|
Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
Bine, dom'le, dacä insisti...
"Povestiri fantastice", de Michael Haulică
Un volum-şcoală
Acei cititori pe care concursurile de împrejurări i-au învrednicit a face cunoştinţă cu "antologia" de autor "Povestiri fantastice" au privilegiul de a beneficia de un valoros material didactic în ceea ce priveşte devenirea scriitorului român de SF. "Michael" Haulică este cum nu se poate mai reprezentativ în acest sens, din ambele puncte de vedere: calităţile sale incontestabile sunt tipice pentru aspiraţiile majorităţii tinerilor de la sfârşitul anilor '80 (acea perioadă atât de fecundă în care literatura noastră science-fiction şi-a cristalizat identitatea matură), precum şi de la începutul deceniului următor (când totul s-a destrămat sub tentaţiile haotice ale capitalismului sălbatic şi ale libertăţii de expresie excesiv înţelese), iar defectele, la fel de vizibile, exemplifică tarele standard ale etapelor formative de pe traseul oricărui asemenea condeier. E un lucru de la sine înţeles că autopsia acestui conglomerat de texte va fi remarcabil de revelatoare, cu atât mai mult cu cât iniţiativa lăudabilă a redactorilor de a selecta doar materialele considerate importante din noianul de pagini scrise prilejuieşte un studiu esenţializat şi la obiect.
Cu riscul de a deveni liniar, stufos şi cicălitor (pe care, însă, mi-l asum, dat fiind rolul pedagogic al acestui demers - destinat aşadar mai puţin marelui public şi mai mult tinerei generaţii de ucenici ai fandomului), voi începe prin a-mi structura recenzia filiform, reproducând în ordine notaţiile efectuate pe marginea fiecăruia dintre texte - pentru ca, în final, să încerc coagularea câtorva concluzii cuprinzătoare. În orice caz, veţi constata că nu puţine titluri au ocazionat la rândul lor asemenea comentarii de ordin general, pe care le voi evidenţia ca atare.
Înainte de toate, însă, remarc opţiunea derutantă a redacţiei de a grupa materialele într-o ordine fals-cronologică: deşi au apărut succesiv, volumele "Maria Mangalena" (1999) şi "Despre singurătate şi îngeri" (2001) conţin, de fapt, texte scrise în ordine inversă: cel puţin cele şapte alese din al doilea datează din perioada 1974-1984, câtă vreme selecţia celorlalte acoperă anii 1987-1996, astfel făcând parte nu numai din două genuri diferite (lucru firesc, de altminteri), ci şi din două etape evolutive inversate: cititorul începe cu un plonjon puternic în universul agresiv, dificil şi greoi al tentativelor autorului cu tendinţă spre SF, pentru ca apoi, fără veste, să se confrunte cu şovăielnicele sale tatonări experimentaliste de tinereţe, urmate de secţiunea "Aşteptând-o pe Sara" (2005), volum ce reuneşte încercările finale de recuperare a condeiului. Oricum, aceste observaţii se referă la elementul editorial al volumului, aşa că le putem pune punct aici, pentru a trece la disecţia literară propriu-zisă.
Antologia se deschide cu un exerciţiu destul de interesant pentru un debutant într-ale SF-ului, "Lipstick" (1987) - care, deşi insignifiant sub aspectul conţinutului, vădeşte totuşi o versatilitate de nivel mediu, regăsită imediat după aceea şi în "Sihala" (1987), dar mai ales pe tot parcursul creaţiei autorului, sub forme uşor diferite. Oricum, în a doua lucrare încep să se remarce şi agresivităţile stilistice şi textualiste care vor marca definitiv profilul scriitoricesc al lui Haulică, inclusiv notoriile sale calambururi şi jonglerii lexicale, deocamdată destul de simpliste ("zâmbitor / zombitor" e numai un exemplu). Aceeaşi povestire defineşte şi o altă trăsătură specifică a autorului: îndepărtarea cititorului prin teribilism excesiv. Orgia iniţială nu captează, ci decuplează, astfel omorând asimilarea zonei finale, care şi aşa e destul de subţire.
În "Noi, cei cu ochii arşi" (1987 - imposibil de evitat trimiterea la "Noi, cei din linia întâi", 1985, regia Sergiu Nicolaescu, pe care sper că autorul a dorit-o umoristică), începem să întrezărim tipul de microcosm pe care încearcă să-l construiască Haulică - trasat din câteva linii sumare în prozele acelor ani, pentru ca scrierile ulterioare să patineze insistent pe deasupra acestui crochiu: o lume închisă, autoconţinută şi autoinsuficientă, a simbiozei om-computer, a dependenţei de digital şi virtual, a schizo-identităţilor, complexelor, inversărilor valorice brutale şi idolatrizării violente a sordidului. În mod firesc, dată fiind frăgezimea vârstei sale sefistice, Haulică parcurge în aceşti ani meandrele cvasi-inevitabile ale expozitivismului ieftin, cuplat cu subtilitism pretenţios şi explicativism începătoricesc (ca să rămânem în zona propriei lui inventivităţi vocabularistice) - nu numai în porţiunile introductive, ci chiar şi prin zona punctului culminant (unde, de exemplu, personajul Miriam intră în scenă târându-şi tot cârdul de explicaţii biografice). Oricum, dacă stratul literar al povestirii încă şchioapătă, se impune în schimb formaţiunea de programator a autorului, care pornind de la acea generaţie a jocurilor video din epocă anticipează foarte competent variantele viitoare ale acestora, din perioada PC-urilor. Dintre stângăciile de scriitură, sunt de subliniat folosirea greşită a verbului "a trebui" (ex.: "trebuia acţionat rapid", tip de construcţie ce se va regăsi de nenumărate ori şi în paginile ulterioare, sau inadmisibilul "trebuiau"), şi mai ales obiceiul de a recurge excesiv la perfectul simplu, adeseori în contexte narative nepotrivite; domină verbul "fu", ajungând fatalmente şi la alăturări delicioase ca "fu trântit" sau "fu trimis". Se mai constată unele puştisme de exprimare ("bine plasat", "bine aplicată"), sau adorabila gugumănie "băutură amnezică" - săraca, ea de fapt se voia provocatoare a amenziei, nu suferindă de aceasta! Din fericire, dincolo de întreaga abundenţă de gafe, povestioara se distinge printr-o remarcabilă prefigurare a dependenţilor de computere şi de Internet, precum şi datorită perceptibilei frumuseţi poetice a unor fragmente.
"O portocală pe masă" (1987) pune punct, din fericire, obsesiei pentru portocale (fructe prezente, dacă nu mă înşel, cam prin toate textele anterioare - lucru deloc de mirare; era cea mai cruntă foamete ceauşistă, cu jinduirile, frustrările şi dorurile ei). Soluţia tipic textualistă a monologurilor paralele e interesantă în sine, dar nu duce nicăieri. Totodată, începe deja să apară repetitivitatea unor artificii stilistice: "psiholimpiadă", "psiholograme" - mă mir că până la sfârşitul volumului n-am avut de-a face şi cu "psiholoangări", "psiholocaust" (că tot e politically correct), "psiholeaginoase", "psiholtenisme", "psiholecuţă" sau "psiholiţă de noapte". Nu lipseşte nici clasica folosire a cuvântului "devălmăşie" cu sensul eronat de "învălmăşeală" - mă rog, putem înţelege că scriitorul, în focul creaţiei, se mai şi lasă dus de val, da' redactorul ce-a păzit?
O variaţiune pe aceeaşi temă din "Noi, cei cu ochii arşi" (formulă predilectă în creaţia autorului) ne oferă "Jocurile olimpice ale războiului" (1987), conturând şi mai puternic starea de text atât de încâlcit, încât nu te prinde, orice-ar fi. Am simţit nevoia să notez doar sintagma "proteză cerebrală", suferindă de acea tipică boală a copilăriei SF: denumirile peste poate de explicite, ca să-nţeleagă tot poporu' ce şi cum (observaţie valabilă şi pentru notorii "motocentauri" - deşi aceştia, de bine de rău, sună destul de melodios). Dacă ar fi frecventat cenaclurile SF ale perioadei, tânărul autor avea toate şansele să lase rapid în urmă acest nărav infantil - pe care noi îl combăteam sub eticheta stereotipului "robochelner"; ţin bine minte o controversă pe tema "robochelnerului", între Cristian Tudor Popescu şi George Ceauşu, chiar în vara acelui an, la Zilele Cenaclului Henri Coandă de la Craiova.
O îmbârligătură şi mai îndrăzneaţă, din aceeaşi familie, "instalaţia de câmp antiradiant", ne oferă "Mireasma târzie a morţii" (1987), titlu în care regăsim ecouri din "Mireasma ploilor târzii" (1985, regia Mircea Moldovan) şi "Lumina palidă a durerii" (1981, regia Iulian Mihu) - iar în cuprins vom descoperi şi o parafrază după prima secvenţă din "Dacii" (1967, regia Sergiu Nicolaescu), la fel de nemotivată. De data asta, povestirea împrumută structura unui microroman destul de ambiţios - şi este cea dintâi care porneşte de la o premisă realmente incitantă. Mai mult decât atât, conţine un paragraf chiar foarte amuzant (penultimul de la pagina 67, cu târcoalele în jurul cilindrului şi bătrânii cu bastoanele - un gen de umor folosit destul de rar, din păcate, căci pare să-i reuşească cel mai bine lui Michael Haulică) şi, în genere, are un anume potenţial tematic şi ideatic. Dintre stângăcii, vom puncta construcţia nefericită "O portieră se deschise, însă foarte puţin" (care se mai şi repetă, semn că lui Haulică tare i-a mai plăcut în şcoală "Mistreţul cu colţi de argint" al lui Ştefan Augustin Doinaş), agramatismul "vor trebui", fraza complet ilogică de la începutul paginii 68, acordul şchiop din capul paginii 69 ("Panaşul coifurilor ţuguiate le atârna flasc, pe spate" - toate coifurile aveau un singur panaş, sau cum? Ca să nu mai vorbim de rima involuntară), construcţia cu fracturi multiple de la pagina 69 ("Scoate-o! răcni Glas ca răspuns la codeala celuilalt care se dezbrăcă apoi, dându-i un fel de ceva ce ar fi putut să fi fost cândva o cămaşă. Şi mai ales albă." Bine-bine, e clar că Haulică încearcă să fie novator, original cu orice preţ, iconoclast, ba chiar şi "deconstructivist", cum în deplină necunoştinţă de cauză îl gratulează o doamnă pe pagina de complimente dinaintea cuprinsului cărţii - dar o regulă elementară a tuturor speciilor artistice postulează că, pentru a fi neconvenţional trebuie neapărat să stăpâneşti mai întâi la perfecţie corectitudinea cea mai clasică. Nu poţi să sari direct la invenţii revoluţionare, fără plasă, că cazi! În orice cazi... ăsta, caz, nuveluşca are un anumit potenţial şi, refăcută, dezvoltată, mai bine echilibrată, ar avea şanse să iasă din ea ceva drăguţ.
"Sinuciderea din strada Mierlei" (1985), deşi trezind şi ea în final fatidicul "Ei, şi?", măcar vădeşte apetenţa autorului pentru prozaismul de mahala, pe care-l stăpâneşte cu vervă, uşurinţă, şi chiar o fărâmă de har (deşi aceste zone delicate necesită sclipiri mult mai puternice, pentru a se converti estetic cu adevărat). Mai facem aici cunoştinţă şi cu formula paragrafizărilor ciudate, pe care Haulică o va folosi mult şi bine de-acu-nainte, după principii numai de el ştiute - şi ne convingem din nou că omul nu le are deloc cu timpii narativi: "înnebuniră" din finalul paragrafului al doilea pică fixamente ca nuca-n perete. Ar trebui să le explice cineva, atât lui cât şi distinsului său redactor, că există nişte reguli de asociere între imperfect, perfectul simplu, perfectul compus şi mai mult ca perfect, guvernate şi de contextul epic. De asemenea, semnele de punctuaţie nu se pot îngrămădi chiar oricum: numai amatorii pun virgulă după semnele întrebării şi exclamării, sau după linia despărţitoare.
În armată aveam un apevist care spunea "zargou" - ca hibrid între "jargon" şi "argou". Michael Haulică nu merge chiar atât de departe, el se rezumă la "jargou" - în deschiderea povestirii "Mufişti, gofreni şi noduri" (1992), altă bizarerie gratuită din nişa protomatrixială atât de dragă lui, vag influenţată de "Călăuza" (1979, regia Andrei Tarkovski), fără alt scop decât măreaţa lovitură de teatru din final, când descoperim că termenul "gofren" a fost inventat doar pentru ca aurolacii să-l poată striga pe protagonist: "Ollie, gofrenul! Ollie, gofrenul!" - calambur care mi-a trăsnit şi mie prin minte, încă din adolescenţă, dar nu l-am considerat atât de deştept încât să merite includerea în vreun text, darămite ditamai povestirea.
Aceeaşi obsesie a jocurilor - şi, din nou, "devălmăşie" pus aiurea (scumpete mică, vorba asta semnifică o formă de proprietate funciară, nicidecum "învălmăşeală"!) plus cacofonia "juca cum" - revine în "Jucător pe viaţă, indexat la paladini" (1993), unde întâlnim şi o serie de personaje şi specii extraterestre destul de interesante - păcat numai că autorul nu prea ştie ce să facă în continuare cu ele. Printre cele mai reuşite combinaţii de cuvinte folosite aici se distinge numele Quasarrakis, iar finalul e, din fericire, acceptabil. Totuşi, este şi primul text care pune cu acuitate problema inconsecvenţelor de stil şi stare: ironii ieftine inserate în contexte dramatice, sau invers, şi multe altele... Poate că pentru Haulică e cam târziu ca să pornească a la recherche de l'enseignement perdu, dar tinerii în curs de formare pot învăţa, din exemplul lui, că şi sub acest aspect funcţionează acelaşi principiu pe care l-am enunţat mai sus: pentru a fi special, trebuie în primul rând să fii corect (vorba ceea: omul inteligent învaţă din propriile greşeli; înţeleptul învaţă din greşelile altora; iar prostul nu mai are ce învăţa, că le ştie deja pe toate). Paradoxal, contrastant, surprinzător, nu e totuna cu incoerent, inconsecvent, incongruent. Şi mai există o regulă înrudită, la fel de importantă: una e să fii ambiguu, subtil, implicit, complex, şi cu totul alta înseamnă neclar, stufos, încâlcit, complicat.
Aici, de altfel, se conturează pentru prima oară extrem de clar una dintre problemele majore ale exerciţiilor hauliciene: povestirea de faţă e greu de urmărit, dar nu e incitantă, nu te cheamă să revii asupra ei pentru a o reciti şi a o înţelege treptat-treptat (ca în cazul altor autori mai mult sau mai puţin moderni şi doar aparent dificili, cum ar fi Kundera, Durrell, Beckett, etc.), ceea ce-i pune diagnosticul unui soi de autism literar.
Iar altă problemă caracteristică a autorului e că lumea asta a lui nu creşte, nu se aprofundează, nu are adâncime - toate prozele nu fac decât să surfeze expeditiv peste ea, în interminabile până la exasperare variaţiuni pe aceeaşi temă. Aşa se întâmplă şi în "Cornelia cu sânii goi" (1993), care începe aproape direct cu o frază confuză prin incorectitudine şi stângăcie: "Un zgomot de geam spart, un ţipăt şi ştiu că este înăuntru" - corect: "că era înăuntru" (mă rog, acest tip de dezacord temporal e recurent pe tot parcursul volumului, şi din păcate nu s-a găsit nimeni să-l observe); în plus, cuvântul "ştiu", ca perfect simplu al verbului "a şti" la persoana a treia singular e o formă destul de ingrată şi derutantă, pe care e mai bine s-o evităm; un redactor profesionist ar fi corectat uşor propoziţia, sub forma: "Un zgomot de geam spart, un ţipăt şi-şi dădu seama că era înăuntru." În fine, aici mai e cum mai e, dar şi în continuare vom regăsi aceeaşi folosire cu precădere a perfectului simplu, proprie novicilor (lucru nu lipsit de însemnătate, de vreme ce în 1993 Haulică publica deja de aproape douăzeci de ani!). Altă construcţie puerilă apare la pagina 114: "se făcu că n-o vede", la care se adaugă multe alte formulări prea lejere, în contrast inestetic cu altele, exagerat de pretenţioase, vădind din nou sus-menţionata incapacitate a prozatorului de a stăpâni un stil unitar (unitar, desigur, chiar şi în voita sa diversitate). Se impune a fi menţionată şi marota referenţialităţii - cum îi place ceva de altundeva, are n-are treabă, hop în text, că sună bine! Paragraful ăla al doilea, cu geamul spart, se termină cu cuvintele "Alte glasuri, alte încăperi", fără alt motiv decât ca să ştie tot leatu' că Michael l-a citit pe Truman - se potriveşte la fel de nucanperetistic ca replica voit satirică "Nimic nou pe frontul de vest!" rostită de Theodor Danetti în rolul snobului Consilier din "Pas în doi" (1982, regia Dan Piţa) - şi vor mai fi, vor mai fi şi-n alte... pagini, alte povestiri. Până una alta, pe aceeaşi pagină, ne râde vesel în soare o scriere complet bramburită a numeralelor: "Thomas Philip Hutchinson, 46 de ani, originar de pe Corona, a patruzecişidoua vizită pe Nova Tortuga (...)" - alooo, domnu' redactor de carte! Dormim în front, sau ce facem aicea...? La pagina 115, o virgulă lipsă (nici pe departe singura din volum, ba nici măcar din frază - au mâncat două chiar) odrăsleşte un transfer semantic de toată frumuseţea: "La capătul holului hârjoana helpaşelor departe de a se fi terminat, părea că de-abia se-ncinge." Dacă lipsa virgulei de după "holului" e doar o scăpare în sine, a următoarei are dublul efect de a sugera că helpaşele erau departe de a se fi terminat, şi de a o face pe singura rămasă, biata, să cadă moţ între subiect şi predicat. Noroc că mai jos, pe patru rânduri, apare din nou o sclipire de inspiraţie şi umor (în paragraful finalizat cu "Ca la mama acasă, ce mai!")
La pagina următoare, avem plăcerea unui banc cât se poate de original: "Doar sunt o doamnă, nu? Ce paştele mă-sii!" (Păcat că n-o auzise pe aia cu şcoala de balet şi de bune maniere, că sigur o băga în carte!) Câteva rânduri mai jos, altă construcţie de o fluenţă antologică: "Şi mâna lui înşfăcă mâna Corneliei trăgând-o spre mijlocul sălii. Fata se propti bine pe picioare, se zmuci şi cei doi se opriră." (Cu zî; sublinierea noastră.) Puţin mai încolo, "Dar chiar n-ar mai fi suportat..." (sublinierea noastră, rimele lui) şi încă o frază începută cu "Dar", pe rândul următor; de sinonimul "însă", numai bun pentru a evita repetările şi aliteraţiile parazitare, se pare că n-au auzit.
Pagina 122, jos, noi jocuri din topor: "Nu era uşor de stat cu ei la masă. Timp de o oră Generalul nu ştiu niciodată ce vor." No comment. (Urmeză o frază kilometrică, dar haotică, pe care n-o înţelegi decât dacă, din cine ştie ce pulsiuni masochiste, o citeşti de trei ori.)
În fine, pe la 123, mai dăm de-un "dacă cuiva", şi de adorabilul "Cornelia se ridică în picioare dărâmând câtea pahare". Rima, treacă-meargă, da' mă-ntreb cu ce le-a dărâmat - cu târnăcopul, cu buldozerul, sau prin implozie?
La fel ca marea majoritate a celorlalte povestiri din volum, şi aceasta sfârşeşte prin a ne lăsa cu aceleaşi întrebări existenţiale: care-i miza - şi, mai ales, care e ideea? Devine tot mai clar că peste tot avem mize stereotipe şi minore, finalizate prin idei subţiri, dacă nu chiar absente cu desăvârşire.
"Colecţionarul" (1993). Ete scârţ!
"Paznic de gând" (1993). În sfârşit, răsplata unei povestiri chiar reuşite - una dintre cele mai bune din volum. Păcat numai că îi lipeşte un twist final semnificativ (cam ca tuturor) dar, din fericire, aprope de sfârşit ne propune un aforism cu adevărat înţelept, pe care recunosc că mi l-am şi însuşit pentru întrebuinţări ulterioare: "Şi niciodată să nu te înşele curăţenia desăvârşită. Ea poate ascunde multe vicii. Ea însăşi este un viciu!" Este încheierea unui fragment de o remarcabilă frumuseţe, exemplificând faptul că principala virtute a lui Michael Haulică e harul combinaţiilor insolite. Dacă, de-a lungul celor trei decenii şi jumătate de scris, ar fi învăţat să şi le gestioneze judicios şi echilibrat, există mari şanse să fi ajuns la nivelul unui prozator nu numai profesionist, ci chiar bun sau foarte bun, fiindcă potenţial avea! Aşa, însă - din nou, aviz amatorilor (în ambele sensuri!): aceste jocuri întrec cu mult orice măsură, devin indigeste şi repetitive, ajung la o paradoxală banalizare (sau, cum se spune în limbaj de specialitate: "tot timpul sub plafon"); lipsa de modulaţie, absenţa unor recesare intervale de respiro, determină textele să fie liniare, plicticoase, enervante. În ultimă instanţă, toate aceste "dezlănţuiri" (de tot felul) ale autorului rămân înduioşător de copilăreşti - ceea ce, în anumite limite, n-ar fi rău deloc, ba chiar cât se poate de firesc, căci orice artist, în veşnica lui prospeţime, ascunde în el un copil perpetuu, arta fiind imposibilă fără spiritul ei ludic prin excelenţă.
"Viermele perfecţiunii" (1993) începe prost (şi nu numai din cauza propoziţiei eliptice "Mai ales împotriva" din finalul paragrafului trei (corect ar fi fost sau "...împotrivă", sau "...împotriva ei") şi suferă de aceeaşi boală ca majoritatea celorlalte povestiri autodeclarate SF: deşi se petrece în viitor (sau pe altă planetă, sau într-un univers paralel, sau la dracu-n praznic - pe scurt, în altă lume), toţi vorbesc la fel ca-n vremurile noastre, ba mai şi gândesc aşa, pe deasupra. Este alt cusur specific sefiştilor boboci: acela de a creiona sumar modelul unei lumi futuriste sau extraterestre, pentru a translata apoi în ea, angro, mentalităţile şi verbiajul contemporan. Aici, efectul e exacerbat de nivelul ostentativ şi, ca atare, fals al colocvialismelor, la fel de tipic pentru începători - cum tot proprie neiniţiaţilor este şi apucătura de a prinde din zbor câte o idee şi a o mulge la maximum, acolo pe loc, ca şi cum în toată lumea numai despre aia ar fi vorba; nici gând s-o includă într-un sistem organic, mai cuprinzător, mai complex. Aici, desigur, măreaţa idee exploatată nemilos este cea a modei imperfecţiunii, pe care autorul o dezvoltă subţire, supralicitat, urmând o logică total confuză care-l duce într-un demonstrativism la fel de isteric ca obsesia spre urât, prost şi rău a personajelor.
În schimb, e savuros începutul de la "Neverly Hills" (1993), care afişează dedicaţia: "Anei-Maria Negrilă, ca semn de preţuire", după care se deschide cu "...morţii mă-tii". Poate că Haulică a fost ironic în sens pozitiv (ca între prieteni buni care-şi permit asemenea glume), sau negativ (ca faţă de o japiţă pe care o asiguri sarcastic de bunele tale sentimente), sau poate că pur şi simplu nu şi-a dat seama ce-a scris. Prefer să nu strivesc corola de minuni a acestui demaraj povestitoricesc, pentru că oricum n-am înţeles nimic din aberaţia inutilă care se întinde pe următoarele trei pagini şi jumătate şi nici mort nu m-aş aventura s-o mai citesc încă o dată.
Noroc că următoarea, "Maria Mangalena" (1994), ne propune un nucleu vag-lucid, destul de interesant. La fel ca aia cu mireasma ploilor târzii, sau cu ce era, ar merita o reabordare, spre a fi transformată în ceva valid.
Ajungem, astfel, la unul dintre cele mai interesante texte, "Motocentaurii dorm singuri" (1993), alt caleidoscop destul de abil al formelor fără fond, cu o bogăţie imaginativă de netăgăduit, care pune o problemă deosebit de semnificativă: deşi sunt relativ armonios integrate în sistem, elementele obscene rămân pornografice din cauza absenţei oricărei mize de conţinut. Ar fi cazul să devină clar pentru toată lumea că orice încălcări de tabuuri pot fi validate numai în condiţiile susţinerii prin justificări ideatice proporţionale cu îndrăzneala lor - altfel, efectul va fi contrar celui dorit: vitejie similară cu a ştrengarilor care scriu FUT pe ziduri şi fug (sau, dacă n-au nici măcar bunul simţ de a se ascunde, stau pe loc şi se hlizesc mândri).
La fel de teribilistă este şi asocierera elementelor daco-getice cu fantasticul tehno-futurist - Haulică n-o legitimează prin nimic, o face şi atât. Devine tot mai clar că el nu scrie SF propriu-zis, ci mai degrabă acest soi de fantastic tehno-porno- futurist-mitico-arhaic-space-operetistic, toate la un loc şi cam fără nici un Dumnezeu. Produsul final (dar nu finit, niciodată finit, din păcate - căci la fiecare text ar mai fi enorm de lucru) nu se poate numi tocmai literatură, ci e mai degrabă un fel de poezie picturală în proză. Iar relaţia cam abulică între cele trei specii artistice face ca totalul să fie evanescent, inconsistent, imaterial - ceea de exacerbează dezagreabil (cu sensul de inestetic) impactul, oricum riscant de puternic, al elementelor violente (naturaliste, sexuale, argotice, etc.)
Un început bun, urmat de o muzicalitate plăcută pe tot ansamblul ei, o caracterizează pe "Hanni, femeia lui Mano" (1994). O singură observaţie: contextul nu justifică forma populară "se-nvârte" a verbului "se învârteşte".
Altă povestire dintre cele mai reuşite este "Full contact" (1994), unde conţinutul erotic reuşeşte, în sfârşit, să se desprindă de pornografie, dat fiind că are o respiraţie suficient de amplă (unul dintre puţinele cazuri în care lungimea textului acţionează mai mult în folosul acestuia, decât în dauna sa). Păcat totuşi că, simultan, lungimea sus-amintită nu reuşeşte să evite o anume diluare, din cauza aceleiaşi cronice subţirimi a conţinutului. O invenţie lingvistică interesantă: "însomnoraţi".
În "Singurătatea ploii violete" (1995), ar fi de remarcat imaginea foarte puternică (pe gustul meu, recunosc!) a gravidei spânzurate de păr (cu toate celelalte detalii), şi faptul că, în înşiruirea "gol, golaş, golit, golumb" a uitat tocmai "golan" - unde mai pui că, după cum reiese din povestirea care încheie grupajul, Michael a golan antiiliescian, la fel ca mine! (Urmează "Ucideţi binefăcătorul", 1995, care din nefericire nu mi-a spus nimic.)
...Apoi, "Căinţa" (1995): începe binişor - dar, din nou, prea direct expozitiv. Se observă limpede că povestirea este foarte tributară stării de spirit din România anilor 1990-1995 - ceea ce, deşi legitim, e totuşi un factor de limitare valorică în artă. Lumea descrisă, cu atmosfera ei, este într-adevăr interesantă - însă, ca de-atâtea ori, e prea sordidă, autoturtindu-se din exces de zel. În genere, panorama imaginată e exagerat de amplă pentru doar încă un joc cu miză minoră. Nu lipsesc nici deja consacraţii paşi cu stângul pe terenul exprimării literare (cacofonia "fu dată", sau un "altădată" undeva unde trebuia să fie despărţit), precum şi o gravă carenţă de dezvoltare logică: peste tot se vorbeşte de "siddiţi" (seropozitivi), dar nicăieri nu e abordată situaţia bolnavilor propriu-zişi de S.I.D.A.
Se conturează astfel o încremenire în proiect de tip special: autorul a rămas fixat nu în procesul de creaţie, ci în cel de asimilare. Sau e complet refractar la îndrumări, sau nu s-a găsit cine să-l înveţe - variantă mult mai probabilă, căci înainte de 1990, când forfotea fermentul şcolii literare a cenaclurilor, n-am prins deloc de veste despre existenţa lui, iar mai târziu fenomenul a intrat într-un declin accentuat din care abia recent a început să dea semne de trezire. Pe scurt, în atâţia ani, a evoluat prea puţin de la stadiul de tânără speranţă, epuizându-se undeva peste nivelul debutantului, puţin mai jos de cel al scriitorului SF cu drepturi depline, deasupra căruia începe traiectoria spre acceptarea pe tărâmul literaturii mainstream.
"Ultimul mandat" (1996) este şi ultimul text din acest grupaj ce s-ar fi vrut tangent cu literatura science-fiction. Dincolo de boala virgulelor presărate arbitrar şi necorectate de nimeni, e un pamflet anti-Emanat simpluţ, care nu aduce nimic nou faţă de scrierile anterioare. Se distinge doar printr-o încercare moleşită de twist final - care, dorindu-se sugestiv, nu reuşeşte să fie decât neclar. Dacă n-am mai zis, repet (vorba lui toale major Coman de la Caracal): a fi sugestiv e o calitate; a fi neclar, e un defect.
Ne întoarcem apoi în timp cu vreun pol de ani, ca să vedem cum scria Michael Haulică la începuturile lui zburdalnice. "În hol" (1974) e un exerciţiu promiţător, tipic pentru adolescenţii experimentalişti. "Anotimpul de praf" (1979) pare să fie prima abordare a acestui obsesiv motiv apocaliptic, reluat până la suprasaţietate pe tot parcursul volumului şi al deceniilor. Încă de tânăr, autorul se remarcă prin cunoscutele sale bâlbe ale timpilor narativi de care nu se va dezbăra niciodată, plus mania diformităţilor fizice, într-un text de o deplină gratuitate, plin de metafore ieftine şi cu un final tezist şi expediat. "Lebăda" (1980) oferă o mostră de suprarealism nesusţinut, iar "Gramatica deasupra oraşului" (1982) are un titlu care sună bine.
Aşa, şi...? ne simţim datori să întrebăm din nou, de data asta după "Acela care" (1983), text ce face iar mare tapaj pentru o tratare atât de schematică a dogmatismelor, superstiţiilor, fixaţiilor, clişeelor de gândire în general. După ce încă o dată ne bagă pe gât praful sezonier şi folosirile aiuratice ale perfectului simplu (perseverrare diabolicum!), povestirea încearcă o formulă de final şocant care nu e decât buimac şi fâsâit.
"Copiii liliacului" (1984) e doar un alt exerciţiu de stil, în schimb "Neguţătorul de vise" (1984) e singura povestire bună a acestei perioade de iniţiere - lucru firesc: omul publica deja de zece ani, era şi timpul să-i reuşească măcar o schiţişoară, acolo! Mă întreb doar de ce în text scrie "romîn" (cu î din i), şi ce-i cu greşeala de logică de la pagina 235, sus: "Am auzit că nu te lasă decât o dată. Are o listă pe care te trece şi dacă eşti acolo, salut! Nu mai visezi. Rămâi doar cu amintirea." Cu virgulele mâncate ne-am obişnuit (că de, cum să uităm ce foame făceam în 1984?), dar "nu"-ul care-ar fi trebuit să fie între "dacă" şi "eşti" ce-o fi păţit? Cineva a fost căscat, asta a păţit: sau autorele, sau redactorele, sau - cel mai probabil - ambii doi.
(Una peste alta: inadmisibil de multe scăpări, pentru un volum atât de ambiţios şi cu asemenea pretenţii de minuţiozitate; ţin minte, prin 1991, când lucram la Iris, editura lui Sorin Ştefănescu, şi încă se mai tipărea cu plumb, luam şpalturile la bibilit de câte zece ori, nici măcar o ghilimea să nu rămână nelalocul ei... Dar mă rog, unii-s cu meseria, alţii mai mult cu gura...)
(...)
|
21 Sep 2010, 15:01
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
