Presa

[Serghei]

astazi, la 'idei in libertate' pe tvr cultural, h-r pata sta de vorba cu als despre... filme, what else?!

Pt. cei interesati emisiunea e la 8.30.

Cartea de fata este rezultatul invitatiei primite de Umberto Eco de a conferentia in 1990 la Cambridge, in cadrul Tanner Lectures. Volumul contine trei conferinte pe tema └interpretare si suprainterpretare⌠, precum si trei replici nu mai putin interesante ale lui Richard Rorty, Jonathan Culler si Brooke-Rose, urmate de o contra-replica a lui Eco. Tema este una foarte controversata: Cit de mare este libertatea cititorului? Cita libertate confera textul in sine? Ce rol joaca autorul in acest triunghi conjugal? Exista interpretari bune si altele rele? Interpretare si istorie este numele celei dintii conferinte. Eco sustine ideea peirceana a semiozei nelimitate, bazate insa pe o serie de criterii care sa slujeasca intentiei textului, iar nu intentiei cititorului. El doreste sa limiteze astfel cimpul interpretarilor acceptabile si, in acest scop, intreprinde o └calatorie arheologica⌠ in istoria dezbaterii in jurul semnificatiei unui text.

Eco incepe prin a remarca succesul istoric al semiozei hermetice, confirmat de o traditie ce triumfa in secolul al II-lea d.Chr., pentru a ajunge pina la irationalismul filosofic al secolului al XX-lea: interpretarea este indefinita, adevarul scapa mereu, totul e secret, iar secretul hermetic e gol. Interpretarea nu dezvaluie decit un sir nesfirsit de suprafete... si devine suprainterpretare. └S-ar putea obiecta ca singura alternativa la o teorie a interpretarii radical reader-oriented este exaltata de cei ce considera ca unica interpretare valabila pe cea care urmareste cautarea intentiei originare a autorului. In unele dintre scrierile mele recente am sugerat ca intre intentia autorului (foarte greu de descoperit si adesea fara pertinenta pentru scopurile interpretarii unui text) si intentia interpretului, care (ca sa-l citez pe Richard Rorty) pur si simplu ╚ciocaneste textul intr-o forma ce va servi scopului lui╩, exista o a treia posibilitate. Exista o intentie a textului.⌠ A suprainterpreta textele, cea de-a doua conferinta, aduce in discutie dimensiunea negativa a suprainterpretarii, inteleasa in descendenta semiozei hermetice. Daca o interpretare buna nu poate fi definita, poate fi cel putin taxata ca nepertinenta orice incercare de suprainterpretare.

Semioza hermetica are la baza un mecanism al analogiei care nu cunoaste sfirsit: orice semnificat este doar semn. Sint preferate practicile de interpretare suspicioasa, bazate pe un principiu de usurinta si pe unul de falsa tranzitivitate. Este incalcat astfel principiul economiei textuale ce ar valida o interpretare acceptabila. Astfel este anulata intentia textului, inteleasa ca strategie semiotica menita sa fabrice un Cititor Model care isi imagineaza un Autor Model, diferit de cel empiric. Acesta nu ar face decit sa confirme intentio operis, definind mai vechiul └cerc hermeneutic⌠. Conferinta Intre autor si text aduce in discutie conceptul de └autor empiric■. Eco afirma inutilitatea acestuia in procesul interpretarii. Totusi, autorul poate interveni cu o ajustare a unei interpretari neeconomice └reactionind ca Cititor Model⌠. Eco aminteste si de mai vechea sa distinctie dintre a utiliza si a interpreta un text. A interpreta inseamna a respecta background-ul cultural si lingvistic al textului, in virtutea unei lecturi de tip economic, care presupune coincidenta dintre competenta enciclopedica a textului si cea a comunitatii de cititori.

A utiliza un text inseamna a-l forta sa intre intr-o schema rigida, anterior fixata, inseamna a-l suprainterpreta. In raspunsul sau, Cum evolueaza pragmaticul, Richard Rorty incearca o lectura in cheie pragmatica a lui Eco. Pentru Rorty, interpretarea e mai aproape de directia esentialista a gindirii, pe cind utilizarea reprezinta o activitate obisnuita. El respinge aceasta dihotomie, propunind doar termenul de uzuri pe care persoane diferite le fac in scopuri diferite. In final, Rorty opereaza distinctia lecturi metodice vs. lecturi inspirate, optind pentru cele din urma. Lecturile metodice ar forta textul sa intre in patul procustian al unei metode anume, ceea ce nu poate fi decit imoral, iar cele inspirate, mai sentimentale, ar reprezenta pentru critic o revelatie de tip cvasi-mistic, la limita dintre iubire si ura. Jonathan Culler se situeaza In apararea suprainterpretarii. El sustine, contrar lui Eco, ca └excesul de uimire■ legat de suprainterpretare trebuie cultivat, nu denigrat.

In acest sens, autorul tine o pledoarie pentru interpretarile extreme, considerind tendentioasa denumirea de suprainterpretare. Termenul este pentru el mai aproape de supraintelegerea (overstanding) lui Wayne Booth din Critical Understanding, unde se subliniaza productivitatea ei: suscita intrebari referitoare la ceea ce textul nu spune. Astfel, suprainterpretarea ar re-marca mecanismele de producere textuala. Din punctul de vedere al lui Culler, Rorty pacatuieste mai ales prin faptul ca exclude din sfera interesului sau cercetarea codurilor, a modului in care literatura functioneaza. Istorie in palimpsest 1, textul semnat de Christine Brooke-Rose, este un corpus mai putin teoretic, care nu interactioneaza cu celelalte discursuri. Autoarea manifesta interes pentru asa-zisul └realism magic⌠ pe care il renumeste └povestire in palimpsest⌠, operind si o clasificare a romanelor de acest tip (printre care se incadreaza si cele ale lui Eco). Ea face o analiza a naturii si destinului acestor romane, comunicind valoarea lor interpretativa, de relecturi/rescrieri creatoare, puternice. Replica la replici suspenda orice concluzie ferma.

Pentru Eco, datoria unui text ramine aceea de a indica pluralitatea contradictorie a concluziilor sale. └Un text poate avea mai multe sensuri, dar nu orice sens⌠, caci exista o serie de proprietati ale acestuia care limiteaza interpretarile legitime. Cu alte cuvinte, spune Ecco, └e adevarat ca locuim limbajul, dar s-ar cere macar sa incercam sa spunem potrivit caror moduri o facem. Sau, odata stabilit ca nu exista o singura rationalitate ce supravegheaza discursul filozofiei, si de aici, in sens coboritor, pe toate celelalte, spiritul semioticii nu e acela de a conchide ca, in cazul acesta, discursurile se pliaza exclusiv pe scopurile lor, pentru ca intre scopuri si discursuri se vor asterne niste logici √ argumentative, narative, enuntiative, figurative etc. √ pe care va trebui sa le aratam. Si aceasta cu atit mai mult daca limbajul nu e ultima dintre oglinzile naturii. Abandonind ordinea reprezentarii si intrind de-a dreptul in cea a lui a face si a putea, se va pune problema sa intelegem macar daca aceste interactiuni sint interdictii, ordine, amenintari, persuasiuni viclene, seductii abile sau ce sint ele.

Umberto ECO Interpretare si suprainterpretare,
Traducere de Stefania Mincu, editie ingrijita de Stefan Collini,
Editura Pontica, 2004, Constanta, 160 p.

Am dat copy&paste dupa articolul din Observator Cultural in ideea de a lega o discutie aici.E o problema fundamentala pt. orice om care scrie despre arta si chiar daca nu o sa stabilim nimic macar sa aflam niste pareri asupra subiectului.

[Serghei]

astazi, la 'idei in libertate' pe tvr cultural, h-r pata sta de vorba cu als despre... filme, what else?!

Cinefili,cinefagi,Jodorowsky,Rohmer,Godard etc.

O singura intrebare domnul Serban:ce este cinematograful?

[nume]

3. sunt un sustinator pana in panzele albe a lui gorzo care a scris candva ca woody e cel mai fain barbat...

Nu zau ? "In surasul sau plapand razbatea o barbatie mai mare decat a tuturor toreadorilor lui Heminghway". :hmm:

[Leonard]

faina emisiunea lu Patapievici (deºi n-am prins-o de la început). Felicitãri ALS! Mi-au dat de gîndit multe din ideile expuse. Mi-au plãcut explicaþiile despre Dreamers ºi despre memorie. Interesantã ideea cã devine mai plãcut sã revizitezi un loc decît sã-l vizitezi, fiindcã intervine amintirea, sau ceva de genul ãsta. La fel cu revizionarea unui film.
Totuºi, am o nedumerire, legatã de întrebarea lui Patapievici cu filmele comerciale americane gustate de majoritatea publicului, cînd tu pomeneai de Fellini ºi Bergman ºi pedagogia vizualã... cum se împacã astea cu Collateral, de exemplu? Cred cã nu te-ar mai fi luat în serios dacã ºtia cã þi-a plãcut filmul ãsta. Nu mai zic de Eternal Sunshine, care e cam la fel de comercial.

Regret nespus cã n-am prins emisiunea despre Woody Allen, unul din regizorii mei favoriþi. Se mai dã în reluare sau existã vreun transcript al emisiunii?
Sã amintesc favoritele mele, cã tot se poartã: sunt cam multe dar enumãr cîteva... Love and Death, Annie Hall, Hannah and her sisters, Everyone Says i love you (pe asta l-am vãzut de vreo 4 ori), Take the money and run, Deconstructing Harry, Sleeper...

[Alex Leo Serban]

pt leonard

nu, nu cred ca h-r p nu "m-ar fi luat in serios" daca pomeneam de 'eternal sunshine...' sau de 'collateral' - el imi cunoaste gusturile, stie ca nu sint un 'dogmatic al Autorilor'; probabil ca in febra discutiei nu s-a inteles ca NU pledez numai pt Cinema-ul unor alde bergman, fellini, etc: exista si un bun cinema hollywoodian, al 'bunilor meseriasi', pe care eu il gust & respect - atunci cind nu face concesii facilului.
sau tarantino: pur si simplu, n-a venit vorba... poate ar fi trebuit sa nuantez. my bad :oops:

pt serghei

cinematograful este acea arta care poate face ceea ce nu pot face toate celelalte - decit la un loc, si atunci acel loc este cinema

[Serghei]

pt serghei

cinematograful este acea arta care poate face ceea ce nu pot face toate celelalte - decit la un loc, si atunci acel loc este cinema

"Problema" este ca majoritatea oamenilor care au facut Cinema si-au antrenat spiritul in alte arte,Kurosawa,Greenaway,Lynch in pictura,Pasolini,Bertolucci in literatura,Eisenstein,WKW au fost ingineri si exemplele pot continua.Ei au migrat spre cinematograf,o forma noua si mai libere decat celelalte arte,insa trasaturi ale spiritului initial au ramas.Cinematograful lor are mai mult aerul unei mutatii intre ceea ce este fundamental cinematograf si spiritul lor.
Elementele de comparatie pt. aceasta idee sunt Truffaut si Fellini,Truffaut cinefagul prin excelenta,omul care si-a petrecut adolescenta in Cinemateca Franceza,omul care nu avea cunostinte tehnice,o cultura cinematografica care dapasea cu mult cultura celorlalte arte,si care,in consecinta,si-a bazat intreaga creatie pe imensa cultura cinematografica.Fellini si-a petrecut copilaria in cinematograful din Rimmini(povestind depsre copilaria isi aducea aminte de filmele lui Keaton si a lui Chaplin,de Garbo si Bogart),a intrat in lumea cinematografului pe usa din dos-fiind unul din scenaristi pt. Roma,oras deschis a lui Rossellini.Creatia celor doi e bazata in proportie de 95% pe cultura lor cinematografica.

Incursiunea asta a plecat de la extazierea lui H.R.P. in legatura cu Jodorowsky.Bineinteles ca un om ca H.R.P.,cu o cultura vasta,il aprecieaza pe Jodorowsky cu toate trimiterile lui culturale dar inclin sa cred ca Jodorowsky nu e chiar Cinema-am acasa 6 filme de Jodorowsky din care am vazut doar Holy Mountain si m-am linistit.Intrebarea era menita sa descopere daca merita pt un om interesat strict de cinema sa le vada si pe celelalte 5.

[Alex Leo Serban]

good point: 'holy mountain' is the best, dupa parerea mea...
am mai vazut si 'el topo', si 'santa sangre', concluzia: alejandro jodorowsky nu este cineast, ci un 'touche a tout' de geniu

uneori, insa, tocmai cei care nu sint aduc ceea ce trebuie unei arte ca sa nu se asfixieze in propriul ei mestesug - vezi si marguerite duras sau matthew barney.

[nume]

"m-ar fi luat in serios"

Nici un om intreg la minte nu te poate lua in serios cand pledezi pentru Collateral. :hmm:

cinematograful este acea arta care poate face ceea ce nu pot face toate celelalte - decit la un loc, si atunci acel loc este cinema

Proasta definitie.

[Ambra Blu]

Eisenstein,WKW au fost ingineri si exemplele pot continua.

Cred ca e a doua oara cind il faci pe WKW inginer, si confuzia mi se pare prea innobilatoare pentru ingineri. Ce stii tu e drept: WKW a terminat Hong Kong Polytechnic, dar cu specializarea in Graphic Design, care n-are nici o treaba cu ingineria. E ca cei care termina SNSPA si ies sociologi.

[Alex Leo Serban]

Nici un om intreg la minte nu te poate lua in serios cand pledezi pentru Collateral. :hmm:

Proasta definitie.

1. nu sint singurul care pledeaza pt el - au mai fost si aia de la oscaruri, si criticii francezi cei mai prestigiosi, si englezii, si..., si...; lumea e plina de oameni neintregi la minte care considera f. bun acest film - daca vrei sa te lupti cu toti ca sa-ti 'impui' minoritara ta parere, ce sa-ti zic: 'vast program' - vorba generalului de gaulle ...
2. definitia mea e 'proasta'? ok, dar macar are avantajul ca exista! tu ai una? then deliver... (eu imi pregatesc the ammunition )

[nume]

1. daca vrei sa te lupti cu toti ca sa-ti 'impui' minoritara ta parere

Efortul unei "lupte" e demn de cauze mai bune. Am alte smecherii de bibilit, mult mai importante si mai productive. Faza asta cu cinematograful incepe incet, incet sa ma plictiseasca.

2. definitia mea e 'proasta'? ok, dar macar are avantajul ca exista! tu ai una? then deliver... (eu imi pregatesc the ammunition )

Eu deja mi-am postat definitia, p-aici pe undeva.

[Serghei]

Cred ca e a doua oara cind il faci pe WKW inginer, si confuzia mi se pare prea innobilatoare pentru ingineri. Ce stii tu e drept: WKW a terminat Hong Kong Polytechnic, dar cu specializarea in Graphic Design, care n-are nici o treaba cu ingineria. E ca cei care termina SNSPA si ies sociologi.

Nu e vorba de nici o confuzie,e drept ca un cititor neavizat ar face o confuzie,totusi faptul ca Graphic Design tine de Politehnica si nu de Arte inseamna ca in curriculum-ul de obiecte studiate sunt si niste ramuri de matematica(presupun,nu stiu,nu m-a interesat).Faptul ca e inginer(lucru scris probabil pe diploma) e besides de point,ceea ce e important e ca a terminat Graphic Design.In consecinta se poate observa la WKW o importanta sporita acordata decorurilor si in special culorii(lucru pregnant in 2046).
Toate bune si frumoase numai ca mergand si pe definitia data de ALS ceea ce e fundamental cinematografic e dinamica,iar decorurile si culoarea sunt parametri statici.Intrebarea este daca WKW a dat atata importanta unor parametri statici incat dinamica filmului devine un lucru secundar.

P.S.Problema e mai degraba de ordin teoretic decat practic,am vazut de 3 ori 2046 si filmul se misca bine.Totusi pt. mine culorile sunt prea violente.

[notorious]

@nume

ceea ce a dat ALS este undeva intre o definitie si o maxima. desi el spunea ca maximele l-au preocupat mai mult in 'prima parte a carierei'... :huh:

[Serghei]

Pt. oamenii interesati de Eros.Transcript dupa un articol din NYTimes.

"Eros" is a trilogy - given the subject, perhaps it would be better to say a ménage �* trois - of short films dealing, sometimes obliquely, sometimes more directly, with sex. For the three filmmakers involved, Wong Kar-Wai, Steven Soderbergh and Michelangelo Antonioni, this is hardly a new area of concern.

Mr. Wong, most recently with "In the Mood for Love" and the forthcoming "2046," confects lavish, gorgeous tableaus of yearning. He has become one of contemporary cinema's great sensualists. Mr. Soderbergh, director of one of the best-known movies with the word sex in the title ("sex, lies and videotape"), has a more detached, analytical sensibility, but like Mr. Wong he often approaches the act of filmmaking itself with palpable ardor. And then there is Mr. Antonioni, now in his 90's, who reinvented the language of film eroticism while his two collaborators were still in diapers.

The producers of "Eros" conceived the project in part as an homage to Mr. Antonioni, whose name is also the title of the film's languorous theme song, performed in Italian by the Brazilian singer Caetano Veloso. The song, accompanying interstitial drawings (by Lorenzo Mattotti) that depict lovers in various postures of bliss, meditates on the paradoxical nature of love, which is described as a "useless window." Those words suit "Eros" as well; lovely though it is to look at, it does not reveal very much.

Sampling the works of three prominent directors in one sitting may be what gives anthology films like this one their appeal, but the experience is often more frustrating than fulfilling. (I leave it to you to supply the appropriate sexual metaphor). The only selection in "Eros" that works on its own terms is the first one, "The Hand" (directed by Mr. Wong), in part because it seems perfectly continuous with his other work. Like "In the Mood for Love" and "2046," "The Hand" takes place in Hong Kong in the early 1960's, a milieu of heavy rain, long corridors and beautiful silk sheath dresses.

As if to embrace his reputation as a couture fetishist, Mr. Wong has turned clothing into an explicit sexual metaphor. His hero (Chang Chen) is an apprentice tailor whose main client is an imperious call girl played by Gong Li. At their first meeting, after noting that a man in his profession without sexual experience can hardly be expected to understand how to dress a woman, she initiates him, in a scene that is erotically charged without being terribly explicit.

Working with his longtime cinematographer Christopher Doyle, Mr. Wong uses color and composition to collapse the distance between the senses. Often, you don't quite know what you are seeing, but you swear you can feel the texture and temperature of the bodies on screen.

"Equilibrium," Mr. Soderbergh's contribution, is decidedly cooler, though it shares cinematic luxuriance with "The Hand." Working with his favorite cinematographer - himself, under the pseudonym Peter Andrews - Mr. Soderbergh moves from undulating blue to rich, silvery black-and-white. The loveliness of the filmmaking, though, is almost too much for the story, an arch, hermetic joke about a 1950's advertising executive (Robert Downey Jr.) on a visit to his psychiatrist (Alan Arkin).

The actors are fun to watch and listen to, though their anxious, distracted communication could not be more distant from the wordless longing between Mr. Chang and Ms. Gong. What "The Hand" and "Equilibrium" do have in common is not desire but a fascination with how film can manipulate the experience of time. Mr. Wong's film, sliding over what does not concern the connection between his two main characters, condenses years into moments; Mr. Soderbergh, watching the clock, folds different layers of reality into a single short span.

More than anything else, it may be this concern with time that links Mr. Wong and Mr. Soderbergh with their master, Mr. Antonioni, who arguably did more to change the way moviegoers experience temporality than any other single director. His great trilogy of the 1960's - "L'Avventura," "La Notte" and "L'Eclisse" - are famously slow and elusive, their stories untethered from the conventions of beginning, middle and end.

"The Dangerous Thread of Things," his portion of "Eros," evokes those films in a way that verges on parody. A bored couple (Christopher Buchholz and Regina Nemni), living in a stone tower near a lake in Tuscany, wander through the landscape, bickering in post-synchronized Italian to the occasional accompaniment of tinny pop songs. They drive to a restaurant in their blue Maserati, and catch sight of a beautiful neighbor on horseback (Luisa Ranieri).

The man goes to visit her in her stone tower, and they exchange portentous remarks ("I hope you can handle my chaos." "What kind of chaos?" "Total chaos.") While she engages in some solitary foreplay on her bed, he stands on the roof, admiring her weathervane. Then they make love, and afterward the two women, both naked, encounter each other on the beach.

The effect is somewhere between a Mad magazine satire and a Maxim photo spread, but "The Dangerous Thread of Things" at least shows that Mr. Antonioni still has a lively eye, which he is content to train on picturesque landscapes and beautiful actresses. And why complain? As an old master, perhaps he has earned the right to be something of a dirty old man.

[Alex Leo Serban]

PROMO:

miine, la emisiunea 'fotograme', o discutie cu radu muntean si razvan radulescu dspr proiectul lor - un lungmetraj de fictiune cu actiunea plasata in timpul 'lovilutiei'...

ca si-n cazul emisiunii cu nae c. & andrei g. dspr woody a., a iesit cu ceva scintei in departamentele regulatoare ale tvr culturalului: s-a considerat ca se ia la misto mareata 'revolutie'

macar nu s-a pus bulina rosie cu 'ap'...

[nume]

PROMO:

miine, la emisiunea 'fotograme', o discutie cu radu muntean si razvan radulescu dspr proiectul lor - un lungmetraj de fictiune cu actiunea plasata in timpul 'lovilutiei'...

ca si-n cazul emisiunii cu nae c. & andrei g. dspr woody a., a iesit cu ceva scintei in departamentele regulatoare ale tvr culturalului: s-a considerat ca se ia la misto mareata 'revolutie'

macar nu s-a pus bulina rosie cu 'ap'...

Sunt curios ce rating ai .... cred ca nu sari de 0,1 %

[cherryblossom]

nume, in general emisiunile pe teme culturale au ratinguri care tind catre zero absolut... asta nu inseamna ca ALS are vreo vina, ci ca Romania e o tara de bizoni...

[nume]

nume, in general emisiunile pe teme culturale au ratinguri care tind catre zero absolut...

Multumesc pentru pretioasa informatie. Am sa-mi notez undeva.

[cherryblossom]

heheheeeeeee... ai vrut sa fii rau?

[nume]

"Taca-ti fleanca si canta!
de Dorin Tudoran
... Kazan a fost declarat un paria si crucificat.
Pentru Premiile Oscar, arta filmului este mai mult un pretext. In realitate, mecanismul ce misca deciziile Academiei este politichia.

Sunt putine arenele in care imbecila (in)corectitudine politica se imbina mai bine cu spiritul de gasca decat spectacolul prefatat de doua paparude – Joan (mama) si Melissa Rivers (fiica). In acest an, rolul de prezentator i-a fost daruit unui mascarici – Chris Rock. Dupa ce a sters podeaua cu George W. Bush, lucru ce nu a surprins pe nimeni, scalambaul a deschis tirul impotriva unor actori importanti. A fost nevoie de interventia lui Sean Penn pentru ca dulaul sa fie pus cu botul pe labe.

Motivele discutate public pentru care Martin Scorsese nu a primit niciodata un Oscar nu sunt nici singurele, nici cele mai importante. Newyorkez, Scorsese nu a fost niciodata "the cup of tea" al celor din Los Angeles. Acceptand, in 1999, sa inmaneze, impreuna cu un alt newyorkez, Robert De Niro, Premiul pentru intreaga opera titanului Elia Kazan, in fata unei asistente din care o jumatate nu s-a ridicat de pe scaun si nu a aplaudat, in semn de protest, sansele lui Scorsese la un Oscar au devenit aproape nule. Dupa ce a confirmat simpatiile comuniste ale unor oameni de film aflati pe listele negre ale autoritatilor federale si apartenenta altora chiar la un partid comunist, Kazan a fost declarat un paria si crucificat. Daca ar fi facut acelasi lucru impotriva unor simpatizanti nazisti ori membri ai vreunui partid fascist, ar fi devenit un erou.

Ca anul acesta Scorsese nu a luat Oscarul nu e o nedreptate, caci Million Dollar Baby e un film extraordinar, dar cand Gangs of New York a fost ras cu sange rece si cu el un actor genial ca Daniel Day-Lewis, s-a vazut ce pot face oamenii de arta deveniti comisari politici. Cu cateva zile inainte de decernarea acelor Oscaruri, mirosind ce se pregateste, regele interviurilor, Larry King, l-a invitat pe Scorsese la un talk-show. Ajungand la Daniel Day-Lewis, Larry King i-a spus lui Scorsese cam asa: "Daca nici el nu va lua Oscarul, chiar nu vad cine si pentru ce ar putea lua un Oscar pe lumea asta". Scorsese a zambit cu o resemnare de-acum istorica. Oscarul a revenit unui actor foarte bun, dar nici pe departe de talia lui Day-Lewis.

Halle Barry a luat si ea Oscarul pentru un film in care a gemut cam trei, patru minute intr-o partida de amor. Si atat. La aceeasi editie, Denzel Washington, altfel un actor foarte bun, lua Oscarul, desi nici pe departe pentru cel mai bun rol al sau ori pentru cel mai bun rol principal din filmele acelui an. Halle Barry avea sa ne si spuna in spiciul ei de multumire – unul despre rasa, nu unul despre arta – cam de ce meritasera ea si Washington Oscarurile in acel an.

Politica murdara a Oscarurilor nu va inceta, atata vreme cat va primi o mana de ajutor chiar de unde nu te astepti. Unul dintre cei mai ocoliti actori de catre politicienii oscarezi a fost un alt genial – Peter O’Tool. Pentru a drege busuiocul unei editii a Oscarurilor, lui O’Tool i s-a dat un Oscar onorific. Jignit si intelegand ce se vrea prin acest premiu, britanicul a raspuns initial cum se cuvine – a refuzat premiul si a explicat cu umor ca de nu a fost capabil sa ia pana la acea varsta un Oscar pentru interpretare, inseamna ca mai are mult de lucru pana la a merita unul pentru intreaga activitate. Pana la urma, a cedat demersurilor de toate felurile si s-a prezentat sa-si ia premiul. Mare tristete!

Asa cum jocurile politice nu pot fi tinute in frau decat de oamenii politici, murdara politichie a Oscarurilor nu poate fi exorcizata decat dinauntrul lumii filmului. Dar mintile de celuloid ale activistilor politici de la Hollywood sunt programate pe lunga durata. Gandindu-ma ca ei doresc sa controleze si scena politicii adevarate, ma intreb daca nu cumva exista o doza de dreptate in cartea Laurei Ingraham, intitulata Shut up & Sing (Taca-ti fleanca si canta). Ma grabesc sa reascult Somewhere Over the Rainbow cu Barbra Streissand, ca de activista politica ce raspunde la acelasi nume mi-e lehamite. "
J.N.