Dubl? lansare de carte

[StefanDo]

ba nu

poti scrie cu acest username despre atelierul lui voican si-atat

repet, subiectul acestui topic este altul

[as.eurocinema]

ba nu

poti scrie cu acest username despre atelierul lui voican si-atat

ok.

Atelierul si-a schimbat locul de desfasurare, acelasi hotel, dar alta adresa.
cei care sunt acceptati pt acest Atelier vor primi un e-mail clarificator in cursul zilei de azi.

[Gloria]

NicolaeManolescu despre Cetateanul Kane, Romanul unui film (din prefata cartii):

BATALIA PENTRU KANE

Cartea lui Tudor Caranfil despre Kane mi-a amintit din prima clipa de Viata in filmele de cinema a lui Radu Cosasu: poate pentru ca amandoua exploateaza constient confuzia aproape inevitabila dintre film si viata si viata ca-n filme. Iata, Tudor Caranfil, admirabil cunoscator al cinematografului, comentator si autor de instructive emisiuni t.v. (pe care le urmareste toata tara cand nu sunt exilate pe programul II) pleaca de la ideea de a scrie "romanul unui film" si isi da seama ca ea devine, sub condeiul lui, "romanul unor destine". Ca sa poata vorbi despre Kane e obligat sa se refere la Orson Welles si la ceilalti care au facut filmul. "Ceea ce fascineaza de indata ce patrunzi in adancul istoriei Cetateanului Kane e tocmai destinul - scrie el in Cuvant inainte. Destinul filmului, fireste, dar si destinul lui Orson Welles, acel "copil minune" caruia Hollywoodul i-a pus la indemana, ca nimanui altuia, minunatele jucarii mecanice de care dispunea, pentru ca sa i le retraga imediat, cu o ingratitudine si o brutalitate care-i depaseau generozitatea anterioara. Destinul colaboratorului acestuia, dramaturgul Mankiewicz, "batranul " luntras inlantuit al gelerei trusturilor de presa si film, dar si destinul magnatului Hearst, despot al epocii moderne...ca si cel al victimei sale involuntare, actrita de cinema Marion Davies." Insa cum sa evoce mai bine pe acestiprofesionisti reali ai cazului Kane decat folosind metoda pe care Welles insusi a experimentat-o in filmul sau ca sa infatiseze pe protagonistii fictivi ai cazului Kane? "Se stie -explica Tudor Caranfil mai departe- ca Orson Welles si Herman Mankiewicz au dorit sa scrie un film prismatic, personajul principal fiind definit printr-un numar de marturii diferite si chiar contradictorii...In mod analog -si acesta este elementul inovator pe care incearca sa-l aduca lucrarea noastra - filmul Cetateanul Kane este privit aici din patru puncte diferite, corespunzatoare celor patru capitole ale romanului cinematografic... Patru destine reale se suprapun mereu, se confrunta, se impletesc cu lumea fictiunii filmului...."
De aici rezulta structura cartii, care e cu adevarat un mic roman documentar, intre reportaj, eseu, istorie si comentariu critic, utilizind colajul de stiri din presa si de anecdote, de extrase din memorii, recenzii si carti despre film, dar si imaginatia, acolo unde e nevoie. Scrisa fluent, ea se citeste pe nerasuflate. Sa spun drept, latura documentara m-a interesant in fond mai putin (lucrurile fiindu-mi, in parte, stiute) decat tocmai acest caracter hibrid care defineste un gen nou. Cine n-a citit Ziua cea mai lunga a lui Ryan, sau nenumaratele cartii de spionaj de dupa razboi ? Tratatele stiintifice au o mai redusa cautare la public decat romantarile acestea atat de serios documentate. Explicatia nu-i greu de gasit si mi-o aminteste pe cea a lui Kogalniceanu care, acum o suta treizeci de ani, incepind un roman (genul hibrid si insolit al epocii) spunea ca lumea nu mai iubeste "cursurile de moral" si ca de aceea "moralistii in sensul nostru sunt siliti ca spiterii a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor". Literatura documentara de azi e tot un mijloc de a polei hapurile: dar cata vreme au efect, sa admitem ca ambalajul n-are cum sa le strice. La noi genul e ilustrat deocamdata cu parcimonie de Mihai Stoian, Radu Cosasu, Ioan Grigorescu si altii, putini. Tudor Caranfil ii dovedeste viabilitatea in domeniul istoriei filmului, reconstituind ca intr-un joc de puzzle avatarurile Cetateanului Kane. Totul e captivant si abila constructie pune in vedere multe detalii. Intai, Welles si jucariile mecanice ale Hollywoodului; apoi Hearst si campania pe care o dezlantuie contra cineastului, in al treilea rand Mankiewicz, scos din uitare de Tudor Caranfil s de altii in timpul din urma ca adevaratul autor, pare-se, al scenariului; in fine Marion, actrita talentata si frumoasa, victima paradoxala a unei publicitati pe care n-au avut-o nici Garbo, nici Monroe. Si, mai presus de acest quartet, filmul. De la un punct incolo nu mai suntem deloc siguri ca filmul s-a inspirat din viata si nu invers. Oare, de nu era fantezia cinematografica a lui Welles, biografia lui Hearst, care a stat la baza biografiei lui Kane, ni s-ar fi parut la fel de extraordinara ? Intre Marion Davies cea reala si Susan, cea imaginara, a doua e mai adevarata psihologic: pentru ca are cruzimea de a-l abandona pe titanul Kane, in ceasul al doisprezecelea, in vreme ce prima ramane pana la sfarsit alaturi de tiranul Hearst, ca intr-o stupida love story. Si oare nu e Kane mai complex decat Hearst, mai viu, mai uman? Dintre cei doi, realul Hearst seamana mai bine cu un personaj schematic de film hollywoodian decat fictivul Kane. S-a spus, mi se pare, ca cel mai bun film vazut vreodata la Hollywood e viata insasi a Hollywoodului.

Greutatea de a demarca net planurile e, deci, principala sursa a literaturii de acest fel, caci ea ii alimenteaza atat continutul plin de neprevazut, cat si formula. Tudor Caranfil relateaza mai multe episoade legate de Orson Welles si de filmul sau foarte semnificative in acest sens. Unul e chiar acela al lansarii lui Welles in America: scandalul cu dramatizarea romanului lui H.G. Wells Razboiul lumilor. Se stie ca emisiunea radiofonica a lui Orson Welles din 30 octombrie 1938 a provocat o indescriptibila panica intre ascultatori, unii pur si simplu neatenti la pucntul de plecare al emisiunii, altii, contaminati de psihoza creata. Dar nu e vorba numai de atat: pentru ca douazeci si sapte de milioane de familii sa ia povestea lul Welles-Wells drept reala, era nevoie de o anume intelegere ori educatie artistica. Nu toti cei care au fugit de acasa si din orase, strivindu-se intre ei pe sosele, au scapat anunturile crainicului care avertiza ca se transmite un roman dramatizat. "Uitarea" are o baza psihologica mai adanca. Literatura-document uzeaza, in fond, si ea de nevoia de realitate a cititorului si, aliata intim cu ea, de nevoia lui de romanesc. Una o sprijina pe cealalta. Scandalul cu Razboiul lumilor a fost continuat intr-o forma oarecum deosebita, de reactia lui Hearst la subiectul Cetateanului Kane. Orson Welles a protestat de cateva ori contra identificarii abuzive dintre personajele filmului si personaje reale. Hearst si Marion n-aveau in schimb nici o indoiala ca figurile de pe ecran erau ei. In mintea lor era aceeasi puerila confuzie dintre fictiune si viata care alungase din case pe ascultatorii Razboiului lumilor. Dar aveau si o indreptatire sa se recunoasca pe ecran: filmul ii demasca, daca nu persoanele lor, in orice caz categoria reprezentata. Atat de profund in arta lui, filmul lui Welles le parea copiat din viata lor, desi in fond intre o asemenea opera si viata este raportul dintre specie si indivizi: specia cuprinde pe toti indivizii, fara sa se reduca la vreunul. Cetateanul Kane nu e plutocratul William Randolph Hearst, dar Hearst e un Kane; Susan nu e o Marion, dar actrita Marin Davies e o Susan.
Batalia lui Orson Welles ca sa-si faca filmul nu e intrecuta, in peripetii dramatuice decat, poate, de batalia de a-l difuza. Daca pe cea dintai Tudor Caranfil o relateaza cu oarecare umor, cea de a doua il emotioneaza intr-un chip special. Exista, in capitolul cel mai bun care e al patrulea, o supratema a vietii lui: stim, in acest punct al naratiunii ca, invins de Hearst, cu filmul scos din circulatie, concediat de la R.K.O. si fara acces la Hollywood, Orson Welles si-a luat,intr-un tarziu revansa; stim de asemenea ca filmul lui, nevazut de publicul larg in 1941, necotat inca in 1952 de critica, se afla din 1962 pe primul loc al palmaresului; cu toate acestea ramane intrebarea daca indelungatele vicisitudini, chiar fara a-l distruge pe Welles, nu l-au traumatizat in suficienta masura ca sa-l opreasca de a crea toate acele filme mari de care era capabil. Aceasta e supratema cartii lui Tudor Caranfil "Filmele nu se pot face pentru sertar, precum poezia si romanul" spune el cu oarecare temei. Sigur ca, industrie fiind, filmul are nevoie de ceva mai mult decat de un stilou si de un top de hartie, sau decat un tub de vopsele si de cateva cartoane. Dar, pe de o parte, chiar cazul Kane arata ca pot exista filme pentru sertar: redescoperirea dupa ani si ani. Iar, pe de alta, si tocmai acesta e aspectul esential, filmul nici unui cineast, poezia nici unui poet, tabloul nici unui pictor nu arata la fel daca raman intr-un sertar sau ajung la public. In principiu, arta e destinata publicului si nu e de loc indiferent cand si cum ajunge le el. Orson Welles n-a mai realizat un film la fel de mare ca Cetateanul Kane. Cinematograful mondial a descoperit mai tarziu decat trebuia inovatiile tehnice din aceasta capodopera. Privindu-l, astazi, fara sa-i stim istoria, suntem surprinsi de un tehnicism cam abuziv. Iata consecintele campaniei Hearst. Zece ori douazeci de ani de ignorare publica pun orice capodopera intr-o astfel de neplacuta postura. Tudor Caranfil scrie despre tristetea lui Welles o pagina inspirata in finalul cartii lui, din care spatiul nu-mi ingaduie sa reproduc decat o propozitie. E vorba de aparftia cineastului la televiziunea franceza in 1972: "In seara accea, martorii oculari - multe milioane, pe primul program al televiziunii franceze - au descoperit in colosul din fata lor, in omul pe deplin realizat, cel-mai-talentat, cel mai mare, genialul, clasicul - un om atat de adanc si de incurabil ranit, incat nici dupa trei decenii nu se tamaduise inca". Vai, din aceasta tristete, Tudor Caranfil are dreptate, n-a rezultat un al doilea Citizen Kane. Ar fi fost cu adevarat o revansa. Ma tem ca oameni ca William Randolph Hearst inving intotdeauna pana la urma chiar si pe artistii cu fibra lui Orson Welles.

[Led-Ze-Pencil]

Cartea e intr-adevar extraordinara si e o lectura captivanta. Am redescoperit cartea dupa 7 ani de cand o citisem, am luat-o iar la citit si din nou m-a prins. Iar daca la citire aveam in minte filmul, acum nu ma mai pot uita la film fara sa am in minte pagini bune din carte. Cartea si filmul au facut corp comun amplificandu-se reciproc. Cartea e un Citizen Kane al lui Caranfil, indraznesc sa spun ca e cea mai buna a lui.