, cum ca ar fi avut un subiect gay, prezentand transsexuali in acele scene in care corpuri de femeie vorbeau ragusit pe un ton barbatesc. Identificarea adevaratului subiect si intelegerea pleonasmului timbrului vocal ce la inceput a fost extrem de derutant, pe langa placerea descoperirii si farmecul pe care il capata intreaga constructie, au fost indicii si ca va urma sa vizionez ceva special.
Figura de stil in care un singur actor imprumuta vocea tuturor rolurilor secundare ajuta in primul rand la intelegerea personajului Michael, (personificare David Thewlis). E de nebanuit cat de iritanti devin figurantii care intra in contact cu el si care palavragesc vrute si mai ales nevrute, pe acelasi ton, cu aceeasi voce. Te scoate din rabdari, nu alta! Si personajul Lisei, (Jennifer Jason Leigh), beneficiaza de acest artificiu, dar intr-o maniera diferita. Fiind singura voce altfel, feminina, toata atentia se muta rapid catre ea. Devine practic ceva exotic in tot acest decor tern si automat, noul centru de interes. Sa nu mai spun ca dupa atatia barbati-barbati, barbati-femei, senzualitatea unei prezente feminine trup si voce e garantata. Lisa, "fata ce cauta soarele", avand autostima la un nivel foarte coborat din cauza numeroaselor esecuri suferite de-a lungul timpului, se intruchipeaza in ochii unui Michael atat de plictisit incat il vede chiar si pe propriul copil ca fiind o persoana contstruita pe acelasi calapod ca celelalte fiinte agasante ce misuna in jurul sau, in ipostaza unei eliberatoare, fie ea si pentru o singura ora, atat cat dureaza sa bei un pahar la barul hotelului.
Urmeaza scena de amor cu de toate in ea. Nu ii lipseste nimic pentru a deveni o scena de sex demna de un film cu o audienta 18+. Are dezbracatul lasciv, preludiul, chiar si datul cu capul de speteaza patului, un moment amuzant, bine introdus in scena si care mai detensioneaza putin atmosfera supra-dezbracata, asata... supra-incarcata ce se asezase peste ecran. Aceasta excapada nocturna constituie si motivul pentru care filmul nu primeste 100% calificative pozitive din partea criticilor de specialitate. Trebuie totusi remarcat ca si cei mai pudici dintre ei, nu au riscat sa acorde punctaje negative ci s-au remuzat la a posta o valorificare neutra. E si asta un semn ca desi nu rezonezi din diferite motive cu productia de fata, caracterul ei diferit, unicitatea incontestabila, nu poate fi ignorata. Pe Metactiric, din 50 de reviwuri la ora la care realizez acest material, doar 4 sau 5 sunt neutre, restul, la superlativ.
Despre necesitatea, sau nu, ca acest material sa fie ecranizat sub forma unei animatii, aici se poate discuta. Nu ai ceva anume ce sa ceara aceasta tehnica speciala. Povestea putea la fel de bine sa fie adaptata si sub forma unui film cu actori. Poate doar scena visului, cea in care protagonistul isi pierde fata - identitatea, sa recomande desenul. Insasi acceptarea filmului in genul in care este inclus poate parea fortata intrucat in pelicula s-au folosit papusi si papusari si nu desene si desenatori. Insa animatia, asa cum e ea perceputa azi, a devenit atat de incapatoare incat primeste in interiorul ei si noile versiuni de "stop motion" in care se folosesc obiecte ce sunt fizic manipulate, in cazul de fata papusi din ce in ce mai complexe, cu schelete metalice si cu garderobe pe care orice fetita le-ar invidia, totul incepand cu legendara Poveste a Vulpii din 1930. La naiba, ca pana si "pixelation" sau "pixilation" a devenit un subgen al animatiei!
Scrisoarea citita la sfarsit e elementul ce adauga plus valoare intregii constructii. Modul in care Lisa isi accepta rolul de AnomaLisa e divin. Nu e nici unde regret sau frustrare. Ambele personaje si-au asumat escapada, amble au suferit transformari, mai mult sau mai putin profunde. Michael doar de moment, el avand nevoie de extra imboldul ce sa il ajute sa se reintoarca acasa, Lisa castigand incredere.
Geneza numelui personajului feminin, cel ce aduna in jurul lui cea mai mare cantitate de emotie, e si ea minunata. Un joc de cuvinte ce genereaza o noua constructie cu un inteles aparte, poetic s-ar putea spune. Fiecare om are nevoie de o anomalie doar a lui in viata sa, iar de multe ori, chiar de o AnomaLisa.
Concluzie: O minunata animatie ce transmite incredere si dorinta de viata, cotata R18. Are scene de sex explicit si de aceea nu cred ca mai e nevoie sa reiteram ca se adreseaza exclusiv adultilor. O mica rezerva la momentul erotic. Parca prea explicit realizat. Vorbim totusi de niste papusi ce actueaza parca mai mult intr-un fetis decat intr-o scena senzuala. Cred ca trebuia gasita o cale de mijloc, asta luand tot timpul in calcul cum ca o abordare mai tandra ar fi prejudiciat personajul feminin ce, devenind mai atasat de partener, ar fi suferit mai mult la despartire si astfel nu ar mai fi avut taria si pozitivismul din final. Nu e insa treaba noastra sa ne batem capul cu asa ceva. Era de datoria regizorilor sa gaseasca proportia perfecta de vulgaritate-erotism si sentiment. Oricum, nota 8,08!

Ps. Din toata povestea, raman cu intrebarea Lisei: Noi, cei diferiti de restul, suntem astfel pentru ca asa e bine sau suntem niste anomalii?