Poezia

[Cretzulynne]

Fericirile



Fericiţi cei care au aflat pînă cînd

Fericiţi cei care au aflat pînă unde

Fericiţi cei care ştiu din propria experienţă

Fericiţi cei care ştiu din experienţa celorlalţi

Fericiţi cei care au aflat de ce

Fericiţi cei care au uitat de ce

Fericiţi cei care n-au întrebat şi au aflat

Fericiţi cei care au întrebat şi n-au aflat nimic



Fericiţi cei care se apropie

Fericiţi cei care se îndepărtează

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul nu are capăt

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul se înfundă brusc



Carnea e sfîrtecată de o contradicţie de termeni

pe patul de moarte trupul se tîrîie pînă la margine şi

se aruncă în hău:

mai suna-veţi pentru mine stele din sînge?

mai afla-veţi unde se varsă sîngele tuturor?



Fericiţi cei care au încheiat o înţelegere

Fericiţi cei care au încălcat toate înţelegerile

şi acum îi aşteaptă viaţa la cotitură

Fericiţi cei care au uitat de ce – oricum răspunsul

era aproximativ,

oricum mai urma ceva care ar fi schimbat ordinea lucrurilor

Fericiţi cei nefericiţi pentru ei ziua se naşte cu vinovăţie



Fericiţi cei mutilaţi din iubire

Fericiţi cei care au abandonat cînd mai aveau atît de puţin,

atît de puţin –

Fericiţi cei care au plătit totul în viaţă

şi le-a mai rămas o mulţime de mărunţiş

cu care pot să joace pe mize obscure la zaruri



Fericiţi cei care ar fi vrut altceva de la soartă

Fericiţi cei care au urcat pînă în vîrf

şi de acolo n-au mai ştiut dacă să se întoarcă acasă

să aducă pîinea ca un trofeu

sau să rămînă ca martori ai propriilor ascensiuni



Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic

Fericiţi cei care vor să ştie totul

şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie

pe cînd fluturele spărgea crisalida

pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă



Fericiţi cei care sînt pe punctul de a cîştiga războiul

dar le mai lipseşte un moment de ură

Fericiţi cei care spun nu

cînd eu sînt pe cale să adun la un loc

stelele din două nopţi diferite



Trăiesc laolaltă cu cîţiva morţi

şi cu cîţiva vii

de prea multe ori morţii îi încurajează pe cei vii:

rezistă, rezistă,

l-am auzit pe Dumnezeu cu urechile mele spunînd

că viitorul nu-i atît de negru!



O mulţime de lucruri nu le-am trăit dar mi le amintesc

pe altele le-am trăit, dar le-am uitat



Fericiţi cei care pînă la urmă au conchis

că viaţa nu e mai importantă

decît o călătorie în care sufletul trage hoitul după el

ca să-i arate ce lucruri minunate

ar fi avut de pierdut

dacă ar fi ezitat să se nască



Fericiţi cei care au urcat

Fericiţi cei care au coborît

îi urmăresc şi pe unii şi pe alţii

se tîrăsc pînă în centrul oraşului,

chiar de mai multe ori pe zi,

de fiecare dată o fac cu determinarea cu care ar săvîrşi

un ritual.



Trag cîte o linie pe perete

la fiecare plecare, la fiecare sosire.



Poate că într-o zi ar trebui să le spun

dar poate că e mai bine să nu ştie

http://revista-euphorion.ro/poezii-d...alui-gheorghe/

[victor_homescu]

=**Cand rostesc cuvîntul Viitor/prima silabă aparţine deja trecutului/Cand rostesc cuvîntul Linişte/o risipesc/Cand rostesc cuvîntul Nimic/creez ceva ce nu încape în nici o nefiinţă**,primeste,1996,Premiul Nobel pentru Literatura„pentru o poezie care,cu o precizie ironica,permite contextului istoric si biologic sa iasa la lumina în fragmente de realitate umana”,Wislawa Szymborska (1923-2012),poeta,eseista si traducatoare poloneza.a fost descrisa ca „Mozart al poeziei”/ „Moartea,fara sa exageram=Nu exista viata/care cel putin o clipa/ sa nu fie nemuritoare//Moartea întârzie întotdeauna exact cu acea clipa/În van scutura clanta unei usi invizibile/Nimanui nu-i poate sustrage timpul atins“,a tinut la calitatea scrisului sau,nu la numarul cartilor publicate,20 de volume,intrebata de presa de ce publica atât de putin,Szymborska da un raspuns memorabil=„Public putin pentru ca nu uit ca am în casa cosul pentru gunoi”,o perioada sprijina,ulterior s-a delimitat de ideologia socialistă,volumele de debut au fost singurele concesii pe care aceasta le-a facut regimului politic,aderăra si se retrage din partidul comunist,1966,a fost distinsa si cu alte prestigioase premii,Herder,1995, Goethe,1991,opera sa a fost tradusă in engleză,majoritatea limbilor europene,in Romania,de remarcat traducerile polonistului Constantin Geambasu,dar si in arabă,ebraică,japoneză,chineză,scriitoarea a trait 88 de ani,împacata cu lumea si viata,*(În garderoba naturii)**Soarta mi s-a aratat/binevoitoare pâna acum/S-ar fi putut sa nu-mi fie data/memoria clipelor bune/Ar fi putut sa-mi fie rapita/înclinatia spre comparatii/As fi putut fi eu însami=dar fara sa ma mir/iar asta ar fi însemnat/sa fiu altcineva**,geniul sau poetic,certificat in poemul(Vermeer)/„Cât timp femeia din Rijksmuseum/în linistea pictata si în concentrare/toarna laptele,zi dupa zi/din urcior,în castron/Lumea nu merita/sfârsitul lumii”=
***
(Wislawa Szymborska,in discursul de la Academia Suedeza:„Poetul,daca este un poet adevarat,trebuie sa-si repete întruna:«Nu stiu»Cu fiecare poem scris el încearca sa explice ceva,dar îndata ce îsi încheie poemul e din nou cuprins de îndoieli,îsi da seama ca explicatia lui e partiala si de scurta durata.Si atunci mai încearca o data si înca o data.Toate aceste probe ale nemultumirii sale istoricii si criticii literari le vor numi«mostenire literara»”)
***
(Chinuri)
Nimic nu s-a schimbat.
Trupul tot prada durerii,
îi trebuie hrana si aer si somn,
are pielea subtire si sânge dedesubt,
un set adecvat de unghii si dinti,
oasele se pot rupe, articulatiile se pot luxa.
Toate acestea se pot numi chinuri.
Nimic nu s-a schimbat.
Trupul tremura cum tremura
înaintea Romei si dupa,
în secolul douazeci înainte si dupa Christos.
Chinurile sunt aceleasi,doar pamântul e mai mic,
si orice s-ar întâmpla pare bine de cealalta parte a zidului.
Nimic nu s-a schimbat. Doar oamenii sunt mai multi,
pe lânga insultele vechi au aparut unele noi,
reale, imaginare, temporare sau deloc,
doar urletul trupului le raspunde,
razboiul este si va fi mereu un urlet al inocentei
gradat dupa scala valorica a timpului si tonalitate.
Nimic nu s-a schimbat.Poate doar manierele, procesiunile,sau dansurile.
Totusi,mâinile care acopera protector capul se misca la fel.
Trupul se zvârcoleste,tresare,se zbate,
picioarele-i cedeaza,cade,genunchii dor,
devine cianotic,se umfla, saliveaza, sângereaza.
Nimic nu s-a schimbat.Poate doar granitele,
padurile,coastele, deserturile si ghetarii.
Prin aceste decoruri bântuie sufletul,
dispare, reapare,se apropie,se-ndeparteaza,
strain lui, evaziv,uneori sigur,alteori nesigur ca exista,
cât trupul mereu este si este si este
si nu-si gaseste locul niciodata.
***
(Utopia)
Insula unde totul e limpede.
Ai pamântul sub picioare.
Singurele cai sunt cele de acces.
Arbusti îndoiti sub greutatea dovezilor.
Aici creste Arborele Supozitiei Juste
cu toate ramurile dezmembrate din vremuri imemoriale.
Arborele Întelegerii,uimitor de drept si simplu,
tâsneste lânga izvorul Aaaa,pricep.
Cu cât mai des hatisul,cu atât mai vasta perspectiva:
iata Valea lui Evident.
Daca apar dubii,mintea le-nlatura imediat.
Ecouri stârnite din senin
explica acut toate misterele lumilor.
Pe dreapta,o grota-n care zace Sensul.
Pe stânga,Lacul Convingerii Ferme.
Adevarul,desprins din adânc,unduieste deasupra.
Încrederea Absoluta se-nalta deasupra vaii.
Vârfu-i ofera perspectiva ideala a Esentei Lucrurilor.
Desi fermecatoare,insula e pustie,
iar stersele urme rasfirate pe plaje
duc toate catre mare.
Ca si cum n-ai decât sa pleci,
sa te arunci,sa nu mai revii din adâncuri.
Din nepatrunsul vietii.
***
(Piatră funerară)
Aici zace ca o străveche virgulă,
autoarea câtorva poezii.Pământul cu grijă
o înconjoară,cu toate că trupul ei
nu făcea parte din nici o grupare literară.
Pe-al ei momânt nu văd să iasă la iveală
altceva decât rime însăilate,brusturi şi bufniţe.
Trecătorule,creierul electronic scoate-l din geantă
şi cugetă o clipă la a Szymborskăi soartă

https://www.culturapoloneza.ro/event...rlc.faceb ook

[victor_homescu]

O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.
De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.
Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?
Voi, pure fiinţe.
În timp ce feţele noastre
se zbârceau, urâţindu-ne,
voi rămâneaţi pâine proaspătă.
Nici despărţirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-aţi schimbat în ceea ce sunteţi, dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.
Noi, ca rupţi dintr-un munte,
adesea de mici
colţuroşi; uneori
ciopliţi fericit;
noi, aşchii de piatră,
peste flori prăvălite.
Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmaţi cu credinţă
urcuşul bărbatului.
Noi, adesea jigniţi de noi înşine
lesne jignindu-vă însă, şi cu plăcere,
şi din nou la nevoie jigniţi.
Noi, ca nişte arme-aşezate
cu furie-alături de somn.
Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
şi îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însinguraţi.
(Rainer Maria Rilke)
***
-Ce bine că esti-
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt/(Nichita Stanescu).

[victor_homescu]

Poezia trebuie să stea pe pervazul geamului și să vorbească
limba celor ce stau în picioare pe pervazul geamului.
Poezia trebuie să danseze,
să chițăie limba șoarecelui care trăiește
sub scenă și se teme
de sălbatica tandrețe a dansului.
Poezia trebuie să bată la ușă
domol sau nebunesc.
Nu trebuie să atingă soneria.
Poezia trebuie să viziteze Barcelona
și acolo să vorbească engleza.
Poezia trebuie să se odihnească,este esențial să se odihnească.
Poezia nu trebuie să fie poezie.
Trebuie să fie hrana care vorbește.
Poezia poate fi o dulceață,
adică, un fruct mort și gustos.
Poezia poate fi zaharină,
adică, un îndulcitor artificial și canceros
Poezia poate construi
o casă
un spital
o școală
o pușcărie
o sinagogă,
dar ea preferă
să descopere
un izvor de lapte în mijlocul unui oraș.
Poezia trebuie să doarmă, să doarmă și să viseze poezie.
Poezia trebuie să se întindă, să se întindă și să vorbească
în somn.
Poezia trebuie îngropată
în pământ
și să vorbească limba morților.
Poezia trebuie să aibă grijă de cei bolnavi.
Poezia trebuie să se submineze pe sine,
să se anuleze pe sine,
să se trădeze pe sine,
să abandoneze și să fie abandonată.
Poezia trebuie să trăiască.
(**Poezia**,Hezy Leskly,1952-1994,poet israelian)


https://vorbepentrusufletblog.wordpr..._Uv_-e3uoLNL3g

[victor_homescu]

**Înviere**
Zăceau în noi vechi stavili de păcat,
Ne ocoleau din ceruri mesagerii...
Dar Domnul a venit,le-a spulberat: trec libere-n noi căile-nvierii
Pândeşte,suflete,ia-ţi straie noi,
Cămările găteşte-ţioate iată-L,
E drumul Său,Hristos acum prin noi,
Prin om El suie-nvingător,la Tatăl
Nu-i scapă colţ neluminat,pustiu,
El,Fulger,cercetează pe oricine,
Alina,clipa mare cât eşti viu
De-i place-şi face un popas în tine,
Şi-n volbura-l de slăvi te ia cu Sine./(Vasile Voiculescu)
***
(Isus Cristos**Cele sapte cuvinte de pe cruce**,cărticică receptionată în 1863 prin vocea interioară a Spiritului si scrisă în Graz de Antonie Grossheim) :
"Tata,iarta-i caci nu stiu ce fac",Luca 23:34/"Mi-e sete!",Ioan 19:28/“Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu,de ce M-ai părăsit?”/"Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai"/lui Dismas,Luca 23:43/"Femeie,uite-l pe fiul tau!,Mariei,si către Ioan:“Uite-o pe mama ta!”-Ioan,19:26/“Tată,în mâinile Tale Îmi încredintez Spiritul !”,Luca 23:46/“Totul s-a înfăptuit !“/Lucrarea Salvarii fusese realizată!,Ioan 19:30
***
- (Dupa toate cate s-au pierdut),Mircea Vulcanescu ;
**Colind sarac/suflet sarac/Sa pot,m-as fi facut colac/Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma//prefac/dar n-am putut/caci nu-i pe plac.
**Colind sarac/Suflet sarac/Si totusi n-am putut sa tac/ci iti trimet un gand/flamand/ca dorul unui vechi pastor/colindator/ce sta veghind/si asteptand/sa vada cerul coborand.
**Colind sarac/Suflet sarac/Colind al sufletului meu/eşti gol de sârg,de drag eşti greu/gol cum e bunul Dumnezeu/născut în staul,printre oi/nu în palate,ci-n nevoi/ca să ne fie nouă Frate/şi să ne scoată din nevoi/şi din păcate.
**Colind sărac/suflet sărac/Prunc de o zi/Domn nefăcut/S-a întrupat Cel Nevăzut/şi din Fecioară S-a născut/Din slavă plină, din tărie/ni S-a născut în sărăcie/Sol coborât din vecinicie/Vis împlinit/Hristos în cuie răstignit/în ieslea rece ne-nvelit/un bou suflând/îngeri în jurul Lui veghind/păstori cântând/amurg pe cerul ruginit/şi«trei crai de la răsărit»/ce «spre stea au călătorit»
**Colind sărac/suflet sărac/Vin la-nchinat/Şi,dar din sufletul curat/ I-au adus aur,să domnească/Smirnă ca să tămăduiască/ Tămâie,ca să-nvioreze/Rugă,ca să se-nduioşeze/Tot ce-nfloreşte,să rodească/Tot ce-i pierdut,să se-mplinească/Ce este strâmb,să se-ndrepteze/Săracii să se-ndestuleze/Furtuna să se liniştească/Duşmanul să se biruiască/Toată ispita să-nceteze/ Doar bucuria să cuteze/Şi robi suntem,ca şi regi/să ne găsim din nou întregi/prin Taina Lui de căpătâi/în slava noastră cea dintâi
**Colind sărac/suflet sărac/O stea azi ni s-a arătat/E steaua lor? E steaua cui?/A tuturor?A nimănui?/Argat,fecior de împărat/e steaua Lui/I-al nostru!Atât L-am aşteptat/şi-L aşteptăm neîncetat/
în fiecare an odată/să se nască/să ne pască/şi să ne mântuiască/pe noi,robii Lui/pierduţi hai hui/ce-I ducem lipsa greu, când nu-I/că de răsare câte-o stea/pornim grămadă după ea/Iar de-L găsim/Îl răstignim/în cruci/pe la răscruci.
***
Eşti, Doamne, bun, eu pământean şi rău,
şi-n dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,
de par dospit din cer, nu din argilă.
Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,
nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri,
şi-Ţi tot îngân osânda din icoane.
Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul tău bând fiere?
Cu necerşită slavă mă încarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
şi-ţi cresc alături, sânge lângă sânge/(Identitate),Radu Gyr
***
- Ana Blandiana/(Pieta):
*Mai dormi,mai dormi atât de greul/Somn al seminţei în pământ/Ca să încolţească-n primăvară zeul/Cu moartea pre moarte călcând/Mai dormi,visând cum celor din morminte/Viaţă dăruindu-le,învii/În groaza bucuriei care-aprinde/Ochii bătrâni ai foştilor copii/Şi-atunci când peste iarna veşniciei/Te vei trezi în soarele de-apoi/Ridică-te din braţele Mariei/Şi-nvie-ne Iisuse,şi pe noi.
***
Hristos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte/,Mihai Eminescu

[victor_homescu]

Născut la 9 mai 1895**Unde şi când m-am ivit în lumină,nu ştiu/din umbră mă ispitesc singur să cred/că lumea e o cântare**,Lucian Blaga *(Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke-*Prietenă,să nu mai rostim zadarnicul sunet/cu care-l chemau muritorii!/ Astăzi,vorbind pentru toţi/el nu are chip şi nu are nume-poetul!/Viaţa lui mult ne-a mirat/ca un cântec cu tulbure tâlc/ca un straniu eres/În anii de demult/poetul,cuvântul strivindu-şi,a îndurat/ năpastele toate cu bărbăţie/şi cele mai mari,cele mai crunte dureri,şi le-a stins/în muntele singurătăţii,ce şi-a ales/Când la un semn/s-au surpat albăstrimile cerului/şi minutarele vremii treceau/ca tăişuri prin toată făptura/în anii aceia,poetul voi să uite de semeni şi vatră/În anii cumplitelor pâcle/când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne/s-au destrămat fără număr/şi viaţa-atâta s-a stins/de-ar fi fost,vai,tocmai de-ajuns/ca duhul să prindă trup pe pământ/Poetul,cu numele şters şi pierdut,s-a retras/sub pavăza muntelui/făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră/Şi neajuns,neclintit,a rămas în jurul destinului/flancat de albe şi negre solstiţii/mare şi singur/Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul/că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării/Nu l- au răzbit nici tunetul din depărtări/nici tenebrele/Şi nu l-a schimbat în cenuşă/fulgerul care i-a fost pentr-o clipă/oaspete-n prag/Mereu îşi da sieşi cuvântul/şi pasul său era legământ/Îngăduie Prietenă să-ţi amintesc că Poetul/muri numai mult mai târziu/Mult mai târziu,ucis/de-un ghimpe muiat în azur/ca de-un spine cu foc de albină/Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir/de-un ghimpe muiat/în simplu albastru,în simpla lumină/De atunci,în frunzare-aplecate/privighetoarele toate-amuţiră/uimite de cele"ntamplate/ Privighetorile ceasului,din rarele noastre grădini/amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar/şi fără de semne,de-atunci/Şi nu ştiu nimic pe pământ/ce-ar putea să le-ndemne/să cânte iar**
***
(Pretutindeni e o tristeţe.E o negare.E un sfârşit/partout règne une tristesse.Une négation.Une fin/Pe urmele mele coapte/moartea îşi pune sărutul galben/şi nici un cânt nu mă îndeamnă/să fiu încă o dată/Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte/Din sângele meu nu mai e nimeni chemat/să-şi ia începutul trăirilor/nu,nu mai e nimeni chemat/Dar eu umblu lângă ape cântătoare/şi cu faţa îngropată-n palme mă apăr/eu nu!Amin)
***
Discutiile,polemicile,in epoca,Lucian Blaga si religia,prezinta interes scrisoarea prietenului Vasile Bancila din 1945 martie 28 ("Draga Lucian,din adancul sufletului te rog,impaca-te cu Dumnezeu.E adevarat,nu esti deloc certat cu el,dar ai un sistem filosofic ce iti impune anume retineri.Nu poti schimba acest sistem,dar poti,cel putin in viitor,sa atenuezi forma si sa pui in valoare coarde religioase care exista prestigios in sufletul tau"),raspunsul lui Blaga-("Te rog sa ma crezi ca nu ma simt deloc certat cu Dumnezeu ca sa trebuiasca sa ma impac si sa ma explic cu el."),si Dumitru Stăniloaie in *Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie*/"m-am angajat -cu regret,într-o polemică cu el.Reflectând ulterior asupra sistemului său,am realizat că îngloba idei creştine,în afara termenilor împrumutaţi din creştinism.Blaga are o percepere justă a misterului în lumea creată,depăşind prin aceasta sistemele panteiste:un mister pe care omul nu-l poate pătrunde,nu pentru că n-are capacitatea,dar deoarece<Marele Anonim>îl opreşte.Un mister ar putea rămâne impenetrabil prin singura sa calitate şi nu din cauza neputinţei umane de a-l pătrunde?<Marele Anonim>poate fi aşa de mic din punct de vedere spiritual încât vrea să-l ţină pe om departe de bucuria de a cunoaşte?Dacă Blaga ar fi fost mai determinat în a asimila ideea creştină de Dumnezeu,toate contradicţiile ar fi dispărut.Conform unei asemenea concepţii,dilema ar fi fost rezolvată prin aceea că Dumnezeu,văzându-se de neînţeles pentru om,l-ar fi ajutat să progreseze în cunoaşterea Sa,dotându-l cu capacitatea de a-L exprima,pe El.Conform dogmei creştine există o minune a cunoaşterii umane şi a infinităţii divine,prima înaintând totdeauna spre cunoaşterea lui Dumnezeu.Blaga nu a putut ieşi complet din creştinism.Dar a retras tocmai darul prin care Dumnezeu salvează omul de păcatul său,de limitele sale, prin iubirea Sa.Am putea spune,trăgând o concluzie pozitivă,că tocmai prin nereuşita sa de a nega creştinismul,Blaga deschide calea spre recunoaşterea adevărului credinţei creştine."
***
Blaga (Către cititori)**Voi..aşteptaţi să vorbesc../despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei/Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/aşa de mult să plângă şi n-au putut/Amare sunt toate cuvintele/de aceea-lăsaţi-mă/să umblu mut printre voi**

[victor_homescu]

=S-au născut intr-o zi de 1 iunie,scriitorul,profesor în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (a predat la Universitatea din Amsterdam în 1994-1995,la Universitatea din Viena în 2005-2006 şi la Freie Universität
din Berlin in 2010),unul dintre liderii generației de"optzeciști",Mircea Cărtărescu şi soţia sa,scriitoarea Ioana Nicolaie**Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile.Nu există iluzia.Mintea mea e oglinda plană a lumii**În capul meu,sub bolta ţestei,se află un omuleţ care seamănă perfect cu mine:are aceleaşi trăsături,se îmbracă la fel.Ce face el,fac şi eu.Când el mănâncă,eu mănânc.Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez exact aceleaşi vise.Când el mişcă mâna dreaptă,o mişc şi eu pe a mea.Pentru că el e păpuşarul meu.Dar bolta cerului nu e decât ţeasta unui copil uriaş,care şi el seamănă perfect cu mine:are aceleaşi trăsături,se îmbracă la fel.Ce fac eu,face şi el.Când eu mănânc,el mănâncă. Dacă eu dorm şi visez,el doarme şi visează acelaşi vis.Pentru ca el să mişte mâna dreaptă,este de ajuns să mişc mâna dreaptă.Pentru că eu sunt păpuşarul lui.**
***
Când sunt întrebat care sunt cărțile mele pe care le consider cele mai importante,răspund aproape automat Nostalgia,Levantul și Orbitor.De fiecare dată simt însă,obscur,că fac o nedreptate.Că las deoparte,uitată într-o zonă umbrită a minții,o a patra carte majoră a mea,pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit,ca pe-o iubire veche și nevindecată încă.E corpusul poemelor mele lirice,scrise în tinerețe,într-un efort continuu, halucinant și epuizant,care-a durat doisprezece ani.A fost epoca în care mi-am trăit viața,fără rest,numai și numai în poezie.Când privesc în urmă,văd imediat acea flacără strălucitoare,acea căutare disperată de forme noi,acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skandenberg cu poezia,care-ar fi putut face,numai ea,opera mea completă.Când,prin 1992,am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri.Mi s-a dat apoi,într-adevăr,șansa unei noi vieți în literatură,dar o viață nu separată de prima,ci izvorâtă în întregime din ea.Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine,mai departe,chiar dacă dizolvată într-un epic translucid,sensul vieții mele.Faptul că nici azi nu mă interesează nimic altceva,în efemerul și enigmaticul lumii,decât poezia este moștenirea acelei epoci îndepărtate.
Mircea Cartarescu,în poemul "Dragostea":
(toate ferestrele, tuturor blocurilor din
toate oraşele lumii, toate bacteriile
existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi
piciorul prins în capcană, dragostea, ura,
agonia, fatalitatea, toate manuscrisele
şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani,
camera în care scriu acest poem şi
fiecare literă din el, posibilitatea de a
nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi
existat niciodată şi de a nu fi
existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic)
***
Ioana Nicolaie,autoarea cartii"Pelinul negru",Editura Humanitas,2017 **Cernobîl înseamnă«pelinul negru»sau«iarba neagră»,căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului,a amărăciunii.Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă,deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte.Am copilărit,fără nici cea mai mică bănuială,într-un loc contaminat radioactiv.Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările,am înţeles cât de acută era grozăvia,şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină,de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe,cum există atâtea victime subînţelese,care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru,punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care,pe măsură ce calci,se tot subţiază,până devine o sforicică ce sfârşeşte,inevitabil,prin a se rupe.Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt,ci scufundarea din uman în subuman.**
- fragment din volum (**În 26 aprilie 1986,cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.Dar eu,druga,n-am auzit încă de asta. Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost evacuaţi pentru că nivelul de radiaţie în aria respectivă devenise periculos.Eu,druga de zece ani,încă nu ştiu nimic despre asta.Dar locuiesc încă de la început într-un oraş care se tot goleşte în jurul meu,deşi nu pleacă din el nimeni.(..)Dacă m-aş putea preschimba deodată în oraşul Cernobîl,nu m-ar locui nimeni.Aş păstra totuşi toate casele,chiar şi aşa,goale,câte una pentru fiecare mamă ce-ar vrea să ne viziteze pe noi,copiii din cea mai frumoasă şcoală specială.Şi-aş pietrui cu grijă străzile,cu plastic colorat, şi pe fiecare acoperiş aş pune o cruce şi un cocoş de tablă.Şi ele s-ar învârti după vânt şi-ar opri aerul rău,care n-ar mai merge drept peste munţi,până la noi acasă.Şi oamenii,mai ales copiii,nu s-ar mai stinge,răpuşi de bolile cele mai ciudate.**)
***
Ioana Nicolaie,volumul”Autoimun”,Editura Cartea Românească,București, 2013,poemul *Cursa*
La treizeci și cinci de ani
culeg roadele
Un coș cu toate cele aduse
Ca pe cea mai grea moștenire
de-acasă
Un coș cu puținul bine făcut
Atât de ușor, că dacă pun un șezlong
înăuntru,
Mai mulți oaspeți deodată
Se pot legăna
Și-un coș în care de-a valma
E greul, făcut ghem,
Cine să-l poată tăia?
Cine să se mai întrebe dacă-a pășit
Pe drumul ce duce spre-o poartă?
La treizeci și cinci de ani
Când boala tânără iese
În hainele noi, croite cu grijă,
Le duc pe toate în spate
Tot subțiindu-mă, ca ele
Să poată să crească,
Tot adunându-mă, ca ele
Să se poată cât mai bine vedea.
La treizeci și cinci de ani
Sunt mică de tot sub trei
Coșuri uriașe,
De parcă, de-acum, după voia lor
Doar ele mă vor purta
Stânga-împrejur nu mai fac,
Căci în inimă toți aricii
aleargă deodată.

[victor_homescu]

=-S-au împlinit 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu,se stinge în casa de sănătate a Doctorului Şuţu din Bucureşti,**Incercarea,drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.Acest Eminescu a suferit de multe,a suferit şi de foame.Da,dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban Vodă,după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme,şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.Să doarmă în pace necăjitul suflet!Ferventul budist este acuma fericit:el s-a întors în Nirvana-aşa de frumos cântată,atât de mult dorită-pentru dânsul prea târziu,prea de vreme pentru noi.**,1889, Iunie 18,I.L.Caragiale-"ÎN NIRVANA"-
***
**Sunt peste douăzeci de ani de atunci.Locuiam într-o casă, unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie.Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă,şi aceste pasări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor.Văzându-mă că citeamîntr’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:«Iţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii;ne-a făcut câteva cuplete minunate.Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti».Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat,care slujea în curte şi la grajd,culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.In ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan,biblioteca băiatului-plin cu cărţi nemţeşti.Eram foarte curios să-1 cunosc.Nu ştiu pentru ce,îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.Tânărul sosi.
***
Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari,la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborit dintr-o veche icoană,un copil predestinat durerii,pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.«Mă recomand, Mihail Eminescu».Aşa l-am cunoscut eu.Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea acea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!Ce entuziasm ! Ce veselie !Hotărît, închipuirea nu mă înşelase.Era un copil minunat.Intr-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.«Dacă-ţi place aşa de mult poezia,trebue să şi scrii,i-am zis.Am aflat eu că dumneata ai şi scris.- Da,am scris.-Atunci, şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie,fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.» Eminescu s-a executat numai decât. Era o bucată dedicată unei actriţe,de care el era foarte înamorat.D’abia mai ţiu minte.Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată,cam aşa ceva.Poezia aceasta„La o artistă" îmi pare că s-a şi publicat prin "68 sau "69 în Familia din Pesta.
***
Aşa l-am cunoscut atuncea,aşa a rămas până în cele din urmă bune:vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru;mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate;aci de o abstinenţă de pustnic,aci apoi lacom de plăcerile vieţii;fugind de oameni şi căutându-i;nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă.-Ciudată amesticătură!-fericită pentru artist,nenorocită pentru om!Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova.Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s-a întors fără dânsul.Părintele lui,de fel din Botoşani, -a regăsit pe excentricul fugar şi mai cu binele,mai cu dea sila,l-a luat acasă şi d-acolo l-a trimis la Viena.
***
Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu.Era un bătrân foarte drăguţ şi original.Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ciasornic şi să-i dee «din viaţă» o sută de galbeni,partea lui de moştenire din averea părintească.L-am întrebat atunci pe Eminescu,dacă muma lui trăeşte.Mama murise,dar după aerul posomorât cu care mi-a răspuns,am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală,nu numai dureroase,dar şi neplăcute.Am aflat apoi că o soră a lui,care-l iubea foarte,trăi?* retrasă într-o mănăstire:biata fata era paralizată din copilărie.Şi au fost oameni,nu de rând,oameni de seamă,cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.Era,în adevăr, un om dezordonat,dar nici de cum viţios.Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuc?*,era o tortură nepomenită.Am fost de multeori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune,succesul îi scăpa foarte adesea.Atunci era o sbuciumare teribilă,o încordare a simţirii,un acces de gelozie,cari lăsau să se întrevază destul de clar felul,cum acest om superior trebui să sfîrşească.Când ostenea bine de acel cutremur,se închidea în odaia lui,dormea dus şi peste două trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul lui-nemuritor şi rece“.Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul,şi să-mi cânte Nirvana,ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.
***
**O aşa încordare,un aşa acces a avut în ultimele momente bune:acela a fost semnalul sfîrşitului.După cutremur,el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai "nainte Luceafărul.A pornit înainte,tot înainte,până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale.Copil al unei rase nobile şi bătrâne,în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei,geniul cu nebunia.Lupta a fost groaznică.Incercarea,drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.In capul cel mai bolnav,cea mai luminoasă inteligenţă,cel mai mâhnit suflet,în trupul cel mai trudit!Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii,admiratorii şi invidioşii,sub «teiul sfant»,n-am plâns
de moartea lui;am plâns de truda vieţii,de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări,de la oameni,de la ea însăşi.Acest Eminescu a suferit de multe,a suferit şi de foame.Da,dar nu s-a încovoiat niciodată:era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.**-IL.Caragiale,18 iunie 1889


http://www.cunoastelumea.ro/asa-arat...cbSHM6ydpTeT8k

[victor_homescu]

-”Am părăsit şcoala şi am coborât/pe plajă ca să trăiesc/Am dormit pe un acoperiş/Noaptea luna devenea/un chip de femeie/Am întâlnit spiritul muzicii”,este găsit mort, la 3 iulie 1971,în apartamentul de pe Rue Beautreillis ,avea 27 de ani,spunea despre sine ca este mai intai poet si apoi un star rock,a fost înmormântat în cimitirul Pere Lachaise din Paris,pe placa de marmura sta scris:„James Douglas Morrison,1943-1971, Artiste,Poete,Compositeur”,alaturi,mana unui admirator necunoscut a adaugat,in greaca veche: „Kata ton daimona euaton”,adica „Amintirea unui erou luat de demonul sau,"Jim a zburat deasupra epocii sale,ca un înger ce trece peste o furtună.A fost Marlon Brando al anilor 1960,cool şi felin,frumos şi rău",cuvinte despre artist,Oliver Stone,regizorul filmului biografic The Doors,1991-
***
(Putere): „Pot opri pământul/din mișcarea pe șine. Am făcut ca mașinile albastre să dispară./ Pot să mă fac invizibil sau mic./ Pot deveni uriaș & să ating cele mai îndepărtate lucruri. Pot schimba devenirea naturii./ Mă pot pune oriunde în spațiu sau timp./ Pot chema morții./ Pot înțelege evenimentele din alte lumi, în cel mai adânc colț al minții mele & în mințile celorlalți Aș putea opri planeta în loc. Aș putea acoperi Soarele pentru o clipă./ Aș putea fi invizibil,aș putea la fel de bine să nu fiu./ Aș putea fi uriaș, bogat sau sărac./ Aș putea supăra natura plină de viață/Aș putea la fel de bine să înving moartea./ Aș putea crea noi lumi undeva departe./Aș putea./ Vreau.”
***
(Așteptând soarele)
La prima licărire din Eden am alergat către mare,
să stăm acolo, pe țărmul libertății,
așteptând soarele, așteptând soarele.
Nu simți acum că primăvara e pe cale să vină,
și-i timpul să trăim în soarele răzlețit?
Așteptând soarele, așteptând soarele.
Așteptând, așteptând, așteptând,
așteptându-te pe tine să vii,
așteptându-te pe tine, cântecul să mi-l asculți,
așteptându-te pe tine să vii,
așteptându-te pe tine să-mi spui ce nu merge.
E viața cea mai stranie
pe care am cunoscut-o vreodată.
(volumul publicat de Danut Ivanescu"O ruga americana si alte scrieri" autor Jim Morrison,traducere Virgilia si Mara Popa)
***
- Jim Morrison (The Doors,primul album)-"The End",Sfârșitul,1967 :
This is the end, beautiful friend
This is the end, my only friend
The end of our elaborate plans
The end of ev'rything that stands
The end
No safety or surprise
The end
I'll never look into your eyes again
Can you picture what will be
So limitless and free
Desperately in need of
some strangers hand
In a desperate land
Lost in a Roman wilderness of pain
And all the children are insane
All the children are insane
Waiting for the summer rain
There's danger on the edge of town
Ride the king's highway
Weird scenes inside the goldmine
Ride the highway West baby
Ride the snake
Ride the snake
To the lake
To the lake
The ancient lake baby
The snake is long
Seven miles
Ride the snake
He's old
And his skin is cold
The west is the best
The west is the best
Get here and we'll do the rest
The blue bus is calling us
The blue bus is calling us
Driver, where you taking us?
The killer awoke before dawn
He put his boots on
He took a face from the ancient gallery
And he walked on down the hall
He went into the room where his sister lived
And then he paid a visit to his brother
And then he walked on down the hall
And he came to a door
And he looked inside
Father?
Yes son
I want to kill you
Mother, I want to...
Come on, baby, take a chance with us
Come on, baby, take a chance with us
Come on, baby, take a chance with us
And meet me at the back of the blue bus
This is the end, beautiful friend
This is the end, my only friend
The end



https://ripvip.wordpress.com/2015/01...mgEtqxBwQE3Og4


https://www.youtube.com/watch?v=6FMG...hK4v8oSnx9KYKs

[victor_homescu]

"Dacă un poet ar cere Statului dreptul de a avea câţiva burghezi în grajd,Lumea ar fi foarte mirată,pe când dacă un burghez ar cere un poet la grătar,lucrul ar părea cât se poate de firesc“,Se împlinesc 152 de ani de la moartea lui Charles-Pierre Baudelaire (31 august 1867),numai 46 de ani,Paris,socotit ca un antemergător al curentului simbolist,părintele modernităţii poetice europene,critic plastic,muzical şi literar ,"romantic,abătut între real şi ideal",cum constata George Călinescu,nonconformist şi revoltat,considerat drept necredincios,obscen-de pilda versuri precum -**De-mi crapă capul greu de ură/Sau de mă taie-n două,eu/Oi râde ca de Dumnezeu,/De Drac sau Cuminecărută!**/,satanic şi decadent,ucenic al suferinţei care l-a împins spre viciu si ruină,**Atât moral cât şi fizic,am avut mereu senzaţia abisului,nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii,al visului,al amintirii,al regretului şi al remuşcării,al frumosului,al numărului.Acum mă simt tot timpul ameţit**scrie despre sine Baudelaire-si în finalul poemului "Călătoria": „O,Moarte, este clipa! să ridicăm ancora!/E-o ţară plicticoasă,bătrâne căpitan!/De-i de cărbune cerul,iar marea-şi umflă hora/în inimi arde dorul,neprihănit elan!//Otrava ta ne-o toarnă:o bem fără de teamă!/În creier să ne ardă,nestăvilit ecou,/Infern sau rai,tot una,/Cu-abisul lor ne cheamă!/Vrem doar Necunoscutul, şi-n miezu-i,ceva Nou!“
***
E.Lovinescu despre poezia lui Baudelaire- „Obsesia morţii e o notă esenţială a poeziei baudelairiene,întrucât nu e vorba de o moarte imaterială sau spiritualizată,ci de viziunea ei în descompunerea materiei,după cum nu e vorba de oroarea ei,ci de stăruinţa în putreziciune“,definitorii fiind versurile :
-(„Mi-e sufletul asemeni unui adânc mormânt,
Nevrednicul ei schivnic de-o veşnicie sînt
Şi n-am nici o podoabă în jalnica-mi chilie“)-
&
din poezia"La beauté"-*Ca visul unei marmuri,o!ce frumoasă sînt,
Iar sînul meu cu moarte împodobeşte firea,
Făcut fiind să-aducă poeţilor iubirea
Cea mută şi eternă-a materiei de rînd*
***
-(Către cititor)-
"Greseala si pacatul, minciuna si prostia
Ne bîntuie fiinta cu aspre framîntari
Iar noi hranim nevolnici domoale remuscari
Cum cersetorii-n zdrente îsi cresc paducheria.
Pacatele-s cît muntii, caintele marunte,
Marturisirea lasa ne-o rasplatim apoi,
Ne reîntoarcem veseli greselilor din noi
Crezand ca biete lacrimi ne fac spre ceruri punte.
în pernele pierzarii, Satan înselatorul
Ne leagana faptura de taina, ca un voal,
Iar al vointei noastre nepretuit metal
La voia-i se topeste cum se destrama norul.
Da, fara de oprire in jocul sau ne leaga!
In suflet ne patrunde cu tot ce e mîrsav
Si scoborim cu clipa spre Iad in pas bolnav,
Iar cloaca ne cuprinde cu-mputiciunea-i neagra.
Cum desfrînatul musca, dorind împreunarea,
îmbatranita tîta a tirfei, hid trofeu,
Placerile oprite le procuram cu greu,
Din stoarsa portocala ne-mai-zimbind licoarea.
Foind ca milioane de viermi in rascolire,
In cap ne chefuieste un ocean de draci
Si Moartea ne respira si-o respiram buimaci
întrind in negrul fluviu, gemind a neoprire.
Pumnalul, siluirea, incendiul, otrava,
De n-au ajuns a-si pune blazonul de ponos
Pe pinza ce ne-o tese destinul rusinos,
E semn ca-al nostru suflet încet isi stinge lava.
Dar printre rîsi, pantere-ranjindu-si bucuria
Sacali, maimute, scorpii si vipere-asteptind,
Dihanii fioroase urlind, scrîsnind, muscand
Si sufletului nostru sporind menajeria,
E înca o jivina, si poate cea mai rara!
Si chiar de nu se zbate iar chipu-i pare sters,
Cu ce placere-ar sparge întregul Univers
Si lumea-ar inghiti-o cu pofta lui barbara;
Dezgustul e!-Cu lacrimi din preajma adunate,
Viseaza esafoduri fumîndu-si pipa lin;
Pe monstru-acesta gingas tu il cunosti deplin,
-O, cititor fatarnic,-tu, semenul meu, frate!
***
**Vioara, ca un suflet pe care-l chinui,plânge/Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!/Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare/Şi soarele în zare s-a înecat în sânge .../Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare/Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!/Şi soarele în zare s-a înecat în sânge .../În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare!**


https://condeier.ro/proces-florile-r...ui-baudelaire/

[victor_homescu]

"Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani,într-o foaie pedagogică din Ardeal.N-o mai am şi nici nu ştiu ce era,însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste.Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti:.se implinesc 153 de ani de la naşterea 20 septembrie 1866 lui George Coşbuc (1866-1918),a fost al optulea dintre cei 14 fraţi (doar şase au supravieţuit) ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc si sotiei Maria,Revista „Muza someşană”,foaia societăţii literare Virtus Romana Redivida,a fost primul loc în care a publicat versuri,debutul publicistic propriu‑zis a avut loc în anul 1884,prin apariţia snoavei „Filosofii şi plugarii” in Tribuna din Sibiu,sub pseudonimul C.Boşcu (anagrama numelui Coşbuc),in luna mai 1889,Tribuna publică poezia „Nunta Zamfirei”,la care poetul lucrase cinci ani,poezie care a atras atenţia lui Titu Maiorescu tocmai în anul morţii lui Eminescu,in 1895 s-a căsătorit cu Elena,a avut un fiu pe Alexandru,născut în Craiova la 13/25 august 1896,care a decedat,la 19 ani,în accidentul de automobil din 26 august 1915,accidentul tragic l‑a afectat foarte mult pe poet,care a căzut în depresie**„O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc.N-a fost om care,ştiind bucuriile şi durerile unui părinte,să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană,care niciodată nu se poate închide**,scria Iorga în toamna acelui an -scriitorul a părăsit această lume pe 9 mai 1918,avea numai 51 de ani„(**imbatranit inainte de vreme,fiind la 50 de ani un om uscat,ca un taran istovit de legarea snopilor,cu barba imputinata si carunta**-G.Calinescu),a fost înmormântat în cimitirul Şerban Vodă-Bellu (**Sase oameni razleti,vaduva si popa..Atat,bucura-te tara !**,T.Arghezi),,Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti.Ardelean a rămas toată viaţa.Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească,particulară,care îi şedea bine.Aici în ţară,dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani.Simţea o fraternitate profundă cu dânşii.A răsărit deodată,fără să-l ştie nimeni,fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene.Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe.A adus lumină,sănătate,voioşie.Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc“,scrie,la 14 mai 1918,in revista "Lumina"-Liviu Rebreanu,se numără printre cei mai buni traducători romani,în anul 1895 a tipărit traducerea poemului dramatic Sacontala Mazeppa de Lord Byron,în anul 1896 Eneida lui Virgiliu,pentru care este distins cu „Marele premiu Năsturel‑Herescu”,în anul 1897 o Antologie sanscrită cu fragmente culese din Rig‑Veda,Mahabharata,Ramayana,în anul 1906 Georgicele lui Virgiliu,în anul 1908 Parmeno de Terenţiu,anul 1910 Don Carlos de Schiller,în traducerea lui Coşbuc a apãrut între anii 1924 şi 1932 la Editura „Cartea Româneascã”textul Divinei Comedii a lui Dante,:traducere preţioasã nespus şi de aşa fel cã puţine popoare în Europa se pot fãli cu alta mai bunã.Coşbuc şi-a fãcut un suflet dantesc,mulţumitã cãruia frumuseţea traducerii lui nu rezultã din fidelitatea cu care a interpretat fiecare cuvînt în parte,ci din tonul general şi aproape aş zice de „suflarea dantescã” pe care a ştiut sã i-o dea",aprecierea apartine lui Ramiro Ortiz Napoli,septembrie 1924 iar pentru George Călinescu, Coşbuc era „un poet mare, profund original"El a izbutit,ca şi Eminescu dealtfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de literatură”.La 24 februarie 1918,i-a apărut în revista Scena din Bucureşti ultima poezie publicată în timpul vieţii sale,"Vulturul"
***
- (La Paşti) -
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
***
-Ultima poezie a lui Coșbuc:"Vulturul" :
*Venind de departe cu zborul întins/S-oprise deasupra Ceahlăului nins/Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins/Căzu, ca să prindă vro pradă/Cum uneori parcă vezi fulgerul stins/Pe când nici nu-ncepe să cadă/Eu nu știu fui vesel ori trist în acel/Ocol ce-l făcui împreună cu el/Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel/Dar bine venitu-mi-a-n minte/Vulturul văzut în rotire la fel/Cu ani de viață-nainte/Un pisc singuratic al muntelui plin/De colțuri de stâncă, cu zborul său lin/Acela-l rotea prin văzduhul senin/În sute de cercuri egale/Și-n fiece zi și tot timpul vecin
Umbririlor nopții din vale/Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui/Că-n rece cuib scoate părechea sa pui/Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i/La staul pe-amurg, din mioare/Ori cerbi sugători ce se culcă sătui/Sub brazii ce-acopăr izvoare/Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri/Ce drag îmi era nesătulei vederi!/Când singur în largul înaltei tăceri/Brăzda cu rotirea sa golul/Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri/Eu stam urmărindu-i ocolul/Dar groaznic venit-a într-o zi, din apus/O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus/În minte-ne stavile putinții de-adus/Aminte ce-i timpul și locul/Și-urlau în cumplita cădere de sus/De-a valma și apa și focul/Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori/Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori/S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori/Se-ntoarse, și soare fu iar/Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori/
Cum nu mai fu-n lume vro seară!/Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura/De farmec cuprins, ca pierdut se mira!/Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era/Și-n locul lui – gol și lumină –/Vulturul, el însă și-acu-nconjura/O stâncă trăsnită-n ruină/ Deodată cu țipăt se-ntoarse napoi/Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi/Spre văi, și departe, cu zborul greoi/Încet ni se stinse vederii/De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi/Rotind în luminile serii.*


https://www.youtube.com/watch?v=q8BM...oxXdOOTNXVzbuE

[klute]

Cine pula mea este Victor Homescu?

[klute]

Flămând, Dinu Flămând

[klute]

Publicitate: nu mai pune spațiu înainte de semnul întrebării, și o să-ți fie mai bine.

[klute]

Să nu îndrăznești să ștergi ceva, Gretzulynne!!!

[Cretzulynne]

Să nu îndrăznești să ștergi ceva, Gretzulynne!!!

Vecine, dumneata ești influențat de vreun spirit?! Anyway, Happy Halloween!
Voi pune o vorbă bună celor de dincolo să te distreze!
Trivia: sunt o persoană liberă, care face ce vrea câtă vreme nu încalcă vreo lege.

[klute]

con text

[victor_homescu]

"Das Stundenbuch",*Ce te vei face Doamne,când eu voi muri? Eu sunt ulciorul tău -când mă voiu sparge? Ce te vei face,Doamne? Mie mi-e teamă!*,Un căutător de Dumnezeu,cum i s-a spus de multe ori,un „făcător de Dumnezeu",cum i s-a zis alteori cu sarcasm,*Scopul întregii evoluţii omeneşti,este să poţi cuprinde pe Dumnezeu şi pământul în acelaşi gând.Dragostea de viaţă şi dragostea de Dumnezeu trebuie să se contopească într-una singură în loc să aibă,ca acum,temple deosebite;nu poţi adora pe Dumnezeu decât trăind viaţa în desăvârşire.A-i da forme din ce în ce mai înalte,a stabili legături din ce în ce mai numeroase între ea şi ceea ce pare neînsufleţit înseamnă a crea pe Dumnezeu.Cu alte cuvinte,a coborî pe Dumnezeu în viaţă sau a ridica viaţa până la desăvârşirea divină*,născut la Praga în 1875,şi stins în 1926 într-un castel izolat din Elveţia,Rainer Maria Rilke/*Numai odată,fiecare,numai odată. O singură dată şi nimic mai mult.Şi noi numai odată. Niciodată,Insă acest a fi fost odată,deşi numai odată,a fi fost pe pământ,se pare că nu mai poate fi niciodată*(Elegia a Noua),"a trait cand a început să scrie "Das Stundenbuch" intr-un sat rusesc,l-a vizitat pe Tolstoi la lasnaia-Poliana-*Eu te găsesc în toate-aceste lucruri/Cu care bun şi ca un frate sunt*(Povestirile despre bunul Dumnezeu,1904)
***
**Rusia se mărgineşte în sus cu Dumnezeu.Gorganele,ce străbat întreaga stepă ca nişte valuri încremenite în somn, sunt morminte ale generaţiilor trecute.Şi-n ţara asta unde mormintele sunt munţi,oamenii sunt prăpăstii.Adânc, neînţeles,tăcut norod,şi cuvintele lui sunt abia ca nişte punţi slabe,şovăitoare,peste adevărata lui fiinţă.Uneori pasări
misterioase se ridică de pe gorgane.Uneori cântece sălbatice se cufundă în oamenii mocniţi şi pier în adâncul lor,pe când pasările dispar în adâncul cerului.In toate părţile,totul pare neţărmurit.Nici casele nu se pot feri de această nemăsurată nemărginire;ea năvăleşte prin ferestruicile lor.Numai în colţul întunecat al odăilor stau vechile icoane,ca nişte pietre ce străjuesc drumul lui Dumnezeu,şi luciul unei luminiţe trece prin ramele lor ca un copil rătăcit într-o noapte cu stele. Aceste icoane sunt singurul reazim,singura călăuză statornică,şi nici o casă nu poate trăi fără ele.**
***
"Tu moşteneşti verdele
Trecutelor grădini şi tăcutul albastru
al cerurilor sparte.
Din miile de zile, rouă,
Şi multe veri de soare spuse nouă,
cu primăveri cu străluciri şi jale,
ca multele scrisori ale unei tinere femei.
Tu moşteneşti toamnele, ce ca haine diafane
care zac poeţilor în amintire;
şi toate iernile, cu ţări orfane,
îţi cad la piept cu dulce alipire.
Tu moşteneşti Veneţia, Cazan şi Roma,
al Pisei dom; Florenţa o vei avea,
Troiţca Lavra şi-acea mănăstire
ce sub grădinile din Kiev, o încolăcire
de ganguri ţese: negre, rupte fire.
Moscova cu clopote ca'n amintire,
şi sunet va fi al tău; viori, cornuri şi glasuri,
şi orice cântec ce adânc a răsunat
la tine va luci ca nestemată"
***
**Abia în Florenţa,unde întâia oară în viaţă am văzut,am auzit,am simţit,am cunoscut,şi totdeodată am mulţumit pentru toate acestea,acolo m-am gândit din nou la el,la Dumnezeu.Erau pretutindeni urmele lui.In orice tablou găseam fărâme din zâmbetul lui,clopotele trăiau încă din glasul lui,şi pe statui cunoscuiu întipărite mâinile lui.Italia e primăvara lui Dumnezeu.**Michelangelo:*Acesta a fost omul ce se re 'ntoarce veşnic/când în amurgul ei o epocă/ îşi concentrează 'ntreaga ei valoare/Atunci povara-i toată un altul o ridică/şi-o prăvăleşte în prăpastia din pieptul lui/înaintaşii lui au sângerat şi-au râs/doar el mai simte încă ce uriaşă-i viaţa/ca s-o cuprindă toată ca pe un singur lucru/Numai Dumnezeu rămâne sus,peste vrerea lui/atunci omul îl iubeşte cu ura lui înaltă/că nu-l poate atinge.*
***
De-ar fi odată linişte profundă,
de-ar amuţi tot ce-i vremelnic şi schimbător
şi râsu'nvecinat de-ar amuţi,
şi zgomotele simţurilor mele
de nu mi-ar turbura adânc vegherea
atunci cu o gândire înmiită
te-aş cugeta întreg şi-ai fi al meu,
măcar atât cât ţine un surâs...
Şi cum în mine însumi mă aplec,
Dumnezeul meu e neguros şi ca o'mpletitură
de mii de rădăcini, ce sorb tăcut.
Ştiu doar că din căldura lor mă'nalţ
mai mult nu ştiu, căci ramurile mele
zac în afund şi numa'n vânt se clatină,
***
-din "Das Stunden-Buch/Ceaslov,1899-1903" :*Stinge-mi lumina ochilor:te pot vedea/urechile surzeşte-mi : te pot auzi,
şi fără gură te pot invoca.
Sfărâmă-mi braţele : ca într'o mână
în inimă te-oiu strânge.
Opreşte-mi inima : în créer va zvâcni,
şi creerul în jar de-l vei scrumi,
pe val de sânge'n mine te-oiu purta !"



https://www.youtube.com/watch?v=Q8egX-lwZNA

[Cretzulynne]

con text

pfoai! unde ai găsit-o să se potrivească așa de fix? m-am îndrăgostit de ea!
(îmi cer scuze anticipate pentru pângărirea threadului cu păreri personale!)

[victor_homescu]

**Fii blândă şi bună, fii bună şi blândă!
Prea multele-mi gânduri sătule de pândă,
Sătule de frică, sătule de moarte,
Nu par, nici în parte, de grijă să-şi poarte,
La marginea zilei, la marginea verii,
Când toată iubirea se-ncrede căderii
În somnul cel veşnic al nopţii de toamnă...
Fii blândă şi bună, pierduta mea doamnă**,Ieri noiembrie 2019 10 ar fi împlinit 74 de ani, un crez poetic bine definit/*Urăsc această-nşiruire/Urăsc un drum trasat prea drept/Urăsc intrarea-n nemurire/Urăsc ieşirea din Concept/Urăsc o viaţă de pomană/Şi-o moarte scoasă la mezat/Desăvîrşirea inumană/Şi iadul prea umanizat**,fiul basarabeanului Grigore Țărnea și al Mariei Țărnea (Isărescu),s-a născut în Șirineasa,10 noiembrie 1945, județul Vâlcea;în acte trecut Ghiorghe,supranumit Poetul iubirii,George Țărnea,Premiul de excelenţă toată activitatea literară,Societatea Academică Titu Maiorescu,2002*Urăsc febrila căutare/De aur pur, prin bălării/Credinţa pusă pe cîntare/Şi vidul de sub pălării/Urăsc poemele nescrise/Sau cele scrise inutil/Parola porţilor deschise/Şi prăjitura cu trotil/Urăsc prostia miruită/Şi-nţelepciunea fără har/O utopie năruită/Şi înfrăţirea de pahar*,a fost căsătorit cu Marta Nora Țărnea,au impreuna patru copii-Alexandra (1966), Andrei Bogdan (1972), Marta Maria Georgia (1974) și Ioana Anca Bianca (1984),a murit la 2 mai 2003,Bucuresti, la numai 57 de ani,avea a scrie *Descoperit de tot in faţa vieţii/Mă-ndemn să dau cu sâc la-ncurcături/Cum se pricep s-o facă doar poeţii/Din tunurile lor cu crăpături/Şi cumpăr câte-un vis, la preţul pieţii/Şi mă răzbun frumos pe secături*
***
Poem olograf George Tărnea/**Viaţa fiecăruia dintre noi nu este decat o mai scurtă sau o mai lungă Trecere: de la o zi la alta, de la un an la altul, de la o varstă la alta.Din loc în loc împodobim această Trecere cu nume de Sărbători, unele doar ale noastre, altele ale tuturor.Măcar atunci, csnd peste sufletele noastre trece în zbor cîte o Pasăre nemuritoare, să încercăm să fim mai buni unii cu alţii,mai apropiaţi unii de alţii, mai fericiţi, mai bucuroşi, mai omenoşi împreună.Măcar atunci, cand peste amintirile noastre se-aşterne roua unui Timp Nou, să ne gîndim că doar Iubirea ne poate face Trecerea mai uşoară, mai frumoasă, mai adevărată şi, de ce nu, mai înaripată**/in Volumul „Cu privire la Iubire”,descoperit postum de fiul său Andrei,publicat într-o formulă grafică realizată de Maia Manolescu/-sursa RFI România: Actualitate,9 noiembrie 2015
***
George Tărnea -("Raport despre starea iubirii")-
*Eu n-am trădat iubirea niciodată/Chiar dac-am fost prea mult risipitor/Şi-am îndrăznit prin firea mea ciudată/Să cred că-i pot rămâne şi dator/Eu n-am ascuns iubirea sub lăcate/Nici n-am urât-o dacă mi-a fugit/Să-mpartă fericirea din păcate/Cu cineva de ea mai îndrăgit/Eu n-am ţinut iubirea-nlăţuită/Şi glume n-am făcut pe seama ei/Când s-a-ntâmplat să fie hărţuită/Sau chiar să aibă prea puţin temei/Eu n-am schimbat iubirea nici pe lauri/Nici pe mărimi vremelnice şi reci/Ca să-mi tocmesc o mie de balauri/Pentru blestemul somnului de veci**
***
(**Mi-e frica de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu pân la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt**)
***
**(Din câte cuvinte am clădit,fără îndoială multe au pricinuit şi rău,multe sunt izvorâte dintr-un sol mincinos,dar ceea ce îmi asum cu toată puterea este jertfa pe care n-am părăsit-o niciodată şi voi rămâne în spaţiul poeziei atâta vreme cât ştiu că jertfa mi se cere şi sunt în stare să mi-o asum)**,George Tărnea in revista Orizonturi Culturale.


https://www.ziarulmetropolis.ro/un-v...-10-noiembrie/

https://www.youtube.com/watch?v=zm2h...ghi70hHtt7QGXw