"Autobiografia lui Nicolae Ceausescu"

[rvn]

au fost citati macar cei care au filmat acele imagini ?

ma indoiesc... "[/i]

mi se pare mult mai importanta fapta celor care au incercat sa le ascunda si sa le salveze de la distrugere.
cei care au filmat erau pana la urma intr-o zi normala de lucru. nu vad de ce ar trebui sa apara numele lor pe generic. erau angajati ai unei televiziuni, nu autori de film documentar.

[Pashpix]

"Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" - la Festivalul de Film Berlin Babylon 14

Documentarul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică, va fi prezentat la Festivalul Internaţional de Film "Berlin Babylon 14 - Around the World in 14 Films", care se desfăşoară între 26 noiembrie şi 4 decembrie, informează Institutul Cultural Român din capitala germană. Filmul semnat de Andrei Ujică a avut premiera de gală joi seară, la Sala Palatului din Capitală. Printre cei prezenţi la eveniment s-au numărat Emil Constantinescu, Nae Caranfil, Mircea Dinescu şi Radu Muntean.

Pelicula "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a avut premiera mondială la Festivalul de Film la Cannes şi a fost prezentată, în această toamnă, la festivalurile de film de la Toronto, San Sebastian, New York, Vancouver şi Londra. În septembrie, filmul despre mărirea şi decăderea dictatorului român a fost unul dintre cele opt titluri din selecţia de câteva sute a Festivalului Internaţional de Film de la Toronto care au primit punctajul maxim din partea celor 33 de critici străini reuniţi de publicaţia online IndieWIRE.

Conceput ca un eseu, fără voice-over sau comentarii din off, din peste 1.000 de ore de imagini de la Arhiva Naţională de Filme şi Televiziunea Română, filmul acoperă 25 de ani din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Începând de vineri, filmul va fi proiectat în Bucureşti la Hollywood Multiplex, AFI Cotroceni, Cinema Studio şi Noul Cinematograf al Regizorului Român. În ţară, va fi proiectat la Cinema Studio din Timişoara şi Cinema Victoria din Cluj. Filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a fost realizat de Icon Production, în asociere cu Televiziunea Română, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea The Media Partnership, Fundaţia Arte Vizuale şi HFG / ZKM Filminstitut. Filmul este distribuit în România de Voodoo Films.

[SMC]

Daca-i mai zice cineva DOCUMENTAR "Autobiografiei" , voi fi nevoit sa explic mai pe larg, decat am facut-o in cronica, ce-i ala.
Si dureaza...
Asa ca ... va rog!

[StefanDo]

avertisment pentru keepwalking

[Liviu-]

i s-ar parea un conducator foarte carismatic, un fel de Basescu, dar care chiar a si facut ceva pentru tara asta.

De ce sa dai cu bata-n balta la final adaugand conotatii politice actuale unei cronici de film? Politica e cam greu sa lipseasca intr-adevar (cea ceausista), dar comentariul respectiv e de prost gust intr-o astfel de cronica si parca-i total in plus, venit de nicaieri si fara nici o relevanta pentru film. Ai discutat prea mult cu CTP despre Basescu aseara si ai confundat oalele?

[E.Floares]

Ah, chiar nu am vorbit nimic cu dumnealui despre Basescu.
M-am gandit un pic inainte sa fac comparatia cu Basescu, am gasit de cuviinta sa o fac.

[rvn]

Ah, chiar nu am vorbit nimic cu dumnealui despre Basescu.
M-am gandit un pic inainte sa fac comparatia cu Basescu, am gasit de cuviinta sa o fac.

mie nu mi s-a parut neinspirata. din contra, chiar potrivita
si din doua motive:
1. Base adora sa faca bai de multime.
2. se foloseste de serviciile secrete mai dihai ca nea Nicu. are acoliti care-i canta in struna,deasemea.
deci, comparatie buna, zic eu...

[rvn]

c,
te-am intrebat daca ai fost membru de partid dintr-un motiv foarte simplu: consideri ca ai fost comunist? chiar daca "te-au facut"...
eu zic asa: filmul lui Ujica are un merit extraordinar.
generatia tanara de astazi poate compara cum a fost comunismul in Romania fata de capitalismul contemporan, asa cum noi n-am putut-o face acum 30-40 de ani din cauza cenzurii.
e mare lucru asta, e imens.
eu am trait 20 de ani auzind in fiecare zi aceeasi lectie:Ceausescu e conducatorul iubit, victoria socialismului in fata capitalismului..bla, bla, bla...
in decembrie 89 s-a naruit tot ce stiam si crezusem in ce-mi spusesera altii si m-am trezit dintr-o data ca nu mai aveam nici un punct de reper, atat de tare mi se spalase creierul.
nu stiu daca astazi traim mai bine. unii da, atii nu, dar un lucru e sigur:democratia inseamna libertatea de vorbi si de a-ti spune parerea fara sa-ti fie teama ca in urmatoarea secunda vei fi arestat.
asta ar trebui sa inteleaga cei care n-au trait in vremea aceea, iar cei care au trait si plang dupa ea, ar fi bine sa taca din gura. n-avem de ce sa regretam un tiran si nici epoca de trista amintire in care el dispunea de viata noastra dupa bunul plac.

[omudindulap]

De un film artistic pe tema asta ce ziceti? Un Der Untergang autohton, poate.
S-ar incumeta cineva sau nu renteaza ?

[paul_aramis]

De un film artistic pe tema asta ce ziceti? Un Der Untergang autohton, poate.
S-ar incumeta cineva sau nu renteaza ?

păi cu cin' să-l faci? ceauşescu (ca personaj) nu va avea forţa lui Dolfi

[c.ghevara]

c,
te-am intrebat daca ai fost membru de partid dintr-un motiv foarte simplu: consideri ca ai fost comunist? chiar daca "te-au facut"...
eu zic asa: filmul lui Ujica are un merit extraordinar.
generatia tanara de astazi poate compara cum a fost comunismul in Romania fata de capitalismul contemporan, asa cum noi n-am putut-o face acum 30-40 de ani din cauza cenzurii.
e mare lucru asta, e imens.
eu am trait 20 de ani auzind in fiecare zi aceeasi lectie:Ceausescu e conducatorul iubit, victoria socialismului in fata capitalismului..bla, bla, bla...
in decembrie 89 s-a naruit tot ce stiam si crezusem in ce-mi spusesera altii si m-am trezit dintr-o data ca nu mai aveam nici un punct de reper, atat de tare mi se spalase creierul.
nu stiu daca astazi traim mai bine. unii da, atii nu, dar un lucru e sigur:democratia inseamna libertatea de vorbi si de a-ti spune parerea fara sa-ti fie teama ca in urmatoarea secunda vei fi arestat.
asta ar trebui sa inteleaga cei care n-au trait in vremea aceea, iar cei care au trait si plang dupa ea, ar fi bine sa taca din gura. n-avem de ce sa regretam un tiran si nici epoca de trista amintire in care el dispunea de viata noastra dupa bunul plac.

Nu, Rvn n-am fost comunist. Indiferent ce ni se turna în creiere, fără să am nu ştiu ce capacităţi fantastice de analiză, de care vorbea Pitbull, îmi dădeam seama că era totul aiurea, o minciună gogonată. Nu mi-a spălat nimeni creierul şi speram să pice Ceauşescu, cu tot sistemul fals. Poate de aceea, îi prefer pe cei care spun "NU", celor care spun "DA". Dreptul de a nu fi de acord cu părerea oficială sau a autorităţii e cel mai important instrument de menţinere a sănătăţii unui sistem. Chiar şi în artă.
Numai handicapaţii regretă vremurile alea. Cei pentru care ideal de viaţă însemna un apartament, un loc de muncă (oricât de inutil), o butelie de la sindicat şi o Dacie cu 20 de litri de benzină pe lună. Statul le lua totul şi le dădea foarte puţin, dar ei erau mulţumiţi pentru că viaţa era previzibilă. Iar ei confundau asta cu ordinea şi normalitatea, pentru că erau oameni care spun "DA". Cu aprobarea lor tacită şi timp suficient se poate construi orice dictatură, orice monstruozitate.

[paul_aramis]

io unu ştiu că stau prost cu cultura cinmatografică, da' nici chiar aşa ...
Der Untergang prezintă ultimele zile ale celui de al treilea Reich prin ochii uneia din secretarele personale ale lui Hitler (Lara într-un rol remarcabil btw)

[keepwalking]

io unu ştiu că stau prost cu cultura cinmatografică, da' nici chiar aşa ...
Der Untergang prezintă ultimele zile ale celui de al treilea Reich prin ochii uneia din secretarele personale ale lui Hitler (Lara într-un rol remarcabil btw)

aaa, scuze, Paul, am confundat cu "Vietile altora", "Das Leben der Anderen".

[omudindulap]

Sau ne-am putea gandi la un proiect grandios, Ascensiunea si decaderea unui impostor, de la postura de cizmar analfabet (?), la aceea a carmaciului preaiubit, pana la momentul preluarii puterii de catre comunstii care ne conduc (vorba vine) astazi. Cu toate implicatiile: securitate, rusi, teroristi (Carlos) etc. Sau e prea mult?
Mai turnam un minimal. Ultima ora din viata lui C. Ultimul minut. Ultima suflare.

[rvn]

cred ca dupa filmul lui Ujica, altul nu-si mai are rostul. cel putin, acum.
poate sa-l faca vreun cineast din generatiile viitoare, unul care sa nu fie implicat emotional in vreun fel.

[Pitbull]

Visul lui Nicolae Ceauşescu - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Florina Daniela Bordeianu
Revista HBO, septembrie 2010

Într-o noapte, Nicolae Ceauşescu visă că era omorât, împuşcat de nişte tineri recruţi lângă faţada unei case. Era şi Elena cu el. Era iarnă, dar nu foarte frig.

Stătea în faţa plutonului de execuţie încercând să se adune ca să nu fie luat prin surprindere de împuşcătură, deşi ştia că dacă se concentrează la timp - cum i s-a mai întâmplat în vise - se va trezi viu şi nevătămat în patul lui. Cea mai grea parte era momentul de dinaintea împuşcăturii - era de fiecare dată o teroare cumplită, pe care nu o putea compara cu nimic. Totul părea atunci fără scăpare şi, deşi ştia că era vis, de fiecare dată se întreba dacă va reuşi să se trezească dincolo sau va muri de frică în somn.

Dar în această dimineaţă, Nicolae Ceauşescu reuşi din nou să se trezească. Se frecă la ochi, îşi întinse mâinile şi picioarele, şi privi pe geam. Era vară. Ieri plouase, iar acum era deja senin. Oraşul era liniştit şi curăţit. Oamenii se îndreptau spre fabrici şi întreprinderi, răsărea soarele. "Ce chestie ciudată şi cu visele....", se gândea lenevind încă între perne. Parcă fusese înainte şi un fel de proces. Era cu Elena la o masă într-o sală urâtă şi se enervase certându-se cu nişte bărbaţi (unii în uniforme militare) care-l acuzau de genocid şi îl întrebau de conturile din Elveţia. Nu mai mâncaseră de jumătate de zi, dar uitaseră şi de foame. "Pe urmă nu mai ştiu cum s-a făcut că visul s-a schimbat şi eram la moartea lui Dej, îi căram sicriul. Ce-o fi însemnând? O fi de rău?"

De fapt, cu cât se gândea mai mult cu atât îşi aducea aminte mai multe amănunte, iar ele începeau să se aşeze într-un desen tot mai coerent. Ziua când a devenit secretarul general al partidului, vizitele în China şi Coreea de Nord, vizitele lui De Gaulle şi Nixon la Bucureşti (când s-a simţit egalul lor), cum l-a dus regina Angliei cu caleaşca, vizitele de lucru în ţară, prin noroaiele alea, când toţi mimau curiozitatea şi interesul în afară de el, dar şi congresul partidului din ʻ79 când l-a speriat un pic trădătorul de Pârvulescu. Sau cuvântările recente când era prea obosit să mai ţină şirul vorbelor şi se trezea în mijlocul frazei, nemaiştiind ce dorea să spună.

"Parcă aşa se întâmplă când mori, îţi trece viaţa prin faţa ochilor", spune Ceauşescu, scărpinându-se pe piept. "Cine poate şti ce e şi cu viaţa asta. Azi o ai, mâine..." Un zgomot îi întrerupse gândurile. De afară răzbătea - prin geam şi printre copacii din curte - un ţiuit persistent, ca de ceainic pe trei sferturi gol. Zgomotul devenea tot mai deranjant. Pe urmă camera se întunecă un pic şi când se făcu lumină din nou, înăuntru apăruseră nişte necunoscuţi în halate albe şi cu măşti ciudate pe faţă, ca de medici. "Cine sunteţi, cum îndrăz....", a dat să strige Nicolae Ceauşescu, încercând să se dea jos din pat, dar şi-a dat seama că vorbele nu puteau ieşi din gură, ca şi cum camera s-ar fi golit de aer şi s-ar fi umplut cu un vid ca de pâslă. Şi gesturile lui se loviră de acest vid şi căzură moi, lângă pat. Nicolae Ceauşescu era acum doar un gând într-o cameră şi un corp într-un pat dintre pomi. Doi dintre necunoscuţi au scos nişte pensete sterile şi nişte săculeţe la fel de curate şi, cu gesturi delicate, ca şi cum ar fi tăiat o prăjitură prea moale, au desprins ceva de pe pat. ("Sau era piciorul meu?...")

Pe Nicolae Ceauşescu îl cuprinse dintr-o dată un somn ca de copil mic. Era mult prea obosit ca să mai poată ţine ochii deschişi şi urmări agitaţia din jurul lui - oamenii în halate albe, etuvele de sterilizat, vocile precise, aparatele ciudate cu un fel de spirală învârtindu-se pe un ecran, atmosfera de lucru pe care n-o putea înţelege. "Ducă-se...Somnul naşte somn...", mai tresări un rest de gând care se miră singur de sine.

În camera înaltă e linişte. Ţara se trezeşte încet, se freacă la ochi şi se bucură că azi nu va mai ploua - deşi prognoza vremii, prezentată la televizor cu o seară înainte, nu era prea optimistă. Toate posturile de televiziune fuseseră de aceeaşi părere. Primele autobuze încep să circule prin oraş, prin jurul Biscuitului de la Televiziune.

Nicolae Ceauşescu întinde piciorul stâng, îl scoate de sub pătură şi contactul cu aerul răcoros din cameră îi dă o senzaţie plăcută. Are o poftă de mâncare ca-n prima zi. O să comande nişte ouă la tigaie cu slănină! Răsuflă adânc şi preferă să nu deschidă încă ochii. Să mai stea puţin, să recapituleze visul ciudat de azi-noapte. Se făcea că...

[rvn]

Andrei Ujică: „M-a urmărit privirea lui Ceauşescu“

Ana-Maria Onisei



Regizorul Andrei Ujică Regizorul „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu“, care reconstruieşte din imagini de arhivă destinul dictatorului, identifică un amestec de ridicol involuntar şi singurătate tragică în personajul său. Andrei Ujică (59 de ani) spune că imaginea care i-a stăruit în minte pe durata lucrului la film a fost expresia ochilor lui Ceauşescu îmbătrânind. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“ intră în cinematografe la 29 octombrie.

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" e o experienţă copleşitoare. Pe durata lucrului la film a existat vreun moment când să fiţi tentat să renunţaţi?

taguriAndrei Ujică ceausescu comunism regizor cultura Tipologic nu sunt omul care renunţă uşor. Asta ţine de educaţie, temperament, dar şi de generaţie. Generaţia noastră a fost marcată în adolescenţă de Clint Eastwood, aşa cum l‑am cunoscut din filmele lui Sergio Leone. Am învăţat de la el să ne exersăm răbdarea aşteptând dacă e nevoie şi douăzeci de ani în soare, la o răscruce de drumuri, ca să ducem un lucru odată început până la capăt.

Dar aţi avut temeri, mai ales că lucraţi cu un material deja definit - imagini de arhivă?

A fost o singură perioadă tensionată, primele două săptămâni ale montajului, împreună cu Dana Bunescu. Când am început să construiesc naraţiunea, trebuia să iasă la iveală dacă filmul poate fi un discurs bazat eminamente pe mijloace cinematografice, deci fără elemente secundare - comentariu sau explicaţii de orice fel. Dacă ideea de autobiografie, de lume văzută din perspectiva (regizorului care se uită peste umărul) personajului nu ar fi funcţionat, probabil că aş fi renunţat la proiect pentru că nu m-ar mai fi interesat.

A existat un scenariu propriu-zis?

Nu în sensul clasic al cuvântului. Scenariul, în acest caz, este asemănător cu planul unui scriitor înainte să se apuce de o nuvelă sau de un roman. Porneşti cu o structură şi cu numele ei - fac parte dintre artiştii care încep cu titlul, pentru mine un titlu bun e acela care redă esenţa structurii operei în cauză. Iar ce urmează este ceea ce i se întâmplă oricărui prozator: el nu ştie de la început - fiindcă n-are cum - în ce fel şi unde îl va duce acţiunea propriei povestiri. Ce poate şti eventual - în cazul în care ţine de structură - este dacă personajul principal moare sau rămâne în viaţă. În cazul „Autobiografiei...", ştiam ce se întâmplă cu personajul la sfârşit. (Râde)




Ceauşescu, un Louis de Funès al marxismului

Vorbeaţi într-un interviu despre un instinct extrem al puterii în cazul lui Ceauşescu. I-aţi descoperit şi slăbiciunile?

A fost marcat de o pronunţată zgârcenie, care i s-a accentuat odată cu vârsta şi l-a obligat să ia nişte decizii eronate, chinuind o populaţie întreagă şi ducând la acumularea unui mare potenţial de ură. De fapt, Ceauşescu a plătit cu viaţa infernala lui zgârcenie.

Câteva cadre îl surprind arătând ridicol, într-un fel foarte trist.

Da, pentru că, fără să-şi dea seama, începe să devină propria lui caricatură. Nu avem de-a face cu dictatorul lui Chaplin, căci s-a schimbat epoca. În schimb, am putea spune că Ceauşescu a fost un Louis de Funès al marxismului, mai ales spre sfârşitul vieţii. Momentele când era de un ridicol involuntar alternau cu cele de singurătate aproape tragică şi acestea dau întregii apariţii o complexitate neaşteptată.

În timpul vizionării materialului de arhivă, v-a bântuit o imagine anume a dictatorului, una despre care să vă fi dorit să fie cu orice preţ în film?

Filmul nu trasează doar un arc în timp peste o întreagă epocă - un sfert de secol din istoria unei ţări -, ci urmăreşte şi evoluţia biologică a lui Ceauşescu, iar ea devine reprezentativă pentru îmbătrânire. Dar ce m-a urmărit mai mult decât oricare dintre gesturile caracteristice ale lui Ceauşescu este privirea, schimbarea privirii lui de-a lungul anilor.

„Dictatorului îi plăcea să fie filmat"

În multe dintre cadrele în care apare, Elena are o expresie de femeie chinuită. Credeţi că era nefericită?

Figura ei nu este altceva decât masca socială a femeii române din epocă. Ea dădea bine în societate dacă stătea uşor posomorâtă, lângă soţ. Elena Ceauşescu era, întâi de toate, extrem de mândră de ce-a ajuns „al ei" şi încerca să‑şi ţină sub control familia, lucru care i-a şi reuşit foarte bine. Era de o ambiţie la fel de nemăsurată ca a lui, de aceea au şi fost un cuplu atât de sudat. Şi-a pus toată energia în ţelurile „soţului". Nu cred că era nefericită, dimpotrivă: era o femeie extrem de mulţumită.

Care este povestea imaginilor „tandre" cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, secvenţele cu ei jucând volei sau înotând în mare?

Lui Ceauşescu îi plăcea să fie filmat. Ne referim la o epocă în care nu exista posibilitatea de a avea o cameră video, deci doar el îşi putea permite pe vremea aceea în România luxul de a se lăsa filmat după cum avea poftă. Ca şef de stat, avea la dispoziţie o echipă de operatori de la Sahia care, în afară de momentele oficiale, înregistrau şi scene din viaţa privată. Acest tip de „amintiri" au început devreme, încă din 1967. Au luat amploare în anii '70, ajungându-se ca la fiecare vânătoare la care mergea Ceauşescu - şi mergea în fiecare duminică - să fie însoţit de un cameraman. Apoi, cei de la Sahia făceau o dată la trimestru un montaj brut cu imagini private, un fel de home movies, pe care le ilustrau cu o muzică oribilă, iar Ceauşescu se uita, ca tot omul astăzi, la vacanţele sau vânătorile lui, numai că avea pentru asta la dispoziţie o sală privată de cinematograf.

„Mă deranjează artificialitatea interpretării"

De ce sunteţi pasionat de nonficţiune?

Din adolescenţă am fost interesat de problematica genurilor în artă. Am avut o perioadă de încăpăţânare naivă, tipică vârstei, în care voiam să înţeleg ce sunt nuvela, sonetul, balada, rondelul şi tot aşa, un du-te-vino între epic şi liric. Dramaturgia a început să mă intereseze ceva mai târziu. Un alt motiv este că sunt mofturos. Mi se pare că filmului de ficţiune, oricât ar fi de bine făcut, îi lipseşte întotdeauna ceva. El impresionează prin forţa emoţională a discursului narativ, dar, în acelaşi timp - dacă eşti, cum spuneam, foarte pretenţios -, deranjează din cauza artificialităţii „ambianţei", care este întotdeauna construită. În filmul de ficţiune, „ne facem că...". Ne facem că murim, că suntem bătrâni, că ne omorâm, că ne iubim, ne facem că tremurăm de frig sau că murim de cald.

Faceţi o distincţie între documentar şi nonficţiune?

Filmul documentar are de multă vreme o problemă terminologică: prin documentar se înţelege un amalgam de opere. Or, când un reportaj de televiziune este considerat documentar trebuie să avem în vedere că, oricât ar fi de bine făcut, miza lui este jurnalistică, nu estetică. Mă deranjează la documentar şi artificialitatea comentariului, a interviurilor care sunt întotdeauna manipulate în sensul concluziilor pe care vrea să le tragă regizorul. Pe de altă parte, m-a impresionat dintotdeauna forţa autenticităţii realităţii imediate - fie că e înregistrată direct, fie că e transmisă printr-un material istoric - şi, atunci, am încercat să combin ce-mi place mai mult din ficţiune şi din documentar, cu ambiţia de a ajunge la un alt tip de cinema.




„Nu am ajuns nici până astăzi să văd mormântul mamei"

V-aţi simţit vreodată vinovat că aţi plecat din România înainte de 1989?

Da, dar numai din punct de vedere familial. Când am părăsit ţara, tatăl meu murise de un an, iar mama şi bunica abia îşi depuseseră actele. Mama a făcut un infarct şi a murit înainte de a avea paşaportul. Eu nu primisem încă renunţarea la cetăţenia română şi nu m‑am mai putut întoarce în ţară. N-am putut ajunge la înmormântarea ei. Asta m-a aruncat într-o depresie puternică şi o jumătate din bursa de doctorat am stat în casă într-o apatie pronunţată. N-am apelat la un psiholog; ca orice intelectual estic, mi-am zis că pot să mă tratez singur. Aşa am observat că filmul ajută. Am început să merg la cinema şi, pentru două ore, filmul reuşea să mă scoată din apatie. De fapt, cred că asta a şi accelerat ajungerea mea la cinematografie. A doua jumătate a bursei mi-am petrecut-o văzând câte trei filme pe zi, de dimineaţa până seara.

Când aţi mers pentru prima oară la mormântul mamei?

N-am făcut-o nici până astăzi. Ştiu foarte bine unde se află, piatra de mormânt a fost făcută cu fotografii pe care le-am trimis din străinătate, între timp am şi ajuns de multe ori în România. Este însă vorba despre o traumă, un blocaj iraţional pe care nu-l pot depăşi şi nu-l am sub control.

Vă întrebasem despre vină şi în contextul recentei vizite a Hertei Müller la Bucureşti. Sunteţi unul dintre intelectualii care au ales să părăsească ţara.

M-am simţit, din punct de vedere istoric, vinovat numai în zilele Revoluţiei, că n-am fost în România, să pot ieşi în stradă. Atât. În rest, pentru ce să mă simt vinovat? Exilul, cu şansele, dar şi cu dificultăţile pe care le implica, îi stătea la dispoziţie oricărei persoane. Oricine voia să fugă putea să fugă, dacă era dispus să-şi asume riscurile respective. Dar, cu toate că respiri libertate şi beneficiezi de avantajele unei societăţi prospere şi civilizate, exilul, mai ales în primii ani, este o mare povară psihologică. Îţi lipsesc, în mod fizic, spaţiul geografic în care ai crescut şi te-ai format, lumina, culorile. Nu mai vorbesc de limbă - aceasta este o ruptură extrem de dureroasă. Pentru toate avantajele din exil plăteşti cu vârf şi îndesat.

„E de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist"

Destule secvenţe din film pot fi puse faţă în faţă cu imagini ale politicii româneşti din prezent. Cum se vede din afară istoria contemporană a României faţă în faţă cu epoca Ceauşescu?

Aş spune că nu mai sunt „din afară". Primul care a observant lucrul acesta a fost Jim Hoberman, într-un articol din „New York Review of Books". El spune acolo: „«Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este filmul cu care Ujică se întoarce acasă".

Aveţi totuşi şi detaşare, şi implicare în acelaşi timp.

În România de azi avem de-a face cu o clasă politică în formare, plină de defecte şi plină de diletantism, spre deosebire de profesionalismul clasei politice din sistemul trecut. Există însă un lucru pe care e bine să ni-l repetăm în fiecare zi: oricât de exasperant ar fi, e întotdeauna de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist. Dar sigur că asta nu trebuie să fie o scuză pentru perpetuarea incompetenţei în numele democraţiei. (Râde). Ea se poate răzbuna la un moment dat.

Cum arăta o zi din viaţa dumneavoastră pe vremea lui Ceauşescu, spre sfârşitul anilor ‘70?

O zi din viaţa mea nu arăta mare lucru, pentru că, spre deosebire de astăzi, eram noctambul. Lipseam de la facultate şi eram mai mereu pe punctul de a fi exmatriculat. În perioada aceea lucram cu Şerban Foarţă, la textele pentru „Phoenix", şi trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate. Iar evitarea zilei era şi un fel de a nega realismul socialist. Mă trezeam la 4.00 după-amiaza, îmi beam cafeaua până pe la vreo 5.00 şi pe la 6.00 apăream la Şerban, unde începeam să citim, să stăm de vorbă sau să scriem. Asta făceam până a doua zi, dimineaţă devreme. Dacă era vară, mai prindeam ceva lumină, în drum spre casă, dacă era iarnă, mă culcam pe întuneric şi mă trezeam pe întuneric.

[keepwalking]

cam cum si-a luat-o in freza Alex Leo Serban pe un blog, de la un tip numit "Sindbad", pe tema Autobiografiei lui Ceausescu
dialogul merita citit cu foarte mare atentie!

http://www.contributors.ro/cultura/f...lae-ceausescu/

[c.ghevara]

Nu contează luatul în freză... Mi se pare mai importantă descoperirea lui Sindbad. Viziunea lui asupra lucrurilor mi se pare foarte clară şi obiectivă. Toată admiraţia pentru Sindbad! Aş fi onorat să beau cu el o bere, oricând. Şi aş plăti-o cu mare plăcere.

[gionloc]

sa fim seriosi,
als nu si-o ia in freza deloc dela sindbad. argumetele acestuia sint limitate si in ce spune e evidenta lipsa lui de viziune asupra cinematografiei.

'autobiografia' chiar e un film foarte tare. unul care va ramine in istoria cinematografiei! e pasul urmator in filmul istoric dupa Autoportretul lui Idi Amin Dada realizat de Schroeder in 73, parca. adica Ujica merge si mai departe atunci cind hotaraste sa fie cel care alcatuieste 'memoria' lui Ceausescu. un proiect derridean, deconstructivist si paradoxal!