"Europolis"

[Angel2010]

Filmul este foarte plicticos, fara conflict, actiunea treneaza, adorm spectatorii in sala de cinema

[Pitbull]

Welcome to Cinemagia!
Hai cu spor si la mai mare!

[rvn]

Coşciug în formă de măgar - Europolis
Lucian Maier

Europolis (un film de Corneliu Gheorghiţă) vrea să îl facă pe privitor să rîdă, caută să nască în spectator şi fiorul specific lecturilor fantastice ale lui Mircea Eliade, vrea să facă şi o arheologie a riturilor de trecere româneşti şi vrea şi să convingă în critica socială pe care o întreprinde. Iar pe acest fond trebuie să credem schimbările care se petrec în interiorul unui bărbat de patruzeci şi ceva de ani, Nae, filmul căpătînd, astfel, şi valenţele unui bildungsroman cinematografic.

În ce priveşte primul şi ultimul punct, critica prin umor, momentele în care în cinema treaba asta reuşeşte sînt fie atunci cînd autorul vine cu anumite observaţii inteligente asupra unor întîmplări cotidiene, surpriza fiind dată tocmai de simplitatea şi acurateţea expunerii situaţiilor de viaţă (cum se întîmplă în American Beauty, de exemplu, în ce priveşte dinamica relaţiilor amoroase adolescentine şi mature); fie atunci cînd expunerea e trecută prin anumite filtre culturale a căror înşiruire e inedită - trimiterile către Marx sau asimilarea baladelor trubadurilor (trecute prin veritabile pasaje din literatura absurdului) în Monty Python and the Holy Grail, de exemplu, datorită cărora ceea ce e în mod normal clişeu în istoriile cavalereşti capătă aici o nouă dimensiune. În Europolis ceea ce vedem pe ecran nu depăşeşte cu nimic rostirea de tabloid: Nae întră în clubul deţinut de şmenarul oraşului său natal, Sulina, iar acolo două fete dansează pe platformă. Precaritatea morală a personajelor e relatată prin întîmplări extrem de facile: Nae iese din cimitir la începutul filmului, o întîlneşte pe sora şmenarului şi i-o trage într-o şalupă dezafectată. În aeroport, cînd porneşte spre Franţa alături de mama sa, Magdalena (pentru a asista la citirea testamentului unchiului său, Luca, pe care familia îl credea mort de vreo trei decenii), Nae are în buzunar un parfum de duzină primit de la amantă. Autorităţile nu-i permit să urce cu sticla în avion. În semn de protest, Nae îşi toarnă parfumul în cap. Nimic care să-ţi tragă cu ochiul prieteneşte.

Inconsistenţa şi schematismul personajelor (faptul că trebuie să se conformeze sensurilor dictate de autor, pentru a îndeplini funcţiile narative corespunzătoare parcursului amintit în debutul textului) sînt vizibile neîncetat: mama lui Nae se închină necontenit, se sperie din orice, pare că nu a văzut lumea nici măcar la televizor... dar cînd ajunge în Franţa vorbeşte despre măiestria dirijorului George Georgescu de parcă ea ar fi muncit la reabilitarea sa după al Doilea Război Mondial, nu George Enescu. Nae urlă, bea, se agită, pare un om tocmai ieşit din caverne; la întoarcerea din Franţa nu are nicio problemă să accepte să le facă un serviciu unor ţigani - să preia un măgar, să-l ascundă în barca luată moştenire din Franţa şi să-l treacă în România pentru ei; două secvenţe mai încolo îl vedem smerit şi cu ochii luminaţi, ca şi cînd s-ar fi trezit întru vecie.

O altă problemă a filmului vine din faptul că simbolurile de pe ecran şi întîlnirile cu paranormalul nu sînt integrate coerent în poveste. Ba o ghicitoare ţigancă, ba un şaman, spirite care mişcă uşi, oglinzi acoperite, ba un mort (Magdalena) şi glume nesărate pe seama mortului. Cînd moare, Magdalena e pusă în sicriul în formă de măgar în care era adusă din Franţa cenuşa unchiului răposat. Autorităţile portuare din Sulina opresc ambarcaţiunea cu ajutorul căreia Nae îşi ducea în Sulina lucrurile culese din Franţa. Un nou prilej de glume. Falsitatea narativă e vizibilă în reacţiile pe care le au personajele cu acest prilej: trec de la o stare la alta - stări aflate la poli opuşi - ca nişte mecanisme teleghidate. Cînd deschide coşciugul, poliţistul îşi scoate casca respectuos şi, în faţa femeii moarte, montează o mină gravă, afectată. Asta după ce, în prealabil, mai că îl ia la înjurături pe Nae cînd acesta îi spune (şi prin cuvintele sale îl ia peste picior pe poliţist) că măgarul e sicriu şi că înăuntru e o moartă. Înmormîntarea Magdalenei e evenimentul care, pentru Nae, închide iniţierea sa spirituală - povestea începe pentru el în cimitir şi se termină tot în cimitir, doar că pe o treaptă personală superioară. Moartea Magdalenei poate fi motivată doar de nevoia autorului de a avea un moment dramatic prin care să încerce să dea credibilitate schimbării lui Nae.

Europolis e un film forţat şi lipsit de realism (şi fantasticul trebuie să aibă o anumită doză de realism pentru a fi credibile propunerile sale), un proiect fad, neinspirat

[rvn]

„Europolis”, de Cornel Gheorghiţă – realism magic nici realist, nici magic
de Iulia Blaga




Nu ştiu ce a fost mai deranjant: filmul „Europolis” în sine ori atitudinea autorului său, Cornel Gheorghiţă, la conferinţa de presă - agresivă faţă de criticii Tudor Caranfil şi Valerian Sava când aceştia l-au rugat să ne spună mai multe despre el (dat fiind că e la primul lungmetraj şi că trăieşte în Franţa). „Doriţi să-mi recit CV-ul?”, „Nu pot să accept, la conferinţa mea de presă, să mi se spună ce să vorbesc şi ce să nu vorbesc”.

Cu Valerian Sava am aflat până la urmă ce avea: acum câţiva ani, când a făcut preselecţia pentru un festival, criticul nu i-a luat un documentar. Acum, întâlnindu-şi duşmanul, regizorul încă supărat şi cu memorie bună a ţinut să-l capseze.

Mai doriţi să vedeţi „Europolis”? Filmul e, de fapt, mult mai (pretins) poetic decât autoapărarea balcanică a cineastului stabilit în Franţa. Acesta tot insista să-l întrebăm despre film. Dar ce am fi putut să-l întrebăm despre această nefericită tentativă de realism magic?

Nu ştim cum arăta scenariul care a câştigat la concursul HBO şi la Eurimages (precum şi la CNC, dar nu ne mirăm), însă oare ce ar spune cei care i-au dat finanţare după ce vor vedea filmul? De pildă, ar putea cere noi lămuriri în privinţa subiectului. Despre ce e, de fapt, vorba în „Europolis”?

Tema ar fi moartea, dar subiectul se referă la o femeie care pleacă în Franţa, însoţită de fiul ei (Nae), pentru a participa la înmormântarea fratelui (Luca) pe care nu l-a văzut demult, şi care ea însăşi moare când revine acasă.

(Femeia cu fiul se întorseseră împreună cu cenuşa fratelui/unchiului şi cu un măgăruş de lemn în chip de sicriu tradiţional african ataşat automobilului – de unde o nuanţă tragi-comică a la Kusturica, dar fără umorul sau energia acestuia.)

După ce femeia moare pe nepregătite, fiul ia de căpăstru un măgăruş viu (preluat la graniţa cu Ungaria de la nişte ţigani unguri) şi o porneşte, aşa, spre mare. Regizorul ne-a tradus acest moment final astfel, lămurindu-ne asupra unei interpretări la care nu ne-am fi gândit: „Îmi pun întrebarea la sfârşitul filmului dacă acest Nae îşi va urma mama, aşa cum mama şi-a urmat fratele.

(...) Nae poate fi sufletul lui Luca, care vrea să se întoarcă acasă. Am vrut să-l dezincarnez. Mama e pilonul, locul de întoarcere, păstrătoarea tradiţiei.” Şi aşa mai departe, în enunţuri mai simple sau mai complicate.

E de înţeles nostalgia cineastului faţă de locurile natale şi fascinaţia pentru cum tratează tradiţiile populare româneşti tema morţii, dar ele singure plus fantoma lui Mircea Eliade nu sunt suficiente în lipsa simţului cinematografic şi al simţului naraţiunii.

Cornel Gheorghiţă, poate convins de cuvintele sale, spunea (căutând susţinere de vreo două ori în citate din Andrei Pleşu) că „lucrurile nu trebuie să se petreacă la fel ca într-un film american”, sugerând că preferinţa sa pentru un „spaţiu mai puţin abordat şi în literatură, văzduhul, spaţiul imaginarului dintre pământ şi cer” poate fi exceptată de la unele pretenţii de logică narativă la care se supun, printre altele, şi blamatele filme americane.



Cu alte cuvinte, realismului magic i se poate scuza orice pe motiv că e magic. Deci ar trebui să i se scuze şi lipsa unei poveşti care să susţină necesitatea unui lungmetraj, şi lipsa unui echilibru între capitole, şi lipsa unor personaje conturate cât de cât (Adriana Trandafir dă cît poate, dar ar fi meritat o cauză mai bună), şi lipsa unei atmosfere (magice sau realiste), şi neverosimilitatea unor situaţii (de pildă, africanul cu alură de şef de trib care vorbeşte cu vocea lui Ştefan Sileanu), şi faptul că pe mari porţiuni filmul trenează fără a fi nici realist, nici magic, ci doar plictisitor.

Printre părţile bune am reţine faptul că regizorul Cornel Gheorghiţă nu e un amator, că ştie să filmeze (ce păcat că nu are şi ce filma), am mai remarca imaginea curată a lui Ovidiu Mărginean şi interpretarea plină a Adrianei Trandafir care dă viaţă singurului personaj credibil de pe ecran.

Prezenţa Sulinei ca punct de plecare şi de sosire în odiseea eroilor (titlul fiind împrumutat de la scriitorul Jean Bart) e un alt element care întăreşte plasticitatea filmului dar, din nou, frumuseţea oraşului şi a Deltei ar fi meritat un film mult mai consistent.

[rvn]

in legatura cu ultima fraza din cronica: un film cu Terente, regele baltilor, ar fi fost de o mie de ori mai interesant. mai ales ca a revenit moda haiducilor...

[StefanDo]

http://www.cinemagia.ro/filme/terent...-baltilor-266/

[Pashpix]

Europolis: Din lumea spiritelor
Andrei Gorzo, 24 FUN

Europolis e un kitsch "parapsihologic“ servit (in aparenta) cu deplina seriozitate si fara idei bune in materie de imagini, atmosfera etc.

http://timisoara.24fun.ro/articol/eu...elor-9244.html