Proza

[White1]

"No se puede vivir sin amar," they would say, which would explain everything, and he repeated this aloud. How could he have thought so evil of the world when succour was at hand all the time? And now he had reached the summit. Ah, Yvonne, sweetheart, forgive me! Strong hands lifted him. Opening his eyes, he looked down, expecting to see, below him, the magnificent jungle, the heights like those peaks of his life conquered one after another before this greatest ascent of all had been successfully, if unconventionally, completed. But there was nothing there: no peaks, no life, no climb. Nor was this summit a summit exactly: it had no substance, no firm base. It was crumbling too, whatever it was, collapsing, while he was falling, falling into the volcano, he must have climbed it after all, though now there was this noise of foisting lava in his ears, horribly, it was in eruption, yet no, it wasn't the volcano, the world itself was bursting, bursting into black spouts of villages catapulted into space, with himself falling through it all, through the inconceivable pandemonium of a million tanks, through the blazing of ten million burning bodies, falling, into a forest, falling...



Sorry....too cool a painting not to share it.

[victor_homescu]

(Pentru gândirea creştină, dragostea este Dumnezeu Însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu este arătat şi apropiat ca dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei, nu este decât produsul acestei dragoste. Acesta este punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu de toate celelalte idei despre Acesta. Creator, atotputernic, omniprezent, atotţiitor sunt caractere pe care le găsim şi în alte metafizici prin analogie. Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har rămâne o dezvăluire proprie doar Bisericii creştine. Cuvântul în creştinism nu e doar o expresie abstractă a „temeiului” oricărui lucru. Nu e o formulă sau un obiect formal prin care se explică lumea şi cele ce se petrec în ea. Cuvântul, Logosul, Cunoaşterea întemeiată nu reprezintă nici măcar un atribut al divinităţii. Logosul este Dumnezeu Însuşi)
(...)
Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.Pacatosi suntem.De cai de indreptare avem nevoie. Dar caile astea le avem. Si singura scapare e sa nu le smintim. Asta era singura intrebare: societatea romaneasca e primejduita. Trebuie spre a o salva sa ne schimbam Biserica (cum vor unii) sau sa intoarcem oamenii la ea, asa cum e, ortodoxa, neclintita?Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism, cum n-a fost nici cea care pleaca.Ci,tot veacul, vremea ce vine, e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti, [dupa] cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
(...)
Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie,la stanga,la dreapta. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.Acolo unde mintea noastra a modernilor inclina catre scepticism, catre negare, acolo tocmai cantaretul Icosului scoate un motiv de mai tare adorare intru Bucurie.Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna, este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc.Toata stradania lui e sa o inlature si daca, dintr-o intamplare, nu reuseste, el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste sau se-ndraceste.Intelgem acum rostul fericirii pamantului si setea omului care-si stie zilele numarate, pe-o planeta pierduta in puzderia materiei, nascuta fara rost. El a ajuns sa aiba constiinta existentei sale proprii si a valorii ei fara pret, si pe aceasta lupta s-o invesniceasca cu patima deznadajduita a celui fara aparare, a carui moarte de tot nu e dacat amanata.
(...)
Bogatia, ideal suprem al omului ahtiat sa smulga vietii cat mai multa si cat mai intensa bucurie pamanteasca, in scurtul ragaz ingaduit omului pentru asta; puterea, care e mijlocul de a dobandi bogatia; iscusinta, galceava, banuiala, ne-ndurarea, lauda de sine, care sunt sculele cu care dobandesti puterea si cu care o tii atunci cand ai dobandit-o, alcatuiesc valorile esentiale ale codului moral modern, chiar atunci cand ipocrizia le drapeaza-n altele, aparent potrivnice.Ele izvorasc direct din mentalitatea demiurgica pe care am infatisat-o si sunt roadele spirituale ale prabusirii launtrice ale omului care a pierdut odata cu sentimentul transcendentei si adevarata lui idee despre sine, aceea ca era chemat la viata pentru alte minuni decat aceea de a se robi cautarii hranelor pamantului.
(...)
Rezumand ceea ce nu este crestin in felul de a fi al lumii moderne, voi spune ca e,in primul rand, aceasta indumnezeire a omului si acest amestec al lui in lucrarea dumnezeiasca a mantuirii. Pierderea sentimentului transcendentei lasa pe om in lume singur si fara sens si introduce anarhia in intelegerea lumii. Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa: cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi, caci toate cele dintai vor fi fost, omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la faptele lui.
(...)
Fericiti cei tari, ca aceia vor stapani pamantul. Fericiti aceia care nu se vor teme de nimeni. Fericiti cei ce rad si se bucura, ca aceia de nimic nu au nevoie. Fericiti cei indrazneti,ca aceia vor avea parte de praznic. Fericiti semanatorii de vant, ca aceia se vor chema fii furtunii. Fericiti cei iscusiti, ca aceia vor afla taina multor lucruri.
Fericiti veti fi, cand va vor slavi si va vor tamaia, mintind pentru voi, caci v-ati aflat plata acum, pe pamant, si maine de voi cine o sa-si mai aduca aminte!
Mircea Vulcanescu,Crestinul in lumea moderna,Editura Cuvantul Ortodox,2013

[White1]

And now, as the night lazily stretched its back over me, I was continuing, by force of habit, with the silent letter in which i defended myself and tried to prove that I did'n want to hurt her. Before throwing it into the big box full of unsent letters and wishes, full of promises, requests and half-wispered hopes I tried once more to visualise what she was doing just then, at least to visualise her room. Who knows if she was even there.I no longer knew how she spend her nights. Maybe she was just returning home, her swift footsteps were closing the circle. If i got up now and ran after her, maybe i could cut the circle open, clutch her to myself, within the confines of that circle forget everything outside it, everything that was, that is, that would inevitably be. But i knew I wouldn't do it. I'd only get up in the morning to set off for the streets I'd decided to sweep clean. It suddenly occured to me that this was the reason why I'd found myself in the street with a handcart yesterday morning. I needed to go somewhere in the morning, at least I'd now have a natural objective for a while: set out somewhere, perform whatever kind of activity and listen to whatever kind of talk, just so I don't have to sit amidst the silence listening to the snapping of the threads.
Perhaps, it occured to me, I was in some new space. I'd entered the place where oblivion was born. Or despair.

Ivan Klima, Love and Garbage

[victor_homescu]

Cine trage clopotele?,Thomas Mann,in Alesul (Der Erwählte),1951-

Clopotarii nu.Au dat si ei navala in strada,ca toata lumea,din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult.
Convingeti-va singuri : clopotnitele sunt parasite.Funiile atarna moale si totusi clopotnitele se balanseaza,limbile izbesc,bubuind.Se va spune oare ca le trage nimeni?Nu,numai o minte negramaticala,lipsita de logica,ar putea sa se exprime astfel.Cine trage,asadar,clopotele Romei?Spiritul povestirii.Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, ( ) în sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este în stare de asta.E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.El este cel care graieste: «Toate clopotele sunau» si, prin urmare, el este cel care le trage.Atat de spiritual este spiritul acesta si atat de abstract,incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia,putandu-se spune doar : Iata-l. Si totusi el se poate aduna intr-o persoana si sa se intrupeze in cineva care graieste.
(...)
Spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita desfatare sufleteasca,incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei,id est : relatez ca in ziua acelei intrari solemne,toate,fara exceptie,au inceput sa bata de la sine.Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-si conduce amabil cititorii si ascultatorii pretutindeni, chiar si-n singuratatea personajelor sale tesute din cuvinte, si în rugaciunile lor.
(...)
Dangat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste- orasul tot, în vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se clatina-n zbor, unduiesc si se leagana înaltându- se- n grinzi, în lacasurile lor, pe sute de voci, într- o babilonie deplina. Greu si-avântat, tunator si cântat, n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba întrerupân du- se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului în vibratie sa se potoleasca, ci bubuie pendulând la marginea cealalta, izbesc din nou în propriul bubuit, încât, atunci când suna înca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum tecta sunt peccata, iar înlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii.
(..)
Nu sustin nicidecum ca asi stapani toate limbile,insa ele curg in scrisul meu si devin un singur tot,si anume Limba.Limba insasi ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale.Ar fi si politeism si paganism.Dumnezeu este spirit,iar peste limbi este Limba.
(..)
Eu sunt Clemens irlandezul,ordinis vidi Benedicti,sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Cloncmanois,casa mea din Irlanda,ca sa cultiv vechile legaturi dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos.Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru,ca religia lui Isus si cultivarea Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie de nimic,nici de una,nici de cealalta.Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei al caror adept credincios marturisesc a fi.In calitatea mea,mult mai modesta,de incarnare a spiritului povestirii,am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata,odata cu mine,cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri...tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti ( caci ea a mai fost povestita,si chiar de mai multe ori,desi nu indeajuns),o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre ce este in stare sa faca trupul.Adunandu-se in faptura mea monahiceasca,pe nume Clemens Irlandezul,spiritul povestirii si-a pastrat acea abstractie cel face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului...Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa marturisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare.
(...)
Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, îndeobste, nu nutresc un respect exagerat. În aceasta privinta ma situez mai degraba în traditia Împaratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure.
Aud, ce-i drept, spunîndu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe lînga care se ajunge în orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa încep:
Un print nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi si rece fu pe dat'.
Lasa în urma doi copii frumosi.
Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi!
sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decît proza temeinic tocmita gramatical, în care voi prezenta de îndata legenda mea plina de îndurare si pe care o s-o înfatisez atît de pilduitor si de veridic, încît mai tîrziu multi francezi,briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei.
Acestea fiind zise, încep precum urmeaza"

Alesul, traducere din germana de Corneliu Papadopol, Îngrijire de editie si prefata de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas ,2014.

[White1]

Some time ago a classmate of my daughter's came to see me, a youngster who'd already cut his wrists once, and who asked me: Why should a person live?
What could i say to him? We live because that is the law of existence, we live so we should pass on a message whose significance we cannot quite fathom because it is mysterious and unrevealable. My father, for instance, lived for his work: whenever he'd managed to set some inert matter in motion he'd be so pleased he'd think of nothing else, and for that goal he would give up all other pleasures and even his sleep. But maybe just because of that he was able to be startled when he saw the sun rise or when he heard a Schubert quintet. It also occurs to me that we live because there are a number of encounters ahead of us for the sake of which living is worthwhile. Encounters with people who will emerge when we least expect them. Or else encounters with other creatures whose lives will touch on ours with a single shy glance. What more could i say to him?
Anyway he cut his wrists again one evening, and with his hands bleeding even managed to hang himself on a tree at the northern tip of the Zofin island in the Vlatva while his young friends were having a good time in the old dance hall there. My daughter cried bitterly as she told me about it, and in conclusion she said of her dead classmate: But otherwise he was quite normal.

Ivan Klima, Love and Garbage

[victor_homescu]

In graiul moldovenesc,plin de farmec,Constantin Negruzzi,August 31,vineri,Ziua Limbii Romane,2018/Sa-i dati la dascalul din sat sa-i invete limba lor,ca sa poata ceti cartile cele bune care-i invata cum sa cinsteasca pre Dumnezeu,pre parinti si pre mai marii lor/-din Moralicesti haractiruri//Noi am fost zis,nu ne mai aducem aminte unde,ca sunt multi care schingiuiesc si sfasie frumoasa noastra limba si in loc de creatori se fac croitori si croitori rai -
Necredința este o izgonire cu totul a slavii lui Dumnezău, iar necredinciosul nu vre să știi nici un Dumnezău, decât că lumea este raiul său, și el însuș idolul său. Cătrâ celi sfinte inima sa esti o bucată de carne moartă cari nu sâmțăști nici frică, nici grij, nici mustrări de cuget. Alt stăpân nu are decât poftile lui. Minte ești robul său, legea,comedie lui,sâmțâre- evanghelie lui și pofta trupului său-canonul credinții sale. Pe efsevie atunci învață a o fățarnici sau a o difăima, când știe că să va folosi de dânsa. De nu să va întâmpla bine vreo lucrare a lui, hulești pronie și pe Dumnezău, pe care îl difaimă, iar de să va întâmpla după dorința lui, o socotește urmare a norocirii sau a minții sale: norocul este idolul la cari să închini și pe cari îl cinstești. Ilicrinia îi slujăști numai pentru luare în râs. El dreptățăluiești toate răutățile și ocărăști toate faptile bune; nu îș poate aduci aminte de moarte fărâ groază și blestem, de cari să și temi mai mult decât de pedeapsă, căci de ea esti încredințat, iar de pedeapsă să află la îndoială. El mergi des pe la locurile celi sfinte, dar pentru pitreciri ca la theatru, ca să-ș sature ochii și urechile și ca să iei nouă materii de hulă. O, cum calcă și celi ominești și dumnezăiești, cât agiunge să-s măreascâ! și de n-ar purta trup ominesc, ar puté zâci cineva că ești mai mult drac decât om.
- Pentru necredinta -
(,,,)
Disidemonul întemeiazâ credința sa pe o sfințănie greșită. El nu iasâ întăi din casa lui păn nu-ș va tâlcui toate visurile. Frica întovărășăști sufletul lui, precum și umbra trupul lui. De va călători și-ș va aduci aminte pe drum că au purces întru o zi pe care babile o socotesc ră, să întoarce îndată acasâ. De va întâlni vreun călugăr sau iepuri, sau va vide vreun șerpi mort, sudori răci și tremur de moarte îl cuprinde și să socotești prăpădit. De va auzi vreo cucuveică pe casa megieșului său, sau va vidé sara vreun liliac zburând pe deasupra capului său, aleargâ cu multă grabă acasâ ca să-ș facă diata, și așază ale casii lui cu atâta fricâ, ca când i-ar ieși sufletul într-acel ceas. Eclipsis a lunii la dânsul este un sămn rău; un meteor în atmosferă-o ursită, și orice sunet din casâ-zuzătul unui tricolici. De să va bolnăvi și nu mai are nădejdi de scăpări, să mâhnești mai mult pentru că au lucrat o duminecă după toacâ decât că au adichisit sau au înșălat pe cineva. El are mult sévas cătrâ toate locurile întunecoasă și păreții zugrăviți. Toate drumurile sunt primejdioasâ pentru dânsul. Orice loc nu ești sigur, și orice păduri plină de tâlhari. Nici un om n-au văzut mai multe videnii, nici au avut mai multe prorociri. Acela cari vre sau prin cercări sau cuvânt, sau prin Sfânta Scriptură să-i arate înșălăciune disidemoniei lui, acela este neândumnezăit. Aceli ci el slăvești trebui să fie evanghelii, și părerea lui moare împreunâ cu dânsul.
- Pentru Disidemonie-
(...)
Nestatornicie este o ades schimbări a socotinții, iar nestatornicul îi așé: lasă celi mai buni socotinți mai mult pentru nătângime decât pentru o dreaptâ giudecată și, după cum el esti foarte nerăbdători ca să socoteascâ cu înțălepciuni faptile sale, așa vre să-ș urmezi și să-ș facă toate lucrurile după fantasie și plăcerea lui; nici o dreptate sau înțălepciuni nu poate pune hotar patimilor sale, fiindcă este înfierbântat și iute cătrâ dânsâle. Di-i placi ceva, în menuntul ci să bucură de dânsâle le și urăște.Toate mișcările sale samănă fulgerului cari, când lucești, și treci. Ura și dragoste lui nu țân mai mult decât ca o nălucire. De întrâ în inima lui niscaiva bune gânduri, nu le găzdăluiești în sâni mai mult decât o noapte iar, de-i vin iarâș piste puțân, le peripiisăști numai ca pe niște oaspeți, iar nu ca pe niști prietini. Socotința sa este așa de cu îndoialâ, încât în menuntul acesta nu știe ci are să facâ în celalalt, căci schimbă pe tot menuntul socotința, precum schimbă luna față. El nu are prietin, ca să-l iubascâ cineva, nici vrăjmaș de care să-ș teamâ, căci iubire lui esti fărâ statornicie și urâciune lui fărâ multă țineri, măcar că pe fiiștecari zi faci nouâ închipuiri, dar poate cineva zâci că nu faci niciuna, căci schimbându-le des, îndatâ le și uită. Atâta iubești schimbările, încât s-ar bolnăvi de ar fi numai un feli de pitreciri. De va privi cineva năravurile, socotințâle și obiceiurile lui, mai va puté credi că el s-au făcut mai mult din ce dintăi materii decât din celi patru elementuri. Orici lucru îi vesălești auzul, îi stăpânești și sufletul. Fiiștecari zâ îi pricinuiești măhniciuni și bucurii. El este un strein în casa lui: momiță în alte locuri și orice altă decât om..
- Pentru nestatornicie -
(...)
Grăire de rău esti o plecari a sufletului spre a grăi cineva rău de cielalți oameni. Grăitoriu de rău nu lasâ nici un lucru necatigorisât: el difaimâ și pe aceastâ evgheniceascâ faptă bună, zugrăvindu-o cu celi mai urâte văpsăle ci poate. Să închide în casa sa ca să alcătuiascâ minciuni, și mergi în adunare oamenilor să versă huli. De să întâmplă cineva să grăiascâ de rău pe vreun om ci nu este de față, îl agiutâ și el, pentru ca să-l înnegreascâ mai rău: nu poate ascunde nici ce mai micâ greșală a altora, dar o propovăduiești pretudindine, mai vârtos o mărești, și de multe ori dintr-un țânțari faci harmasari. Nu vedi bârna în ochiul său, dar caută paiu dintr-a frățâne-său, nici vre să-s îndrepți pe sâni, dar să sârguiești a huli pe aproapile său. El varsâ ca un stomah stricat toate câte ari în sâni, și, măcar că plata ce obșteascâ a grăitoriului de rău ești să-s lepide de la Dumnezău, precum și diavolul părintile său, și să-s urascâ de toți oamenii ca o ciumă stricătoare a orașului, dar are o satanicească bucurie să înnegrească ipolipsul aproapelui său, să strice fericire lui și să scurteză viața lui. Gura lui izvorăște amărăciune și vicleșug. Gâtlejul lui varsă blăstămuri și ocărâ. Limba lui este săbii ascuțită. Voroava lui-otrava viperii.
-Pentru graire de rau-

[Cretzulynne]

La prima scrisoare, pe barol îl apucă una din acele mînii teribile care pot ucide milionarii; se privi în oglindă, sună.
- O bai te bigioare, îi strigă dînsul noului valet.
Pe cînd făcea baia de picioare, sosi a doua scrisoare, o citi și căzu leșinat. Îl culcară în pat. Cînd își reveni în simțiri, doamna de Nucingen era așezată pe marginea patului.
- Are dreptate femeia asta, îi spuse ea. De ce vrei să cumperi iubirea? E ceva ce se vinde pe piață? Arată-mi scrisoarea dumitale.
Baronul îi dădu diferitele ciorne pe care le făcuse; doamna de Nucingen le citi zîmbind. A treia scrisoare sosi.
- Extraordinară ființă! exclamă baroana, după ce o citi pe aceasta din urmă.
- Ce e de văgud, matam? o întrebă baronul pe nevastă-sa.
- Trebuie așteptat.
- Ajdebdad? urmă dînsul, nadura e nemiloasă...
- Ascultă, dragul meu, zise baroana, pînă la urmă ai fost foarte bun cu mine, așa că am să-ți dau un sfat.
- Ești o zoție pună!... zise dînsul. Vă datorii, le blădezg.
- Ceea ce ți s-a întâmplat la primirea scrisorilor acestei curtezane mișcă o femeie mai mult decît niște milioane cheltuite pentru ea sau decît toate scrisorile, oricît de frumoase ar fi; încearcă s-o faci să afle indirect, poate o vei avea! Și... nu te sinchisi de nimic, n-o să moară din atîta, zise dînsa, privindu-l din cap pînă-n picioare.

(...)

Se întîmplă cu capacitățile minții noastre ca și cu aptitudinile corpului. Dansatorul își are puterea în picioare, fierarul o are pe a sa în brațe, hamalul de la hale se învață să poarte poveri, cîntărețul își exersează gîtlejul, iar pianistul își oțelește încheieturile mîinilor. Un bancher se obișnuiește să combine afaceri, să le studieze, să pună în mișcare interese, așa cum un autor de vodeviluri se deprinde să combine situații, să studieze obiecte, să pună în mișcare personaje. Nu trebuie să-i cerem baronului de Nucingen o conversație spirituală, după cum nu trebuie să dorim imaginile poetului în cugetul matematicianului. Cîți poeți oare găsești să fie și prozatori, și plini de duh în relațiile vieții, în felul doamnei Cornuel? Buffon era greoi, Newton n-ai iubit niciodată, lord Byron nu s-a iubit decît pe sine, Rousseau a fost sumbru și aproape nebun. La Fontaine era zăpăcit. Împărțită deopotrivă, forța omenească produce proști sau mediocritate pretutindeni. Înegală, însă, dă naștere acestor ciudățenii cărora li se dă numele de geniu și care, dacă ar putea fi văzute cu ochii, ar părea niște diformități. Aceeași lege domnește și asupra corpurilor: o frumusețe desăvîrșită e aproape totdeauna însoțită de răceală sau prostie. Că Pascal a fost totodată mare geometru și mare scriitor, că Beaumarchais a fost și mare om de afaceri, că Zamet a fost un adevărat om de curte; aceste rare excepții confirmă principiul specializării inteligențelor.

(...)

Blajina filantropie modernă crede că a ghicit tortura cumplită a izolării, dar se înșală. De la suprimarea torturii, Parchetul, din dorința firească de a liniști conștiințele chiar și așa destul de gingașe ale juraților, a ghicit armele cumplite, pe care singurătatea le dă Justiției împotriva răufăcătorului ce se căiește. Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)

[victor_homescu]

- 1930,Eternul feminin,Garabet Ibraileanu (1871-1936)/Nu-ţi sunt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale? Gândeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi.Gândeşte-te bine că ele sunt semnul că se apropie vremea când tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna.Gândeşte-te că asta e faţa râzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară/ =
(Fara indoiala ca femeia are o finete intelectuala prin care ea intrece pe barbat.Un barbat niciodata n-are sa ghiceasa cu atata siguranta si repreziciune,intr-un moment dat,ceea ce se petrece in sufletul altui om,mai ales in sufletul femeii)
=E greu s-ascunzi ceea ce simti si ce gandesti in fata unei femei,mai ales atunci cand ea e interesata in cauza.Un barbat, din acest punct de vedere,e dezarmat.Parca ar fi de sticla.Pe cand femeia,pentru el ramane vesnic o enigma=de aici reputatia femeii de mister indescifrabil.
=Aceasta insusire a femeii se explica,desigur,prin rolul ei de mama,care o sileste sa ghiceasca ce simte copilul si prin rolul ei,de-a lungul istoriei,de supusa a barbatului,rol care o facea sa-si ascunda gandurile sale si,totodata,sa ghiceasca gandirile stapanului…
=O femeie de lux,in sensul de femela umana plina de seductie,nu poate sa spuna adevarul,ci numai ceea ce-i convine.Numai astfel isi poate pastra caracterul de sfinx si deveni,cum se zice,irezistibila,incomparabila,unica etc.
=Toate femeile stiu sa taca ori sa ascunda.Si o femeie,cu cat e mai femeie,cu atata poseda mai mult acest caracter si deci cu atat e mai enigmatica,ori cu atata e toate acestea,cu cat e mai femeie.
=Este drept ca femeia,prin natura ei mai afectiva,ar trebui sa fie condamnata numai la efuziuni de sentiment(in voia carora se lasa in adevar unele scriitoare);dar nu-i mai putin adevarat ca in femeie exista si o seculara rezerva innascuta=ca o adaptare la viata erotica=rezerva care se generalizeaza in toata viata ei sentimentala.Si nu putine femei se supun mai degraba acestuia din urma decat celuilalt imperativ al naturii lor.In cazul acesta poezia feminina se poate defini ca un romantism comprimat.
-Situatia subordonata a femeii din toate timpurile,necesitatea de a ingriji si de a intelege fiintele mici,cand acestea nu stiu inca sa vorbeasca,precum si propria ei slabiciune de fiinta vesnic dezarmata,care are vesnic nevoie de protectie,au determinat si au dezvoltat in femeie aptitudinea nu numai de a intelege intuitiv mai bine decat barbatul orice suferinta,dar si de a compatimi anticipat cu orice fiinta dezarmata.Aceasta tendinta,mai cu seama intr-un suflet feminin de elita,se rezolva intr-o simpatie autentica,naturala,care se rasfrange asupra intregii naturi vii cu o amploare si cu o intensitate absolut necunoscute barbatilor.
=Feminitatea puternica este,in adevar intotdeauna in lupta cu masculul.Sensibilitate la,sa-i zicem,eternul masculin,cochetarie,defensiva provocatoare fata de agresor,in sfarsit,o intreaga politica si diplomatie cu adversarul,plina de suspiciuni ca orice politica de acest fel.
=Am spus aiurea ca in afacerile de sentiment femeile, constient si inconstient,isi tin jocul ascuns fata de barbat.Acest secret il pastreaza si scriitoarele,cand sunt femei de rasa,adica femei in adevaratul inteles al cuvantului.Si-l pastreaza chiar si pe socoteala eroinelor lor.Altfel si-ar trada sexul,ar deroga de la obligatiile spiritului afatai de corp,ceea ce ar fi un defect estetic,dar un castig pentru stiinta sufletului,caci numai o femeie ar putea sa ne spuna bine ce se petrece in sufletul femeiesc.Dar acest lucru nu-l va face niciodata o femeie.Nu cred sa fi existat vreodata o femeie adevarata care sa fi spus=in viata reala sau in literatura=tot ce se petrece in sufletul ei.Numai barbatii spun tot=femeii iubite,confidentilor,cititorilor,lumii intregi.Sunt si femei care,pana la un punct,dar numai pana la un punct,se destainuiesc,dar acele femei nu fac parte din cele mai feminine=si destainuirea lor nu aduce o lumina apreciabila asupra sufletului femeiesc.
=Corpul unei femei tinere-elasticitatea lui,rotunzimile calde,finetea si luminozitatea epidermei-este realizarea formala si structurala cea mai desavarsita a materiei vii,este miracolul suprem infaptuit de natura dupa miliarde de dibuiri si incercari neizbutite,este termenul ultim al evolutiei cosmice.
=Feminitatea agita molem.Fiinta neutra,improblematica,inofensiva,fata mica de zece ani,in unghiuri drepte ori ascutite,cu doua bete in loc de picioare,dizgratioasa la figura,devine adesea la cincisprezece ani izvor de seductii roind din formele rotunzite,din reliefurile ce se anunta,din enigmaticul ,,da si nu” inconstient inca al figurii,din incretiturile rochiei,din atitudini pasive si cu atat mai imperative=seductii care lipsesc adesea femeilor frumoase,,reci”,cum spunem noi,lipsite de ,vinoncoace”,cum spune poporul,expresii care indica deficitul acelui principiu,vital nou,care a operat la pubertate mai puternic in fata mica,dizgratioasa,decat in ceafrumoasa,supraincarcand-o de electricitate feminina.Amorurile inspirate de aceste femei=de obicei pasiuni tiranice,pana la degradarea barbatului,fiindca nu sunt provocate si de impresii estetice,ci numai de cauze biologice=sunt privite ca niste nebunii,iar poporul le crede datorite farmecelor si vrajilor.
=O femeie pudica ar trebui sa nu umble.Daca ar fi logica in rezerva ei,ar trebui nici sa respire!Ar trebui sa se suprime.
=De ce femeile n-au gelozie retrospectiva?Pentru ca la ele e senzatia principala,nu forma si deci imaginatia (adica chinul grozav al obsesiei imaginatiilor precise si odioase).
=Unele femei iubesc mai mult barbatul ori amantul,altele mai mult copiii.Tot asa si scriitorii: unii mai mult operele scrise,altii mai mult opera planuita.
=Exista imagine mai incantatoare undeva pe planeta,in sistemul solar,in univers,decat o femeie inalta si zvelta,frumoasa si eleganta,care se dezbraca incet,a lene, cu gandul aiurea,zambind unei amintiri,unei asteptari?
=Fara iubire si chiar fara simpatie,un barbat poate sa aiba legaturi cu o femeie;o femeie,fara nici un sentiment pentru barbat, nu poate sa aiba legaturi, decat cu un adanc dezgust…
=Un barbat urat poate fi iubit tocmai pentru ca nu are calitatile ca sa fie iubit…O femeie poate iubi pe un barbat ca sa-i aline suferintele ca nu poate fi iubit…Si,oare,aceasta jertfa de sine nu poate fi si ea cauza marii pasiuni a femeii care se ,,jertfeste”? Caci,cine nu stie?=iubim mai mult pentru ceea ce dam,decat pentru ceea ce ni se da si,mai ales,pe acei pentru care ne jertfim.Cea mai mare iubire din lume,a mamei pentru copil,nu are alta cauza…
=Nimic nu este mai deosebit de barbat,decat femeia.Priviti numai la aceste doua fiinte,la barbosul animal masculin,atat de banal,bietul,si la gingasa creatura alba,idealizata in toate felurile,si in Venerea de la Milo si in Venerea Calipige de la Siracusa, si spuneti daca aceste doua fiinte pot fi egale la suflet?
=Se spune ca femeia e mai sentimentala,ca ne-ar fi superioara prin afectivitate.In adevar,femeia are o sentimentalitate superioara barbatului:sentimentalitatea ,,casnica”.Sentimentul de familie e mai dezvoltat la ea.Femeia va sacrifica aproape totdeauna interesele generale intereselor ei.Pentru femeie,acei care nu fac parte din casa ei sunt straini,sunt chiar dusmani.Cand o femeie are simpatie pentru cineva,ea simte nevoia ca acela sa devina membru al familiei ei.Ea nu poate concepe simpatia pentru cineva care,intr-un fel sau altul,n-ar face parte din ,,casa” ei.Mai curios e ca chiar atunci cand femeia da o lovitura teribila casei,ea tot ramane ,,casnica”.Rolul femeii de a purta si creste copii,de a fi zeita casnica,o face nesociala,daca nu chiar antisociala.
-Barbatul,din contra..Dar cine nu stie ca,in genere,barbatul e socotit de femeie ca ,,un dusman al casei”.El are sentimentul casnic foarte slab,iar sentimentul social foarte dezvoltat.Un barbat pune de multe ori interesele comunitatii mai presus de ale familiei.Generozitatea e o insusire eminamente barbateasca,ca si iertarea si uitarea.Barbatul e prin natura sa mult mai gata sa zica ,,treaca de la mine” si ,,sa taie poala si sa fuga”.Femeia e mai vindicativa,ea are memoria jignirilor si a ofenselor mult mai lunga,e vesnic in garda.Toate acestea,desigur,tot din pricina rolului ei de supusa a barbatului.Se stie ca robia nu e o stare favorabila pentru dezvoltarea generozitatii si a iertarii.Generozitatea e virtutea celor tari.
-Un barbat poate lega o discutie intima cu orice femeie,cu o femeie pe care abia a vazut-o,cu o femeie pentru care nu are nici o consideratie,cu o femeie dintr-o categorie sociala cu totul inferioara etc.O femeie,din contra, daca e normala,nu acorda nimic unui barbat,pentru care n-are cel putin afectiune,daca nu chiar iubire.Desigur ca acest lucru are o explicatie naturala.Ti-i indiferent moralmente,la urma urmei,pe cine supui,dar nu-ti poate fi indiferent cui te supui de buna voie.
=Barbatul,cand e gelos,prefera sa se schilodeasca,femeia iubita,sa moara chiar,sa moara in torturi,daca nu se poate altfel,decat sa iubeasca pe altul sau,chiar,decat sa devina indiferenta sau,si mai putin,decat sa-i scada patima.
Situatia femeii nu o poate simti si nu o poate vedea bine decat numai o femeie.Barbatul,prin definitie,e neatent la munca de ceas cu ceas a femeii gospodine,fara nici o stralucire si fara efecte vadite si apreciabile.
-Un om care-si pompeaza in chip nefiresc toata energia la creier,e deja un batran.Un intelectual batran e un batran la patrat.Femeia stie toate acestea inconstient.De aceea,pe o femeie ,,fina” mai degraba o va ,,cuceri” un domn tomnatic simplu,decat unul tomnatic la puterea a doua.
Pentru barbat intelectualismul femeii,adica,de obicei,bas-bleu-ismul,e ceva oribil,dar inteligenta si cultura ei este o calitate. Nu pentru ca sa citeasca impreuna cu ea Critica ratiunii pure, dar pentru ca inteligenta sau, mai exact,finetea intelectuala a femeii este un semn de delicatete sufleteasca si organica,lucru foarte placut barbatului si pentru ca,in momentele cand ,,omne animal” etc.,e mai bine sa poti discuta cu femeia ,,fina” despre valuta,decat sa n-ai ce vorbi si sa nu poti face fata imprejurarii.
Natura imperecheaza fiinte cat mai apropiate ca varsta.
-Asa-i trebuie ei pentru scopurile sale.La oamenii simpli,mai aproape de natura,imperecherile nepotrivite se datoresc unor cauze care nu au nimic comun cu dragostea mutuala.Omul civilizat s-a indepartat de natura si in privinta aceasta.Nu e deloc natural ca adolescenta ,,l’Occitanienne” sa se inamoreze de sexagenarul Chateaubriand.Nu e deloc natural ca un barbat sa iubeasca femei mai in varsta decat el,dar biografiile scriitorilor mari ne arata necontenit aceasta abatere de la normal.Pricina sta,credem,in insemnatatea tot mai mare,pe care o capata sufletul in ,,geneza” amorului la oamenii care,prin prea multa viata intelectuala,nu mai sunt naturali.Din punctul de vedere al naturii,fireste ca unui poet si filozof de douazeci si cinci de ani ii convine,ca oricarui mascul,o fata de optsprezece ani.Dar din punct de vedere sufletesc=al nevoii de un suflet cu care sa se ,,inteleaga”=se poate sa-i convina mai bine o femeie ,,fina” de treizeci de ani,caci natura,acum,nu mai vorbeste singura.
=O femeie adevarata priveste in sufletul unui barbat ca intr-o vitrina,pe cand barbatul e lipsit,fata de ea,de acest talent…
Exista,fara ndoiala,la orice barbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc si,la orice femeie,o legatura intre temperamentul ei,conformatia ei fizica si predilectia pentru unele culori.
=Un logodnic este o virtualitate.Un amant este o realitate teribila.Incomparabil mai ingrozitoare decat un sot.In casatorie,semnificatia sociala o mascheaza pe cealalta.O femeie se poate marita pentru zece motive,din care sa lipseasca acela pentru care se da unui amant:selectia pasionata!
=Cine a spus ca,odata cu hainele,barbatul si femeia arunca toata cultura si civilizatia si se intorc la starea de natura?
=O femeie spirituala,cu care schimbi idei fine,ca niste sageti de aur,intr-o atmosfera de sensibilitate delicata,creata de amandoi…si,la un moment dat,ca ultima concluzie,ca incoronare suprema,violarea tuturor secretelor ei,a tot ceea ce ea ascunde,constienta ca e partea brutala a fiintei ei, oficiile vietii organice,care n-au alta justificare decat aceea ca sunt suportul vietii spirituale,unde se fabrica forta care,in salon,straluceste in ghirlanzi de lumini.
=Intotdeauna dibuiesti ca un orb.Grava e pasiunea,ori adoratia pierduta.Dar femeile nu devin pasionate decat dupa ce se intampla ceea ce trebuie sa se intample pentru ca un barbat si o femeie sa-si spuna ,,tu”.Pana atunci ele sunt in defensiva,au spiritul mai liber decat oricand,cocheteaza,in deosebire de barbat,care e pasionat si idiot intotdeauna inainte de acel eveniment capital si ridicol,dar care dupa aceea isi recapata libertatea de spirit,pentru ca,in stricta economie a speciei,si-a indeplinit tot rolul.
=Orice femeie are ceva matern fata de barbatul pentru care are afectiune cand el sufera,chiar si fata mica pentru un om in varsta,si o taranca pentru Napoleon I Bonaparte.

[carmen_angelus_romila]

Fragmente deosebit de interesante, felicitari...!

[victor_homescu]

-Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare,nici profesiune de credinta.Vrea doar sa încerce sa înfatiseze o generatie care a fost distrusa de razboi,chiar daca a scapat de obuzele lui/Razboiul ne-a stricat,nu mai sintem buni de nimic.Nu mai sintem tineri.Nu mai vrem sa cucerim lumea.Sintem niste fugari.Fugim de noi insine.De viata noastra.Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta;dar a trebuit sa le impuscam.Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima/"Pe frontul de vest nimic nou",1929,Erich Maria Remarque (1898-1970),1931,nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru roman/Singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea mintea limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii=

Mi se pare ciudat când ma gândesc ca acasa,într-un sertar,se afla o drama începuta:Saul,si un teanc de poezii.Câte seri n-am stat aplecat deasupra lor!Mai toti am facut de-astea;dar acum mi se pare atât de nefiresc,încât nici nu-mi mai pot închipuicum a fost posibil.De când suntem aici,tot trecutul nostru e rupt de noi,fara ca vreunul sa fi contribuit cu ceva la asta.Cautam uneori sa întelegem si sa gasim o explicatie, dar nu reusim niciodata.Tocmai pentru noi,cei de douazeci de ani,toate sunt neclare:nu eram înca înradacinati.Razboiul ne-a atras în vâltoarea lui.Noi am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfârsi.Deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit în chip neobisnuit si întristator,desi nici macar tristi nu mai stim sa fim,uneori.
(...)
Când ne-am dus la centrul de recrutare,eram douazeci de baieti din aceeasi clasa,si unii dintre noi,cei mai zburdalnici,s-au barbierit pentru prima oara,în comun,înainte de a pasi în curtea cazarmii.N-aveam planuri de viitor bine conturate;numai pentru putini preocuparile cu privire la cariera si profesie erau atât de bine conturate,încât sa poata fi privite drept un ideal de viata;în schimb,ne furnicau prin cap mii de idei nebuloase,care dadeau vietii si chiar razboiului,în ochii nostri,un caracter idealizat si aproape romantic.Zece saptamâni am facut instructie cazona.În acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoala.Am învatat ca un nasture bine lustruit are mai multa însemnatate decât patru volume de Schopenhauer.La început mirati,apoi scârbiti si în cele din urma indiferenti,ne-am dat seama ca nu spiritul se afla pe primul plan,ci peria de ghete;nu ideea,ci sistemul;nu libertatea,ci instructia cazona.Cu entuziasm si voie buna am devenit soldati;dar s-a facut totul pentru a alungadin noi si entuziasmul si voia buna.Dupa trei saptamâni nu ni s-a mai parut ciudat ca un factor postal cu galoane are mai multa putere asupra noastra decât au avut pe vremuri parintii,profesorii si toate somitatile culturale de la Platon pâna la Goethe.Cu ochii tineri si treji vedeam ca notiunea clasica de patrie a dascalilor nostri se cristaliza aici,deocamdata,în renuntarea lapersonalitate,astfel cum n-am fi pretins vreodata nici slugilor celor mai de rând.Salutul,pozitia de drepti,marsul de defilare,prezentarea armei,la dreapta-mprejur,la stânga-mprejur,pocnitul calcâielor,înjuraturile si miile de mizerii:hotarât,ne închipuisem cu totul altfel misiunea noastra si descopeream subit ca eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ.Dar ne-am obisnuit repede.Ba am înteles chiar ca unele din aceste lucruri sunt necesare,pe cât erau altele de inutile.Soldatul are mirosul fin pentru asemenea discernaminte.
(...)
Pentru mine,frontul e o vâltoare halucinanta.Chiar când esti departe de centrul ei,în ape linistite,îi simti puterea aspiratoare ce te atrage,încet,inevitabil,fara putinta de împotrivire.Din pamânt însa,din aer,patrund în noi forte care ne dau rezistenta,mai cu seama din pamânt.Pentru nimeni pamântul nu înseamna atât de mult ca pentru soldati.Când soldatul se lipeste de el,îndelung,cu toate puterile,când se adânceste în el cu fata si cu madularele,rascolit de frica de moarte a bombardamentelor,atunci pamântul e singurul lui prieten,fratele sau,mama sa;el îsi geme teama si strigatele,în tacerea si tainitele lui,si pamântul le primeste si-i da apoi drumul pentru alte zece secunde de alergatura si vietuire,dupa care îl cuprinde din nou,si uneori pentru totdeauna.-Pamânt=pamânt=pamânt!Pamânt,cu cutele,cu gropile si cu adânciturile tale,în care te poti arunca si ascunde!Pamânt=în înclestarea groazei,în spasmul distrugerii,în urletul de moarte al exploziilor,tu ne-ai dat uriasul val îmbietor al vietii câstigate!Vi jelia salbatica a fiintei aproape nimicite a trecut din tine,ca un suvoi,în mâinile noastre,astfel ca,salvate,le-am îngropat în tarâna ta si,în fericirea muta a clipei,dupa groaza din care ne-a fost dat sa scapam,am muscat din tine,pamânt!Prima bubuitura de obuz ne face sa ne refugiem cu un zvâcnet într-o latura a fiintei noastre,care ne azvârle cu mii de ani în urma.E instinctul animalului care se trezeste în noi,care ne calauzeste si ne apara.Nu e constient acest instinct,dar e mult mai rapid,mai sigur,mai infailibil decât constiinta.Nu poate fiexplicat.Pornesti si nu te gândesti la nimic=si,deodata,zaci într-o scobitura de pamânt si deasupra ta zboara schijele=dar nu poti sa-ti amintesti daca ai auzit venind srapnelul sau daca ai gândit sa te lungesti în adâncitura.De-ar fi fost sa te bizui pe asta,de mult ai fi un morman de carne tocata.A fost cu totul altceva,simtul clarvazator din noi,care ne-a culcat la pamânt si ne-a salvat fara sa ne dam seama cum.Daca n-am avea acest simt,din Flandra si pâna în Vosgi,n-ar mai fi de mult picior de om.Plecând,suntem ostasi posaci sau bine dispusi=sosim în zona unde începe frontul si devenim animale-oameni.
&
Frontul e o colivie în care trebuie sa astepti,cu nervii biciuiti,ce se va întâmpla.Ne aflam sub grila traiectoriilor de obuze si traim în încordarea nesigurantei.Deasupra noastra planeaza hazardul.Hazardul acesta e pricina care ne face nepasatori.Ma aflam acum câteva luni într-un adapost si jucam carti;dupa aceea m-am ridicat si m-am dus sa vizitez pe niste cunoscuti dintr-alt adapost.Când am revenit,n-am mai gasit nici urma din adapostul unde jucasem;un obuz cazut în plin l-a facut una cu pamântul.M-am întors la al doilea adapost si am sosit tocmai bine ca sa dau o mâna de ajutor la dezgroparea lui;în lipsa mea, fusese astupat si el de o explozie.Tot atât de întâmplator cum pot fi lovit de moarte,tot astfel ramân în viata.Într-un adapost blindat pot fi facut ciulama,iar pe câmp deschis sa stau zece ore sub foc de baraj si sa scap nevatamat.Fiecare soldat ramâne în viata numai datorita unui numar nesfârsit de hazarduri.Si fiecare soldat crede si se încrede în hazard.
&
Grozavia frontului piere de cum îi întoarcem spatele si începem sa ne batem joc de ea cu glume vulgare si amarnice:când moare cineva,spunem ca si-a încuiat sezutul,si tot asa vorbim despre toate;asta ne fereste sa nu înnebunim;si câta vreme privim lucrurile astfel,ne putem împotrivi.Dar nu uitam!Cele ce apar în ziarele de razboi, despre umorul sanatos al trupelor care,pasamite,au început sa organizeze chiar si mici baluri de îndata ce scapa din urgia bombardamentelor,sunt minciuni gogonate.Nu facem asta pentru ca avem umor,ci avem umor pentru ca altfel ne-am curata.Ne dam seama ca urciorul nu va mai merge mult la apa,si de aceea umorul e în fiecare luna mai muscator.Iar eu mai stiu ca,atâta vreme cât ne vom afla în razboi,tot ce se duce la fund în noi,ca niste pietroaie,se va trezi dupa razboi,si abia atunci va începe rafuiala pe viata si pe moarte.Zilele,saptamânile,anii de aici se vor întoarce cândva,si camarazii nostri morti se vor scula atunci din morminte si vor marsalui alaturi de noi;capetele ne vor fi limpezi,vom avea o tinuta,si astfel vom pasi înainte,cu camarazii morti lânga noi,cu anii de front îndaratul nostru:împotriva cui,împotriva cui?
&
În fata garii,vad gârla care alearga pe lânga strada,care tâsneste vijelios din stavilarele de la puntea morii.Alaturi e vechiul foisor cu patru colturi,în fata lui teiul cel mare, iar în zare amurgul.Aici am stat adesea cu baietii=cât e de atunci? La cofetaria asta am mâncat înghetata cu baietii si am învatat sa fumam.Pe ulita asta,care aluneca acum pe lânga mine,cunosc fiecare casa,bacania,drogheria,brutaria.Apoi ajung la usa cafenie cu clanta uzata si mâna mi se face grea.O deschid:racoarea dinauntru ma izbeste ciudat si-mi împaienjeneste ochii.Scara,sub cizmele mele,trosneste.Sus se deschide o usa si cineva priveste peste balustrada.Stiu,e usa de la bucatarie,si înauntru se prajesc chiftele de cartofi;toata casa e plina de mirosul lor.Fireste=doar e sâmbata,si probabil ca sora mea cea mare e aceea care s-a aplecat sa vada cine vine.O clipa ma simt rusinat si las capul în piept,apoi scot casca si ma uit în sus.Da,e sora mea mai mare.=Paul! striga ea.Paul...!Dau din cap, ranita se izbeste de balustrada si pusca mi se pare nespus de grea.Sora-mea deschide furtunos o usa si striga:=Mama,mama,a venit Paul!Nu mai pot face nici un pas.„Mama,mama,a venit Paul.”Ma lipesc de perete si strâng în mâini,cu toata vlaga din mine,casca si arma.Le strâng cât pot,dar nu mai sunt în stare sa ma misc;scara îmi fuge din fata ochilor, ma lovesc la picioare cu patul pustii si-mi înclestez furios dintii,dar n-am nici o putere în fata acestor cuvinte strigate de sora mea;nimic nu ma poate face sa trec peste ele.Ma straduiesc cu toata fiinta sa râd si sa vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet din gâtlej,si stau astfel pe scara,nefericit,nevolnic,într-o încordare groaznica,si nu vreau,si totusi lacrimile mi se rostogolesc pe fata,unele dupa altele.
&
Ce este permisia?O nesiguranta care face ca dupa aceea toate sa fie mult mai dificile.Chiar din primele zile simti clipa despartirii.Mama ma priveste muta=numara ceasurile,stiu;în fiecare dimineata e trista.Înca o zi mai putin! Ranita mi-a ascuns-o undeva;nu vrea s-o vada, ca sa nu-si aminteasca.Tot mai grele devin zilele, tot mai tristi ochii mamei,înca patru zile.Trebuie sa ma duc la mama lui Kemmerich.Nu, asemenea lucruri nu se pot scrie.Femeia aceasta care plânge cu hohote si tremura,care ma zgâltâie si se rasteste la mine:„De ce traiesti tu,daca el e mort?”,care ma scalda în lacrimile ei si striga:„De ce-ati mai venit pe lume,copii ca voi..”,care se prabuseste pe un scaun si ma întreaba printre sughituri:„L-ai vazut?L-ai mai vazut? Cum a murit?”Îi spun ca a fost lovit de un glont în inima si a murit numaidecât.Dar ea se uita la mine si se îndoieste:=Minti.Stiu eu mai bine.Am simtit cât de greu a murit.I-am auzit glasul,si în fiecare noapte am trait spaimele lui.Spune-mi adevarul;vreau sa-l stiu,trebuie sa-l stiu.=Nu,îi raspund,am fost lânga el.A murit imediat.Ea ma roaga cu glasul strivit:=Spune-mi.Trebuie.Stiu ca vrei sa ma consolezi cu vorbele tale,dar nu vezi ca ma chinuiesti mai rau decât daca mi-ai spune adevarul?Nu pot suporta nesiguranta;spune-mi cum a fost,oricât de groaznic
ar fi.Tot e mai bine decât ceea ce mi-as închipui eu.N-am sa-i spun niciodata;mai degraba sa ma toace de viu.De ce nu-i ajunge ce i-am spus?Kemmerich e mort si ramâne mort,indiferent daca stie ori nu stie ea cum a murit.Când ai vazut atâtia morti,nu mai poti întelege o asemenea revarsare de durere pentru unul singur.Spun deci pe un ton destul de nerabdator:=A murit imediat.Nici n-a simtit.Fata îi era linistita de tot.Ea tace.Apoi întreaba taraganat:=Ai putea sa juri?=Da.=Pe tot ce ai mai sfânt?O,Doamne,ce mai am eu sfânt?Când sa plec,ma saruta si-mi daruieste o fotografie a lui.E în uniforma de recrut,rezemat de o masa rotunda cu picioare din crengi necojite de mesteacan.Îndarat,ca fundal,e pictata o padure.Pe masa se afla un tap de bere.
&
Viata noastra se deapana când pe front,când în baraci.Într-o oarecare masura ne-am deprins;razboiul e datator de moarte,la fel ca tuberculoza si cancerul,ca gripa si dizenteria.Numai ca în razboi cazurile mortale sunt mai frecvente,mai felurite si mai crunte.Gândurile noastre sunt ca lutul,plamadite de alternarea zilelor=senine când ne aflam în repaus, lipsite de viata de câte ori intram în foc.Câmpuri de gropi afara si în sufletele noastre.Ce-a fost cândva nu mai e valabil si a pierit din memoria noastra.Deosebirile create de cultura si educatie s-au sters aproape cu desavârsire si sunt de nerecunoscut.Suntem soldati si numai dupa aceea,mult mai târziu,într-un fel ciudat si timid,individualitati.E o mare fraternitate si, datorita ei,un reflex al camaraderiei din cântecele populare, al sentimentului de solidaritate dintre puscariasi,al întrajutorarii disperate pe care-o manifesta condamnatii la moarte,se îmbina în mod bizar cu o scânteie de viata care,din încordarea si singuratatea mortii,apare în mijlocul primejdiei si ne da putinta sa traim în fuga ceasurile ce ne mai sunt harazite,fara urma de patetism.E ceva eroic si banal,daca am sta sa cântarim lucrul=dar cine sta sa mai faca asa ceva?Viata de aici,la hotarul mortii,are o linie de o simplicitate uriasa,se rezuma la strictul necesar;tot restul e cufundat într-un somn letargic=si asta e primitivitatea si salvarea noastra.Daca am fi mai diferentiati,de mult am fi înnebunit,am fi dezertat sau am fi cazut.E ca o expeditie în gheturile eterne=orice manifestare a fiintei omenesti trebuie sa slujeasca numai la mentinerea vietii si e canalizata în mod obligatoriu în directia asta.Tot restul e dat la o parte,pentru ca ar consuma de prisos forte utile.Este de altfel singurul mijloc de a ne salva=si de multe ori stau în fata mea însumi ca înaintea unui strain,când reflexul misterios al trecutului îmi prezinta,în ceasurile de liniste,dincolo de fiinta mea,ca într-o oglinda mata,contururile existentei mele de acum,si atunci ma minunez cum de-a fost posibil ca acea inexprimabila forta activa care se numeste viata sa se adapteze pâna si la aceasta forma.Toate celelalte manifestari sunt cufundate într-un somn hibernal;singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea minte limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii,ne-a dat indiferenta omului primitiv,pentru ca,în ciuda tuturor împrejurarilor,sa putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sa înmagazinam aceste senzatii ca arme de rezerva împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul.Traim astfel o existenta dura si izolata,de suprema superficialitate,si numai rareori câte un eveniment face sa scapere scântei.Atunci,însa,razbeste surprinzator o flacara de grea si înfricosatoare nostalgie.
&
E toamna.Dintre oamenii vechi n-au mai ramas multi aici.Eu sunt ultimul dintre cei sapte din clasa noastra.Toti vorbesc de pace si armistitiu.Toti asteapta.Daca va fi din nou o deceptie,oamenii se vor prapadi;sperantele sunt prea puternice,nu mai pot fi spulberate fara sa se produca o explozie.Daca nu se va face pace,va izbucni revolutia.Am paisprezece zile de repaus,pentru ca am înghitit ceva gaze.Stau toata ziua la soare,într-o gradinita.Armistitiul nu mai e departe;acum sunt si eu convins.Atunci vom pleca acasa.Ceea ce ma atrage cu toata puterea spre casa si totodata ma asteapta acolo sunt sentimentele.E pofta de a trai,e dragostea,e legea sângelui,e betia ramânerii în viata.Dar nu sunt teluri.
&
Daca ne-am fi întors la vetre în 1916,desigur ca vehementa suferintelor noastre si a evenimentelor traite pâna atunci ne-ar fi facut sa dezlantuim o furtuna.Întorcându-ne acum,suntem obositi,destramati,secatuiti,dezradacinati si fara sperante.Nu ne vom mai putea adapta.Nici nu vom fi întelesi=caci înaintea noastra avem o generatie care a trait,ce-i drept,împreuna cu noi,anii de aici,dar care a avut pe vremuri camin si profesie si se întoarce acum la vechile ei rânduieli,unde va uita razboiul=iar dupa noi creste o generatie,asemenea noua în trecut,dar care ne va fi straina si ne va da la o parte.De altfel,noi ne suntem noua însine de prisos;vom creste,unii se vor adapta,altii se vor supune,iar multi vor fi dezorientati=anii se vor scurge si în cele din urma ne vom duce de râpa.
&
Sunt foarte calm.Lunile si anii pot veni;nu-mi vor mai lua nimic,n-au ce sa-mi mai ia.Sunt atât de singur si atât de lipsit de speranta,ca pot astepta fara teama venirea lor.Viata care m-a purtat de-a lungul acestor ani e înca în mâinile mele,în ochii mei.Nu stiu daca am încheiat toate socotelile cu ea.Dar câta vreme va mai exista,va cauta sa-si faca drum=fie ca va voi,fie ca nu=acel ceva ce spune în mine„Eu”.
(...)
A cazut în octombrie 1918,într-o zi care s-a scurs atât de linistit pe întregul câmp de lupta,încât comunicatul oficial s-a putut margini la fraza:„Nimic nou pe frontul de vest”.A fost gasit cu fata în jos,rasturnat în tarâna,ca si cum ar fi dormit.Când l-au întors,au vazut ca nu s-a chinuit mult;trasaturile lui aveau o expresie atât de senina,încât parea aproape multumit.
&
(Nascut,22 iunie 1898,Osnabrück,Erich Maria Remarque,pe 21 noiembrie 1916,este recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 si trimis pe Frontul de Vest.Un an mai târziu,a fost rănit,de schijele unei grenade,si spitalizat până în 1918.Pe 5 ianuarie 1919,paraseste armata.Cartea,publicată în Germania,in 1929 (titlul Im Westen nichts Neues),a devenit cea mai bună scriere despre Primul Război Mondial.În numai un an,romanul se vinde în peste un milion de exemplare,fiind tradus în douăsprezece limbi.Pe 29 aprilie 1930,a fost ecranizat,în regia lui Lewis Milestone,sub denumirea englezească All Quiet on the Western Front,ecranizare care a primit doua Premii Oscar.Romanul are parte si de ecranizarea germană în luna decembrie a aceluiasi an,la Berlin.După nici trei ani,cartea şi filmul sînt interzise de regimul nazist,sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane,autorului cartii fiindu-i retrasa si cetătenia germană,Remarque,locuind in mai multe state,SUA,Mexic,Elvetia.Moare pe 25 septembrie 1970 în spitalul Saint Agnes din oraşul Locarno)
-Pe frontul de vest nimic nou,Ed.Polirom,2016,traducere Emanoil Cerbu-

[victor_homescu]

- El Camino si Sfântul Iacob de la Compostella/un Dumnezeu adormit se trezea în mine,şi durerea era din ce în ce mai intensă.Simţeam în apropierea mea prezenţa Maestrului meuşi am reuşit,pentru prima oară,să transform hohotele în lacrimi.Am plâns de recunoştinţă pentru el care mă făcuse să-mi caut sabia mergând pe drumul Sfântului Iacob.Am plâns de recunoştinţă pentru Petrus care-mi dăduse învăţătură fără să-mi spună nimic de faptul că aveam să-mi împlinesc visele,dacă descopeream mai întâi ce voiam să fac.Am văzut crucea goală şi mielul în faţa ei,liber să se plimbe unde voia prin aceşti munţi,şi să contemple norii.Mielul s-a ridicat,şi eu l-am urmat.Ştiam unde mă duce.Cu toţi norii,lumea-mi devenise transparentă.Chiar dacă nu vedeam Calea Lactee pe cer,aveam certitudinea că ea exista şi arăta tuturor drumul Sfântului Iacob.Mielul s-a îndreptat spre acel satcare se numeşte Cebrero,ca şi muntele.Aici,într-o zi,se produsese un miracol,miracolul transformării a ceea ce faci în ceea ce crezi.Secretul sabiei mele,al straniului drum al Sfântului Iacob/in Jurnalul unui mag (O diario de um mago),Paulo Coelho,1987 -

(Iar ei au zisoamne,iată aici două săbii.
Zis-a lor:Sunt de ajuns,Luca XXII,38)

Acum zece ani,intram într-o căsuţă mică la Saint-Jean-Pied-de-Port,convins că-mi pierdeam timpul degeaba.Pe vremea aceea,căutarea mea spirituală era legată de ideea că existau secrete,drumuri misterioase,oameni capabili să înţeleagă şi să controleze lucruri interzise majorităţii muritorilor.De aceea,a străbate “drumul oamenilor obişnuiţi” mi se părea un proiect lipsit de interes.O parte din generaţia mea,inclusiv eu,se lăsase fascinată de secte,societăţi secrete şi de părerea că ceea ce este dificil şi complicat ne duce totdeauna la înţelegerea misterului vieţii.În 1974, a trebuit să plătesc asta foarte scump.Totuşi,după ce frica a trecut, o fascinaţie a ocultului s-a instalat în viaţa mea.De aceea,când maestrul meu mi-a vorbit de drumul Sfântului Iacob,am găsit ideea acestui pelerinaj obositoare şi inutilă.Am ajuns chiar să iau în considerare posibilitatea de a părăsi RAM-ul,o confrerie mică şi fără importanţă, bazată pe transmiterea pe cale orală a limbajului simbolic (iniţieri transmise de la maestru la discipol).Când,în final,împrejurările m-au făcut să înţeleg ce-mi cerea maestrul meu,am hotărât că o voi face în felul meu.La începutul pelerinajului,încercam să fac din Petrus vrăjitorul Don Juan,personaj la care recurge Carlos Castañeda pentru a explica contactul său cu extraordinarul.Credeam că,cu puţină imaginaţie, aş putea face experienţa parcurgerii drumului Sfântului Iacob una agreabilă şi că aş putea înlocui revelatul prin ocult, simplul prin complex, şi luminosul prin misterios.Dar Petrus a rezistat de fiecare dată când am încercat să-l transform în erou.Acest fapt a făcut relaţia dintre noi foarte dificilă,şi,în final,ne-am despărţit,simţind şi unul şi altul că această intimitate nu ne-a dus nicăieri.La multă vreme după această despărţire,am înţeles ce-mi adusese de fapt experienţa aceasta.Astăzi,această înţelegere este tot ce am mai de preţ: extraordinarul se găseşte pe calea oamenilor obişnuiţi.Ea îmi permite să înfrunt toate riscurile pentru a merge până la capătul lucrurilor în care cred Ea mi-a dat curajul să scriu prima mea carte,‘Pelerin spre Compostella’(Jurnalul unui mag).Ea mi-a dat forţa să lupt pentru carte,chiar dacă mi se spunea că este imposibil pentru un brazilian să trăiască din literatură.Ea m-a ajutat să găsesc demnitate şi perseverenţă în Lupta cea Bună în care trebuie să mă înfrunt în fiecare zi pe mine însumi, dacă vreau să continui să parcurg ‘drumul oamenilor obişnuiţi’.Nu l-am mai văzut niciodată pe ghidul meu.Când cartea a fost publicată în Brazilia,am încercat să-l contactez,dar nu mi-a răspuns.Când a apărut traducerea în engleză,eram mulţumit la gândul că va putea în sfârşit să citească versiunea mea referitoare la ceea ce trăisem împreunăAm încercat din nou să-l găsesc,dar îşi schimbase numărul de telefon.Pe pământ francez l-am întâlnit pe Petrus pentru prima oară.Sper să-l întâlnesc într-o bună zi, pentru a-i putea spune: ‘Mulţumesc, îţi dedic această carte’.
(...)
Primul mileniu de creştinism a cunoscut trei drumuri sfinte,care îi aduceau o serie de binecuvântări şi de iertări oricui parcurgea unul dintreele.Primul ducea către mormântul Sfântului Petru,la Roma.Simbolul său era o cruce.Cei care-l parcurgeau erau numiţi “romite” sau “romiţi”.Al doilea ducea către Sfântul Mormânt al lui Christos,la Ierusalim,şi cei care-l urmau erau numiţi “palmieri”,pentru că simbolul său erau care-l întâmpinaseră pe Christos când intrase în oraş.În sfârşit,exista un al treilea drum,un drum care ducea spre moaştele apostolului Iacob,îngropate într-un loc din peninsula iberică,unde,într-o seară,un păstor văzuse steaua strălucind deasupra unui câmp.Conform legendei,Sfântul Iacob şi Sfânta Fecioară însăşi trecuseră pe acolo după moartea lui Christos,purtând cuvântul Evangheliei şi îndemnând populaţia să se convertească.Locul a primit numele de Compostella,câmpul stelei,şi curând aici se înălţă un oraş care avea să atragă călători din toată creştinătatea.Celor care parcurgeau acest al treilea drum sfânt,li se dădu numele de “pelerini”,şi-şi luară drept simbol o scoică.
(...)
Drumul Sfântului Iacob e marcat cu puncte galbene, răspândite prin toată Spania,mi-a explicat preotul.Dacă,vă rătăciţi,căutaţi aceste semne pe copaci,pe pietre,pe tablele semnalizatoare,şi veţi fi în măsură să găsiţi un loc sigur/Am un ghid bun/Încercaţi să vă bazaţi mai ales pe voi înşivă.Asta ca să nu mergeţi înainte şi înapoitimp de şase zile prin creierii Pirineilor/Mergeam pe pământuri pe care ţăranii le pregăteau pentru însămânţat.Ici şi colo,lucrători conduceau cisterne rudimentare,ducând o luptă seculară împotriva aridităţii solului.Pe marginile drumului Sfântului Iacob,pietre clădite una peste alta formau zidurinesfârşite care se încrucişau şi se confundau cu contururile câmpiei.Aceste pământuri aufost lucrate de secole,mă gândeam eu,şi totuşi apare întotdeauna o piatră care trebuie scoasă,o piatră care rupe cuţitul plugului,care sufocă calul,care lasă bătături pe mâinile lucrătorului.O luptă care reîncepea în fiecare an şi nu se va termina niciodată.
(...)
Sfantul Iacob de la Compostella
De la fereastra hotelului meu,zăresc catedrala Sfântului Iacob şi câţiva turişti în faţa portalului principal.Studenţi în costume întunecate de Ev Mediu se plimbă prin mulţime,şi negustorii de suveniruri încep să-şi instaleze barăcile.E dimineaţă devreme şi,cu excepţia notiţelor mele,aceste rânduri sunt primele pe care le scriu pe drumul Sfântului Iacob.Am ajuns în oraş ieri,după ce luasem un autocar ce asigură legătura dintre Pedrafita,în apropiere de Cebrero,şi Compostella.În patru ore,am parcurs cei o sută cincizeci de kilometri care separau cele două oraşe,şi mi-am amintit de marşul cu Petrus=uneori ne trebuia două săptămâni pentru a parcurge o asemenea distanţă.În scurt timp,voi ieşi şi voi depune pe mormântul Sfântului Iacob imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida montată pe cochilii.Apoi,dacă e posibil, voi lua un avion ca să mă întorc în Brazilia,unde mă aşteaptă numeroase treburi.Îmi aduc aminte de vorbele lui Petrus povestindu-mi că el rezumase întreaga sa experienţă într-un tablou.Ideea de a scrie o carte despre ce am trăit îmi trece prin minte,dar e încă un proiect îndepărtat,şi am multe de făcut acum că mi-am regăsit sabia.Secretul sabiei mele îmi aparţine, nu-l voi dezvălui niciodată.A fost scris şi lăsat sub o piatră,dar cu ploaia care a căzut,hârtia trebuie să fi fost deja distrusă.E mai bine aşa.Petrus nu avea nevoie să ştie.L-am întrebat pe Maestru cum de ştia data la care voi sosi,sau dacă se găsea acolo de câtva timp deja.A râs şi a spus că sosise în dimineaţa din ajun şi că ar fi plecat a doua zi,chiar dacă nu aş fi venit.Am insistat să ştiu cum era posibil aşa ceva:nu a răspuns nimic.La ora despărţirii,când se aşezase într-o maşină care trebuia să-l ducă la Madrid,mi-a dat o mică insignă a Ordinului Sfântul Iacob al Sabiei şi mi-a spus că avusesem deja o mare revelaţie când îl privisem pe miel în străfundul ochilor.Totuşi,cu puţin efort,poate că voi ajunge într-o zi să înţeleg că oamenii ajung întotdeauna la ora exactă acolo unde sunt aşteptaţi.
&
De-ar cădea o mie lângă tine,şi zece mii la dreapta ta/Tu nu vei fi niciodată atins/Nici un rău nu ţi se va întâmpla,nici o urgie nu va atinge/ cortul tău/Pentru că le vei ordona Îngerilor tăi/Să te protejeze pe toate Drumurile tale/.
Atunci,am îngenuncheat,şi mi-a atins cu lama umerii unul după celălalt spunând:
Îi vei strivi pe leu şi pe aspidă,
Îi vei avea la picioarele tale pe puiul de leu şi pe dragon.
În clipa în care a terminat de rostit aceste cuvinte,a început să plouă.Ploua şi ploaia îngrăşa pământul.Această apă nu se va întoarce în cer decât după ce va fi făcut să se nască o sămânţă,să crească un copac,să se deschidă o floare.Ploua din ce în ce mai tare şi mi-am ţinut capul drept,simţind,pentru prima oară pe tot drumul Sfântului Iacob,apa care venea din ceruri.Mi-am reamintit câmpiile uscate şi eram fericit pentru că,în această noapte,aveau să fie inundate.Mi-am reamintit pietrele din Léon, câmpiile cu grâu din Navarra,uscăciunea din Castilia,viile din Rioja,care astăzi aveau să bea ploaia căzând cu găleata,distilând forţa cerurilor.Mi-am reamintit că ridicasem o cruce,darcă furtuna trebuie că o va răsturna din nou,pentru ca un alt pelerin să poată învăţa ordinul şi ascultarea.M-am gândit la cascadă,care acum trebuie că era mai puternică,alimentată cu apa de ploaie,şi la Foncebadon unde abandonasem atâta putere pentru a îngrăşa din nousolul.M-am gândit la toate apele pe care le-am băut din atâtea fântâni şi care acum erau restituite.Eram demn de sabia mea pentru că ştiam ce să fac cu ea.Maestrul mi-a întins-o,şi eu am luat-o.Am căutat mielul cu privirea,dar dispăruse.Cu toate acestea,nu avea nici cea mai mică importanţă:apa vie cobora din ceruri şi făcea să strălucească lama sabiei mele

(Jurnalul unui Mag,Ed.Humanitas,2013,traducere Gabriela Banu)

[victor_homescu]

Liviu Rebreanu,la 1921,povestirea**Dumnezeu**,pentru copilul din noi/“Adevăr zic vouăe nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii,nu veţi intra în împărăţia cerurilor”(Matei,18,3),la 1922,despre credinţe,in Pădurea spânzuratilor**Când simti pe Dumnezeu în sufletul tău,nu mai ai nevoie nici de explicatii,nici de trecut si viitor.Dacă Dumnezeu e pretutindeni,n-ai nevoie să alergi la el fortând zăvoarele mortii!**si un documentat articol despre creatorul romanului românesc modern,semnat Monica Andrei,28 Noiembrie 2016 în Ziarul Metropolis -
***
Într-o tara indepartata a fost odata un imparat care cu cat imbatranea,cu atat simtea mai mare mahnire in suflet."in viata mea,zicea dansul,am gustat si am vazut tot ce este ingaduit omului sa guste si sa vaza.Ceva insa in toata viata mea n-am vazute Dumnezeu.Trebuie sa-l vad!"si dadu porunca mare boierilor,sfetnicilor si preotilor sai:-Daca nu-mi veti arata pe Dumnezeu,am sa va pun pe toti la inchisoare si am sa va pedepsesc strasnic!si le dadu un soroc de trei zile.in curtea imparateasca se stinse veselia.Curtenii umblau de ici-colo,cu capetele plecate,asteptandu-si groaznicul sfarsit.In ziua sorocului hotarat,toti boierii,sfetnicii si preotii fura chemati inaintea imparatului.Si boierii,sfetnicii si preotii pastrau tacere mare,iar imparatul tocmai se pregatea sa rosteasca osanda infricosatoare.In clipa aceea insa un copil de pastor pasi in fata imparatului si-i zise:=Da-mi voie,maria-ta,sa-ti implinesc eu dorinta!-Bine,raspunse imparatul.Dar baga de seama ca ti-e capul in joc!Si copilul de pastor lua de mana pe imparat si-l duse intr-o piata si-i arata soarele stralucitor si-i grai:-Priveste in sus!imparatul vru sa ridice capul ca sa arunce o privire spre soare,dar razele orbitoare ii pricinuira durere in ochi si-l silira sa plece capul si sa inchida ochii.-Vezi,stapane?Si doar soarele e numai o mica raza a marirei lui Dumnezeu,un coltisor neinsemnat al imparatiei lui Dumnezeu!Cum ceri tu atunci sa vezi pe insusi Dumnezeu cu ochii tai slabiti si inlacrimati?Mai bine cauta sa vezi pe Dumnezeu cu ochii sufletului tau!Aceasta placu imparatului, care grai astfel catre copilul de pastor:-Vad ca ai o minte luminata si un suflet inaltat.Mai raspunde deci la urmatoarea intrebare:Ce a fost inainte sa fie Dumnezeu?Pastorul statu pe ganduri o clipa si apoi vorbitapane,nu te supara,dar te rog sa numeri!imparatul incepu sa numere: Una,doua,trei=Nu,nu,intrerupse pastorul,nu numeri bine. incepe inainte de unu!-Cum asta?Nu stii ca inainte de unu nu este nimic?-inteleapta vorba ai rostit stapane;nici inaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic!Aceasta placu si mai mult imparatului,care grai astfel:-Am sa-ti fac un dar imparatesc daca ai sa-mi mai raspunzi la o intrebare:Ce face Dumnezeu?Iar pastorul raspunseine,am sa raspund si la intrebarea aceasta,dar implineste-mi intai o rugaciune.Schimba cu mine hainele tale!Si imparatul isi scoase hainele imparatesti si le dadu pastorului.si pastorul se urca pe tron,lua sceptrul in mana,si,aratand spre imparatul imbracat ca pastor, care statea la picioarele tronului, glasui astfel:-Iata ce face Dumnezeu: pe unii ii ridica pe tron iar pe altii ii alunga.Si se imbraca iarasi cu hainele lui de pastor.imparatul ramase multa vreme pe ganduri,apoi zise inseninat:-Da,acuma vad pe Dumnezeu!
(...)
***Liviu Rebreanu,despre Dumnezeu,in Pădurea spânzuratilor,1922:
*Fericirea e totdeauna iubire,zise Apostol Bologa schimbat,privindu-l cu o usoară mustrare.=Si iubirea e Dumnezeu,adăugă Gross râzând ironic.Da,da,cunoastem!Începutul si sfârsitul e Dumnezeu,fiindcă habar n-avem de unde venim si unde mergem si,prin urmare,înlocuim întunericul cu un cuvânt mare si gol.=Când simti pe Dumnezeu în sufletul tău,nu mai ai nevoie nici de explicatii,nici de trecut si viitor,zise iar Bologa,linistit.Când crezi aievea,te-ai ridicat deasupra vietii!=Ce-i,Bologa,ai nebunit?întrebă brusc locotenentul,foarte serios.=Toate stiintele trecute si viitoare nu vor putea înăbusi în sufletul omului glasul lui Dumnezeu!urmă Apostol cu o înflăcărare umilă.Pretutindeni te izbesti de întrebări,numai în Dumnezeu găsesti împăcarea fără îndoieli! Vesnic te chinuieste rostul vietii dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet si niciodată nu stii unde-i binele si unde-i răul,căci ce-a fost bine azi,mâine va fi rău.În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om,definitiv,fără sperantă,lumea ar deveni o imensă masină fără conducător,osândită să scârtâie infinit,fără rost,îngrozitor de fără rost.În asemenea lume viata ar fi un chin atât de cumplit,că nici o fiintă simtitoare nu ar mai putea trăi!Ar fi într-adevăr sfârsitul lumii.Gross îl privi cu dispret,zâmbitor mai întâi,apoi cu mirare si în sfârsit izbucni adânc indignat:=De mii de ani se zbuciumă omul implorând binefacerile Dumnezeului iubirii,si din an în an mai rău!Fiindcă iubirea e zestrea fricosilor si a neputinciosilor.Martirii întru Hristos primeau moartea preaslăvind pe Dumnezeul iubirii.Victoria crestinismului a fost dobândită prin umilintă si lasitate,de aceea a întronat pe pământ domnia falsitătii,prefăcătoriei,nedreptătii.Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decât toti ceilalti zei împreună!=Iubirea n-a ucis niciodată,Gross,zise Apostol netulburat.Numai oamenii ucid în numele ei!Dar când va veni adevărata stăpânire a iubirii.=Dragul meu,îl întrerupse Gross,mai agitat,stăpânirea iubirii adevărate nu poate veni niciodată,pentru că ar fi o absurditate.Când s-ar convinge omul că,în afară de viata de aici,de viata noastră pământească,îl asteaptă aievea dincolo de moarte o viată nouă,fericită,în clipa aceea,da,cu adevărat s-ar sfârsi rostul nostru pe pământ.De ce as trăi eu aici,în ticălosie,când,cu ajutorul unui glonte,pot ajunge,într-o secundă,în împărătia fericirii?Cine crede sincer în viata de apoi si totusi tânjeste aici,e imbecil,prietene!=Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca si dincolo,răspunse Bologa.Dacă Dumnezeu e pretutindeni,n-ai nevoie să alergi la el fortând zăvoarele mortii!

https://www.ziarulmetropolis.ro/livi...tajat-o-viata/

[victor_homescu]

A implinit de curand 83 de ani,nascut,Albania,1936,ianuarie 28, Gjirokaster,orasul dictatorului comunist Enver Hodja,scolit la Institutul de Literatura Maxim Gorki din Moscova,criticii îi reproseaza apartenenta la Partidul Muncii,precum si functiile detinute in regimul Hodja,Ismail Kadare,a scris mult,poezie,romane,eseuri,memorialistica,un mijloc de supravietuire fizica si artistica într-unul dintre cele mai dure regimuri dictatoriale europene,publică în 1963 romanul care avea să-i aducă,celebritatea:*Generalul armatei moarte *,ecranizat in Franta,1983(Il generale dell'armata morta),in regia lui Luciano Tavoli,in rol principal,celebrul Marcello Mastroianni,cert:scriitorul nu a facut compromisuri majore cu dictatura,opera literara sta marturie,este tradus in zeci de limbi,in 1990 primeste azil politic în Franta,pe lânga numeroase premii si distinctii literare,a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel,este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Booker Prize,in 2009,premiul Prince of Asturias pentru literatură,Kadare este si autorul cartii-document *Moartea care ne-a unit*,1998,despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie,declara că aparţine unui popor care a pierdut contactul cu Europa de două ori,mai întâi în timpul ocupaţiei otomane,apoi,în timpul perioadei comuniste/**Multe am urât şi am iubit în viaţă/Multor dorinţi am fost „citta aperta”/Dar iar şi iar/Ca flăcăul ce se întoarce în miez de noapte/Acasă/Obosit şi mahmur după cheful de aseară/Aşa mă întorc şi eu la tine ostenit/După fiecare rătăcire/Iar tu/Fără a-mi purta pică pentru trădările mele/Mă alinţi cu dragoste/Ultima mea gară/Poezie**/,adevaratul sau crez si destin a fost pe taramul literaturii,al cartii=
***
Ismail Kadare,*Accidentul*,2008=Un splendid roman de dragoste:
**Era pentru prima oara când ma prefaceam ca dorm.De ce?Nu stiu nici eu.Mi-a venit asa,cum îmi venea încopilarie,când mi se parea ca,stând cu ochii închisi,aveam un avantaj în fata celorlalti.L-am simtit atingându-mi parul,apoi când mi-a dezvelit pântecul.Tocmai în momentul acela,când am vrut sa-i spun„Iubitule,te-ai trezit?”,am facut contrariul:am strâns mai tare din pleoape.si,la fel ca în copilarie,când îi pândeam pe ai mei ca sa vad daca mai erau suparati pe mine pentru ceea ce facusem cu o zi în urma,am început sa-l observ de la spate.Nervozitatea îi izbucnea prin toti porii,dar spinarea parea ca duce tot greul.Adevarul e ca asa,din spate,îl vazusem pentru prima oara.Ba chiar as putea sa mai spun ca nici ochii,nici vocea si nici mersul nu ma impresionasera la el mai mult ca spinarea.Cine m-ar auzi ar crede ca sunt nebuna sau,în orice caz,ciudata,una dintre acele femei care se dau originale cu orice pret.Adevarul e ca nu sunt asa.Îl vezi pe ala care se duce spre poarta?E Besfort Y,,tipul despre care s-a discutat ieri.E cel care a avut încurcatura aia în Israel?Exact si,din câte se pare,asta e motivul pentru care l-au dat afara de la universitate,daca n-o pati-o si mai rau.Eram curioasa sa-l vad,dar el a iesit fara sa întoarca capul,asa ca în memorie mi-a ramas doar dreptunghiul întunecat al spatelui lui.Care mi s-a parut apasat de o mare greutate,aproape dramatic.Câteodata am impresia ca indecizia mea în fata barbatilor cu probleme de atunci mi se trage.Acum,dupa atâtia ani,lânga fereastra hotelului,spatele lui era la fel de întunecat si de misterios ca atunci.Iar cuvintele acelea dureroase,cum ca nimic nu mai e ca înainte,care si la restaurant mi s-au parut de o tristete sfâsietoare,acum,transmise de spatele lui,erau cu mult mai dezolante.Rovena se misca imperceptibil în pat.Dar nici din pozitia aceea nu vedea mai bine.Spinarea lui era la fel,cea cunoscuta,doar ceva mai întunecata din pricina luminii de afara.Puteai crede ca povestea lor se întorsese în locul de unde plecase. Asa cum facea de fiecare data în momentele de triste]e,Rovena ar fi vrut sa-si aminteasca clipele frumoase ale relatiei lor.Parca dinadins,nu rememora decât certurile,mai ales cele legate de discu]iile la telefon sicare,de obicei,aveau doua variante:cea reala,traita,si a doua,cea pe care Rovena i-o povestea prietenei din Elvetia.Aceasta varianta din urma,din pricina frazelor pe care nu ajungea sa le mai spuna,dar pe care le gândea totusi,mult maiexpresiv,si care ajungeau sa se contopeasca mai bine cu povestirea,era mult diferita de prima.Nemultumirea mea permanenta privitor la natura lui posesiva(m-ai facut sclava ta,faci ce vrei din mine) nu-i convine.Spune ca barbatii vanitosi gusta,în secret,asemenea cuvinte.Pe el,din contra,îl întristeaza.Nu e o mândrie sa înrobesti pe cineva.Toti ignorantii din Orient si din Balcani se mândresc cu asta.Este foarte greu sa te certi cu el.Uneori,în toiul ciorovaielii,îti vine sa-l iei în brate.În asemenea momente,Rovena încerca sa tina piept valului de tristete care o cuprindea,dar nureusea.Repeta în sinea ei:el ti-a smuls lanturile,te-a facut printesa,dar,în realitate,el este printul,iar tu nu esti decât sclava lui.Îmi spun toate astea,desi nu se schimba nimic.Pricepi?Nu mi-e usor sa te înteleg,îmi raspundea prietena de la Berna.Pricep când îmi spui ca împreuna va în]elegeti de minune,dar la telefon va certati,cu toate ca eu patesc exact pe dos cu iubitul meu,suntem numai lapte si miere la telefon,iar când ne întâlnim parca luam foc.Aici te înteleg,iubitico,dar cu celelalte,sclavi,stapâni de sclavi si alte bazaconii,mi se pare ca exagerezi.Stiu,stiu foarte bine ca asa se vede de la distanta.Uneori se întâmpla ca explicatiile cu cealalta s-o oboseasca,la fel ca faptele în sine.Încerc sa ti-o spun pe sleau:el nu ma lasa sa traiesc.Nu cred ca o face cu intentie,dar adevarul asta este:m-a legat de el si nu-mi mai da drumul.Via]a lui,fata de a mea,e în declin.Iar el nu face altceva decât sa ma traga si pe mine în jos.Fara sa-i pese de mine,de tineretea mea,de sacrificiul meu.Problema este ca,asa cum ti=am spus,cu el este greu sa te certisi cu atât mai putin sa-l învingi.Odata,când i-am spus plângând ca i-am daruit toata tineretea mea fara sa-i cer nimic în schimb,el mi-a raspuns calm ca si el si-a sacrificat perioada cea mai delicata a existentei lui ca barbat.Asa se terminau,de regula,certurile lor.Dupa care o tragea din nou dupa el,convins ca ea avea sa-l urmeze.Pentru ca el stia deja ceea ce Rovena învata pas cu pas.Iar ea,ca o tembela,nu numai ca-i spusese,dar îi si scrisese toate astea.Acum întelegi?Nu,nu înteleg, fusese raspunsul celeilalte.În scrisori mi-ai spus altceva.Ca esti fericita,ca esti îndragostita nebuneste,cum se spune.La urma-urmei,toate asteptam acelasi lucru de la viata: sa ne îndragostim,sa cadem în mrejele lui.Chiar cuvintele astea au ceva necurat pentru cineva din afara.A cadea în mrejele cuiva.Ca si când ai cadea într-o groapa,într-o cursa,adica,într-un fel,a cadea în robie.Sa-l înfrunti daca se poarta rau cu tine,pentru ca ai dreptatea de partea ta.Dar sa-l înfrunti pentru ca te-a facut sa-l iubesti,asta n-ai dreptul.Pentru asta trebuie sa-i multumesti.Si daca o sa crezi într-o zi ca relatia asta a voastra e una falsa,vina va fi a ta,nu a lui.Rovena,sufletelul meu,nu în]eleg nimic din toate câte-mi spui.Doar daca nu sunt si altele,pe care eu nu le stiu.Am impresia ca nici tu nu stii ce vrei.Adevarul era ca nici Rovena nu stia ce vrea.Se enerva când el dadea semne ca ar fi gelos,dar mai mult decât asta o supara indiferenta lui.Cu prilejul uneia dintre iesirile ei nervoase,dupa cuvintele lui taioase:„aha,te gândesti la vreo aventura”,urmau frazele otravite:„fa ce vrei,doar n-avem vreo clauza de fidelitate”.A,asa?,rabufnea în sinea ei.Deci nu-ti pasa? Stai atunci sa ma vezi.Si zile întregi nu-i trecea supararea în urma disputei de la telefon.O sa vezi tu,îsi repeta în gând.O sa vina ziua în care o sa-ti lepezi masca.Si tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea,si masca aceea,si daca dorea într-adevar ca lucrul acela sa se întâmple.El statea în continuare nemiscat în cadrul ferestrei.Mai exact,nu i se vedea decât spinarea.Rovena încerca din nou sa mai doarma,câteva minute macar,sperând ca asa va reusi sa înceapa altfel ziua aceea.Ca de obicei în zilele de criza,era întoarsa pe dos.Nu era usor s-o iei cu binisorul.**/ Editura Humanitas Fiction, Colecţia "Raftul Denisei", Bucureşti, 2011 traducere din albaneză Marius Dobrescu
***
(**Viaţa albanezului,continuă preotul,e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi.El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă,cu o singură diferenţă:scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul,unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină.Adesea moare,dar nu pentru că ar avea vreun motiv,ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor.Viaţa,care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri,viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul,nici foamea şi nici asprimea muntelui,se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei,a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia.Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune,dar numai pentru că aşa o cere obiceiul.Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima,el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii,până într-o zi,când, nemaiputându-se elibera din ele,cad la pământ şi nu se mai ridică.Aşa că,în decursul întregii lor istorii,albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată**/,Ismail Kadare in Generalul armatei moarte)



https://bookhub.ro/marius-dobrescu-i...9BSBc.facebook

[victor_homescu]

=*S-au născut pruncul,parte bărbătească,în luna Ianuarie,ziua 18 a anului 1848.Tatăl pruncului,Slavici Savva şi mama Elena,s-au botezat cu sfântul mir prin mine,preotul Ioan Secula,parohialnic al sfintei biserici care se află în Vil[agoş],(Siria,limba maghiară) şi s=au dat în sfântul botez pruncului numele Ioann*,se implinesc astazi 171 de ani *Cine este Mara?Muiere mare,spătoasă,greoaie și cu obrajii bătuți de soare,de ploi și de vânt.Nu doară că i-ar fi greu ceva;când simte greul vieții,Mara nu plânge,ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri.Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă,cât are acum și cât o să aibă odată.Și chiar Mara să fii te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba*/**„Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească,şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.Scriam pentru că nu eram în stare să mă stăpânesc.Scăpat însă de neastâmpărul de care eram cuprins,puţin îmi păsa dacă se publică ori nu ceea ce am scris:îmi era destul că am citit scrisa mea în faţa cuiva**,Ioan Slavici (1848-1925),Curtea Marţială,la 18 ianuarie 1919,iniţiază Procesul ziariştilor,Slavici(avea 71 de ani),şi colaboraţioniştii D.Karnabatt,Tudor Arghezi,S.Grossmann,Dem Teodorescu, pentru că redactaseră la cererea ocupanţilor germani ai Capitalei „Gazeta Bucureştilor”au fost judecaţi şi condamnaţi la temniţă,este închis la Mănăstirea Văcăreşti*(**Eu am citit Infernul lui Dante,am văzut în Capela Sixtină,iadul lui Michelangelo,am văzut şi Campo Santo din Pisa.După cele ce am văzut la Văcăreşti, Michelangelo şi zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu nişte cârpaci neajutoraţi**),autorul sintagmei „literatura poporană”,titlu de studiu publicat în revista „Educatorul”,scria,1883/**Pentru orice ocazie românul are datine cu înţeles tainic,un şir întreg de ceremonii ale unei religii,strecurate din geniul poporului,nu mai puţin frumoase decât simbolice.Afară de asta,de-a pururea tânărul spirit al poporului este nesecat în producerea noilor forme:bătrânii îţi fac proverbi asupra întâmplărilorzilnice;junii satirizează prin chiote improvizate; păstorii,inspiraţi de natura dimprejurul lor îşi varsă simţămintele într-o doină gemene cu acea natură;babele îşi adorm nepoţii cu poveşti; întreaga viaţă se petrece într-o lume alcătuită din gândiri frumoase.Şi această lume este temeiul moralei poporului român** =
***
Ioan.Slavici,**Mulţumirea cea mai mare a vieţii este de a-ţi fi făcut datoria!O singură datorie are omul:să nu fie prost**,in romanul Mara,paginile revistei „Vatra”,1884 :
***
**A rămas Mara,săraca,văduvă cu doi copii,sărăcuții de ei,dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.Nu-i vorbă, Bârzovanu,răposatul,era,când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă;tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului,viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre.Apoi,mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna,Lipova e numai aci peste Murăș,iar la Arad te duci în două ceasuri.Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului,unde se adună la târg de săptămână murășenii până de pe la Savârșin și Soboteliu și podgorenii până de pe la Cuvin.Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stâng,unde se adună bănățenii până de pe la Făget,Căpălnaș și Sân-Miclăuș.Vineri noaptea,după cântatul cocoșilor,ea pleacă la Arad,ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare,unde lumea se adună din șapte ținuturi.Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale;vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești la Radna ori la Lipova.Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu câștig puțin decât ca să-i„clocească”marfa.Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.Sus,pe coasta unui deal de la dreapta Murășului,e mănăstirea minoriților,vestita Maria Radna.Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș;în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești,iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfârșit al Țării Ungurești.Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în fața mănăstirii,unde se adună lumea cea multă,grozav de multă lume.Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni,o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși,cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.Mara,deși creștină adevărată,se duce și ea câteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește,cu cruci și cu mătănii,cum se cuvine în fața lui Dumnezeu.Că icoana face minuni,asta n-o crede;știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă.E însă altceva la mijloc.Călugării,care umblă rași ca-n palmă și se strâmbă grozav de urât, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac,săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească.Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine,și Marei îi râde inima când pe la Sinte Mării timpul e frumos,ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile,cete-cete,cu praporele în vânt,cu crucile împodobite cu flori și cântând psalmi și litanii.Acum,când vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăstirii,acum e secerișul Marei,care dimineața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dânsa,îi dă puțin înainte și le zice:„Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!”Sunt săraci,sărăcuții,că n-au tată;e săracă și ea,c-a rămas văduvă cu doi copii;cui,Doamne,ar putea să-i lase când se duce la târg?cum ar putea dânsa să stea de dimineață până seara fără ca să-i vadă?Cum,când e atât de bine să-i vezi?!Umblă Mara prin lume,aleargă sprintenă,se târguiește și se ceartă cu oamenii,se mai ia și de cap câteodată, plânge și se plânge c-a rămas văduvă,și apoi se uită împrejur să-și vadă copiii și iar râde.Tot n-are nimeni copii ca mine!” își zice ea, și nimeni nu poate s-o știe aceasta mai bine decât dânsa,care ziua toată vede mereu copii și oameni și nu poate să vadă ființă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei.Mult sunt sănătoși și rumeni,voinici și plini de viață, deștepți și frumoși,răi sunt,mare minune,și e lucru știut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepieptănați și nespălați și obraznici,sărăcuții mamei;dar tot cam așa e și mama lor ea însăși;cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă?cum ar putea să fie copiii săraci,care își petrec viața în târg, printre picioarele oamenilor?Muiere mare,spătoasă,greoaie și cu obrajii bătuți de soare,de ploi și de vânt,Mara stă ziua toată sub șatră,în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce.La stânga,e coșul cu pește,iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru „vornoviști”,pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.Copiii aleargă și își caută treabă,vin când sunt flămânzi și iar se duc după ce s-au săturat,mai se joacă voioși,mai se bat,fie între dânșii, fie cu alții,și ziua trece pe nesimțite.Serile,Mara,de cele mai multe ori, mănâncă ea singură,deoarece copiii,obosiți,adorm,în vreme ce ea gătește mâncarea.Mănâncă însă mama și pentru ea,și pentru copii.Păcat ar fi să rămâie ceva pe mâine.
***
Nu doară că i-ar fi greu ceva;când simte greul vieții,Mara nu plânge,ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri.Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă,cât are acum și cât o să aibă odată.Și chiar Mara să fii te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba.Peste zi ea vede multă lume,și dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place și ca fire,și ca stare,și ca înfățișare,ea-și zice cu tainică mulțumire:„Așa are să fie Persida mea!”Iar dacă bărbat e cel ce-i place,ea-și zice „Așa are să fie Trică al meu!”Era una,preoteasa de la Pecica,o femeie minunată, și dulce la fire,și bogatăși frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot așa,ba chiar mai și mai.Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugărițele din Oradea-Mare:era deci lucru hotărât că și Persida are să stea cel puțin cinci ani la călugărițele din Lipova.
***
A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia,econoama,i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru numai 60 florini pe an,căci e văduvă cu doi copii,sărăcuții de ei.Au trecut însă doi ani de atunci,Persida împlinise nouă ani,și Mara nu se putu hotărî să dea atâta bănet-pentru nimic.Ar fi putut să dea;avea de unde; asta ea însăși o știa mai bine decât orișicine;dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.
***
Trică îi făcea mai puțină bătaie de cap.Era un om la Lipova,Bocioacă, starostele cojocarilor,care lucra vara cu patru și iarna cu zece calfe,scotea la toate târgurile cele mai frumoase cojoace,ținea tăierea cărnii în arândă și avea de nevastă pe Marta,fata preotului de la Cladova.Minunat om!,așa trebuia să fie și Trică!Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă școală:atât ca să-l primească ucenic.Maica Aegidia cerea însă mult,șase florini pe lună,și pe deasupra mai erau și alte cheltuieli.
***
„Hm” zise Mara,încrețindu-și sprâncenele,și începu să facă în gândul ei socoteala cam câți oameni vor fi trecând în fieștecare an peste podul de plute de pe Murăș.Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa,care atâta timp a stat pe țărmurii Murășului.Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arânda podului?Putea să dea mai mult decât alții,fiindcă nu voia să câștige decât cei 60 florini și încă ceva pe deasupra.Apoi mai câștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capul podului,pe unde trecea toată lumea.Stătea Mara,stătea și număra în gândul ei banii,câte doi creițari de om și câte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți,încât ochii i se umpleau de lacrimi.
***
S-ar putea oare să fii văduvă săracă,să-ți vezi fata preoteasă,feciorul staroste în breasla cojocarilor și inima să nu ți se moaie?!Că lucrurile ar putea să vie și altfel,asta Mara nu putea s-o creadă când vedea ca-n aievea cum atât de bine au să iasă odată toate.


http://blog.revistacultura.ro/2017/0...ioaeHB_fBAI6UQ

[White1]

"Shy steps down the sidewalk and then i stopped. I froze. It was not guilt that froze me. I taught myself never to feel guilt. It was not a ghastly sense of lost that froze me. I have taught myself to covet nothing. It was not a loathing of death that froze me. I taught myself to think of death as a friend. It was not heartbroken rage against injustice that froze me. I had taught myself that a human being might as well took for tiaras diamond in the gutter as for rewards and punishments that were fair. It was not the thought that i was so unloved that froze me. I taught myself to do without love. It was not the thought that God was cruel that froze me. I taught myself never to expect anything from Him. What froze me was the fact that i had absolutley no reason to move in any direction. What had made me move through so many dead and pointless years was curiosity. Now even that had flickered out. How long i stood frozen there i cannot say. If i was ever going to move again, someone else was going to have to furnish the reason for moving. Somebody did."

[into_the_labyrinth]

Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)

Să-mi fie ruşine că nu am citit acest fragment genial în original, ci l-am aflat de la tine... Altfel, Sărbători fericite!

[victor_homescu]

- Si-a dorit a scrie la viata sa si un roman ("ma leagan cu iluzia ca voi ajunge romancier")/*Cine sunt eu?Îmi place să mă uit în oglindă,parcă m-aș vedea la persoana a treia.Dar nu numai că apar diferit.Ajung să îmi par astfel chiar mie diferit,confuz.Nu mai știu exact cum sunt în realitate,sentiment neprecis și enervant*,Nicolae Steinhardt,("Calatoria unui fiu risipitor"),roman scris in tinerete,anii:30,rămas printre manuscrisele scriitorului,în chilia de la Rohia,scos la iveala postum,1995,Ed.Adonai/**Atâta lumină îmi aduce aminte de literatura realistă.Sunt sătul de lumina necăjită,de peisajele hâde și jilave în ploaie,de atmosfera tristă și sărăcăcioasă,de boală,de suferință.Nu vreau să știu de ceainăriile pierdute în funduri de mahala,de maidane cu oameni murdari,de odăi și dimineți reci de iarnă.Cumpar carti neserioase si dubioase in loc sa cumpar acestea.Sa fie carti dintre acelea pe care le citesti vara dar sa nu-ti fie rusine de ele iarna.Am nevoie de carti pline de lumina.**
***
*Omul trăiește în cercuri diverse,sub aspecte diverse-apare diferit în locuri care se succedă.Ceea ce faci aici nu se știe dincolo,și invers.Dar omul are nevoia unității.Vrea să apară același,să stabilească o comunicație între aceste aspecte variate,să realizeze o unitate.De aceea unii oameni vorbesc mult despre ei înșiși și încep să-ți spună:Știi ce-am făcut?Nu din mândrie,ci din necesitatea de a se arăta unitari și compleți celor cu care se văd sporadic.La școală există un
catalog și nimeni nu vorbește despre el însuși În societate nu există catalog și acesta e motivul pentru care se produc tristețea și confuzia că nu apari deodată cum ești,ci fragmentar,parțial.Tristețea vine și din faptul că fiecare se mișcă pe un fel de parabolă,foarte diferită de a celorlalți,și că ele se întâlnesc numai uneori,ca pe planșele cu desene curioase din volume de geometrie superioară,în momente neașteptate și de aceea dureroase.Sunt la o oră într-un loc și după o jumate de ceas în cu totul altul,cu alți oameni,am trecut deodată în alt cerc.*
***
Am deodată senzația Timpului și a Spațiului.Și aceasta îmi dă în primul rând voluptatea de a fi undeva,la un moment dat.Sunt în cutare stradă,la cutare oră.Sunt acum,în momentul acesta.Și Timpul nu mai trece,se oprește în moment,e prins în spațiu,adică e static și obiectiv.Așa,prins în clipe,timpul nu mai e trist,e raportat la spațiu,și simt totul dintr-odată.În al doilea rând,o tristețe,tristețea de a fi aici,și nu altundeva,când atâtea lucruri se petrec aiurea și pentru că numaidecât îmi dau seama că timpul trece,că am fost aici și nu voi mai fi,nu voi mai vedea locul acesta precum acum. Oamenii care trec,mi-e milă de ei,dar nu mă simt trist ca în romanele de periferie sau în serile de vară,și mi-e frică de moarte.Da,moartea ne e străina,seamănă cu suflul larg al vieții,care nu e bine crescut.Și timpul e de cele mai multe ori indecent și prost crescut,schimbă oamenii,le schimbă și trăsăturile și aspectul,face să iasă la iveală însușiri pe care nu le aveau deloc sau într-o atât de mică măsură încât nu erau aparente.Dar nu erau perceptibile nici chiar lor,și îi surprinde și pe ei tot atât de mult ca pe cei care îi privesc cu mirare.**
***
**Când ești ocupat,îți dai seama că e frumos să poți să vii și să stai acasă.De altfel viața așa e frumoasă,deși mi se spune de atâția și de atâta timp că dimpotrivă.Ei vor să ne facă să credem că trebuie să ieșim din familie pentru ca să vedem frumusețea vieții,adică ne îndeamnă să fim singuri,zic ei că numai singuri putem înainta pe calea succesului.Nu cred ca oamenii devin mai buni,mai intelegatori si mai inteligenti in nevoi si mizerie.Eu cred ca atunci cand e fericit si multumit, omul e mai bun si mai aproape de realizare.**

[victor_homescu]

=Născut 1871 mai ziua 23,singurul său roman"Adela",Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“(câteva cărţi mai interesante,ai să le comanzi cu siguranţă.Le însemni cu o cruce.Pe cele mai importante,cu două.De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie,şi crucile duble devin tot mai dese.Atunci,pe cele câteva mai importante le însemni cu trei cruci,care,în curând,încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă)/**Elaborat la mijlocul anilor 20 dar publicat,din raţiuni pecuniare,mult mai târziu micul roman sentimental şi psihologizant al criticului Garabet Ibrăileanu,un alt caz de modernism,dovedeste retro ataşamentul autorului pentru o cultură a pudorii proprie sfârşitului de secol XIX,montat într-o formulă de rafinată actualitate,oferind,la apariţie,o replică ironică literaturii autenticităţii din epoca jazzului**(Modernismul retro în romanul românesc interbelic,Paul Cernat),„Cel mai bun roman de analiza pe care il avem"Adela" este o carte despre dragoste și moarte",scria G.Calinescu la publicare,**Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac.Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit,fără să aibă aerul.Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului,s-o fac impermeabilă.Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna.Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început,o cauză.Devin tot mai mult o prelungire,un efect. Nefericirea mea,cauzată de mine,ar fi o catastrofă individuală,şi meritată.Dar nefericirea ei,provocată de mine,ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii,pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea,şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.În infinitul acesta etern există oare loc și timp pentru repetarea planetei în toate vârstele ei?Îmi cere Adela acum,la depărtări de ani de lumină,să-i hrănesc păpușa cu biberonul?Îmi pune ea,aiurea în univers,o floare mică în piept?îmi zâmbește în altă Cale lactee,netezindu-și părul la oglindă?îmi„dovedește“poate,pe un Pământ mai vechi cu o lună,că sunt tânăr?**/Ibrăileanu?**Un artist al exprimării frapante și memorabile,un remarcabil stilist,care găsește stilul fără să-l caute**(Alexandru Paleologu,în Spiritul și litera.Eseuri critice,1970)
***
Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei.
Timpul vine din viitor,trece în urmă,se dărâmă peste ea,o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor și ei, mereu.Când voi dispărea și eu,va fi murit și ea complet din univers.Prea mic,când a murit,ca s-o țin minte,imaginea ei mi-am creat-o mai târziu,în copilărie,după o fotografie rea și ștearsă,pe care am înviat-o și am colorat-o cu tot ce am auzit de la alții și cu propria mea fantezie:o fată tăcută,înaltă,cu părul castaniu,cu ochii căprui.Amintire a unei imagini arbitrare de altădată,aceasta și atâta este mama.În cursul vieții,imaginea rămânând aceeași,a variat,totuși,odată cu punctul de privire în care mă mutau anii.În copilărie,fata cu părul castaniu îmi era mamă.La douăzeci de ani,soră.Astăzi, o simt fiică.Dar aceste sentimente sui-generis,aceste ipoteze afective,fără substratul vreunei realități experimentate în viața de familie,au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă,moartă de mult.Ca și furtunile, care răscolesc numai fața oceanului,pasiunile tinereții au venit și au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă,neamestecată, de o esență unică,și în nopțile senine,în prima tinerețe și uneori și astăzi,când mă simt singur,nedreptățit,nefericit,mi se pare că mă privește cu grijă și duioșie,aplecată peste o balustradă ideală din spațiile interplanetare.
***
În strigătul de iubire,bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții.De aceea „amorul e tare ca moartea“.De aceea nemilosul lui egoism în doi.De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui.De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții.De aceea absolvirea minciunii,coruperii servitorilor,efracției,crimei,când au de scop posesiunea femeii iubite-conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății.De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură:eternitatea splendidă a universului exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui.De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului,când moartea începând să-i trimită crainicii,el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită,în voința ei de a nu muri,își întinde brațele către altul,către bărbatul tânăr,către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.Voința de a nu muri,exprimată în fiecare zâmbet, în fiecare inflexiune a vocii,în fiecare gest al celor doi,știința a identificat-o în elementul etern,plasma originară,viața în sine -pe care natura a reușit s-o creeze cu sforțări de miliarde de ani,și acum vrea s-o păstreze cu orice preț.Individul,viscerele, creierul,nervii,mușchii;„viața vegetativă și de relațiune“, e un simplu mijloc pentru un scop,e servitorul elementului etern,e destinat să-l păstreze și să-l transmită din generație în generație până la stingerea soarelui.Și atunci cum vrei să te eliberezi?Cine de cine să se elibereze?..Ce tulburătoare sunt mișcările Adelei când umblă!
***
Când trebuia să plece,după ce și-au luat adio cu toții, s-a întors și,crezând momentul potrivit,căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte și a persoanei lor în landau,mi-a pus încheietura mâinii pe gură (mâna și brațul!), mi-a dat mănușa pe care i-am scos-o aseară din mână,și apoi,fulgerător,s-a aplecat cu buzele pe mâna mea,cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi și,fără nici un cuvânt,s-a întors la trăsură.Cu mâna pe mânerul de la portița landaului,a șovăit un moment,apoi s-a urcat repede.Birjarul a închis portița în urma ei și,în clinchet de zurgălăi,Adela s-a dus.De pe canapeaua de dinainte,și-a mai scos capul de câteva ori din landau,cu fluturări de voal,voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată și,la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată,dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.În acest moment începu trecutul.„Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“A trecut fericirea pe lângă mine,și nu i-am pus mâna în piept?

[victor_homescu]

Septembrie 2019,s-au împlinit 95 de ani de la nastere (New Orleans,30 septembrie 1924,ca Truman Streckfus Persons),(*Foarte puţini scriitori,mai ales cei nepublicaţi, rezistă invitaţiei de-a citi din opera proprie.Am turnat câte un păhărel de whisky pentru fiecare şi,după ce m-am aşezat pe scaunul din faţa ei,am început să-i citesc cu o voce uşor tremurată,cu un amestec de trac şi entuziasm:era o povestire nouă,abia o terminasem cu o zi mai înainte şi sentimentul inevitabil de nemulţumire nu avusese încă timp să se manifeste*),biografii retin că ar fi scris prima carte pe când avea nouă ani,dintre cărţi"Alte glasuri,alte încăperi" (Other Voices,Other Rooms),1948,roman care l-a consacrat,Muzele sunt ascultate (The Muses Are Heard),"56,Cu sânge rece (In Cold Blood),"66,pentru care a primit Premiul Edgar,Amintire de Crăciun (A Christmas Memory) 1966,în spatele zidurilor închisorii (Behind Frison Walls),1972,peste 20 de filme şi piese de teatru au la origine lucrări semnate de Truman Capote (1924-25 august 1984)**Cu dedicatie-Pentru Jack Dunphy (Breakfast at Tiffany 's),1961"Am avut întotdeauna nostalgia locurilor unde am trăit cândva,a caselor şi a cartierelor acelora.Ca de pildă,o clădire de piatră de pe strada 70 Est,unde,în timpul primilor ani de război,am avut primul meu apartament la New York.Consta dintr-o cameră plină de mobilă veche,din aceea care se ţine de obicei în pod,o sofa şi nişte fotolii îmbrăcate în acel soi de catifea roşie care îţi dă mâncărime şi te duce cu gândul la zilele de caniculă în tren.Pereţii de stuc aveau culoarea cafenie a tutunului de mestecat.Pretutindeni,până şi în camera de baie, atârnau gravuri cu ruine romane,scorojite de vreme.Singura fereastră dădea pe o scară de incendiu exterioară.Cu toate astea,eram foarte încântat când simţeam cheia de la apartament în buzunar;în ciuda atmosferei lui apăsătoare,apartamentul era locuinţa mea,prima de fapt,unde îmi ţineam cărţile,borcanele cu creioane boante ce trebuiau ascuţite,toate acele lucruri de care aveam nevoie,credeam eu,pentru a-mi realiza ambiţiile de scriitor.Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte pe vremea aceea să scriu despre Holly Golightly,calatoare(dupa cum ii scria pe cartea de vizita),dacă o discuţie cu Joe Beli nu mi-ar fi adus-o în minte.Holly Golightly locuise în aceeaşi clădire cu mine,în apartamentul de dedesubt.Cât despre Joe Beli,era patronul barului de după colţ, de pe Lexington Avenue,şi continuă să fie.Aveam obiceiul ca,împreună cu Holly,să mergem acolo de şase,şapte ori pe zi,nu neapărat ca să bem,ci mai ales ca să dea ea telefoane;în timpul războiului era greu să-ţi instalezi telefon acasă."
***
"Deşi Holly a rămas complet nepăsătoare faţă de existenţa mea,cu excepţia ajutorului pe care i-l dădeam cu uşa de la intrare,eu în schimb am devenit în timpul verii aceleia o autoritate în privinţa existenţei ei.Am descoperit astfel,cercetând coşul de gunoi din faţa uşii ei,că lecturile ei constau din ziare de scandal,broşuri de călătorie şi previziuni astrologice;că fuma o marcă rară de ţigări,numită Picayune,că supravieţuia mâncând brânză de vaci şi pâine prăjită şi că părul ei în mai multe culori era rodul unor iniţiative proprii.Cânta foarte bine şi uneori cânta şi din gură.Avea un glas răguşit şi spart ca al unui adolescent.Ştia toate şlagărele din spectacolele de pe Broadway,muzica lui Cole Porter şi Kurt Weil.îi plăceau mai ales melodiile din opereta Oklahoma,care erau noi în acea vară şi se auzeau pretutindeni.Uneori însă cânta nişte melodii de te mirai de unde le-a învăţat,şi te întrebai de unde venea.Cântece de pribegie,aspre şi duioase,care te duceau cu gândul la păduri de pini şi prerii Iată versurile unuia:=Nu vreau să dorm,Nu vreausă mor,Vreau doar să cutreier păşunile cerului.-Se pare că acest cântec îi plăcea cel mai mult,căci continua să-l fredoneze multă vreme după ce pârul i se uscase,soarele
apusese şi se aprinseseră luminile amurgului."
***
"Lunile de aprilie n-au însemnat niciodată mare lucru pentru mine,toamna mi s-a părut întotdeauna anotimpul începutului,adevărata primăvară;aşa m-am simţit alături de Holly, aşezaţi pe balustrada debarcaderului.M-am gândit Ia viitor şi am vorbit despre trecut. Fiindcă Holly voia să afle amănunte despre copilăria mea.A vorbit şi ea despre copilăria ei;dar într-un mod vag,fără nume,fără locuri,un recital de impresii,deşi impresia produsă era contrariul a ceea ce te-ai fi aşteptat,căci era o povestire aproape voluptuoasă despre înotat şi despre vară,despre pomi de Crăciun,despre verişori atrăgători şi despre petreceri;pe scurt,o fericire care nu-i semăna,şi într-un cadru care,fără îndoială,nu era cel al unui copil care fugise de acasă.Amintirile îmi spun că am petrecut multe zile cu
Holly rătăcind de colo-colo;e adevărat,în unele momente ne-am văzut destul de des;dar, în ansamblu,amintirea este falsă.Pentru că pe sfârşitul lunii am găsit o slujbă;ce să mai adaug la asta?Cu cât mai puţin,cu atât mai bine;ajunge să spun că aveam mare nevoie de ea şi că ţinea de la nouă dimineaţa la cinci după-amiaza.Ceea ce făcea ca orarele noastre,al meu şi al lui Holly,să fie cu totul diferite."
***
"Eram în metrou,undeva prin Brooklyn,când am văzut titlul.Ziarul care îl afişa aparţinea unui pasager din metrou.Singura parte din articol pe care am reuşit s-o citesc spunea:Rutherford 'Rusty' Trawler,milionarul playboy deseori acuzat de simpatii naziste,a fugit ieri la Greenwhich cu o frumoasă..Nu mai aveam chef să citesc restul.Holly se măritase cu el:mă rog,asta era.Mi-aş fi dorit să fiu sub roţile metroului.Dar îmi doream asta încă înainte de-a fi zărit titlul din ziar.Din mai multe motive.N-o mai văzusem pe Holly de la întâlnirea noastră din duminica aceea,când ne îmbătasem la barul lui Joe Beli.Săptămânile care trecuseră de-atunci îmi dăduseră ocazia să aflu pe pielea mea cum te simţi atunci când ai draci roşii,în primul rând,am fost concediat din slujbă;pe drept şi din cauza unei întâmplări amuzante,prea complicată ca s-o povestesc aici.Pe deasupra,comitetul de recrutare începuse să manifeste un interes îngrijorător faţă de mine;şi cum scăpasem abia de curând de viaţa înregimentată a unui orăşel,ideea de-a intra într-o altă formă de viaţă disciplinată mă umplea de disperare.Neştiind dacă voi fi concentrat sau nu,şi neavând nicio calificare specială,nu prea era sigur că-mi voi găsi o altă slujbă.Asta făceam în metroul din Brooklyn:mă întorceam de la un interviu fără speranţă cu editorul unui ziar acumdefunct,numit PM.Toate astea,combinate cu zăpuşeala oraşului în acea vară,mă aduseseră într-o stare de apatie şi deprimare.Aşa că eram destul de serios când îmi doream să fiu sub roţile metroului.Titlul articolului făcea ca dorinţa să-mi devină cât se poate de precisă.Dacă Holly era în stare să se mărite cu acel „fetus absurd",atunci armata răului răspândit în lumea întreagă n-avea decât să mă zdrobească.Sau,şi întrebarea era doar de formă,jignirea mea era doar rezultatul faptului că mă îndrăgostisem eu însumi de Holly?Puţintel.Căci eram îndrăgostit de ea.La fel cum pe vremuri o iubisem pe bucătăreasa negresă a mamei mele,sau pe poştaşul care îmi îngăduia să mă ţin după el pe traseu,sau fusesem îndrăgostit de o familie întreagă,cu numele McKendrick.Acel tip de dragoste produce de asemenea gelozie.
***
(*Erau atât de multe lucruri despre care vroiam să-i scriu:că am vândut două povestiri,că am citit unde are loc divorţul celor doi soţi Trawler,că aveam să mă mut din casa de piatră
pentru că era bântuită.Dar vroiam mai ales să-i spun despre pisică,îmi îndeplinisem promisiunea:o găsisem.Mi-au trebuit săptămâni de căutare,în care,după orele de lucru, am rătăcit pe străzile Harlemului spaniol; de multe ori a fost alarmă falsă:câte-o blană tigrată trecând fulgerător şi care,la o cercetare mai atentă,se dovedea a nu fi el.Dar într-o zi de iarnă,o după amiază de duminică,rece şi însorită,l-am găsit,înconjurat de ghivece de flori şi încadrat de perdele curate de dantelă,şedea la geamul unei camere care părea caldă şi plăcută.M-am întrebat ce nume o fi având,căci eram sigur că dobândise în sfârşit unul,eram sigur că a ajuns în locul de care aparţinea.
-Colibă africană sau cine ştie ce altceva,sper că şi Holly şi-a găsit locul ei.*)-/Editura UNIVERS,traducere Constantin Popescu

http://www.carteadelaora5.ro/cartea-...R_r6Q5FaRzY-pQ

[victor_homescu]

26 octombrie,de Sfântul Mucenic Dumitru "Întoarcerea în literatura română a coincis cu revenirea mea fizică (fie și temporară) în spațiul românesc,care îmi fusese interzis timp de aproape treizeci de ani.Probabil că,în ciuda dezamăgirilor inerente și paralele cu satisfacțiile,și asta a contribuit la revigorarea literaturii mele.M‑a scos dintr‑un formalism din ce în ce mai sterilizant.M‑a limpezit.Pe scurt:m‑a ajutat să ies din ghetou.Din marginalizare.Nu e o formulare paradoxală.Pentru cineva care scrie în limba română,centrul se află în România,nu la Paris”,Dumitru Ţepeneag,născut la Bucureşti,la 14 februarie 1937,ostracizat de regimul comunist,exilat în Franţa,i se retrage cetăţenia română"75,a devenit şi scriitor francez,publicând opere în limba franceză (unele sub pseudonimul Ed Pastenague,de exemplu"Pigeon vole",Paris,1988,publicat sub acest pseudonim,roman scris direct în franceză,tradus în română de către autor cu titlul "Porumbelul zboară",Bucureşti,Ed.Univers,1997),lider al „grupului oniric“,alături de poetul Leonid Dimov,şi teoretician al esteticii onirismului (scria „visul nu se poate nara,trebuie să-l prezentăm,să-l reconstituim,să-l scriem,să-l rescriem,să-l fabricăm de la început şi până la sfârşit.Visul cel adevărat,visul nocturn,nu poate fi decât un model pentru naraţiunea onirică.Nu furnizează decât legile,structura,nu şi materia”),carti precum Exerciţii (1966),Frig (1967), Aşteptare (1972),romanul „Zadarnică e arta fugii”într-o traducere numită „Arpièges” (1972),din 1990 scrie din nou în româneşte,trilogia Hotel Europa (1996),Pont des Arts (1998) şi Maramureş (2001),recunoscut ca una din valorile de frunte ale prozei române contemporane,volumul"Nunţile necesare" (1992,premiul Academiei Române),**,Asadar,de ce am început sã scriu din nou în româneste?Fusesem alungat nu doar din tara mea,din România,ci si din literatura românã.Îmi pierdusem cetãtenia,iar cãrþile mele erau interzise,nu se gãseau pe nicãieri,nici mãcar în bibliotecile publice.Desi fusesem considerat una dintre marile sperante ale literaturii de cãtre anumiti critici literari români,ajunsesem,douãzeci de ani mai târziu,aproape uitat.Asa încât,da,am început sã scriu din nou în limba românã,ca un fel de rãzbunare.Una dintre cãrtile mele,care a fost publicatã câtiva ani mai târziu,se chema "Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rãtãcite".Nu mã vedeam pe mine ca pe un fiu rãtãcitor.Nu-mi pierdusem calea.**
***
- D.Țepeneag,învolumul"Frig",Ed.pentruLiteratură, 1967 -**„Pătrunsesem într‑o adevărată pădure de felinare.Pâcla devenise mai deasă.Stâlpii felinarelor nu se vedeau,trebuia să le pipăi cu palmele fierul rece și umed.Obosisem.Mă ghemuii la rădăcina unui felinar.Îmi cuprinsei trupul cu brațele încercând să mă încălzesc;apoi mă sculai și începui să țopăi,să mă lovesc cu palmele peste coate,peste șolduri.Ceața mă înfășurase într‑o cămasă de gheață iar frigul mă pătrundea cu cruzime,treptat.**
***
Aude Jeanson-într-un Interviul cu Dumitru Ţepeneag,realizat pe e-mail în iunie 2008 :
-Puteti explica mai întâi diferenta dintre modul în care muzica influenteazã romanul "Zadarnicã e arta fugii" si cel în care influenteazã romanul"Porumbelul zboarã!",iar apoi sã explicati interesul special pe care-l aveti pentru muzicã si,în egalã mãsurã,pentru sah? Cum se raporteazã acestea una la cealaltã?
(..)
-Dumitru Ţepeneag-"În textul francez,cuvântul folosit pentru a denumi notiunea de substantã vitalã e"sân“,în formularea „muzica si sahul sunt cei doi sâni la care se hrãneste literatura mea“.Sânii sunt legati de posesorul lor,sau de autor,ca în deja conventionala metaforã folositã de Tiresias-prin restul trupului,în special prin cap.Unul dintre sâni este de obicei mai mare decât celãlalt–sau,în acest caz,mai important decât celãlalt.De pildã,muzica,mama tuturor artelor,stã la originea artei europene.Muzica este importantã întrucât ea creeazã structurã purã.Tonul sau melodia nu sunt decât pretexte.Sahul este de asemenea structurã purã:câstigãtorul jocului este cel care gãseste cea mai bunã structurã pe tabla de sah.A-l face sah-mat pe oponent înseamnã sã-i impui o structurã ultimã.O moarte resemnatã.Îti pui jos pe tablã regele,îi accepti înfrângerea,dar regele nu moare.Jucãtorul învins poate juca un alt joc de sah.Jucãtorul nu este totuna cu regele.El este,întocmai ca un autor,doar pãpusarul care trage sforile din spatele scenelor.El se crede nemuritor, ceea e,desigur,culmea ironiei.Modelul sau structura globalã a muzicii,precum si a sahului, este totusi starea de a visa.Dacã vrei sã câstigi un joc de sah,trebuie sã descifrezi fiecare miscare a oponentului tãu,intentiile lui secrete,malefice,letale.Asta înseamnã multã bãtaie de cap!Dincolo de simpla aparentã, „continutul latent“ este foarte semnificativ,chiar dacã a fost supus unei anume abstractizãri.Poti pune pe hârtie fiecare miscare dintr-un joc de sah,dar rezultatul va reprezenta doar schema fomalã a miscãrilor,lãsând pe dinafarã ceea ce s-a întâmplat în mintea jucãtorilor în timpul jocului."Zadarnicã e arta fugii" este structuratã muzical într-un mod mai evident:un canon pentru douã voci,s-ar putea spune. Sau,mai precis,rectus si inversus:tema o ia cu un pas înainte,apoi face un pas înapoi,si asa mai departe.Tema este întârziatã de capcane de tot felul,care,paradoxal,asigurã înaintarea.Cazul din "Porumbelul zboarã!"e ceva mai complex.La prima vedere,aminteste de proiectul lui Flaubert de a scrie o „carte despre nimic“.Dar-Porumbelul zboarã!- trateazã mai mult refuzul unui subiect preconceput,asociat cu supunerea în fata muzicii,vãzutã ca o hranã esentialã,ca o sursã a vietii.Nu e vorba despre o supunere în fata muzicii clasice,ci în fata muzicii atonale,care poartã în sine semintele sfârsitului:sfârsitul muzicii,al artei în general.Ce mai rãmâne de spus?-As mai adãuga un ultim lucru.Nu existã un subiect înainte ca textul sã fie scris.Cu toate astea,dupã câteva pagini,o multime de subiecte sunt sugerate,unul câte unul,mai multe povesti si anecdote diferite se amestecã si interfereazã,precum porumbeii în zbor.Printre acei porumbei,unii sunt porumbei de postã,care poartã mai multe mesaje;odatã puse cap la cap,acele mesaje dizarmonice anuntã moartea unui anume gen de literaturã:acea literaturã care încã mai nutreste iluzia cã se poate revigora la nesfârsit./(Revista"Apostrof"Anul XX,nr.5,228,2009)


http://www.culturaneamt.ro/dumitru-t...zhl22ftcc Cyw