Dead Man Walking
Join Date: Sep 2004
Posts: 1,985
|
Salutare… inca o zi, inca cateva filme, si in general, o stare buna, de festival destul de realaxed. Dar sunt oboist, asa ca mind the mistakes, pliz.
Tideland, by Terry Gilliam.
Acest regizor simplu stie cum sa-si prezinte protagonistii, si cum sa-I faca pe spectatri sa intre in lumea lor. Te face sa aluneci fara sa simti in lumea intima a fiecaruia din personajele sale, sis a le crezi. De la “Fear and Loathing in Las Vegas”, cand aproape ca esti acolo on a real drug-trip, pana la “Baron Munchausen”, cand intrii complet in acea lume fantastica.
Si asta reuseste si in filmul asta.
Povestea unei fetite care ajunge intr-o lume necunoscuta, si se lasa ghidata numai de fantasia ei, pentru a nu se mai simtii singura.
Stiu ca multi din voi au vazut filmul, asa ca nu vreau sa povestesc mult, ci numai sa apreciez felul in care stylistic filmul asta ajunge sa te prinda, se te emotioneze, sis a te socheze. So asta nu prin scene neaparat morbide in sine, ci prin lumea in care ai alunecat deja din primele minute, si care este lumea unui copil. O lume nu neaparat frumoasa, dar fantastica. Unde viata si moartea nu sunt desprtite clar, si unde nu exista limite, prejudecati sau klishee.
Dar aici intervine deja si prima problema, pentru ca desi intelegi caracterul protagonistului, si lumea acestuia, nu reusesti sa te desprinzi 100% din lumea ta reala, cea de spectator intr-o sala de cinema. Astfel, lumea prezentata aici este una morbida in sina, pentru ca desi este pura, este si ingrozitor de cruda. Iar naivitea ei te trimite in directii in care filmul; in sine nu vrea sa te trimita. Astfel, scene de minima importanta ajung sa te pun ape ganduri, si distrag atentia… dar daca te lasi dus, accepti lumea asta, si te desprinzi, fiind fascinate.
O poveste frumoasa, dar urata, dulce dar amara, pura dar cruda. 9,5/10
Der Lebensversicherer, by Bulent Akinci.
Film de debut al unui absolvent dffb, facut cu multi bani, dar cu putine idei bune.
Povestea este interesanta, pentru ca mediul in care ne trimite este necunoscut… poate nu chiar necunoscut, dar niciodata vazut de aproape. The life of a salesman on the road… iar cand strada e Germania, si salesman-ul este unul de asigurari de viata, care nu-si are propria viata in mana, atunci povestea chiar devine incitanta.
Dar aici se si opreste enthuziasmul. Adica astea sunt cam singurele idei bune, originale si puternice din film. Poate si finalul, care devine emotionant, dar foarte melodramatic. Iaqr problema, este din nou la regizor.
Sigur ca este un film de debut, si asta trebuie luat in considerare, insa nu poti sa faci greseli stilistice grave, cum ar fii sarituri de la hand-held la classice, fara o justificatie. Si nu poti sa ai un character pe care il lasi complet descoperit timp de jumate de film, fara sa vrei sa-l acoperi, pentru ca-ti pierzi publicul. Si nu poti sa incerci sa lungesti starea filmului, printr-un soundtrack inconsistent, care face totul sa intre in deminsiuni de melodrama.
Filmului ii lipseste in echilibru. Adica, cateva momente sunt puternice, si relatiile intre personaje sunt bine definte si punctuate, insa prezentarea lor nu este corespunzatoare. Locatiile nu corespund in totalitate stilului, iar daca povetsea o sa faci sa fie cat de personala se poate, atunci si mediul, si si punctual de vedere trebuie sa se duca in aceasi directie…. Si tot speri sa se intample asta, dar nu. Filmul ramane incapatanat si intepenit in situatii, fara o stare care sa curga coherent.
mi-e greu sa gasesc in scenariu gauri, pentru ca situariile in sine, toate, sunt bune, puternice si inteligente. Si asta ma aduce la concluzia da filmul este de fapt o insirare de scurtmetraje foarte bune, unite printr-un personaj si o un tel, dar nu o ideie… iar daca e sa cauti, trebuie sa interpretezi din burta, si ajungi numai la klischee ‘frecate’ mult.
Pacat, pentru ca in sine, era misto. Actorul este bun, si personajul lui e rotund, dar nu ajunge sa scoata din noroi filmul asta. 6/10
A fost sau n-a fost, a film by Corneliu Porumboiu.
Cred ca filmul asta este cunoscut, si vazut, si o sa vina si in salile de cinema, si o sa aiba success. Aici a avut, s-a ras in hohote, numai idea a cam ramas pe drum, pentru ca cehii nu stiu istori, si nu ii intereseaza… asa ca, macar entrtainment-ul a fost apreciat.
Ca filmul e bun, asta se stie, si eu nu mai trebuie s-o repet. A ramas cum am vazut eu ultima versiune in cabina de montaj…
Un film simplu, pe o tema dura, tratata cu umor, si cu umanitate. 9,6/10
Macunaima, by Joaquim Pedro De Andrade.
Hehehe, un film pe placulcinastilor inraiti. Presupun ca nu sunt cel mai bun care sa scrie despre el, pentru ca n-as reusii sa-mi exprim placerea pe care-am avut-o in timpul vizionarii… asa ca vreau sa-l rog pe Bulumulu sa povesteasca…
Oricum, merita vazut, chiar daca are o burta unde bancurile se repeta. 7/10
Requiem, by Hans-Cristian Schmid.
Un film bazat pe o poveste reala, despre exorcizaea unei fete de 21 de ani prin anii 70 in Germania. Toata povestea a fost re-actualizata in presa germana, dup ace in arhive s-a descoperit ca se stia ca de fapt ea sufera de epilepsie din copilarie.
Cel mai bun lucru in film este actoria. Cuprinde durerea acestui personaqj, precum si a parintiilor. La fel si prestatia personajelor secundare este buna, si ajuta mai mult decat orice la intelegerea fenomenului dintr-un punct de vedere uman, si nu moral sau etic sau religios.
Am avut insa impresia ca filmul a avut grije sa nu ‘raneasca’ pe nimeni, sis a nu ‘supere’ in general. Totul este tinut la distanta, si steril, iar numai autnci cand povestea permite uman emotia, numai atunci este aratata. Ca spectator stai si vrezi numai cum se petrec lucrurile, dar nu te implici.
Desi imi place un astfel de stil, aici strica. Dupa parera mea, regizorul nu si-a ales nici o ‘parte’ pe care sa se afle, si in care sat raga publicul. Si decizia asta se vede ca lipseste. Nu crezi nici doctorii, care btw, nu au fost aratati in nici o scena, ci doar pin scrisori, nu crezi nici biserica pentru ca personajul preotului ‘rau’ (de genu, good cop/bad cop), si intr-un fel nici dragostea familiei n-o prea intelegi. Totul este hollow, si pluteste greoi, before going down.
And this movie goes down. Deja pe la mijloc pierzi orice interes pentru ca nu te duce nicaieri. Stii povestea, stii cum se termina, si asta vezi. Strarea este constanta, dar nu culmineaza, ceea ce te face sa te intrebi dece ai vazut filmul in first place. Dar l-ai vazut, treaba ta.
Asa ca sunt dezamagit, si nu vreau sa ma lungesc. Imaginea buna, tho. 6/10
Bubble, by Steven Soderbergh.
Un docu-like film pe HD despre viata ‚falsa’ a americanilor adevarati.
Nu stiu dece Soderbergh a trebuit sa filmeze in HD, ca e tragic. Din nou nu pot intelege deloc decizia de a face asa ceva. In prim planuri si planuri medii e ok, dar la focala lunga, si la planuri largi, unde pote mai ai si niste crengi in contrejour, pierde orice concurenta cu pelicula. Asta e un clar un mare minus al filmul pentru mine.
Desi… culoarea aia spalacita, si felul ala cum arata, chiar te trimite in directia de documentar (desi clar nu este) si te pacaleste astfel ca nu este vorba de un film. Si totusi, ai cateva scene pur simbolice, unde lumina ‘reala’ fades out, si unde una complet simbolica o inlocuieste. Astfel, regizorul creaza o stare complet ciudatat, rupta somewhere between what is believable, and what not.
Povestea este o constuctie classica de love-triangle, cu rezolutia tragica reiesind din motivul standard de gelozie. Nothing new. Insa, setting-ul ales este interesant, pentru ca subliniaza decizia de a-l face docu-drama-like. 3 muncitori intr-o fabrica de papusi, care au o viata grea in West Virginia, si de fapt, o viata classico-americana de middle-class-fastfood-junkies.
Fabrica de papusi castiga inca o dimensiune in plus in generic, trimitandu-ne cu interpretatia chiar intr-o dimensiune filozofica. Protagonista este aratata des ca o papusa, cu o privire absolute inexpresiva, si cu niste ochi morti. Dar nu numai ea, ci si celalalte personaje. Toate functioneaza bine, si duc povestea la concluzie. Simplu, classic, si bine.
Imaginea insa ma pune pe ganduri, formatul, si o parte din montaj, care fiind facut pe o muzica neconventionala la sfarsit, si prin flash-back-uri, parka devine video-clip….
filmul are o doza critica puternica. mai ales personajele sunt astfel create incat se prezinta ca 'normale', iar la sfarsit le vedem 'falsitatea'... stiu repet cuvantul asta mult, dar nu gasesc unul mai potrivit. e, aceasta 'falsitate' se muleaza perfect cu HD-ul folosit, care arata 'fals', dar si cu idea de-a masca un film prin elemente tipic documentaristice. vazand dimensiunea asta, filmul devine bun, puternic si dur, devenind socialo-critic la maxim, fara taburui... si totul la intelesul cocosului.
un film bine structurat, si inteligent din punct de vedere regizorial... nothing there to entertain, but a lot to ponder. 9/10
am fugit. ma intorc insa.
|