Scorpia cinefiscalitatii
Join Date: Jun 2009
Posts: 4,621
|
Cine are nevoie de cronica de film?
Ana-Maria Onisei
Doi critici, Anca Grădinariu şi Irina Margareta Nistor, un cinefil – scriitoarea Ana Maria Sandu – şi regizorii Andrei Ujică şi Nae Caranfil analizează starea cronicii de film. Cele trei perspective conturează dimensiuni-le diferite ale receptării unui film, dar şi felul în care critica se transfor-mă în funcţie de mediu şi de cititori. Regizorii vorbesc, pentru prima dată, despre impactul unei cronici de film asu-pra propriilor producţii.
Despre propriile nemulţumiri în ceea ce priveşte starea cronicii de film, Anca Grădinariu opinează că aceasta a devenit din ce în ce mai „puţină". „Evident, nu e vina ei, ci a vremurilor, a directorilor de ziare, a economiei etc. Astăzi se cere mai mult un Reader's Digest, un verdict în 500 de caractere sau mai puţin -140 ar fi ideal. Nu vi se pare ciudat că avem un cinema atât de exportat şi de premiat, dar nicio revistă de specialitate cu distribuţie naţională?", întreabă, retoric, criticul de film. Grădinariu vorbeşte şi despre o redefinire a profesiei în termenii crizei economice, decupând cazul lui Todd McCharty de la „Vanity Fair" - printre cei mai vechi şi respectabili critici de film - care a fost, recent, concediat. „Revista foloseşte acum doar freelanceri: asistăm la dispariţia criticii de film ca profesie full time, adică acel jurnalist plătit decent să vadă filme şi să scrie in extenso despre ele - nu să facă asta ca un hobby - şi să meargă pe la festivaluri pe banii revistei, ca să-şi păstreze subiectivitatea nealterată şi, în acelaşi timp, să nu poată fi acuzat de parti pris-uri".
taguriandrei ujică Nae Caranfil cultura cronica de film Ana Maria Sandu, cinefil şi scriitor, deplânge şi ea lipsa unei publicaţii de profil. „Nu există o revistă de film viabilă şi de notorietate în momentul de faţă. Aşadar, cronicarilor de la cotidiene, situri de ştiri, reviste culturale le revine rolul de a face recomandările cinematografice".
Una dintre explicaţiile pentru inexistenţa unei reviste de gen, dar şi a unor cronici de mari dimensiuni este pusă pe seama reconfigurării obiceiurilor de lectură. „Critica de film n-a influenţat niciodată masele, ci s-a adresat dintotdeauna unui grup restrâns de pasionaţi. Acum, acel grup e poate mai mic, pentru că există din ce în ce mai puţini dispuşi să citească articolele dincolo de titlu", explică Anca Grădinariu. „În epoca unor cicluri de atenţie din ce în ce mai scurte, nu mai există răbdare pentru ceva construit care să nu conţină direct un verdict - e mişto, e naşpa", adaugă criticul. Totuşi, spune Grădinariu, „un critic de film mai are încă puterea să trimită nişte oameni la un film bun şi neglijat, la o descoperire, la o peliculă arthouse sau independentă, dar nu va putea împiedica niciodată masele să vadă un blockbuster infect". Pe de altă parte, în comparaţie cu critica literară, critica de film stă mai bine, consideră Ana Maria Sandu: „Nu eşti nevoit să citeşti o pagină întreagă de revistă şi să nu-ţi dai seama dacă respectivului i-a plăcut sau nu cartea despre care scrie. Criticii de film sunt mai pasionali, ceea ce e bine".
Critica tradiţională şi puterea internetului
O dublă perspectivă deschide Irina Margareta Nistor, analizând cronica de film a trecutului şi reacţiile pe care le stârnea şi propunând o distincţie între „artă" şi „informaţie". „În plin mileniu 3, e complicat cu cronica de film. Oricine fireşte că îşi poate spune părerea pe internet, dar ar trebui să existe şi un anumit discernământ în a alege între părerea unui simplu spectator şi cea a unui expert, calitate pe care o poţi dobândi văzând filme, cu pasiune, dar şi citind mult despre subiect, dând o părere originală şi avizată, dacă se poate cu umor şi nu cu încrâncenare, cu o ironie, două şi mai ales cu o situare în context." Criticul readuce în atenţie o „stare de graţie" a trecutului, pierdută şi nerecuperată. „Regret teribil cronicile lui D.I. Suchianu sau Catrinel Oproiu. Faptul că apăreau în «România Literară» sau «Contemporanul», săptămânale cu ştaif, şi asta conta enorm, ca şi ideea că se publicau în aceeaşi zi, pe aceeaşi pagină, creând un fel de dependenţă plăcută. Le aşteptai cu nerăbdare şi le preţuiai. Nu erau pretenţioase, ca să umilească cititorul sau să le citească mereu cu dicţionarul alături, erau fermecătoare, şi ce-i drept nu putea nimeni să intervină pe internet şi să-şi verse tot veninul, în caz că nu era de acord cu părerea specialistului." Irina Margareta Nistor mai spune şi că „lipsa de respect pentru profesionişti, ca de altfel pentru toată lumea, va ucide şi cronica de cinema". „Libertatea, inclusiv cea de expresie, ar fi trebuit predată în şcoli de profesori care să nu fie desconsideraţi, ci admiraţi."
Două bloguri de film în top „Time" 2010
Influenţa mediilor asupra publicului, dar şi puterea unui critic de film versus cea a unui blogger, care, deşi uneori nespecializat, poate crea un curent de opinie în ceea ce priveşte un film, Ana Maria Sandu mărturiseşte: „Nu-i citesc pe cei mai mari bloggeri. N-am timp. Am însă câţiva critici pe care-i citesc cu plăcere. Îmi pare rău că Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban nu mai scriu decât foarte rar. Îmi mai plac Adela Marcov, care are un blog şi Cristi Luca, tocmai pentru că vin din cu totul altă zonă".
La nivel internaţional, într-un top al revistei „Time", pe lista celor mai populare bloguri ale lui 2010 se numără două care au legătură directă cu lumea filmului - Roger Ebert's Journal şi Deadline Hollywood. Chiar dacă, aşa cum punctează Anca Grădinariu, ele nu sunt neapărat o altă formă de a scrie cronică de film, ci doar un alt unghi de a privi subiectul „film". „Cel al lui Roger Ebert, un erou personal, o legendă vie americană şi singurul critic care a luat vreodată un Pulitzer, reuşeşte să adune 120 de milioane de vizitatori unici pe an, pentru că Ebert, un adevărat umanist, scrie superb, iar posturile lui de pe blog sunt unele dintre cele mai inteligente, mai stimulante şi mai emoţionante mostre de jurnalism pe care le poţi citi online. Deadline Hollywood e site-ul celei mai mari gossipeze hollywoodiene, Nikki Finke, una dintre puţinele care are informaţii hot la prima mână", precizează Grădinariu.
Irina Margareta Nistor e de părere că în ecuaţia receptării, întotdeauna e importantă şi personalitatea publicului. „Publicul nostru în general suferă de orgolită. Nu acceptă părerea altora decât dacă e identică în raport cu cea personală".
"Criticii se comportă mai degrabă ca în celebra scenă a lui Kubrick: «I am Spartacus»,«I am Spartacus», «I am Spartacus...», ridicându-se rând pe rând ca să spună despre un film: «Acesta este un lucru de valoare»."
Andrei Ujică regizor
"Nu ştiu cine are nevoie de film românesc, dar criticii români de film nu par să aibă nevoie de Nae Caranfil."
Nae Caranfil regizor
Andrei Ujică: „Un singur critic nu mai poate decide soarta unei opere"
Cât şi cum a influenţat vocea unui critic ca Jim Hoberman, care a scris despre filmul dumneavoastră, destinul „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu"?
Nu mai trăim de mult în epoca în care un singur critic putea decide soarta unei opere. Ultimul exemplu cu adevărat convingător în acest sens provine din literatură şi este acela al lui Anatole France, care, la începutul secolului trecut, exasperat de enormul succes pe care îl avea proza împănată de panseuri ieftine a lui George Ohnet, i-a mustrat aspru într-un articol pe francezi că citesc o astfel de făcătura, obţinând efectul că dintr-o dată cărţile respective au rămas neatinse în rafturile librăriilor şi pe tarabele chioşcurilor. Asta este ca şi cum astăzi, să spunem, Andrei Pleşu, după ce şi-ar încheia perioada de studiu pe care o dedică postului OTV, i-ar certa cum trebuie pe români că se pot uita în numar atât de mare la aşa ceva, şi de a doua zi Dan Diaconescu ar rămâne fără telespectatori... Nu, în cinematografie, care prin natura mediului e o arta globală, criticii se comportă mai degrabă ca în celebra scenă a lui Kubrick: „I am Spartacus", „I am Spartacus", „I am Spartacus...", ridicându-se rând pe rând ca să spună despre un film: „Acesta este un lucru de valoare". De la Cannes la New York, de la Toronto la Londra, de la Sydney la Rio de Janeiro, de la Buenos Aires la Bucureşti. Este ritualul consfinţirii repetate a acelui paradox miraculos, potrivit căruia oamenii deştepţi sunt în acelaşi timp puţini şi mulţi.
Nae Caranfil: „O cronică cinematografică n-are cum să fie o fişă clinică"
V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de cronicile la filmele dumneavoastră?
A vehicula conceptul de „dreptate" legat de critica de film e un sport periculos. Tentaţia e mare căci, ca majoritatea cineaştilor, sunt şi eu sensibil la orice cuvinţel care nu mă mângâie în sensul blănii. Dar atâta vreme cât consider că filmele mele au nu numai drept, ci şi „dreptate" să existe, atunci şi cronicarii au „dreptate" să scrie despre ele cum doresc. Cum poţi nedreptăţi un film când scrii despre el? Într-un singur fel: scriind altceva decât ce crezi în mod sincer. Personal, mi se pare că există destulă penurie de independenţă a opiniei în critica noastră de film, dar la urma urmei criza, chiar şi în acest domeniu sensibil, e mondială. Pentru mine o cronică cinematografică nu trebuie şi n-are cum să fie o fişă clinică a sănătăţii filmului, ci un obiect de artă în sine; din acest punct de vedere, oricât de tare m-aş despărţi în gusturi de cutare critic, îl voi aprecia totuşi în măsura în care scriitura lui mă convinge stilistic. Dar recent m-a întristat nu o cronică anume, ci întregul supliment al revistei „Dilema Veche" pe tema „Filmul românesc - cine are nevoie de el?" În vreo duzină de articole ce dezbat subiectul (şi care sunt departe de-a fi de duzină, fiind semnate de unele dintre cele mai importante nume ale breslei) nu se face nici cea mai pasageră referire la vreun film de-al meu. Nefiind minimalist, sunt de-a dreptul inexistent. Nici măcar muzica filmelor mele nu este menţionată în articolul ce dezbate exclusiv subiectul muzicii de film, deşi prezenţa mea auctorială în acest domeniu e mai vizibilă decât la alţi realizatori. De unde trag o concluzie taxabilă, evident, de orgoliu exacerbat, căci cineaşti suntem: nu ştiu cine are nevoie de film românesc, dar criticii români de film nu par să aibă nevoie de Nae Caranfil.
|