Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 07 Feb 2021, 18:30   #561
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Autorul "Meșterului", 130 de ani, Adrian Maniu, născut la 6 februarie 1891 - decedat în 1968 aprilie 20 Bucureşti, unul dintre întemeietorii "Gândirii"- (alături : Cezar Petrescu și Gib Mihăescu) -, debutează în interbelic, ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară", trece prin modernism și tradiționalism, dramaturg (piesa "Fata din dafin"), traduce "Balade populare ruse”, 1954, "Basme de Puskin”, 1953, "Cantecul Niebelungilor”, 1958 -; ("Meșterul a înțeles, că lumea nouă, Biserica nouă, nu va putea învinge păgânismul - care năruia temeliile - decât întunecându-l prin jertfă. E aceiași jertfă eternă a creștinismului, jertfa fecundă, creatoare") - scrie Mircea Eliade într-un articol dedicat poetului,**Cea mai curată dintre femei/ Cea mai iubită dintre soții/ Cea care va veni întâi/ În pietre o vom zidi/ Zidul are să ție - zidul are să ție/ O să-l păzească o umbră vie**(3 acte în versuri, "22/1925), realizare de exceptie,**Menirea mea când templul e sfârșit,
Când clopotu"a sunat și s-a oprit,
Menirea mea îmi cere mai mult ș-acum zborul
Îmi dă prilejul să fiu iar făptuitorul.
Rămas bun Voevoade...Rămas bun lucrători...
Vă temeați de cel cu fruntea"n nori...
Rămas bun...zborul meu învinge viața.**("drama lui A.Maniu e construită sobru, cu nelămurite coborâri în adâncuri de suflete, cu inovații străbătute de un autentic, deși involuntar, misticism, cu intuiția marelui conflict care frământă conștiințele, răstoarnă poziții și coboară fiorii imenselor forțe vitale ce ne înconjoară- Misterul e cu adevărat și un mister dramatic" - scrie Eliade);<în "Mesterul" cuvântă : O făptură, Cumințenia pământului, Altă Făptură, Un faun, Un călugăr, Un socotitor, Boierii trecând : **Ceea ce a facut e minunat
Privește numai brîul ăsta în care bat
Aripile păsărilor de aur, în plisc cu clopoței
Din care sunetul dumnezeesc adie**
***
A.Maniu**Sufletul meu, nufăr pe ape/ Gândul de-acum, val moleşit/ Viaţa-n zadar vrea să mă-ngroape/ Totu-i sfârşit/ Dragostea mea, apă înceată şi verde/ Între nămoalele moi/ sufletul meu, albele foi îşi pierde/ albele foi/ Cad înserări, triste-n târziu lâncezite/ palide zări. Soare rănit/ trimite nopţii pe nesimţite/ somn veştejit/ Stelele, vechi luminiţe de ceară/ dorul trecut din pierdut înnoiesc/ moarte destine din tine-au să ceară/ jocul firesc/ Sufletu - nfrânt – intră ca nufăru - n ape/ Tot mai adânc, în el adâncit/ Totu-i departe, totu-i aproape/ tot/ În sfârşit**
***
D=nu Schelet :**Am scos din ascunzatoarea ei o statuetă indiană și o sărut e statuia în bronz negru a unei sfinte sau a unei dantuitoare, statuia vine din India și asta e pentru mulți principalul. Dar nu o vede nimeni, fiindcă o țin ascunsă de cei mulți = inaintea mea a iubit=o un englez care mi-a lăsat=o fiindcă îi plăceau poeziile mele. Sînt lucruri pe care ar trebui sa nu le spun. Apoi am închis bine ușa. În frig vârtejul nehotararilor joacă și mai mult. O înțepătura de argint în vâna brațului picură vechea obișnuință. Statuia indiană când o deschizi are tot ce trebuie pentru o serie întreagă de plăceri = medicina religiilor antice! Vederile îmi sînt acum luate. Simt cum rațiunea mi se desprinde și cade în chaos așa că un fruct prea copt pe o ramură. Aud numai un zgomot ciudat ca și când două din picioareke unui scaun vechi s=ar fi desprins și ar umbla singure. Ah! scaunele vechi se ridică tot ca și scaunele tinere! Pentru mine asta e o cugetare = cugetare nefiind decât o oboseală asupra căreia te oprești mai mult = a, = dar a venit d=nu Schelet! L-am invitat pe scaun = mâinile lui nu se astâmpara și tot vor să solfecieze pe masă. Eu îndepărtez statueta de bronz negru. Picioarele lui sunt arcuri de os pe care atârnă pantalonii de dril foarte mult călcati. Văd numai vârful ghetelor : parcă sunt capete de șobolani. Vreau să vorbesc că să nu înțeleagă că observ și spui :
= D= le Schelet de ce ești schelet? El= nu= eu sunt arta! Când viu sunt neînțeles, deci nu exist = când stau sunt înțeles. Observi : Imediat că nu mai sînt neînțeles sunt înțeles = fiind înțeles numaidecât un schelet = fiindcă un lucru deja înțeles = deja prins în tine nu mai are vreo importanță fiindcă e înțeles.
Urmează o pauză în care falca lui căutând să revie la nemișcare se clatina că și când ar mai mesteca în dreapta si în stânga. = Vrei să mănânci ceva? Ești foarte slab, D=le Schelet.
= Nu, eu mănânc vorbe. Ai văzut plante care prind muște, tot așa eu mă hrănesc cu suferințe. Obiectai că asta îi stricase dinții. Îmi replică o frază pe care o țin minte incomplet: = Oscar Wilde și-a vândut dinții că să aibă ce mânca = ha=ha=ha. Nu mai putui să-l opresc = deschisese statueta indiană și fără să mă întrebe, domnul Schelet își sumese mâneca brațului făcându=și o injecție într-o căpătană de ciolan = îmi rupea din nebăgare de seamă ultimul ac și acum se uita la mine pentru greșeala ce voia să-l iert; îi spusei să se uite la statueta de bronz = mi-o dăruise un englez nebun și milionar. Repetai, nu era american, era englez = își luase o orchestră din cei mai buni muzicanți pe iahtul lui care pleca în mare să-i cânte pe Beethoven în furtună = și înțelegi, marea a scuipat într-o noapte clape de pian, timbale și un joben negru (Are și el un joben negru).**
***
Poemul = (Biserica neagră) :
**Lăcaș de rugăciune, corabie în ceață
Subt luna=închisă= n cearcăn bătut pe infinit
Alături de ruină un măr bătrân, chircit
Întinde vine negre, lipsite de verdeață
O pasăre din neguri cânta, părea că spune
Prin întuneric jalea, scânteie de cleștar
Deodată căzu rouă de stele în altar
Și acest ruptă umbra sub bolta de cărbune
Dar sus de tot în turlă, un clopot de aramă
Sucit de=un preot negru, se vaită întruna
În ceruri mohorâte s=a îngropat greu luna
Iar giulgiul ei din urmă pe cruce se destramă.**
***
Salomeea (1915) - (VII) Moartea Salomeei 'Tată, câinii tăi m-au gonit din curte/ și slugile tale m-au scuipat/ Tu m-ai pedepsit pentru omul din pământ/ care vorbea prea mult/ de zenit..")
***
**Salomeea moare, distrată de nemurire.
O buclă din părul ei, o așează un înger în cuiul
unei stele, în vederea recreațiunei cometare
și întru spaima Astrologului de la Curte.
Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar
în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii
dorinței, de piciorul întâmplărilor dezlănțuite
când trec în alegorie.
Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin
obișnuință, în revărsări de culoare din triluri
de garanță.
Roaba își înțeapă pieptul cu un ac de siguranță,
desăvârșind ceremonialul.
Pe mormânt au să înflorească crini negri, și au
să treacă păsări cu picioare de aur, pe cerul
care a fost verde.
Dar nu e chiar fastuoasa înmormântare cu
torțe!**
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 15 Mar 2021, 00:18   #562
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
"Le piéton de Paris", Léon-Paul Fargue, născut 1876 martie 4,** Ce lieu poétique où l’homme en marche s’efforce de définir le secret de ses jours** - decedat 1947 noiembrie 24, la 71 de ani, ("Poèmes", Gallimard ) :
** Un braț lung ștampilat cu aur alunecă din vârful copacilor
Începe să coboare și să claxoneze în ramuri.
Frunzele și florile se înghesuie împreună și se înțeleg.
Am văzut orveta alunecând în seara blândă.
Diane pe iaz se apleacă și își pune masca.
Un pantof din satin aleargă în poiană.
Ca o amintire a cerului care ajunge la orizont.
Barcile nopții sunt gata de plecare.
Alții vor veni și se vor așeza pe scaunul de fier.
Alții vor vedea acest lucru când nu voi mai fi.
Lumina îi va uita pe cei care l-au iubit atât de mult.
Niciun apel nu ne va reaprinde fețele.
Niciun suspin nu va face ca dragostea noastră să răsune.
Ferestrele noastre vor fi închise.
Câțiva străini vor merge pe strada gri.
Voci, alte voci vor cânta, alți ochi vor plânge. Într-o casă nouă..
Toate se vor fi terminat, toate vor fi iertate,
Mâhnirea va fi proaspătă și pădurea nouă,
Și poate într-o zi, pentru noii prieteni,
Dumnezeu va păstra această fericire pe care ne-o promisese.**
***
**Un long bras timbré d'or glisse du haut des arbres
Et commence ?* descendre et tinte dans les branches.
Les feuilles et les fleurs se pressent et s'entendent.
J'ai vu l'orvet glisser dans la douceur du soir.
Diane sur l'étang se penche et met son masque.
Un soulier de satin court dans la clairière
Comme un rappel de ciel qui rejoint l'horizon.
Les barques de la nuit sont prêtes ?* partir.

D'autres viendront s'asseoir sur la chaise de fer.
D'autres verront cela quand je ne serai plus.
La lumière oubliera ceux qui l'ont tant aimée.
Nul appel ne viendra rallumer nos visages.
Nul sanglot ne fera retentir notre amour.
Nos fenêtres seront éteintes.
Un couple d'étrangers longera la rue grise.
Les voix,
D'autres voix chanteront, d'autres yeux pleureront
Dans une maison neuve.
Tout sera consommé, tout sera pardonné,
La peine sera fraîche et la forêt nouvelle,
Et peut-être qu'un jour, pour de nouveaux amis,
Dieu tiendra ce bonheur qu'il nous avait promis.**
***
Léon-Paul Fargue :"Piéton de Paris"; Mon Quartier**Il y a des années que je rêve d’écrire un « Plan de Paris » pour personnes de tout repos, c’est-?*-dire pour des promeneurs qui ont du temps ?* perdre et qui aiment Paris. Et il y a des années que je me promets de commencer ce voyage par un examen de mon quartier ?* moi, de la gare du Nord et de la gare de l’Est ?* la Chapelle, et non pas seulement parce que nous ne nous quittons plus depuis quelque trente-cinq ans, mais parce qu’il a une physionomie particulière, et qu’il gagne ?* être connu....La pièce de résistance de ce quartier, tout fleuri de sé- maphores, et dont les beautés naturelles sont nombreuses, la place du Maroc, la rue de Kabylie, les Pompes Funèbres serrées entre la rue d’Aubervilliers et la rue Curial, les entrepôts, les cliniques pour locomotives, la pièce de résistance demeure le grand 106, qui rougit dans le dos de l’hôpital Lariboisière.
Cette maison est tellement ancienne, tellement évidente pour les voyageurs du métro comme pour ceux du taxi qu’on se demande si elle n’est pas la maison de famille de l’arrondissement…C’est d’elle que partent les légendes de la Chapelle.À la Chapelle, le dimanche est véritablement un dimanche, et la métamorphose du quartier est complète.**
***
**Pour moi, le dixième, et que de fois ne l’ai-je pas dit, est un quartier de poètes et de locomotives. Le douzième aussi a ses locomotives, mais il a moins de poètes. Mettons-nous d’accord sur ce mot. Point n’est besoin d’écrire pour avoir de la poésie dans ses poches. Il y a d’abord ceux qui écrivent, et qui constituent une académie errante. Puis il y a ceux qui connaissent ces secrets grâce auxquels le mariage de la sensibilité et du quartier fabrique du bonheur. C’est pourquoi je pare du noble titre de poète des charrons, des marchands de vélos, des épiciers, des maraîchers, des fleuristes et des serruriers de la rue Château-Landon ou de la rue d’Aubervilliers, du quai de la Loire, de la rue du Terrage et de la rue des Vinaigriers. À les voir, ?* leur sourire en courant sur le trottoir gravé de fatigues, ?* demander des nouvelles de leurs filles, ?* voir leurs fils soldats, je me sens réjoui jusqu’aux écrous secrets de mon vieux cœur sans haine.**
***
(**Noaptea a venit în vârful picioarelor
Lămpile își încurcă stilourile
Străzile beau puțină cerneală albastră...**)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Mar 2021, 21:30   #563
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
21 martie, Ziua internațională a poeziei; Rainer Maria Rilke : "Scrisori către un tânăr poet/ "Briefe an einen jungen Dichter" :**Paris, 17 februarie 1903, Mult stimate domn,
Acum cîteva zile am primit scrisoarea dumitale. Îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-o arăți. Iată tot ce pot să fac. Nu pot să pătrund în natura artei dumitale, căci orice preocupare critică îmi este străină. De altfel, nimic mai rău decât critica pentru a te apropia de o operă de artă, ea nu duce decât la neînțelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Nu orice poate fi cuprins în cuvânt, nu despre totul se poate vorbi, așa cum de foarte multe ori am putea să o credem, sunt întâmplări care rămân fără grai, ele se petrec pe un tărâm în care cuvântul nu a pătruns niciodată. Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare. Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși în ele un germene tăcut și ascuns de personalitate. Am simtit-o lămurit în ultima dumitale poezie: „Sufletul meu”. Ceva deosebit își caută aici chip, realizare. Iar în frumoasa poezie „Către Leopardi” crește parcă o înrudire cu acest puternic, cu acest singuratic. Totuși, poeziile dumitale n-au încă valoare în sine, neatârnare, nici cea din urmă, nici aceea către Leopardi. Scrisoarea care le-a întovărășit mi-a lămurit parte din lipsurile pe care le simțisem citindu-le, fără însă să le pot da vreun nume.**
***
R.M.R (*Poetul*, traducere Șerban Foarță) **Te=ndepărtezi de mine, oră,
Mă dori când bați din aripi, Tac,
căci, singur, gura=i insonoră;
și n-am, cu viața=mi, ce să fac,
Iubită n-am, nici loc n-am,= cărui
să-i spun acasă. N am nimic,
Și pe când toți căror" mă dărui
sporesc, = eu mă fac tot mai mic.**
***
**Întrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă întrebi pe mine. Ai întrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești când unele redacții le resping. De acum încolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți în afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai decât o singură cale. Adâncește-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini în adâncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? Întreabă-te, mai întâi, în ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu? Caută în dumneata răspunsul cel mai adânc. Dacă îți vei zice „da” și dacă poți înfrunta aspra întrebare cu un puternic și firesc „trebuie”, atunci clădește-ți viața după această nevoie; viața dumitale, până în cele mai mărunte și mai neînsemnate ceasuri, trebuie să fie întruchiparea și mărturia acestui îndemn. Dacă e așa, apropie-te de natură, încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăiești, ce iubești și ce pierzi. Nu scrie poezii de dragoste, înlătură pentru început temele prea întrebuințate, prea obișnuite, sunt cele mai grele – trebuie o putere prea mare, împlinită, ca să poți da ceva al tău pe un tărâm în care sunt nenumărate tradiții, adeseori strălucite. De aceea, fugi de subiectele mari, generale, îndreaptă-te către cele mărunte, de fiecare zi, povestește-ți tristețea și dorințele, gândurile trecătoare și credința în frumos; spune-le cu adâncă, liniștită și smerită sinceritate și folosește pentru aceasta lucrurile din jur, chipurile visurilor, amintirile. Dacă viața de toate zilele ți se pare săracă nu o învinovăți, ci învinovățește-te pe dumneata că nu ești destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te îndoi de el. Îmbrățișează-ți atunci soarta și poart-o cu toată povara și măreția ei, fără să cauți altă răsplată. Un creator trebuie să fie o lume pentru el însuși să găsească totul în el și în natura de care s-a legat.**
***
**Dacă ar trebui să spun cine m-a învățat ceva despre ființa creației, despre adâncul și veșnicia ei, aș putea să pomenesc doar două nume: cel al lui Jacobsen, marele poet, și cel al lui Auguste Rodin, sculptorul fără pereche între toți artiștii de azi.**
***
**Iată ce te rog: citește cât mai puțin lucrări de critică estetică; ele sunt fie produse ale spiritului de partizan, împietrite și fără sens, în asprimea lor lipsită de viață, fie îndemânatice jocuri de cuvinte, care scot învingătoare azi o părere, iar mâine cu totul alta. Operele de artă poartă în ele o singurătate nesfârșită; iar critica ți le înstrăinează și mai mult. Numai prin dragoste le poți trăi și păstra, numai dragostea rămâne dreaptă față de ele. Împotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor îndreptățește-ți întotdeauna simțământul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, încet, încet, către altă cunoaștere. Fii stăpân pe dezvoltarea liniștită și nestânjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adâncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă. Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțământ să se coacă în întuneric, în ceea ce nu s-a putut încă spune, în neștiut, lasă-l să crească în ținuturi întotdeauna închise înțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul când va răsări o lumină nouă. Numai așa trăiesc arta cei care o înțeleg și cei care o creează. Pentru creator timpul nu este măsură, un an n-are nici o însemnătate, zece ani nu sunt nimic. Să nu faci socoteli, ci să crești ca un pom care nu-și grăbește seva și înfruntă, plin de încredere, vânturile puternice de primavară, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vie: asta înseamnă să fii artist. Și totuși, vara vine, dar numai pentru cei ce știu să aștepte, răbdători și liniștiți, ca și când ar avea înaintea lor o veșnicie. Cu prețul unei binecuvântate suferinți, învăț zilnic că răbdarea este totul.**
Împlinească-se totul în drumul dumitale.
Al dumitale, Rainer Maria Rilke
***
("Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor cele prăbuşite
şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind
pe cele mai duşmănoase uliţi ale oraşelor,
voi - putreziciunii sau căderii sortite.
Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu o oră întreagă, - ceva între două clipe,
un răstimp scăpând măsurilor timpului -,
când ele-au avut o existenţă. Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând, nu ni-l încuviinţează
sau nu ni-l râvneşte. Desigur, am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită numai atunci
ni se dezvăluie, când o preschimbăm
în noi înşine.")/ - (Elegia a șaptea, traducere Dan Constantinescu) -
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Apr 2021, 17:01   #564
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Postume : "Sunt atât de frumos/ sunt atât de viu/ sunt atât de demn/ Mâncati-mã!", Virgil Mazilescu, 79 de ani de la naştere, **Cum nu pot să-mi imaginez un tramvai cu cai circulînd acum pe Calea Victoriei, aşa nu-mi pot imagina un Virgil de 60 de ani. Un bătrînel rotofei cu fular de lînă la gît şi cu umbrela în servietă e o poză în care Virgil nu va încăpea niciodată, poate şi pentru că în servieta lui sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă. Aveţi dreptate, nu ăsta e tonul pe care îl abordezi cînd evoci un prieten dispărut. Dar eu nu pot fi tristă cînd vorbesc de Virgil, pentru că în preajma lui se rîdea de toţi, de toate şi mai ales de el. Doar nu degeaba îi spuneam noi Bulă. De aceea nici să depăn amintiri despre Virgil nu-mi e la îndemînă, pentru că amintirile nu sînt cu adevărat vesele sau triste, ele sînt doar confortabile şi iar nu-mi pot imagina un Virgil confortabil. Îi plăcea multul, nu cel măsurat în obiecte sau bani, multul de viaţă. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat. Îi plăceau mesele lungi la care încăpeau toţi prietenii, oalele cu sarmale, paharele pline, pokerul - era un copil, avea nevoie de joc ca de aer - nu juca niciodată CPB (cu curul pe bani), pierdea totdeauna, dar cu siguranţă ţinea undeva o casă secretă în care aduna cîştiguri neştiute decît de el. Îşi risipea viaţa rîzînd, dar l-am văzut şi plîngînd ca un bărbat adevărat. Nu ştiu de ce acum cînd scriu despre Virgil mi se suprapun în minte Colas Breugnon şi Consulul din Malcolme Lory. Poate că era un personaj de neuitat. De altfel i-am auzit pe unii spunînd că el va rămîne mai mult prin legendă decît prin poezie. Şi iată că azi nici un alt poet nu se poate lăuda cu atîtea versuri ştiute pe de rost de cei tineri.**/ - Nora Iuga
***
**Cînd îi aud citîndu-i versurile, declamîndu-i poemele am întotdeauna senzaţia unei impurităţi. E un corp străin care se insinuează în emisia acelui fluid sonor inconfundabil, pentru că orice poem al lui Virgil poartă marca vocii lui. Cînd îi recitesc cărţile îi aud glasul. E şi ăsta un fel de înnemurire. Virgil era posedat de demonul zicerii de sine. Nu cred să-i fi rămas vreun prieten căruia să nu-i fi spus aceeaşi poezie de zeci de ori în variante imperceptibile. Era convins că înlocuirea unui cuvînt sau mutarea acestuia în capul sau la coada versului naşte o nouă poezie. Culmea, pe cît de boem în viaţă, pe atît de perfecţionist era în poezie. De altfel uneori îl şi deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînţeles cu o vodcă în faţă, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punîndu-şi ficaţii pe masă. Îl irita uneori, chiar îşi ura creierul prea constrîngător. Îl speria puţinătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint John Perse. Ca orice poet adevărat se credea cînd geniu, cînd cabotin, şi avea cîte ceva din amîndouă, de fapt eu cred că aceste categorii nici nu se exclud. L-am văzut odată la Cenaclul din Tei, cînd citise la încheierea şedinţei nişte poeme după lectura unor tineri care inflamaseră sala, plîngînd că toţi plecaseră fără să-i spună nimic despre ceea ce citise el. Imaginile cu Virgil îmi vin ca nişte flashuri. Instantaneele unor seri la Doi Mai într-o cămaşă cadrilată descheiată pînă la brîu scoţînd apă din puţ, pe ringul de dans de la Dobrogeanu făcînd mişcări groteşti şi spunînd că e Nijinski, în oglinda din holul casei noastre, pe atunci Nino mai trăia, fardîndu-şi ochii verzi şi buzele carmin, desenîndu-şi un grain de beauté pe obrazul stîng. Rar am văzut o femeie atît de irezistibilă cum era Virgil fardat. Poate aceste mici frivolităţi, acest gust de a şoca, ne venea din familia noastră a oniricilor, ne solidariza: MRP avea dreptate cînd spunea că eram onirici înainte de a ne cunoaşte, parcă Vintilă Ivănceanu făcea altceva cînd citea la Cenaclul Labiş cu cilindru pe cap şi mănuşi glacé? Era un stil de viaţă, un curaj şi un sictir, acel eden boem care zvîcnea în cubul de beton fără ferestre în care fuseserăm forţaţi să trăim. La adunările de poezie din Sala Oglinzilor, unde Jebeleanu îl făcea pe Virgil Theodorescu suprarealist conformist, fie-le ţărîna uşoară, ne adunam întotdeauna în fund, în colţul din dreapta: Ileana Mălăncioiu, Virgil, Turcea, Nino, eu... Virgil spunea: ăsta e colţul poeţilor, pe noi nu ne schimbă nimeni şi poate că avea dreptate.**
***
**Nu aş putea spune că a fost un dizident, deşi a încasat în mai multe rînduri pumni de la miliţieni şi a cunoscut beciurile puşcăriei, e drept numai pentru cîteva ore, la Mangalia, Constanţa şi Bucureşti. Nu ştiu cît de mult ura regimul şi pe reprezentanţii săi - ura nu era specialitatea lui - dar avea o poftă nebună să facă băşcălie de ei şi, Slavă Domnului, prilejuri se găseau destule. Pe miliţieni îi făcea analfabeţi, pe Ceauşescu ţigan pentru că, explica el etimologia numelui, Ceauşescu venea de la ceauş, şi pe urmă cum puteam noi decripta titlul cărţii lui ultime "Margareta, poetul şi administratorul"?
***
Virgil Mazilescu: ("administratorul poate s-o sfeclească în orice moment")
***
**Cine altul era administratorul, decît acel element de care ne disociam cu repulsie sau cu care uneori ne identificam neputincioşi în zbaterea noastră de a ne păstra frumuseţea, iubirea şi libertatea imaculate.**
***Virgil Mazilescu - (Șatov) ***
*Ei au lumea lor si lumea asta a lor îmi face greaţă
și chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
și chiar cu o bombă în măduva sirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greaţă *
***
**Şi înmormîntările, atîtea înmormîntări care ne luau prin surprindere, atîtea înmormîntări petrecute împreună - "petrecerea unei înmormîntări", iată o sintagmă care cred că i-ar fi plăcut lui Virgil - la MRP, la Turcea, la Marin Preda. Şi de fiecare dată spunea, acum urmez eu la rînd. Avea şi o teorie copilărească, susţinea că dacă îţi apare o dungă în jurul buzelor înseamnă că mori curînd. Ne-o şi arăta mereu cu un fel de amuzament superior, dar părea şi speriat. Nu ştiu cîte bucurii şi nenorociri şi-o fi prevestit Virgil, dar pe asta de pe urmă a intuit-o fără greş. Într-o noapte de august cu lună plină - "iar n-am să dorm din cauza lunii" - i-a spus unei prietene cînd se întorceau de la o aniversare. Şi către ziuă l-a prins somnul cel mare şi ultim pe veceu. Şi la morgă de atîta aşteptare i-a pleznit pielea şi curgeau pîrîiaşe din el ca dintr-un burete pe care uiţi să-l storci. Pînă şi pe cruce i-au pocit numele. La un an de la moartea lui am fost împreună cu Nino la groapa de la Cernica. Am deşertat o sticlă de vodcă pe pămîntul crăpat şi tot cimitirul mirosea ca la doamna Candrea unde era locanda scriitorilor. Atît am mai putut să facem pentru el. În amintirea mea Virgil rămîne un clovn sublim, un clovn genial la care masca bucuriei se suprapune grotesc peste masca tristeţii. Un mîntuitor, dacă vreţi. Un mîntuitor care ştia să rîdă."/ - Nora Iuga :"Virgil Mazilescu - 60: Dunga cafenie din jurul buzelor" - „România literară”, 2002, nr.14.
***
(cuvîntul poetului vuieşte pînă departe
noi doi sîntem şi mai departe
aici pe malul lacului sub septentrion
avem grija chiriei şi a morţii)
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Apr 2021, 19:07   #565
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
<< Datoria neuitării >>
"Cei care m-au șters, nu au citit și în palmele lui Dumnezeu" = Se împlinește un an :**Urcată într-un tren cu destinația vară**, Clara Mărgineanu "Femeia cruce") :
**Legea nescrisă mă interzice,
Totdeauna rană. Niciodată sfîrşit.
Prizăm fericiri, rafinăm plăsmuiri,
Femeia cruce spune că nu ai murit
Absenţa ei, cuţit. Cicatrice
Un acord de prohod la concert ne cheamă,
Vom fi acolo demni şi verticali,
Spoiţi artistic cu neputinţă,
Te îmbeţi hotărît cînd ţi-e teamă de teamă
Ating obiectele pe care le-ai atins,
Întreb, păcatul se poate trăi în două vieţi?
Sau în două divinităţi?
Ai în mîini cheia către pierzanie, arde metalul ei
De femeie dogorîtă în vis,
Inima, hrană pentru vulturi înfometaţi,
Aţi iubit mult, deci veţi fi iertaţi…
M-ai urcat într-un tren cu destinaţia vară
Un viscol sfinţit înapoi mă aduce
Legea nescrisă mă interzice.
Totdeauna rană. Niciodată sfîrşit.
Dacă vrem să fim lumină sîntem cruce.**
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Jun 2021, 17:50   #566
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
202 ani,<<Aud cum cântă America, îi ascult feluritele cântări; Spuse un copil : iarba cei oare? Poate că e batista lui Dumnezeu, cu numele Lui scris într-un colț, ca văzându"l, să-l luăm în seamă >>, Walt Whitman:**Să nu-mi închideți porțile, trufase biblioteci. Eu doară vă aduc ce lipsea din rafturile voastre mult ticsite și vă era de mare trebuință;
Iscat din bătălii, am scris o carte,
Cuvintele-i nu sunt nimic, curenții ei sunt totul,
O carte ce nu-i precum celelalte și nici făcută pentru intelect,
Dar voi, nespuse lucruri din adânc, veți vibra
în toate paginile ei.**, născut la 31 mai 1819, West Hills, New York :
<<"Song of Myself"/ "Cântec despre mine">> :
**Aici am pus masa pentru toţi deopotrivă,
acolo e carnea dacă vă e foame,
E pusă şi pentru netrebnic, ca şi pentru cel drept, îmi dau întâlnire cu toţi.
Vreau ca nici unul să nu fie nedreptăţit sau dat la o parte,
Ţiitoarea, întreţinutul şi cel care fură,
Sclavul cel buzat şi bolnavul de sfrinţie
sunt invitaţii mei;
Nu va fi nici o deosebire între ei şi ceilalţi musafiri.
Simţi apăsarea timidă a unei mâini, mirosul
şi atingerea părului,
Atingerea buzelor mele de ale tale,
murmurul răsuflării întretăiate,
Înălţimea şi adâncimea reflectate prin chipul meu,
Fuzionarea eului meu cu mine,
şi eliberarea lui iarăşi.
Vă închipuiţi că am un plan preconceput?
Ei bine, am, şi e identic cu al furtunilor echinoxului
şi cu acela care-a lipit mica de stânci.

Credeţi că vreau să vă epatez?
Epatează pe cineva lumina soarelui? dar
cintezoiul când trece matinal prin lunci?
Sunt eu de mirare mai mult decât ei?

Spun aceste lucruri fiindcă e ceasul confidenţelor;
N-ar trebui să le spun oricui, dar vi le spun vouă.

Sunt poetul Trupului şi sunt poetul Sufletului,
În mine se-ntâlnesc plăcerile paradisului,
cu suferinţele infernului,
Pe cele dintâi le grefez şi le cresc în mine,
pe celelalte le traduc într-o limbă nouă.

Sunt poetul femeii la fel cum sunt al bărbatului
Şi spun că este măreţ deopotrivă
a fi femeie şi a fi bărbat,
Şi spun că nu e nimic mai măreţ
decât mama bărbaţilor.
Cânt cântecul expansiunii şi al mândriei,
Destul lăsat-am capul în jos şi destul
ne-am rugat,
Eu arăt că dimensiunea măreţiei e numai dezvoltare.

I÷ai lăsat în urmă pe ceilalţi? E un fleac, orişicare din urmă poate să vină
şi să-ţi treacă înainte.
Eu sunt cel ce se preumblă cu dulcea noapte adâncă
Şi-nvăluit în ea pe jumătate, un strigăt lansez
către pământ şi către mare.

Strânge-mă tare noapte la sânul tău gol, strânge-mă,
noapte magnetică şi hrănitoare! Noapte a vânturilor de miazăzi – noapte a marilor astre!
Noapte care-mi faci semne pe tăcute,
Nebună şi goală noapte de vară.

Zâmbeşte, o, pământ voluptuos cu rece suflare!
Pământ al arborilor somnolenţi şi vaporoşi!
Pământ al soarelui asfinţit – pământ al munţilor
cu ceaţa în creştet!
Pământ al lunii pline prelinse ca sticlă topită
cu pete albăstrii!
Pământ care tiveşti cu marmură de umbre şi lumini apele fluviului!
Pământ al norilor de cenuşă risipindu-se-n strălucire de dragul meu!
Pământ cu cotul îndoit la orizont –
pământ îmbogăţit de bobocii mărului înflorit!
Zâmbeşte, îţi vin îndrăgostiţii.

Risipitorule, mi-ai dat dragoste – iată pentru ce
eu însumi îţi aduc prinos de dragoste!
O negrăit de pătimaşă dragoste.

Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip, sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine gneiss, cărbune, muşchi cu lungi filamente,
fructe, grâne, rădăcini bune de mâncat,
Ca un zid tencuit, sunt de sus până jos căptuşit cu patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,
În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvechea văpaie ca să nu mă apropii,
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-nfundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.

Sunt profesorul atleţilor,
Cel care datorită mie are pieptul mai larg decât al meu
e proba pieptului meu larg,
Cel care-n stilul deprins de la mine mă bate
îşi onorează profesorul bătut.

Băiatul cel mai drag mi-i acela care se face om
nu prin puteri picate de la alţii,
ci pe dreptate, prin puterea lui,
Mai bine copil rău decât cuminte din conformism sau teamă de cei mari,
El fata şi-o iubeşte, friptura şi-o înfulecă cu poftă,
Dragostea neîmpărtăşită, ori un semn de dispreţ, îl arde mai tare ca lama de brici,
E neîntrecut la călărie, la lupte, canotaj, trageri la ţintă, la cântecul din gură, sau la banjo,
Îi place să se-nconjoare de chipuri tăiate de sabie, bărboase, ciupite de vărsat,
nu-i plac pomădaţii,
Cei tăbăciţi de soare îi plac mai mult decât feţele palide.
Unora le spun să stea departe de mine, dar cine
ar putea sta departe de mine?
Din clipa asta, oricine-aţi fi, eu vă urmez,
Cuvintele mele au să vă scarpine-n ureche
până când le veţi înţelege.

Eu nu vă spun vorbe de clacă, să omor timpul
până-mi vine vaporul.
<<De fapt voi glăsuiţi prin mine, mai mult decât mine, limba mea o înlocuieşte pe-a voastră,
A mea o dezleagă pe-a voastră din gură.>>

Jur că nu voi mai pomeni în vreo casă
despre dragoste sau despre moarte,
Şi jur că nu mă voi mai tălmăci vreodată
decât aceluia sau aceleia care va sta cu mine sub cerul liber.

Dacă vreţi să mă înţelegeţi, duceţi-vă pe înălţimi
sau la marginea mării,
Şi ţânţăraşul are un rost, ca şi stropul de apă, şi valul cel lung, mişcător dă o cheie.
Ciocanul dogarului, vâsla, ferăstrăul de mână la
fel îmi pătrund cuvintele şi vi le explică.

Nici o odaie cu ferestrele închise, nici o şcoală nu poate intra în comuniune cu mine,
Dar pot foarte lesne copiii şi oamenii străzii.
Tânărul muncitor este cel mai aproape de mine,
el mă cunoaşte,
Tăietorul de lemne care-şi duce toporul şi urciorul mă poartă cu el ziua-ntreagă,
Argatul de fermă, când trudeşte la câmp, se-nviorează la auzul glasului meu,
Pe corăbii navighează vorbele mele şi eu trec cu pescarii şi cu oamenii mării,
pe care-i ador.
Soldatul din tabără, sau în marş, este al meu,
În seara din ajunul bătăliei sunt mulţi
cei ce mă caută şi eu nu-i dezamăgesc,
În noaptea solemnă (poate că-i cea din urmă)
cei care mă cunosc mă caută.

Obrazul îmi lipesc de obrazul vânătorului
când doarme singur înfăşurat în pătură,
Cu gândul la mine camionagiul uită
zdruncinăturile căruţei sale,
Tânăra mamă şi mama bătrână mă înţeleg,
Fata şi femeia lasă acul din mână o clipă
şi uită unde se află,
Şi ele, ca toţi, vor să-şi repete ce le-am spus.

Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,
Şi-am spus că trupul nu-i mai mult
decât sufletul,
Şi nimic, nici chiar Dumnezeu, nu-i mai mare decât vreunul din noi,
Şi oricine face două sute de paşi fără dragoste
se-mbracă-n linţoliu de moarte,
Şi eu sau voi, cu buzunarele goale, putem cumpăra ce-i mai scump pe pământ,
Şi să priveşti ori s-arăţi o păstaie de mazăre doldora de boabe
e mai presus decât orişice ştiinţă din veac.
Şi nu-i meserie sau slujbă în care un tânăr vrednic să nu poată ajunge erou,
Şi nu-i lucru firav să n-ajungă a fi butucul roţii
universului.
Şi mai spun oricărui bărbat şi oricărei femei: Să
vă rămână sufletul netulburat dinaintea
unui milion de universuri!
Eu spun umanităţii: Nu fiţi curioşi ce face Dumnezeu,
Pentru că eu sunt curios să ştiu ce faceţi fiecare
şi nu sunt curios de Dumnezeu.
<<Nici n-am cuvinte să vă spun cât sunt de liniştit în ceea ce-L priveşte pe El şi moartea.>>
Aud şi văd pe Dumnezeu în fiecare lucru şi totuşi eu câtuşi de puţin nu-L pot pricepe,
Şi nici n-am să pricep cine-ar putea să fie
mai minunat decât eu însumi.
De ce-aş dori să-L văd pe Dumnezeu
mai bine decât Îl văd astăzi?
Eu văd câte ceva din El în fiecare din
cele douăzeci şi patru de ceasuri şi în fiecare din secundele fiecărui ceas,
Îl văd în chipul bărbaţilor şi femeilor şi
în propriul meu chip din oglindă,
Găsesc scrisori de-ale Lui lăsate pe străzi
şi fiecare poartă semnătura Lui,
Şi le las acolo unde sunt, pentru că ştiu
că, oriîncotro m-aş duce,
Altele vor ajunge punctual la destinaţie
acum şi-n vecii vecilor.**
(Editura Univers, 1976, traducere, Mihnea Gheorghiu)
***
**Poeți ai viitorului! oratori, cântăreți și muzicieni de mai târziu!
Nimeni astãzi nu trebuie sã mã acuze, nimeni sã mã ierte,
N-am a rãspunde pentru ce simt, nimãnui,
Voi însã, voi, viitoarele rase, puternice, bãstinase, continentale
mai superbe decât oricare altele vreodatã,
Ridicati-vã! Cãci vouã am a vã rãspunde.
Eu însumi n-am fãcut decât sã scriu un cuvânt-douã,
de luat seama pentru cei viitori,
Eu însumi n-am fãcut decât s-o pornesc înainte o vreme,
pentru a mã întoarce iute și-a mã îneca în bezne.
Sunt un om, un om care – hoinãrind fãrã sã se statorniceascã
de tot – aruncã întâmplãtor ochii spre voi
și ochii își întoarce pe urmã
Lãsându-vã însã grija sã-l descoperiți și sã-l înțelegeți,
Așteptând de la voi rezultatul cel mare.**/ traducere Ion Caraion
***
<<Cu mâinile pline de iarbă, spuse un copil: Iarba, ce-i oare?/ Ce puteam să-i răspund—ştiu eu mai mult decât el?/ Poate că, ţesut din firul verde al speranţei, e însuşi stindardul/ meu/ Poate că e batista lui Dumnezeu, darul înmiresmat al aducerii aminte/ dinadins pierdut pe pământ, cu numele Lui scris într-un colţ/ ca/ văzându-l, să-l luăm în seamă/ Şi să spunem: al cui este, al cui?>>
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Aug 2021, 08:49   #567
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
??* Salvatore Quasimodo: "Zi după zi"/"Giorno dopo giorno", poetul italian, născut 1901 august 20, în urmă cu 120 de ani :<<Fiecare stă singur pe inima pământului
străpuns de o rază de soare
și de=odată e seară.>>
● În "59 decembrie 10 primește un contestat = (îndeosebi în Italia) = premiu Nobel pentru literatură = (scriitorul Emilio Cecchi, publică un critic articol în "Corriere della Sera", intitulat "A caval donato non și quarda în boca"/ "Calul de dar nu se caută în gură", acuză Academia Regală de Științe din Suedia că nu cunoaște temeinic literatura italiană) = susținuți fiind mai reputații și favoriții Montale și Ungaretti) ●
??* S. Quasimodo : unul dintre poemele emblematice : <<Plângere după sud>> :
***
** Luna roșie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, necuprinsul zăpezii...
Inima mea e de=acum prin aceste livezi,
în aceste ape tulburate de neguri.
Am uitat marea, gravul ghioc
în care se=aud kaufland păstorii Siciliei,
cântecul stins al cadrelor legănate pe
drumuri
pe unde roșcovul freamătă=n aburul
miriștii
am uitat migratoarele stoluri de cocori
și erodii
plutind prin văzduh, peste verzi năluciri
de podișuri,
pentru câmpiile și fluviile Lombardiei,
Dar omul pretutindenea își strigă
destinul unei patrii.
Nimenea n=o să mă=ntoarcă vreodată
în Sud.
Oh, Sudul a obosit să tot târască morții
spre mlaștina albă=a malariei,
a obosit de singurătate și lanțuri,
gura i=a obosit să mai blesteme
semințiile care strigară moartea
cu ecoul fântânelor lui,
care=i băură sângele inimii.
De aceea flăcăii lui se=ntorc înspre munți,
își înfrânează caii sub giulgiul de stele,
mestecă=n dinți flori de salcâm pe cărări
din nou roșii, iarăși roșii, mereu roșii.
Nimenea n=o să mă=ntoarcă vreodată în Sud.
Și seara aceasta plină de iarnă
e iarăși a noastră, și=aici lângă tine=mi repet
contrapunctul absurd de mâine
și dulce blândețe
o plângere de dragoste fără dragoste.**
***
“Nostalgia sicilianului Salvatore Quasimodo (1901-1968), laureat, în 1959, al premiului Nobel pentru literatură, „include un regret ca o vinovăţie sublimată, o durere de a nu fi găsit un ideal modus vivendi al poeziei şi al prezenţei siciliene. „Plângere după Sud”, una dintre culmile poeziei sale, impresionantă printr-o extremă acuitate lirică, are de aceea subtextul pregnant al părerii de rău: am optat pentru viaţa generoasă, pentru dragoste, pentru linişte, pare să spună acest subtext, am naufragiat, uitând însă ostrovul ce mi-a luminat copilăria, abandonându-l pe totdeauna cadenţei sale tragice, între farmec inefabil şi spectrala mizerie. (…)
Quasimodo este unul dintre poeţii a căror operă poartă pecetea desăvârşitei unităţi într-un asemenea grad, încât poemele se pot lipsi de titluri, devenind simple elemente ale întregului operei sale. Aceasta este o caracteristică a poeziei contemporane, iar o alta, prezentă în egală măsură în opera lui Quasimodo – mai cu seamă în volumele de după război – este acea simplitate cu efecte atât de stranii şi de neaşteptate, care domină poetica modernă.”/ = reține A.E. Baconsky
***
??* Bino Sanmiantelli, scriitor italian : august 1942 = în articolul "Ultimii douăzeci de ani ai poeziei italiene" :
**Din decadentismul european îi lipsește lui Quasimodo surâsul de umilință, îi lipsește sugrumatul zbucium ironic, deznădejdea firească. De aceea, lucrările sale apar grozav de literare. Dar nu numai aceasta era în versurile sale. Se ridică din ele și o lume mai adevărată, sau mai puțin prefăcută, de senzații subtile : impreunari nebănuite de cuvinte, metrică fină, rărită. Toate tonurile fizicitatii nu rezultă din poezie, ci exaltă prin valoarea cuvântului. Despre Quasimodo este nevoie să vorbim anume din cauza acelui <<quasimodismo>> care, la un anumit punct, a colorat scena poetică și polemică italiană, între anii 1930 și 1940. Opera poetică a sicilianului Quasimodo, când nu ajunge = în rare și cu rare iviri = la adevărata poezie, rămâne acuma ca un viu document al obisnuintii. Si violența sa, îndrăzneala sa aproape insolentă, dorința sa de a se constitui ca un exemplu ermetic de poezie, au lăsat o urmă foarte lesne de identificat.**/ (revista Fundațiilor Regale, traducere Mariella Coandă.)
***
(<<Elegie>>)

**Înghețată mesageră a nopții,
te-ai întors limpede la balcoanele
caselor distruse, să luminezi
mormintele neștiute, resturile părăsite
ale pământului încă fumegând. Aici zace
visul nostru. Și solitară te îndrepți
spre nord, unde toate lucrurile fug
fără lumină spre moarte, iar tu reziști.**
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Apr 2022, 23:02   #568
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
《"Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers"》131 de ani de la naștere : "Artă Poetică"??*Ion Pillat??* **Mi-am urzit din sunet şi coloare/ Din cuvinte dure, zi de zi/ Turnul versului înalt în care/ Îmi adorm durerea de-a trăi/ Zi de zi şi lună după lună/ Izvorăsc din mine ca din mări/ Insule de gânduri, ce adună/ Cânturi fremătând peste uitări/ Ani de ani şi clipă după clipă/ Vierme de mătase m-am făcut/ Fluturul simţindu-l, ce-n aripă/ O să-mi schimbe braţele de lut/ Dar cum stau cu lampa lângă mine/ Şi cum scriu: un singur ţipăt greu/ Din odaia-ţi de bolnavă vine/ Şi ce mic, ce gol e visul meu!
***
▪︎Ion Pillat, "Elegie", în 《"Umbra timpului pierdut" 1934=1939》:
**Pe aleea-naltă de castani/ Taina, toamna, timpul mi se joacă/ Simt: m-ajung din urmă vechii ani/
Zurgălăii lor o să mă-ntreacă/ Sună pe aleea de castani/ Vii de unde? din ce veac? din ce mormânt?/ În berlina foşnind surd pe frunza moartă/ Nimănuia ori a mea? pe vecie ori nicicând?/ Timpul, toamna, taina mi te poartă/ Blând în zori, greu în amiaz, lin în mormânt/ Pe aleea veche nici un om/ Nici o frunză pe castanii de cărbune/ Doar trecutul: cucuvaie într-un pom/ Und’ ti-e râsul? unde plânsul? să mai sune/ Pe ale în surdină ca prin somn/ Albă casă, neagră frunză, putred parc/ Roata timpului îşi pierde uruirea/ Taina vremii mână umbrele în ţarc/ Numai toamna mi-a rămas şi amintirea/ Albă-n zare, sură-n casă, neagră-n parc.**
***
《"Casa amintirii" 1906=1910》:
**E casa amintirii o casă cu pridvor/ Cu brâne şi chilimuri pe încăperi zidite/ În drumul către dânsa ţin strajă dreaptă plopii/
Şi în pereţi icoane de morţi bătrâni veghează/ Strămoşi din altă vreme de cari/ uitând de jocuri/ Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială/
La feţele lor şterse de sfinţi în mănăstiri/ În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri/ Căci orologiul vremii a încetat să bată/ Şi clipa netrăită a îngheţat pe el/ Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură/
Miresmele cosite cu florile de fân/
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in/ Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi/ Tot mai pogoară cântec şi zumzănit de strună/ Ca de pe alăuta plăpândelor visări/
Când, în apus de soare şi răsărit de lună/ Simţim zădărnicia întâilor uitări/ Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium/ Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut/ Stafie, trece gândul prin casa mea străveche/ Sub raza călăuză a visului tăcut/ Şi închizând în urmă odăile străine/ M-am dus, m-am dus în lume/ cu-atâţia morţi în mine.**
***
~"A Patra Elegie", din《"Limpezimi", 1923=1927"》:**Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul/ Sătucului din vale urcând la dreapta, fumul/ La stânga mea pe ceruri al unui stol, departe/ Şi eu aici, în golul vieţii/ Singur între Pământul ce rămâne şi zilele ce zboară/ În anotimpul tainic/ Cu greul meu, cu pasul/ Ce sună surd de parcă mă urmăreşte pulsul/
Străvechiului meu sânge foşnind a veşnicie/ Gonindu-mă din astăzi spre nicăieri/ Cu gândul/ Cules de mult, cum este cules tot câmpu-n toamna/ Târzie unde stărui Aud prin ceaţa serii/ Din sat, lătratul jalnic al câinelui în lanţuri/ Din cer, tot mai în zare, sfâşietorul ţipăt/ Al păsării pornite spre pribegie/ Unde/ Să merg de-acum? Pe cine să mai aştept?/ În iarnă/ La staul se întoarce asin şi bou s-aştepte/ Pre Domnu-n scutec/ Singur pe pragul îndoielii/ Pe pragul veşniciei şi-al vremilor mai singur/ M-opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul/
Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul/ Topindu-se la stânga cu stolul meu în zare/ Şi eu aici/ Dar umbra se-ntinde, ziua scade.**
***
《"Poemul într-un vers"》:
▪︎Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.▪︎
▪︎Îmbrăţişare《Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos.》
▪︎Pan《Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist.》
▪︎Zvon《E roiul de albine sau numai amintiri?》
▪︎Dorinţa《Iubire, nu fi veşnic al inimii tăun.》
▪︎Întâlniri《O piersică pufoasă şi fraged un obraz.》
▪︎Iarnă《În zare zurgălăii de sănii … Suflet nins.》
▪︎Artă poetică《Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.》
▪︎Prier《Oprit în drum, migdalul ne–ntinde flori sfios.》
▪︎Sângele vieţii《Ca vremea nu se–opreşte, ca moartea nu–l aud.》
▪︎Poetul《Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.》
▪︎Amintirea《La cuib, o rândunică prin suflet zboară lung.》
▪︎Primăvară《Livezi în floare, cucul, munţi ninşi, alt cuc, departe.》
▪︎Copilărie《O jucarie spartă găsită într–un pod.》
▪︎Toamna copilăriei《Mireasmă de gutuie într–un iatac batrân.》
▪︎Părăsire《Pe orice cărăruie dau iarba amintiri.》
▪︎Floarea vremii《Pe pajişti stânjeneii, în suflet toamna iar.》
▪︎Murmur etern《În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.》
▪︎Darul《Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii în mâni.》
▪︎Poetul trădat《Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar.》
▪︎Reîntoarcere《Am pribegit cu zeii, la oameni sa mă–ntorc》
▪︎Singur《Prin pulberea de aur cu toamna în zăvoaie.》
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 May 2022, 01:17   #569
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
We twain once well in sunder,
What will the mad gods do
For hate with me, I wonder,
Or what for love with you?
Forget them till November,
And dream there’s April yet;
Forget that I remember,
And dream that I forget.

Dream that the lips once breathless
Might quicken if they would;
Say that the soul is deathless;
Dream that the gods are good;
Say March may wed September,
And time divorce regret;
But not that you remember,
And not that I forget.

Remembrance may recover
And time bring back to time
The name of your first lover,
The ring of my first rhyme;
But rose-leaves of December
The frosts of June shall fret,
The day that you remember,
The day that I forget.

We have done with tears and treasons
And love for treason’s sake;
Room for the swift new seasons,
The years that burn and break,
Dismantle and dismember
Men’s days and dreams, Juliette;
For love may not remember,
But time will not forget.

Breathe close upon the ashes,
It may be flame will leap;
Unclose the soft close lashes,
Lift up the lids, and weep.
Light love’s extinguished ember,
Let one tear leave it wet
For one that you remember
And ten that you forget.

Algernon Charles Swinburne, Rococo
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Sep 2022, 21:16   #570
nathalie_dinu
Novice
 
nathalie_dinu
 
Join Date: Jan 2018
Posts: 20
Folly, error, sin, avarice
Occupy our minds and labor our bodies,
And we feed our pleasant remorse
As beggars nourish their vermin.

Our sins are obstinate, our repentance is faint;
We exact a high price for our confessions,
And we gaily return to the miry path,
Believing that base tears wash away all our stains.

On the pillow of evil Satan, Trismegist,
Incessantly lulls our enchanted minds,
And the noble metal of our will
Is wholly vaporized by this wise alchemist.

The Devil holds the strings which move us!
In repugnant things we discover charms;
Every day we descend a step further toward Hell,
Without horror, through gloom that stinks.

Like a penniless rake who with kisses and bites
Tortures the breast of an old prostitute,
We steal as we pass by a clandestine pleasure
That we squeeze very hard like a dried up orange.

Serried, swarming, like a million maggots,
A legion of Demons carouses in our brains,
And when we breathe, Death, that unseen river,
Descends into our lungs with muffled wails.

If rape, poison, daggers, arson
Have not yet embroidered with their pleasing designs
The banal canvas of our pitiable lives,
It is because our souls have not enough boldness.

But among the jackals, the panthers, the bitch hounds,
The apes, the scorpions, the vultures, the serpents,
The yelping, howling, growling, crawling monsters,
In the filthy menagerie of our vices,

There is one more ugly, more wicked, more filthy!
Although he makes neither great gestures nor great cries,
He would willingly make of the earth a shambles
And, in a yawn, swallow the world;

He is Ennui! — His eye watery as though with tears,
He dreams of scaffolds as he smokes his hookah pipe.
You know him reader, that refined monster,
Hypocritish reader, — my fellow, — my brother!

Charles Baudelaire, To the Reader
__________________
''I have hardly anything in common with myself''
nathalie_dinu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 01 Apr 2023, 19:43   #571
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
90 de ani de la naștere:**Orice carte este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei.**??*Nichita Stănescu, 1933 = decedat 1983 decembrie 13??*《= Nichita, ţi-a trecut vreodată prin minte să renunţi la poezie?= La poezie nu poţi renunţa niciodată, ea renunţă din când în când la tine. Uneori, cum cred că nu numai eu, ci şi dumneata, şi nu numai dumneata, ci şi alţii, cei care suntem îndrăgostiţi de poezie şi care considerăm poezia ca pe o dimensiune fundamentală a spiritului uman, uneori, cum ziceam, rămânem sterpi în faţa ei. Şi, atunci, ne apucă o durere nenorocitoare, crezându-ne inapţi sau frustraţi de această dimensiune. Cum să te poţi lăsa de poezie dacă ai înţeles-o măcar o singură dată? E ca şi cum l-ai întreba pe urs sau ai întreba-o pe vulpe dacă se pot lăsa de pădure, e ca şi cum l-ai întreba pe lup dacă se poate lăsa de zăpadă şi de stânci. Născut în spiritul poeziei, nu te saturi niciodată de verbul ei. Oricât de puţină ţi-ar fi starea de expresie, sufletul, din spate, o acoperă şi o complineşte. Cel care scrie poezii geniale îşi fură propriul său suflet schimbându-şi-l în cuvinte. Eminescu a fost cel mai sărac om pe care l-a născut vreodată limba română pentru că şi-a schimbat aproape tot sufletul în cuvinte. De asta, pentru noi, este mult mai viu decât mulţi dintre noi. O simplă citire din versurile lui şi sufletul lui, adeseori mai viu decât sufletul nostru, e la masă cu noi, mai certându-ne, mai alintându-ne. Auzi tu, ce păcat că Eminescu în nici o fotografie nu se uită măcar cu un ochi la noi doi. Prima se uită după un luceafăr, a doua se încruntă după un ideal, a treia se uită ca Cezar către legiunile dezordonate, a patra se uită la neant. Ce dor mi-ar fi fost ca, măcar într-o singură fotografie, Eminescu să se fi uitat cu ochii la noi doi. Arghezi s-a uitat cu ochii la mine. Cum spun unii anatomişti, şi stupizi, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca şi cum m-aş fi uitat în versurile lui când m-am uitat cu ochii în ochii lui Arghezi. Privire indecentă. Dacă n-am răsplătit-o, sunt demn de condamnare.**》
***
《"Temă cu variațiuni: Partitura a VIII-a"》: **Zbura deasupra mea o pasăre opalină şi venind se lăţea deasupra mea ca un lac, m-am uitat spre pădurea virgină murise până când şi ultimul copac. M-am uitat spre piatra măreaţă, totul era nisip nisipiu, de m-aş fi uitat şi la viaţă nici cui n-aş fi avut de sicriu. Pasărea deasupra mea se băltise broaştele-i orăcăiau între pene timpul tot se înteţise decurgând spre altă vreme. Eu n-am să beau niciodată apă din apa artei zburătoare. Stai, mi-am zis eu mie, omule şi sapă în durerea vorbitoare. M-am uitat o dată pe sus, şi lacul plutitor zburase, cu ochiul neobişnuit de sedus am văzut ce mai rămase. Tu eşti în viaţă, natură, tu eşti în viaţă! Şi eu sunt în viaţă, natură, şi eu sunt în viaţă! Noi suntem în viaţă, nu înţelegem oare că suntem în viaţă! Mama lor astăzi şi mâine de morți.**
***
● Volumul postum "ANTIMETAFIZICA, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu", Editura Cartea Românească, 1985 ●
***
??*Nora Iuga, în Prefață:《"Cartea m-a captivat de la primele pagini. Vivacitatea dialogului, scrisorile lui Nichita către Titu, inegalabilul portret pe care i-l face poetul tânăr marelui său prieten – pentru că însoţire este şi nu subordonare. Dar de ce surpriza e Titu? Nu mă pot abţine să nu alătur aleatoriu două citate ale celor doi, extrase din carte, şi să stabilesc o egalitate necesară între ele. Iată! :
●Nichita: „Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este săîncurajez umanismul. Ce dracului, mi-am zis, să nu pot eu să iubesc? Ce dracului, mi-am zis, să imit dragostea fără s-o fi trăit? Ce dracului, mi-am zis, să fiu eu tocmai acela „nemuritor şi rece“? Am luat-o pe scurtătură şi m-am răstit în gândul meu la tine, ca orice om care se simte vinovat de el însuşi: Bă, aşa ţi-am zis, căci băţi-am zis, nu pot să mor liniştit şi împăcat în cuget până când tu, mucosule, nu vei scrie o poezie mai minunată decât cea mai minunată poezie pe care consider că aş fi putut s-o scriu eu.“
●A. Titu: „Când vorbeşte mult şi glumeşte pe înţelesul fiecăruia, Nichita blochează divinul mecanism al creaţiei, dar, îmi pare, cu eforturi mari, mai mult slăbindu-se, decât întărindu-se. Spre a fi mai exact, imaginaţi-vă un cântar, pe talerele căruia se aşază greutăţi peste capacitatea acestuia de a măsura. Acul cântarului se blochează. Asemenea greutăţi pe care el nu le-a măsurat niciodată, sunt cuvintele vulgare spuse cu farmec, citate din toate limbile ştiute şi neştiute, vorbe de alint întinse pe marmelada de umor, imitaţii onomatopeice, în fine, o imagine ce acoperă puţin reliefurile peste care trece pentru ca, mai apoi, să le ia forma.“
***
??*N.Iuga:《**Nichita a avut un rai lung şi un iad scurt. Aurelian un rai scurt şi un iad lung.**》
***
??*Nichita:**— Cititorul să nu se înşele, chiar astfel a fost dialogul nostru, depun eu mărturie pentru Aurelian şi el pentru mine. Dar, acum, aş vrea să continui cu câteva fraze ceva, ceva mai reci. Amintirea acelei însoţiri minunate într-un cântec stângaci – însoţirea cu pictorul Sorin Dumitrescu – de data aceea a avut un caracter antimetafizic, ca dovadă că astăzi mai stârneşte încă în mine nu atât memorie, cât acţiunea memoriei. Prietena noastră de familie, care se numeşte Ofelia, tocmai mi-a spus azi dis-de-dimineaţă, întorcându-se de la Turnu- Severin, că, de-acolo, de la piciorul Podului lui Traian, poeta Ileana Roman, care tocmai citise primul nostru „interviu“ (a numit-o ea), s-a arătat foarte mulţumită de conţinut, dar foarte nemulţumită de titlu. Cam aşa ceva îmi relata Ofelia: — De ce tocmai el, care este metafizic, scrie o Antimetafizică? Brusc mi-am adus aminte de două versuri geniale ale lui Bacovia: „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun“.**
***
**Aurelian, îngăduie-mi să dau o definiţie a Antimetafizicii, după care îngăduie-ţi să dai o definiţie a Antimetafizicii! Nichita: O mie de formulări mi-au sărit din cap. Una posibilă: Nesprijinirea de nimeni şi adjudecarea de unul. Alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru. A te sprijini de memorie numai ca de o idee. A renunţa la
specie de drag de individ, care există de dragul speciei, a fi sau a nu fi, aceasta nu este întrebarea, a acţiona în virtutea oricărui gând care are viteză de cunoaştere, a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul singur. Şi, acuma, dacă nu mă frângi de şale, te frâng de şale. Continuă cu o singură propoziţiune.
***
**= Îmi dictezi lovitura? = În seara în care a apărut primul capitol, am dus revista între colegi. O fată, de lângă iubitul ei, m-a întrebat: — Aurelian, Antimetafizica este dialectica? I-am spus: — Dacă tu vei ajunge să îl urăşti pe el şi vei vrea să îl distrugi, iar el îmi va provoca mie un rău atât de mare încât să îmi trezească mânia şi să lupt împotriva lui, şi voi avea curajul atât de curat, încât să îl înving, victoria mea ar fi victoria ta? — Te asumi pe tine însuţi. Dar şi eu mă asum pe mine însumi. De aceea, clădirea majestuoasă a Antimetafizicii îţi propun să ignorăm cu câtă jertfă se face. Iar prima jertfă este ignoranţa, şi asta dacă vrei cu totul şi cu totul să te mint. Pentru că, în fapte, revelaţia e singurul călău al existenţei. Şi, cum zice cântecul: „Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă“. Dar ce-aş mai putea eu însumi adăuga acestei ignoranţe pline de revelaţii? — Ai vrut vreodată să ucizi? — Da, am vrut să ucid. — Ai ucis? — Da, am ucis! Am ucis animale, am ucis plante, dar, mai presus de orice, am pus menghina creierului meu cenuşiu pe gâtul logosului şi l-am strâns până la sufocare. Mi-aduc aminte când eram tânăr şi frate cu poetul Grigore Hagiu. Odată, el s-a uitat nedumerit la mine şi mi-a spus: — Mă, tu, când scrii un vers inspirat, ucizi doi-trei poeţi. Voi credeţi că a ucide un poet e ceva de bine? Voi credeţi că uciderea unui poet este aidoma cu execuţia unor dezertori? Apropo! Regizorul Andrei Blaier mi-a povestit că, documentându-se pentru un serial, a văzut o serie de jurnale de epocă şi, acolo, o execuţie. Câţiva dezertori din al doilea război mondial fuseseră duşi desculţi ca să fie legaţi de stâlp şi executaţi exemplar. Unul dintre ei tremura de frig în timp ce era legat de frânghie, de stâlp. Altul, deşi desculţ, mai curios decât desculţ, se uita mirat la aparatul de filmare pe care nu-l văzuse niciodată. O rafală bruscă şi un şoc atât de puternic al pierderii vieţii la tinereţe, încât toţi dezertorii, murind, rupseseră frânghia de pe stâlp, căzând cu capul în zăpadă. Relatarea lui Blaier mi se pare infinit mai puternică decât simpla vedere a unui film. Mulţi dintre cei care au în ei dezertarea rup frânghia realului, căzând cu capul în zăpadă. Precis că am ucis dacă am înţeles acestea. — Ce te-a liniştit? — Ploaia şi ninsoarea. — Ai îngropat morţii? — Nu, niciodată. Nici pe tatăl meu, când l-am însoţit, n-a fost propriu-zis o îngropare. Eu nu am morţi. Am un sentiment năprasnic de întemeietor. Toţi strămoşii mei au fost pe cai. Eu sunt primul dintre ei care a călcat pe pământ, a descălecat. De aceea şchioapăt, de aceea mi se rup ţurloaiele. Eu nu am îngropat şi niciodată nu voi îngropa pe cineva. Dacă fiii mei spirituali vor fi mândri de mine, nici ei măcar nu mă vor îngropa, ci mă vor ţine treaz în spiritul lor. Acţiunea, chiar dacă se sfârşeşte cu moarte, nu are caracter funerar.**
***
**Tot ceea ce este roată nu este cruce. Cuvintele împingând cuvântul, de vor cădea în jos, n-au fost cuvinte, de vor urca în sus, fi-vor concepte. E o nemurire sănătoasă a populaţiei acestei limbi numită română, căci limba română are populaţie. Nimic din ce n-a fost adevărat nu s-a ţinut minte. — Ce te-a speriat, când te-ai speriat? — În viaţă, nu m-am speriat decât de viaţa prea iute şi prea violentă. Cu precădere m-a speriat ruptura. Poate că aş putea să par naiv admiţând faptul că gândirea mea seamănă cu relieful ţării mele. Carpaţii sunt rupţi de o platformă continentală la Întorsura Buzăului, tocmai ca şi viaţa noastră care este o ruptură de ceva, în faţa cuiva, spre altceva. Mă întorc şi zic: aicea, pe acest tărâm, visul, ca şi stânca, are fracturi sublime, iar curbura Carpaţilor mi-apare uneori, ca şi în cazul gândirii lui Eminescu, rotulă la genunchiul unui zeu de-a pururea în alergare. Ce defineşte însă mai bine alergarea decât locul static al alergării?= Te-a speriat singurătatea? — Singurătatea nu sperie decât pe înspăimântaţi, pe bolnavi şi pe iepuri. Singurătatea este o voluptate, dacă este o singurătate a gândirii. Acum cinci sau şase ani, locuinţa mea compusă din două camere era pustie ca un hangar şi- aveam un pat de lemn şi atâta de tare, încât cine se aşeza pe el se speria. Ei, bine, acolo, pe acel pat de lemn, am petrecut cele mai profunde nopţi ale singurătății mele. **
***
**De fapt, te rog să remarci că, în mijlocul naturii, dacă dânsa nu-ţi stârneşte tot timpul mirare, nu eşti altceva decât un imbecil. Ideea de pitoresc e o moliciune a prostului faţă de neînţelesul naturii lucrurilor. Nu se poate gândi decât într-un loc auster, într-un cub de var, pe un pat de lemn şi numai acolo se poate reconstitui mârşavul fapt al naturii ca martor al ideii. A-ţi lua un arbore de care spânzură îndeobşte un soldat drept martor pentru o idee înseamnă a fi de foarte multă vreme mort. Dacă numai pentru faptul că farmecul a existat a fost nevoinţă de măreţia geometrică a piramidei, pentru un substantiv sau un verb, cu mult mai reale decât un copac sau o frunză, este absolut necesară o claustrare. Pentru gândire, absenţa sau supunerea trupului într-un pat de lemn, într-un cub de vid, este fundamentală. Creierul, ca să fie liber, trebuie ca să uite de trup, dar, dacă moare cu gândire, are nevoie de piramidă.
— Cât de copil ai fost?
●Nichita:— Eu niciodată nu am fost copil.**
***
??*Nichita Stănescu:< Pe lângă turn>
**Acum când văd răsărind soarele
şi inima mi s-a liniştit de aurul luminii
mă gândesc cu groază cât de apus a putut să fie
ieri seară în răsăritul lui de azi.
La mine însumi mă gândesc cu groază
ce copilărie a putut să aibă maturitatea mea
când stau ţeapăn şi stăpân pe verbe şi pe proverbe,
şi gândul mi se abate aiurea şi numai spre tine,
nerăsărita şi nesupusa mea.**
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Jun 2023, 20:43   #572
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
Decesul: 134 de ani:??*Mihai Eminescu??*<<Vorbind cu mine însumi, voi zice:/ Fost-am unic/ Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?/ Mulţimea nu se naşte decât spre a muri/ Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori?>>??*moare (bolnav): 1889 iunie 15??*<**Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav/ Cu mintea depravatã și geniul trândav/ Închin a mea viatã la scârbă si-ntristare/ Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic/ Născut far" de-a mea vină, trãind fãr’mai s-o știu/ Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasã de-unde viu/ Supus doar, ca nealții, la suferințe grele/ Unesc cu ele știrea nimicniciei mele/ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău/ Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu/ A vieții osteneală o simt și n-o combat/ Aș râde doar de-o viață, dispretuind-o toatã/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/ Muncind în mine însumi, voința=n orice nerv/ Peirea cea eterna din mine să o serv,
Dar vai! nici siguranța n-o am cã mor pe veci,
-Si daca oare - a morţii mâni palide și reci
În loc să sfarme vecinic a vieții mele normã
Ar pune al meu suflet sărman în alta formă?
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Ca cu același suflet din nou să reaparã,
Migrației eterne unealta de ocară?
Nimic, nimic n-ajutã - și nu-i nici o scãpare.
Din astã lume - eternă
ce trecatoare pare,
Gonit în timp și spații, trecând din formă în formă,
Eterna fulgerare cu inima diformã,
De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenitã...
Și-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă
Spre culmea morții mele ridic ș-ast' dată încă.
Ș-ast' dată?
Cine-mi spune că-i cea din urmã oarã?**
***
??*Zoe Dumitrescu-Bușulenga, despre Eminescu - anii din urmă:
《**Când s-a trezit, o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã, cu vechi obsesii refulate. Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã, lunaticã, blândã, ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin, încã durerea i-ar fi fost mai micã. Dar la el, accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate, care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata. În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur, dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.bAsa l-au vãzut sotia lui Slavici, familia Maiorescu, în teribilele zile din vara anului 1883. Așa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat, asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling, localitate de lângã Viena, unde, în anii studentiei, trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza. În clipele de luciditate, Eminescu era coplesit de tristeti infinite, de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale. Acest spirit, care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu, fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,bsemn al unei prea nobile personalitãti. Titu Maiorescu și Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat, cu multã generozitate. Eminescu nu se mai putea regãsi, pentru el frumusetea murise. De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã, vitalã. Din nou în țară, avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti. Sora lui infirmã, atât de devotatã,Harieta, i-a fost aproape, cu infinitã solicitudine, deși și ea avea un trup la fel de chinuit de boală. Mai rãmãseserã ei doi, legați de amintirile unei copilãrii depãrtate, ca din altã lume.**》
***
《Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai, în ianuarie 1884. Dupã el pãrãsise lumea și Niculae, al doilea fiu al sãu, sinucigându-se în martie al aceluiasi an. Matei, ultimul supraviețuitor al familiei, n-a fost alături de genialul sãu frate în vremea suferinței. Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea, în sfârsit,a primei,acum istorice ediții, a poeziilor eminesciene. Elegantul volum apãrut la Socec, cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii și vignete, și care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public, n-a mai bucurat ochiul, acum indiferent si resemnat, al poetului: „Ne-nteles rãmâne gândul/ Ce-si strãbate cânturile/ Zboarã vecinic, îngânându-l Valurile, vânturile”.》
***
**Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele, în momentele umilinței trupești si ale inconstientei. Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afecțiune. Anii hãrãziti suferinței s-au scurs greu: și fiecare clipã se transforma, pentru cel care o dorise, în veșnicie, dar nu de dragoste, ci de chin. Și moartea cea mult doritã încã de prin 1878, ca o împlinire, ca o reîntoarcere mioriticã în elemente, în pãmânt, în apã, si în vegetal:...]
/// /// ///
《★"Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Sã mã lãsati sã mor/ La marginea mãrii;/ Sã-mi fie somnul lin/ Si codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Sã am un cer senin”★》
/// /// ///
[...a venit, târziu, dupã ce se uscase în el toatã mãduva vieţii. Poetul a iesit din timp, pentru a reintra veșnic în timp, la 15 iunie 1889. L-au urmat pe ultimul drum, în ziua aceea de varã, foarte multi oameni, dintre cei mai mari ai zilei, Kogãlniceanu, Titu Maiorescu și altii. O scrisoare, de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã, vorbind despre ceremonia despãrtirii, a fost trimisã de Maiorescu surorii lui, Emilia, însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat: „Bucuresti, 21 iunie=3 iulie 1889:★<<**Emilio dragã, În biserica Sf.Gheorghe Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandã primesti si un numãr din „Constitutionalul” cu descrierea îngropãrii. Articolul „În Nirvana” e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu, Rosetti, Mandrea, Laurianu, Mihãilescu, Eu, Anicuta și vro 600 de școlari si studenți (admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompã), era vreme acoperitã, linistitã, nu vânt, nu zgomot, câteva picãturi de ploaie, vreo 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7,1/4. S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare un mare copac de ★tei★ în apropiere.**
***
??*Mihai Eminescu 《**Când voi muri s-aud
Cântare de bucium
Să uit al vieţii crud
Şi repede sbucium
Ş-un dulce glas de corn
Ş-o undă nebună
Spre tine-am să mă-ntorn
Lumină de lună
Iar tu iubita mea
Nu-mi plânge la creştet
Din ★tei★un ram îmi ia
Ci care-i mai veşted
La capu-mi să-l îngropi
Iubito, aice
Din ochii tăi doi stropi
Asupră-i să pice
Simţind cum ★teiul★meu
Asupră-mi umbreşte
Eu voi dormi mereu
Mereu el va creşte.**
***
??*T.Maiorescu:**Pentru grilaj și o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie, cu o singurã parte netezitã, pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui, si un ★tei★ înlãuntrul grilajului), se vor face subscriptii. Pãrerea mea este de 50 bani, pentru ca toți școlarii, si din Transilvania, sã contribuie. Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu**>>★
***
??*Eminescu: **Pe mare-auzi-voi vânt
Pe munte talanga
Deasupra-mi ★teiul★sfânt
Să-şi scuture creanga
Şi-n visurile-adânci
Lipsite de sbucium
Mi-a răsuna din stânci
Cântare de bucium.**
***
??*Zoe Dumitrescu-Bușulenga: 《**L-au mai urmat însã, ciudat, în acelasi an, întru întoarcerea în pulbere, cei care l-au iubit și pe care i-a iubit: Veronica, Harieta si Creangã. Nimeni nu l-a însotit, însã, pe drumul Golgotei lui.**》
***
??*Ion Luca Caragiale: "În Nirvana"≪≪Am fost de multe ori confidentul lui.[Eminescu] Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea..Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni. O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub ★„teiul sfînt”★ n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.>> ☆1889, iunie 18☆
***
??*Mihai Eminescu: poemul 《"ASTFEL A MEA VIAŢĂ
VA TRECE UNIFORM"》
Astfel a mea viaţă va trece uniform
Şi n-o să pot de somnul pământului s-adorm
Vorbind cu mine însumi, voi zice: Fost-am unic
Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Mulţimea nu se naşte decât spre a muri;
Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-au durat sicrie,
Nici în nisip vreo urmă lăsar-a lor picioare,
Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururea pe atâţia, câţi fură cu putinţă,
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă.
Să fiu aşa ca dânşii, ca unda ce scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zădarnic o femeie
Pe mări şi pe corăbii stăpân să fie vântul
Pe numele-mi uitarea, pe inimă-mi pământul
Un gând ce nimănuia nu i-a trecut prin minte
Ce n-au fost, n-o să fie de acuma înainte.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Jun 2023, 21:03   #573
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
143 de ani:<<Cimitirul = un preludiu de Rai.>>***În Rai foame nu-i, nici sete nu-i, nici osteneală nu-i.***??* romancierul Tudor Arghezi: 21 mai 1880??*, în "Poemul în proză, "anul "36: ●"Cimitirul Buna=Vestire" :
**Cimitirul e ca o gară la care cei rămași singuri se întorc neîntrerupt ca să mai vadă o dată linia de-a lungul căreia cei plecați s-au depărtat.**
***
**Am patruzeci și șapte de mii de morți înregistrați, supușii mei. Sunt cel mai mare într-o republică închisă și trec zilnic printre mormintele mele, urmat de opt gropari și cinci grădinari, ca primarul. Greve, revoluții, opinii, polemici, propagandă electorală: nimic. Frontul morților e obedient și tăcut. Și pot să le zic pe nume tuturor oamenilor însemnați și să-i înjur. Patruzeci și șapte de mii de morți: auditor magnific, imposibil de recrutat la Universitate, și patruzeci și șapte de mii de familii atente la păstrarea relațiilor cu personagiul care trăiește zi și noapte cu morții lor. Sunt al familiei, ca guvernorul unui cretin adult, cu care se plimbă în trăsură, pe care îl șterge la naștere și-i spune: gata, poți să faci.**
***
**Mă tot gîndesc, în nopţile mele de cimitir, la o Viaţă de Apoi, şi temele acestei romanţe, de peste Biblie şi Apocalips, îmi dau leneş ocol, ca nişte fulgi de zăpadă, animaţi de o mişcare circulară de fluturi care nu vor să se lase jos, pînă la pămînt. În toate paginile caietului meu am încercat un început, şi încă nu am învăţat nimic. Cum trebuie făcută o frază, şi mai ales cea dintîia. Cum trebuie potrivită plasticitatea unui subiect, mai fluidă sau mai închegată, ca să ia formă şi relief în cuvinte, fără să curgă din ele. Notez, citesc, vreau şi merge cum nu se poate mai greu..De multe ori redactarea dintr-o dată iese proastă. La citire, a doua zi, eşti înspăimîntat. Scos din fire şi pişcat în punctul de onoare, bagi în foc şi faci a doua redactare, poate că mai bună. Se întîmplă ca tocmai a patra să capete faţă. Dar pînă atunci te laşi…Poate c-ar iesi ceva și din asemenea inceput, pentru Al Treilea Testament. Aș vrea să apar din întuneric cu o lucrare literară, “invierea mortilor”. Cum ar rămîne episcopii si arhiereii, patriarhii și chiar Papa, dacă vrem să vorbim drept, cînd morții ar putea să învieze fără aprobarea și asistența lor? S-ar putea admite o înviere înainte ca sfintele sinoade să fie încunoștințate de Cel care le inspiră? Biserica va trebui să o condamne, întrucît pune în discuţie chiar condiţiile sale de existenţă.*
***
**O doamnă care nu are nici un mormant la noi a participat la doua înmormântări. Nu e nici rudă, nici prietenă cu nici un mort și nu plânge: asistă. E o amatoare. Îi plac morții. A scoborât după amiază dintr-o limuzină, a așteptat toți morții și a vizitat pe cei depuși în capelă. Ieri a dat deoparte capacul unui sicriu, și ingrijitoarea a găsit-o pe catafalc, întorcând capul mortului într-o atitudine de profil și trecându-i degetele prin mustăți. Crezand că e soția decedatului, ingrijitoarea s-a mulțumit să-i spuie, cu sfiala care o da măsura poruncită a despărțirii legale a morților scumpi de noi, că nu e voie să fie descoperite raclele înainte de sosirea preoților, ajutand-o să tragă capacul la loc. Dar doamna a intrat în considerații ciudate. A întrebat pe femeie cum îl cheamă pe ofițerul din coșciug, afirmandu-i că n-a mai văzut un mort atât de frumos. Păcat că e mort, dar desigur că viu nu-i stă tot atât de bine uniforma. E preferabil că a murit.**
***
《**Păziți-vă bine oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni deci viața de apoi. Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment cînd refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scînteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.**》
***
**Nu mai vazusem din apropiere pe strania vizitatoare, si detaliile luxului ei ales m-au izbit.Totul era pe ea scump si cautat, și palidității obrazului ei, tăiat de o șuviță de păr, aruncată din mijlocul frunții, de subt pălăria de catifea cărămizie, peste un ochi, îi corespundeau licaririle unui șal de blană bogată, cu spicul zbîrlit. Mănușile de piele mată se imparechiau cu pantofii din aceeasi calitate,de caprioara, si piciorul ei cu mâna. Ochii erau excepționali de verzi, de verdele frunzei noi de popusoi, și lumina lor îi umplea pleoapele cu o vastă pată rotundă de smarald. Dacă n-ar fi trăit evident și nu s-ar fi mișcat și sucit între genele imbelsugate, aș fi crezut că sunt ochii unei divinități naive budiste, de aur și zmalt. Nu mă puteam uita decât pe furiș înlăuntrul lor și cu admirația spaimei. - Sunteti rudă cu mortul? m-a intrebat doamna.- Nu, am răspuns. Dar dumnevoastră?- Sunt pianistă. - Vream să vă întreb dacă nu sunteți rudă cu mortul. - Nu. Am venit de placere. - Bizară plăcere, dați-mi voie să vă mărturisesc, doamnă. Sunt destul de puțin cunoscute aceste plăceri, dacă-mi permiteți să adaog.**
***
**Doamna intreba pe ingrijitoare:= Nu stii, l-a scaldat? Si ingrijitoarea s-a speriat de intrebare, raspunzand: - Pe cine, daca l-a scăldat? Doamna arăta cu degetul la coșciug.**
***
**Frumos mort! zise doamna, mișcându-si bărbia către catafalc. Ochii ei, imposibil de verzi, se aprindeau si se stingeau din zeci de puncte semănate în stofa lor, ca mărgelele pe care le aprind, cocosandu-se în umbletul pe craci, omizile mari de gutui. Fară să fiu de parerea ei, a trebuit să aprob. - Dar nu toți morții sunt frumoși, deosebi doamna. Femeile se fac urâte. Numai bărbații sunt frumoși. Dar nici toti bărbații. Numai cei trecuți de o anumită vârstă. Am auzit că e obiceiul ca morții să fie scăldați. E adevarat? - Cred ca e adevărat, raspunsei. As fi preferat un subiect mai omenesc. - Vreau sa scald și eu un mort și nu mi-a murit nimeni Intrigat de această arătare, sosită din balamucul misterios al lumii, m-am folosit de moment. - Vă doresc să nu vă moară niciodatã nimeni. - Nici n-am cine să-mi moară, răspunse doamna, întinzând zbarciturile unui deget de la o mănușa, dinspre vârf în jos. - Poate că vreo strabunica. - N-am avut. - Vreți să spuneți, am surâs, că nu ați apucat-o. - N-am avut nici o bunică, nici mamă, nici tată. Căzui de-a dreptul în ce mă interesa mai mult. - Dar aveti un soț fericit. - Eu? zise ea confuză. Nu. Cum să am un soț? - Nu stiu. Am crezut. O persoană atât de frumoasă, vă rog să mă iertați, nu poate să fie singură pe lume. Rostii melodramaticul «pe lume». - Ar trebui să fiu frumoasă, moartă. Dar nu cred că am să mor, zise doamna mahnita. Tăcui. Dadusem de fundul lucrurilor, ca într-un ciorap lung, în care vâri mâna ca să vezi dacă-i găurit în vârf.**
***
《*Șșșt! sufletul a murit, umblați în vîrful picioarelor; trecem prin camera lui de mort, prin cimitirul lui. Unde-i gîndul meu, unde-i credința mea, unde-i bărbăția mea? Au murit. Aruncă-ți cîrjile și umblă! Nu cred că se va putea. Îmi trebuie un om să mă scoale. Scoală-mă tu. Aș fi bucuros să fiu sculat de jos cu biciul. Dați-ne bice!*》
***
??*"Cimitirul Buna-Vestire" final de roman: <<***Neavînd ce alt cînta, ele şsufleteleţ slăvesc în graiuri line pe Dumnezeu.***>>
***
??*Tudor Arghezi: poemul "MORȚII"
**Ies morții...
Subt bolta cu clopot a porții,
Sînt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, cîte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe-ngheț și pe lună.
Din condică zece s-au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pîntecul gol.
Flămînzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne intame,
Vor fi vindecate la cer.
Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără-n boltă cu bățul.
Mort pare și calu-nlemnit
Și omul ce mînuie hățul.
Drum bun ! către groapa comună.
Țărîna vă fie mai bună
Ca domnii ce v-au osîndit,
Ca preoții ce nu v-au citit.
Și băgați
De seamă, să nu vă-ncurcați.
Căci mîine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți o dată
La judecată.**
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Dec 2023, 18:30   #574
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
88 de ani, născut 1935 decembrie 2, ??*Nicolae Labiș??***M-am născut, iarna, la sfîntul Andrei/ Cînd vîntu-n amurg șuiera prin ogradă/ Munții ardeau în polei și lumini/ Lupii spulberau scîntei din zăpadă/**● poemul: <<Începutul>>●***Am strîns sănătate din cremene neagră/ Din vînă de bou, țîșnind încordat/ Și bătrînii din sat cînd muriră/ Toate iubirile moștenire mi-au dat/ Eu mă scăldam prin pîraie cu ochii deschiși/ Era o apă de cleștar și de stele/ Pești alburii, pîlpîind ca-ntr-un vis/ Lunecau lîngă genele mele/ Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă/ Ascultam țîrîitul de greier bolnav/ Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă/ Nouri scămoși în spinări purtau frigul jilav/ Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie/ Cum scapără ceru-n băltoace întors/ Cum după munții ursuzi, după ploaie/ Fuioare de aburi s-au tors.***
*******
??*Nicolae Labiş, poemul:《Surorile. Cântec-poveste》
●VIAŢA: Este trist, totuşi, ce faci tu.
Adesea, curmi oameni în floarea vieţii,
Astupi urechi care mai au multe de auzit,
Uneşti buze care mai au multe de spus.
De ce-i stângi pe cei care, după cum zice lumea,
Mor cu zile?
●MOARTEA: Demult, când oamenii trăiau în sălbăticie,
Mureau şi atunci,cu zile, unii.
Boli erau mai puţine atunci,
Dar îi striveau copacii ori fiarele îi băteu,vcâteodată, în luptă.
Acestea sunt întâmplări ale existenţei
Peste care noi nu putem trece.
Cu vremea, oamenii au început să lupte cu întâmplările
Dar au început să se lupte şi între ei.
Eu, la războaie, nu vin nicicând cu bucurie.
La războaie, nu vin eu, ci oamenii te gonesc.
Mai sunt şi bolile,
Bolile te alungă şi eu nu bucuroasă îţi iau locul.
Dar ţine minte: pregătesc trupul sfârtecat de spade,
Pentru ca tu să-i dai viaţă din nou.
Astfel, azi, oamenii luptă cu războiul şi bolile,
Aducând o vreme când tu
Vei pleca din oameni firesc,
Lăsându-mă firesc să-ţi pregătesc materialul
Pentru opere din ce în ce mai desăvârşite.
☆VIAŢA: Degeaba te închipuie oamenii cu craniul gol,
Asemenea unor rămăşiţe nedurabile ale lor.
Mintea ta scapără,bai dreptate,
Va veni vremea când vom călători numai după legi.
Dar chiar atunci, opera ta rămâne tristă,
Când curmi viaţa bătrânilor,
Lipsindu-i de bucuria Soarelui
Şi a tuturor darurilor mele.
☆MOARTEA: Dacă te gândeşti,nu-i atât de trist.
Nu judeca după gândul orfanilor,ci al adevărului.
Urmaşii nu mai repetă greşelile străbunilor,
Omenirea prin noi merge înainte.
Creierul omului este limitat;
El nu înţelege nici măcar Infinitul.
La o vreme, este neputincios să înţeleagă minţile tinere
Şi este firesc să dispară.
Rodul gândirii lui rămâne,însă,
Ca să fie cântărit de urmaşi.
Visătorii cei mai îndrăzneţi de acum un mileniu
Astăzi n-ar mai fi buni,de s-ar fi păstrat.
Destul că visul lor a fecundat omenirea,
Care l-a dus înainte prin reînnoire.
☆VIAŢA: Dar nu s-ar putea ca puterea mea să fie mai lungă
Sau creierul să fie în stare a creşte mai îndelung?
☆MOARTEA: Fericirea omului stă în căutarea desăvârşirii,
Căutare care,când se împlineşte,vin eu.
Ce rost ar avea să trăiască omul un mileniu!
Viaţa i s-ar părea la fel de lungă, cum i se pare,azi,
Fluturelui, care nu trăieşte decât o zi;
Nu i se pare asta nefiresc.
Menirea omului este să trăiască o viaţă de om
Şi să lase moştenire urmaşilor roadele spiritului său,
Dar tu,draga mea, eşti vicleană:
Tu ştii toate acestea şi mă faci să ţi le spun.
Tu ştii că prin orice faptă a mea
Tot tu triumfi!
La fiecare treaptă a Istoriei,din veac în veac,
Tu îţi rosteşti porunca ta şi-a veacului.
Haide, rosteşte porunca!
☆VIAŢA:vPorunca mea de azi aceasta este:
Să se pună capăt izbucnirilor sângeroase,
Care de veacuri ne tulbură hora legilor noastre.
Oamenii să trăiască şi să dureze
Minuni neameninţate de nimic.
Aceasta este întâia mea poruncă.
A doua poruncă a mea aceasta este:
Acei în care eu sălăşluiesc
Să-şi folosească bine cursul vieţii,
Pentru ca tu să-i găseşti împăcaţi
Că nu şi-au purtat Umbra zadarnic pe lume.
Eu văd,veu văd cum au şi început
Să se împlinească poruncile mele!...
...Cele două Surori nu ştiu dacă au mai vorbit ceva
Şi s-au ridicat printre cetini la stele.
Strigătul omului îşi pierduse puterea.
Noaptea a lunecat pe cer către nord...
Eu mi-am desprins fruntea de pe baltag
Şi, simţindu-mi sufletul plin de har nou,
Am ridicat acest cântec-poveste.**
/// /// ///
●"Surorile. Cântec poveste" = Fondul documentar <Nicolae Labiș>, text olograf, număr inventar 187, Suceava, Muzeul Bucovinei, donație familia Eugen Labiș
/// /// ///
*****
??*Nicolae Labiș: 10 decembrie 1956 = dictată prietenului ☆Aurel Covaci =☆《Ultima poezie》☆:
●**Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă...**
*********
??*Tudor Vianu:《**Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit…**》
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 May 2024, 20:34   #575
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
460 de ani:<<***La fel mi-ar curge vrerea, cât mai am/ Will deajuns, în largu-ţi, pasămite/ Nu-i alunga pe toţi ce Will îşi spun/ Îngăduie-i: în mine îi adun/***>>??*William Shakespeare, nașterea e atribuită zilei de 23 aprilie??*, dată care marchează și ??*Ziua Internațională a Cărții??*:<**O, nu vă-nchipuiţi c-aş fi poetul/ Metaforei celeste, că de Sus/ Aştept să mă înveţe alfabetul/ Vreo Muză, sau că stilul mi-am supus/ Acestei mode plină de fervoare/ A comparaţiei: smaralde, sori/ Sau flori de-april, cu epitete care/ Din graţie divină, dau fiori/ Lăsaţi-mă să scriu precum iubesc/ Adevărat, cum pruncul e iubit/ De mama sa; deşi, mărturisesc/ Că de arhangheli nu mi-s dăruit/ Cu har. Nu-s negustor, nu-mi laud marfa/ În linişte, mai bine sună harfa.**>
●Sonet 21
***
De ce mi-e versu-mbătrânit o piatră,
Vâltoarea apei domolind? Măcar
De m-aş topi în stilul vremii, artă
A şlefuirii ritmurilor, dar
Putere n-am să schimb acum veşmântul
În care-mbrac acelaşi vechi discurs,
Încât mă tem că fiul meu, cuvântul,
Părintele-şi trădează; timpul scurs,
Prietene, mi-a însoţit rostirea
Cu slava ta, ce straiul preţios
Mi-a pus în vechiul stih, spre înnoirea
Metaforei îmbătrânind frumos:
Cum stins ori viu e soarele, aşa
Mi-e dragostea, arzând ce-i ars deja
●Sonet 76
******
***Un dor, mai toate au; pe Will, doar tu,
Mistuitor, cu Will pe-ndestulate.
Mai mult decât un Will ţi-aş fi, de nu
Mi l-ai goni; te-ar îndulci în toate...
Te-nduri, încăpătoare, să-l mai laşi
Măcar o dat’, adăpostind în tine?
De ce le-ar fi oceanul tău sălaş
Doar altora, şi mie nu? Vezi bine,
Nici marea picăturii nu-i duşman,
Ci, lacomă, în mreaja ei o-nghite;
La fel mi-ar curge vrerea, cât mai am
Will deajuns, în largu-ţi, pasămite.
Nu-i alunga pe toţi ce Will îşi spun.
Îngăduie-i: în mine îi adun...***
●Sonet 135
********
??*William Shakespeare《**Bagă de seamă, Prospero, cartea este izvorul înţelepciunii, a înţelegerii şi a iubirii de bine. Dar vestirile ei împing la fapte, priceperea se împleteşte cu meşteşugul, ştiinţa cu arta, teoria cu practica. Puse în mâini blânde şi cinstite, aceste mijloace aduc fericirea; dar ele nu trebuie să cadă în puterea unui singur om sau a unei singure împărăţii...Nu te încrede, dar, orbeşte**》
***
??*Prospero = în piesa de teatru ☆"Furtuna"☆**Voi, silfi din măguri, bălţi şi crânguri
Şi voi, cari, fără urme în nisip,
Eu care-am dominat Natura
Prin arta-mi şi vitutea ei. Ci, iată,
Mă leapăd de magia asta aspră;
Iar după ce-am să cer un cânt din slăvi
Şi-l cer acum—ca să-mi sfârşesc lucrarea
O muzică divină, ca să-i facă
Să-mi înţeleagă gândul.
După-aceea îmi frîng toiagul
şi-l îngrop în ţărnă,
Iar cartea am s-o zvîrl într-un adînc Necercetat de nimeni, niciodată.**
***
PROSPERO (lui Alonso)
Un cînt solemn e leacul cel mai bun Al unei minţi bolnave.
Linişteşte-ţi înfierbîntatul cap, lipsit de cuget.
Rămîi în cerc, eşti ţintuit de-o vrajă...
Cinstite domn Gonzalo, ochii mei Văzîndu-i pe ai tăi se-nlăcrămează..
Se risipeşte vraja şi,
precum în noapte se strecoară zorii limpezi
Şi bezna o topesc, la fel încep
Şi ei să-alunge ceaţa neştiinţei
Ce le învăluise judecata...
O, vrednice Gonzalo, credincios Aceluia pe care îl slujeşti,
Tu m-ai salvată
Cu vorba şi cu fapta,
Credinţa eu din plin ţi-oi răsplăti-o...
Alonso, tu ai fost prea crud cu mine
Şi fiica mea, de fratele tău pus
= Îţi ispăşeşti azi vina, Sebastiane
Pe tine, frate-al meu, hrănit cu-ambitii
Ce ţi-au stîrpit în suflet omenia,
Încît ai încercat, cu Sebastian
— Ce-i şi mai chinuit de remuşcări — Pe rege să-l omori, te iert acum,
Oricît ai fi de vitreg...
Judecata
Să li se limpezească a-nceput:
Se-apropie ca valurile mării
De ţărmu-ntunecat al minţii lor...
Toţi mă privesc, dar nu mă recunosc.**
***
**Hei, Ariel, din peşteră adu-mi Coroana şi topuzul.
Lepăd masca
Şi mă arăt aşa cum în Milano
Am fost cîndva.
Hai, duhule, grăbeşte,
îţi voi reda îndată libertatea.**
****
??*Prospero 《**Priveşte, rege, ai în faţa ta
Pe Prospero, nedreptăţitul duce
Al mîndrului Milan.
Şi ca dovadă
Că-i viu acela care îţi vorbeşte,
Te-mbrăţişez şi îţi urez şi ţie
Şi celorlalţi, un cald: „Bine-aţi venit!"》
***
??*Prospero (Aparte, lui Sebastian şi Antonio.):**Dar, domnii mei, îmi pare că sînteţi
Atît de uluiţi, încît nu daţi
Nici ochilor crezare...
Ce vă spun E-adevărat.
Cît de năuci aţi fi,
Aflaţi că eu sînt Prospero, acelaşi
Pe care din Milan l-aţi alungat
Şi care-n chip ciudat a nimerit
Pe insula aceasta, ca s-ajungă
Stăpînul ei, iar voi să fiţi zvîrliţi
Pe ţărmul ei...Dar mă opresc aici
— E o poveste lungă.**
***
??*Prospero (Arătlnd spre intrarea peşterii)《**Bine-ai venit, măria ta.
Această Chilie mi-e palat.
N-am multe slugi,
Iar în afară n-am nici un supus.
Priviţi, vă rog: de vreme ce îmi daţi
Ducatul înapoi, vă răsplătesc
C-un dar la fel de scump
Pofteşte, sire, cu a ta suită, în peştera-mi săracă: veţi rămîne
Acolo-n astă noapte, ce va trece
Mai repede, căci vă voi depăna
Povestea vieţii mele, mai cu seamă
Tot ce s-a întîmplat de cînd
venit-am Pe insulă.
Iar mîine dimineaţă
Vom merge împreună la corabie
Şi vom porni spre Neapol, unde sper
Să fiu de faţă la frumoasa nuntă
A tinerei perechi. Mă voi retrage
Pe urmă în Milanul meu, să cuget
La moarte-ndeosebi.**》
*****
??*Prospero《Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri
Şi toate s-au topit acum în aer:
Aidoma acestei năluciri,
Palatele şi turnurile-nalte,
Şi templele, şi însuşi globu-acesta
Cu tot ce-i viu pe el — se vor topi
Făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această
Părelnică serbare: ●viaţa noastră
E din plămada viselor făcută,
Şi somnul o-mpresoară..●
Domnul meu,
Sînt tulburat, îmi iartă slăbiciunea — Bătrîna-mi minte-i răvăşită-acum.
De beteşugu-acesta să nu-ţi pese.
Retrage-te-n chilia mea, de vrei,
Şi te-odihneşte.
Voi umbla puţin,
Să-mi liniştesc înfierbîntata minte."
****
??*PROSPERO = Epilog《**Vrăjile-mi s-au risipit, Sînt un om obișnuit. Pot aici să fiu închis, Sau la Neapole trimis. Dar avînd iar un ducat, N-aș dori să fiu lăsat Pe-astă insulă pustie. Cum veți vrea, așa să fie! Cu-ale voastre mîini, puteti Sa ma sloboziţi, de vreți. Umîle-mi pînzele suflarea Voastră, binefăcătoarea. Altfel, țelul de-a vă place, Pulbere și praf se face. Fără duhuri și minuni, M-aș sfîrși, de-n rugăciuni - Care spală-orice păcat - N-aș cere să fiu iertat. Cum și voi ați vrea să fiți, Rogu-vă: mă sloboziţi!**》
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 04:37.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells