Turneu: (John Cassavetes) Faces vs. A Time to live, a time to die (Hou Hsiao-hsien)

[aniela07]

Faces mi-a dat cazut destul de greu la stomac, si fizic si emotional. Prim-planurile alea de cosmar, cu personajele care isi manifesta atat de sincer emotiile pe care de obicei le ascundem, cu toata acea precaritate a relatiilor sunt oribil de frumoase.

A Time to Live, A Time to Die este mult mai discret. Camera care se muta pe peisaj pentru a evita sa surprinda emotiile personajelor in momente tragice este foarte delicata. Dar povestea ramane una clasica, fara sa tulbure in mod deosebit.

Votul meu merge la Cassavetes.

[Liviu-]

Prim-planurile alea de cosmar, cu personajele care isi manifesta atat de sincer emotiile pe care de obicei le ascundem

Mi s-a parut exact pe dos, ca personajele nu erau deloc sincere, jucau teatru de parca ar fi fost niste papusi, incercau sa ascunda miezul putred al vietii lor... cel putin pana la un moment dat cand au explodat.

Camera care se muta pe peisaj pentru a evita sa surprinda emotiile personajelor in momente tragice este foarte delicata

N-as spune ca asta e motivul pentru ca Hou muta camera in modul asta. Spre deosebire de filmul lui Cassavetes, mediul este, intr-o anumita masura, un personaj al filmului, este o parte integranta a vietii personajelor. Pe de alta parte afirmatia in sine mi se pare incorecta. Este adevarat ca are loc aceasta mutare a cadrului, dar ea este realizata dupa ce emotiile personajelor sunt surprinse. Lucrul asta nici n-are cum sa se intample in filmul lui Cassavetes pentru ca practic acolo nu exista mediu, ci doar personajele, care numai sincere nu sunt in cea mai mare parte a filmului. Iar mediul din Faces poate este la fel de mort si de lipsit de viata precum personajele din cadrul sau.

[rvn]

sincer, filmul asiatic(taiwanez!!!) ma deprima. mi-aduce aminte de comunism si de vremea cand eram copil(bine,un pic mai mare decat pustiul din film),dar unele asemanari sunt izbitoare.
Liviu,cred ca din cauza sensibilitatii tale cand vine vorba de cinematografia asiatica,chiar nedreptatesti un pic filmul lui Cassavetes.subiectivitatea intervine la fiecare dintre noi,sunt de acord,dar personajele din Faces sunt chiar asa cum ar trebui sa fie,cum zici si tu:niste papusi!
ca nu-ti creaza tie impresia de realism,de naturalete,asta ar fi alta mancare de peste...
poate realismul lor tocmai in asta consta, sa creeze impresia de falsitate.
intre un film static,filmat in doua sau trei interioare luxoase, unde cinci-sase insi isi plang nefericirea din cauza plictiselii vietii lor lipsita de griji materiale si un film asiatic(taiwanez!!!)
care ne arata la modul real ce inseamna sa ai intr-adevar o viata chinuita, este destul de greu sa alegi.
ambele filme au ca tema nefericirea oamenilor:si a bogatilor,si a saracilor.depinde care consideram noi ca ne atinge mai mult. stilurile regizorale ale celor doi sunt total diferite, culturile la fel.e foarte greu sa compari cele doua filme din punct de vedere al calitatilor artistice,fiindca amandoua sunt deosebite.ramane,cred, doar doza de subiectivism,existenta in fiecare dintre noi.

[Liviu-]

Liviu,cred ca din cauza sensibilitatii tale cand vine vorba de cinematografia asiatica

E drept ca intotdeauna am reusit sa rezonez cu personajele din filmele asiatice, iar o anumita doza de subiectivitate e inevitabila cand vine vorba de orice creatie artsitica.

chiar nedreptatesti un pic filmul lui Cassavetes.subiectivitatea intervine la fiecare dintre noi,sunt de acord,dar personajele din Faces sunt chiar asa cum ar trebui sa fie,cum zici si tu:niste papusi!
ca nu-ti creaza tie impresia de realism,de naturalete,asta ar fi alta mancare de peste...
poate realismul lor tocmai in asta consta, sa creeze impresia de falsitate.

Cred ca m-ai inteles gresit. N-am spus ca e un lucru rau ca se aseamana unor papusi, unor jucarii teleghidate. Cred ca tocmai asta era intentia, ca personajele sa aduca impresia de falsitate. Doar ca lucrul asta se bate cap in cap cu sinceritatea personajelor de care vorbea aniela07. In niciun caz n-am criticat filmul aici, ci doar afirmatia respectiva.

intre un film static,filmat in doua sau trei interioare luxoase, unde cinci-sase insi isi plang nefericirea din cauza plictiselii vietii lor lipsita de griji materiale si un film asiatic(taiwanez!!!) care ne arata la modul real ce inseamna sa ai intr-adevar o viata chinuita, este destul de greu sa alegi.
ambele filme au ca tema nefericirea oamenilor:si a bogatilor,si a saracilor.depinde care consideram noi ca ne atinge mai mult. stilurile regizorale ale celor doi sunt total diferite, culturile la fel.e foarte greu sa compari cele doua filme din punct de vedere al calitatilor artistice,fiindca amandoua sunt deosebite.ramane,cred, doar doza de subiectivism,existenta in fiecare dintre noi.

Si eu m-am lovit de aceeasi problema. E greu sa le compari si a fost dificil sa iau o decizie, iar cand am luat-o am mers tocmai pe filmul care m-a atins mai mult.

[rvn]

Si eu m-am lovit de aceeasi problema. E greu sa le compari si a fost dificil sa iau o decizie, iar cand am luat-o am mers tocmai pe filmul care m-a atins mai mult.

crede-ma, si eu la fel!
nefericirea bogatilor este neverosimila pentru majoritatea dintre noi.de aceea,avem tendinta de a-i judeca gresit,de a-i cataloga ca ipocriti,falsi,rasfatati,"putrezi". asa e! dar,pretul bogatiei si al celebritatii este destul de piperat.de multe ori, acesti oameni nu cunosc fericirea simpla, aceea de a te bucura de prietenia sincera a altui om sau de iubirea propriei familii. asta am simtit eu la personajele din Faces si din acest motiv,filmul mi s-a parut extraordinar ca idee si ca mod de a transmite asta prin intermediul dialogurilor interminabile si a fetelor pe care poposea camera de filmat secunde lungi.
e foarte usor,in schimb, sa intelegem nefericirea saracilor. drama lor e de multe ori legata de supravieture.lipsuri materiale,saracie lucie care genereaza boli cronice. este o ceva real si foarte usor de empatizat cu ea.doar sa ai inima de piatra ca sa nu ramai marcat de film cumva.

[aniela07]

Mi s-a parut exact pe dos, ca personajele nu erau deloc sincere, jucau teatru de parca ar fi fost niste papusi, incercau sa ascunda miezul putred al vietii lor... cel putin pana la un moment dat cand au explodat.

Eu cred ca Faces surpinde chiar acele momente in care personajele ajung la limita si nu mai vor sa traiasca in comoditatea emotionala de pana atunci (cum ar fi prelungirea unor casnicii caldute in care cei doi soti nu se mai regasesc, dar se mentin din rutina). De asemenea, spre deosebire de Le Genou de Claire de exemplu, personajele nu prea se justifica, explicatiile pentru reactiile si alegerile lor sunt deduse dupa expresiile lor faciale si dupa gesturi si mai putin exprimate verbal. Desi exprimarile emotionale ale personajelor sunt, intr-adevar, accentuate, presupun ca este pentru a transmite mai bine ideile unui public mult prea obisnuit cu explicatiile la nivel verbal.

mediul este, intr-o anumita masura, un personaj al filmului, este o parte integranta a vietii personajelor.

In filmul taiwanez, mediul nu mi s-a parut atat de individualizat pentru a putea fi considerat ca un personaj special. Un astfel de caz ar fi peisajul surprins intr-un film ca L’Amant. La Hou, de exemplu atunci cand mama trebuie sa plece pentru investigatii, atunci cand se urca in tren, camera nu se opreste pe fata lui Ah-ha (nu prinde nimic din reactiile acestuia), ci se indreapta in sus spre un stalp de iluminat public cu un cer pe care trec cativa nori razleti. Nu stiu in ce masura asta poate fi considerata ca un simbol pentru ce simte personajul si nici nu mi se pare un element din mediu suficient de specific pentru a putea spune ca e o reflectie a trairilor acestuia. Imaginea aceasta mi se pare prea generala, fara o identitate anume, de aceea cred ca ideea e mai curand a evita surprinderea emotiilor personajului decat gasirea in exterior a unei oglindirii a acestora.

.intre un film static,filmat in doua sau trei interioare luxoase, unde cinci-sase insi isi plang nefericirea din cauza plictiselii vietii lor lipsita de griji materiale si un film asiatic(taiwanez!!!)
care ne arata la modul real ce inseamna sa ai intr-adevar o viata chinuita, este destul de greu sa alegi.

A time to live, a time to die nu este un film despre saracie sau viata chinuita! Este in primul rand un film de o frumusete exceptionala a imaginii. Pe de alta parte e o rememorare a tineretii regizorului, varsta la care oricat de sarac ai fii, viata tot e frumoasa. Se simte clar nostalgia lui Hou dupa momentele acelea, iar personajele nici macar nu sunt sarace la inceput, ba chiar dimpotriva, declinul survenind ulterior. Da, exista destula suferinta in film dar exista si momente placute, ca in viata. Prin urmare, alegerea nu e bine formulata din start.

acesti oameni nu cunosc fericirea simpla, aceea de a te bucura de prietenia sincera a altui om sau de iubirea propriei familii. asta am simtit eu la personajele din Faces si din acest motiv,filmul mi s-a parut extraordinar ca idee si ca mod de a transmite asta prin intermediul dialogurilor interminabile si a fetelor pe care poposea camera de filmat secunde lungi.

Tu vorbesti de "bogati", dar in Faces sunt si femei si barbati relativ saraci, care se prostitueaza practic. Si ei sunt redusi la formula unica de viata umana din Faces: suferinta in spatele mastii stralucitoare. Faces e o iluzie, lucru normal la cinema, dar agasant atunci cand are pretentii neindreptatite la profunzime. Filmul lui Hou s-ar putea sa-ti aminteasca mai mult de viata reala, de probleme pe care le putem avea cu adevarat fiecare dintre noi si de aceea te deprima.

[Windom]

Nu stiu ce "pretentii" tot vedeti voi la Faces. Filmul si-a cistigat un anumit statut si un respect pe deplin meritate, zic eu. De aici pina la "pretentii" e cale lunga. Pina la urma, ambele filme vorbesc despre viata. In registre diferite. Filmul asiatic o face intr-un mod mult mai poetic decit cel al lui Cassavetes. Vedem o viata prin prisma amintirii, iar asta presupune o anumita "romantare", un anumit melodramatism (intr-un sens bun), care in Faces lipseste. In Faces nu exista prisma, paravan, ochelari de soare sau de cal. Nu exista poezie. Avem prim-planuri cu craterele de pe fatza lui Cassel, prim-planuri cu personaje ce maninca ca porcii, avem o gaina batrina care tinjeste sa se mai futa macar o data in viatza cu un mascul viril. Sint instantanee neretusate de viata. Urite, jenante, inconfortabile, da. Dar si REALE. What u see is what u get. Nu prea seamana a "iluzie"...

avem o gaina batrina care tinjeste sa se mai futa macar o data in viatza cu un mascul viril.

Iti jur ca asta a fost singurul moment din Faces care m-a impresionat. Ma uitam si ma intrebam "dupa tot bullshitul dinainte, cum naiba de ii iese ceva autentic?".

Nu stiu ce "pretentii" tot vedeti voi la Faces.

Pai uite ce pretentii vad eu:

So, when you talk ethics and values and honesty... and I'm a nice guy and you're a nice guy... and — and... this and that, you know, I mean, it just doesn't matter.

Nobody cares. Nobody has the time... to be vulnerable to each other. So... we just go on. I mean, right away our armor comes out like a shield and goes around us...

Asta rezuma toata filozofia din Faces. Egoismul feroce si mai ales convingerea ca "nobody cares". Ca toti sunt la fel. Bullshit.

[Windom]

Mie mi se pare ca filozofia din Faces e astazi mai actuala decit oricind. I mean, who really gives a fuck nowadays about the fellow man? Aren't we just...getting on? Ca sa nu mai vorbesc de vulnerabilitate sau armura. Pe care nici nu ne mai sinchisim sa ne-o punem, de multe ori. Doar cind ne-o punem. Aia care au noroc. Vulnerabilii stau pe tusa, atunci ca si acum. The 60's broads are the today's pitzipoance. Adica tot curve, dar fara suflet.

Urmeaza un mesaj lung, plicticos si mai degraba off-topic, se poate sari peste el.

Vinerea asta, dupa servici, am mers in parc. Avem un parc frumos in Sibiu, plin de flori si copaci tineri si batrani, cu un loc de joaca pentru copii, fantana arteziana si un pavilion unde uneori canta cate o fanfara. Eram cu doi amici, nu prieteni adevarati, dar amici, pe care ne uneste printre altele o pasiune pentru un joc vechi de mii de ani, care se joaca cu un fel de buline.

La un moment dat un baietel de vreo trei ani a aparut si a luat o bulina de pe tabla, a inceput sa se joace incantat cu ea, dupa care a fugit razand. Nici unul dintre noi n-am mers dupa el, dar mama sa a observat si a strigat dupa el s-o aduca inapoi. A adus-o, dar atractia bulinelor s-a dovedit prea mare, asa ca a inhatat alta si a luat-o iar la fuga printre trandafiri. De data asta mama lui s-a suparat si s-a rastit un pic la el sa vina inapoi. A adus din nou piesa si apoi au placat impreuna, baietelul plangand un pic in timp ce era certat.

La putin timp dupa aceea a venit in apropiere un grup de vreo opt baieti si fete, care au inceput sa cante despre Iisus. Intre cantece, unii vorbeau si despre vestea buna pentru ei, pe care voiau sa o impartaseaca altora, ca Dumnezeu te iubeste si ca te cheama la mantuire. Erau probabil adventisti. Unul dintre amici a remarcat ca iti trebuie ceva curaj ca sa-si marturisesti in felul acesta credinta, in fata atator oameni care probabil te considera ciudat, spalat pe creier sau naiv.

Dupa caderea serii, a venit la noi un barbat ingrijorat sa ne intrebe daca am vazut un bulldog cu zgarda rosie. Nu-l vazusem, asa ca a plecat la fel de ingrijorat, fluierand o chemare.

In Hou pot gasi toate astea, sau ceva asemanator. In Cassavetes, nu.

[Windom]

Hou e un visator, Cassavetes in schimb e mult mai pragmatic. Iar bulinele, catzelusii, Jesus freaks-ii sint, intr-adevar, adorabili, insa constituie doar suprafata calma a lacului. Coborind, se complica lucrurile. Si (de ce nu?) devin mai interesante. Copilul ala probabil a fost scuturat zdravan cind au ajuns acasa, pentru bulina aia. Apoi intervine tatal, iar mama isi indreapta tirul asupra lui. Si aici intervine Cassavetes. Sa clarifice ceea ce Hou a lasat in ceata.

[rvn]

Mie mi se pare ca filozofia din Faces e astazi mai actuala decit oricind. I mean, who really gives a fuck nowadays about the fellow man? Aren't we just...getting on? Ca sa nu mai vorbesc de vulnerabilitate sau armura. Pe care nici nu ne mai sinchisim sa ne-o punem, de multe ori. Doar cind ne-o punem. Aia care au noroc. Vulnerabilii stau pe tusa, atunci ca si acum. The 60's broads are the today's pitzipoance. Adica tot curve, dar fara suflet.

este exact mesajul filmului, esenta lui! ai cuprins intr-o fraza cat s-a scris in doua pagini virtuale, pe ocolite.

Oh da, saracii vulnerabili care se considera centrul universului si judeca pe toti din jur dupa propriile lor criterii. Daca o fata e libertina atunci e "piti". Daca e cuminte si crestina atunci e "Jesus freak". Evita ce e bun si vesel, ca sa nu se simta tristi in comparatie, dar se bucura de toata mizeria si nefericirea, pentru ca o justifica pe a lor. Halal vulnerabilitate.

[Windom]

Daca evita ceva, acel lucru e sa nu se pacaleasca singuri. Si cu-minte si crestin? E o contradictie in termeni acolo.

[rvn]

. Evita ce e bun si vesel, ca sa nu se simta tristi in comparatie, dar se bucura de toata mizeria si nefericirea, pentru ca o justifica pe a lor. Halal vulnerabilitate.

pai,aia e! ca nu se bucura. totul e fals, e o trista spoiala pe care normele sociale o impun.
vulnerabilitatea tocmai in asta consta: ca e de-ajuns un mic fitil, un gram de dinamita si din oamenii tari,puternici, stapani pe situatie si pe vietile lor,devin niste oameni jalnici,niste caricaturi,facand gesturi care sunt sub demnitatea lor...
cel putin, in partea a doua a filmului,petrecerea intre femei si playboyul din club,mi-a creat acea impresie,a disperarii ajunse la limita.o femeie in varsta dansa ingrozitor de lasciv cu un barbat mult mai tanar si se vedea clar dezgustul de pe fata lui.
secventele cu fata plansa a lui Jeannie tot cam acelasi lucru spun.mai ales incercarea de sinucidere a Mariei Frost.

[rvn]

A time to live, a time to die nu este un film despre saracie sau viata chinuita! Este in primul rand un film de o frumusete exceptionala a imaginii. Pe de alta parte e o rememorare a tineretii regizorului, varsta la care oricat de sarac ai fii, viata tot e frumoasa. Se simte clar nostalgia lui Hou dupa momentele acelea, iar personajele nici macar nu sunt sarace la inceput, ba chiar dimpotriva, declinul survenind ulterior. Da, exista destula suferinta in film dar exista si momente placute, ca in viata. Prin urmare, alegerea nu e bine formulata din start.

Tu vorbesti de "bogati", dar in Faces sunt si femei si barbati relativ saraci, care se prostitueaza practic. Si ei sunt redusi la formula unica de viata umana din Faces: suferinta in spatele mastii stralucitoare. Faces e o iluzie, lucru normal la cinema, dar agasant atunci cand are pretentii neindreptatite la profunzime. Filmul lui Hou s-ar putea sa-ti aminteasca mai mult de viata reala, de probleme pe care le putem avea cu adevarat fiecare dintre noi si de aceea te deprima.

am avut rabdarea ca filmul sa se downloadeze si l-am revizionat fara intreruperile de prima data, de pe youtube si parca a fost cu totul altceva.am vazut o frumusete aparte a lui, de data asta in primul rand datorita frumusetii exceptionale a imaginii,ca sa-l citez pe Twinsen.
frumusetea vine nu neaparat de la natura,caci nu ne aflam la poalele Alpilor,ca in luxosul stabiliment al lui Rohmer,ea vine de la tot ce misca si se afla in cadru : personaje,case,strazi,vegetatie,toate surprinse in diverse momente ale zilei si ale vietii. filmul este un fel de "amintiri din copilarie" in varianta moderna,numai ca povestea se desfasoara la capatul celalalt al lumii,in Taiwan, unde oamenii,chiar daca sunt altii la infatisare,au multe obiceiuri de viata simple, comparabile pe alocuri(pe mine chiar m-au frapat asemanarile) cu ale noastre,ale europenilor.
"a time to live, a time to die" este un film nostalgic de la inceput pana la final. dureros de trist in momentele cumplite ale mortii tatalui,mamei si bunicii,dar si plin de pilde despre ceea ce inseamna daruirea totala fata de familie,fata de frati si parinti.m-a miscat natura relatiilor intrafamiliale,lipsa gesturilor teatrale,naturaletea si felul simplu cum isi exprimau afectiunea si devotamentul,atat sotii intre ei,cat si parintii catre copii.si mai ales,mi-a adus aminte de propria copilarie,cand purtam si eu bascheti chinezesti si abia asteptam traditionala poza cu profesorii la sfarsit de an scolar.

[varu]

Intre timp am vazut si eu Faces si am ramas bulversat de filmul asta. Filmul asta e printre cele mai mari realizari ale cinemaului. E genial. Te face sa regandesti tot ce inseamna a face un film dpdv al regizorului si in cazul asta se simte mai mult ca nicaieri ca e vorba de chinurile facerii artei si de multa improvizatie si rezultatul filmului e un proces despre care nici regizorul nu stie de la inceput care e finalitatea si unde te duce creatia. Ai acces mai mult ca la orice alt regizor la bucataria interna din capul artistului. E greu de descris senzatia, eu asta am simtit, o bucata de creatie la care nu vezi doar produsul final, ci intuiesti toate mecanismele interne ale facerii filmului. Asta ma face sa spun ca e unul dintre cele mai mari filme facute vreodata.
Filmul asta nu e nici o poveste coerenta, nici o imagine slefuita. E brut si nefinisat.
Faptul ca e filmat numai din mana e o gaselnita geniala, faptul ca filmeaza chipurile alea din prim-plan e cea mai buna metoda de a arata durerea si goliciunea, e realitatea bruta. Nu e vorba de a simpatiza sau nu cu personajele, e vorba ca e extraordinar de real, nevroza e surprinsa extraordinar.
Dupa ce am vazut ce fel de filme face Cassavetes, filmele lui Woody Allen mi se par niste falsuri prin comparatie. Nevroze second hand. Faces e un varf de prin Himalaya, orice film al lui Woody Allen din cate am vazut (si am vazut peste 15) e cel mult Vf Moldoveanu.

Desi am un mare respect pentru Hou Hsiao-hsien, la meciul asta as fi votat cu doua maini cu Faces. Un film absolut uluitor, bulversant.