"Caravana cinematografică"

[Pitbull]

S-au prezentat profesionist în "A fost sau n-a fost" si "Hârtia va fi albasträ".
Celelalte filme cu acelasi subiect, da: au fost cvasi-teziste.

On-topic: zici bine ce zici!

[Coshava]

Da - sunt si favoritele mele.

Dar "A fost sau n-a fost" de de fapt despre absenta Revolutiei efective intr-un orasel de provincie, deci ...

[Pitbull]

...deci, e despre revolutie - în mod indirect si implicit.

[Coshava]

Da - caci in fond si absenta miscarilor revolutionare intr-un oras X face parte din fenomenul de ansamblu - dar e pe undeva ca si cum s-ar turna un film "porno lesbian" intr-o manastire de calugari folosind doar "personalul" de acolo ...

[Pitbull]

Nu nu - e cu totul altceva.

[Pitbull]

Ce-a spus ardeleanul când a văzut girafa - "Caravana cinematografică"
Andreea Chiriac Hentea
Ziarul de duminică, mai 2010

Despre regizorul Titus Muntean ştiam că are potenţial de la Examen, film realizat în 2003 cu o rigoare, expresivitate şi profunzime care nu sunt doar rezultatul întâmplării sau inspiraţiei de moment. Dacă acolo "cazul" tratat, plasat în anii '70, era al unui taximetrist nevinovat (interpretat memorabil de Marius Stănescu) căruia i se distruge viaţa în urma unei acuzaţii de crimă manevrate de un diabolic procuror comunist (Gheorghe Dinică, perfect, ca întotdeauna), Caravana cinematografică se opreşte asupra finalului obsedantului deceniu. Mai precis, la sfârşitul anilor '50, în Mogoş, un sat de munte din Ardeal, soseşte un camion în care un activist şi ajutorul lui cară role cu filme sovietice de propagandă menite să deschidă mintea ţăranilor în legătură cu binefacerile comunismului ("lumina cu care smulgem din întuneric masele populare"). Şi, cum regizorul Titus Muntean spune despre sine: "Cred cel mai mult în râs", întâlnirea lui cu scriitura lui Ioan Groşan, după a cărui nuvelă omonimă a fost realizat filmul, s-a concretizat în portretul viu şi de un umor de cea mai bună calitate al lumii satului la ciocnirea cu un regim al cărui caracter odios n-a fost egalat decât de ridicolul său imens.

Cel mai intens efect este contrastul dintre agitaţia căpoasă a activistului Tavi (Dorian Boguţă, ideal distribuit în rol) şi mirarea imensă a ţăranilor care se scarpină în cap la apariţia unei asemenea arătări (precum ardeleanul din bancul acela, care, văzând o girafă, a exclamat: "No, d'apăi aşa ceva nu există!"). Dintre ei, Mircea Diaconu realizează memorabil portretul unui sătean molcom (Tanasie), al cărui bun simţ respinge structural absurdul băgat pe gât întâi cu binişorul, apoi cu forţa de reprezentanţii regimului, secondat de Ovidiu Ghiniţă, şi el foarte expresiv în rolul taciturnului Plopu. Prima secvenţă antologică este cea a înnămolirii maşinii împinse de cireada satului în noroiul preistoric de pe uliţă, sub o ploaie torenţială. În faţa gesticulaţiei nevrotice a activistului Tavi şi a tăcerii morocănoase a tovarăşului său grobian, Anton (foarte bun Alexandru Georgescu), Tanasie şi încă vreo doi consăteni prizăriţi dau din umeri şi refuză să le facă jocul, ba mai mult, scot din desagă nişte cârnaţi şi se ospătează, în dosul camionului, în timp ce activistul spumegă încercând să urnească maşina din loc. Iar dincolo de reuşita totală a gagului în sine, momentul surprinde perfect un soi de îndoială a oamenilor de la ţară, care, deşi conştienţi de ce făcuse deja comunismul în atâtea sate din ţară, nu puteau realiza încă, pe de-a-ntregul, grozăvia care li se pregătea. În continuare, povestea se dezvoltă tocmai pe marginea absurdului şi grotescului acestei acţiuni de propagandă în sat, sarcasmul, ironia şi umorul îmbinându-se într-un comic de situaţie susţinut şi extrem de înviorător. În plus, filmul reuşeşte ceva esenţial: este complet lipsit de ostentaţie şi de orice urmă din acea atitudine cabotină prin care regizorii români dinainte de '89 voiau şi trebuiau să dea greutate unor fapte grele de conţinut.

Regizorul Titus Muntean are o abordare liberă şi relaxată, pe care, tot el, o sintetiza acum câţiva ani într-un interviu: "Cred că am şansa să fiu, măcar ca vîrstă biologică, un intermediar între generaţia «bătrână» şi cea tânără. E nevoie ca cineva să lămurească şi trecutul şi, slavă Domnului, avem destule de lămurit" (Titus Muntean, într-un interviu realizat de Iulia Blaga în 2004). A evoca, prin umor autentic, o epocă tragică din istorie nu face ca faptele narate acolo (sugerate la început, prezentate fără echivoc la final - vezi scena violului) să fie mai puţin grave. Grotescul situaţiei este subliniat tocmai de ironia scânteietoare a aproape tuturor secvenţelor filmului. Remarcabilă, de exemplu, şi cea în care activistul Tavi, de pildă, îngaimă deziderate de partid printre înghiţituri de slăninuţă afumată şi ţuică de prună adevărată, "cu mărgele", în timp ce oportunistul director al şcolii îi ţine isonul, în cadrul mesei "de protocol" improvizate pentru a scăpa satul de mânia partidului şi urmările catastrofale ale constatării neregulilor de la faţa locului.

La fel ca într-un episod din Amintiri din Epoca de Aur, dezideratul "înalt" al propagandei de partid este aplicat local cu multă culoare rurală, generatoare de gesturi şi momente perplexante. Fiecare impediment ivit (cu voia sau din neputinţa sătenilor) în calea "marii" proiecţii a filmului amplifică umorul situaţiei, dar şi panica protagoniştilor că nu vor face faţă cerinţelor partidului şi vor fi aspru sancţionaţi. Există aici încă o secvenţă excelentă - a ilustrării teoriei proprietăţii de către ţiganul care vorbeşte despre găina lui, apoi un alt moment, în care rolele de film, recuperate cu greu din noroiul şanţului, sunt uscate deasupra butoiului cu borhot, lângă care a căzut răpus de aburii bahici miliţianul satului. Tot una dintre reuşite este "curtea" pe care politrucul Tavi i-o aplică drăgălaşei învăţătoare Corina (foarte pe rol graţioasa Iulia Lumânare), vrând de fapt să afle despre potenţiala iubită dacă "are dosar bun" şi devenind de-a dreptul excitat nu datorită înfăţişării, ci ca urmare a dezvăluirii provenienţei ei - e fiică de ţărani săraci. Şi tot aşa, filmul continuă, într-un amestec foarte bine echilibrat de ştiinţă a povestirii, detalii de culoare şi atmosferă (imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile este impecabilă, iar coloana sonoră cu piese "mobilizatoare" merge ca unsă), de umor şi tragism, strânse într-o poveste neaşteptat de proaspătă, care sigur le-ar merge la suflet multora dintre spectatorii români. Cu condiţia să ştie că aşa ceva există şi să intre fără prejudecăţi în sală.