Ingmar Bergman

[Alex Leo Serban]

decit sa spui timpenii dspr un mare autor, mai bine sa fii offtopic...

[aayana]

Am revenit dupã ce am vãzut mare parte dintre ele. Persona este genial, trebuie vãzut de mai multe ori, la fel ºi Cries and Whispers.
ªi dupã ce am rezolvat problema cu subtitrarea la Fragii sãlbatici pot spune cã este un film de nota 10 ce meritã vãzut iar ºi iar.
Tocmai aceasta este una dintre calitãþile lui Bergman, din cauza simbolurilor ºi a existenþialismului, la fiecare vizionare descoperi ceva nou ºi eºti cu atât mai fascinat.

[ricutza]

am revazut azi Persona, asta dupa ce luni revazusem Reconstruction. si mi se par atat de asemanatoare...e incredibil!amandoua se joaca cu dimensiunile cinematografului, denunta manipularea si ne fac sa ne intrebam ce se intampla cu noi in procesul vizionarii.
Avand in vedere ca de cand am vazut Sang d'un poete am in cap replica: "The mirrors should reflect more on the images they send back", ma tot gandesc ca Persona ne poate face sa ne intrebam ce se intampla cu noi in momentul in care relationam atat de mult cu un primplan dintr-un film. Povestea baiatului care managie fata imensa de pe ecran, e lasata oarecum la libera explorare a spectatorului, dar daca totusi ce se intampla cu Alma, se intampla cu sufletul nostru?
cat de aberanta ar fi de fapt interpretarea ca Alma este spectatorul iar Elizabet vedeta de pe ecran?

[Bogie]

Orson Welles:

"I have this terrible sense that film is dead – that it's a piece of film in a machine that will be run off and shown to people. That is why, I think, my films are theatrical, and strongly stated, because I can't believe that anybody won't fall asleep unless they are. There's an awful lot of Bergman and Antonioni that I'd rather be dead than sit through. For myself, unless a film is hallucinatory, unless it becomes that kind of an experience, it doesn't come alive. I know that directors find serious and sensitive audiences for films where people sit around peeling potatoes in the peasant houses – but I can't read that kind of novel either."

Bergman on Orson Welles

"For me he's just a hoax. It's empty. It's not interesting. It's dead. Citizen Kane, which I have a copy of- is all the critics' darling, always at the top of every poll taken, but I think it's a total bore. Above all, the performances are worthless. The amount of respect that movie's got is absolutely unbelievable."

Question: How about The Magnificent Ambersons?
Bergman: Nah. Also terribly boring. And I've never liked Welles as an actor, because he's not really an actor. In Hollywood you have two categories, you talk about actors and personalities. Welles was an enormous personality, but when he plays Othello, everything goes down the drain, you see, that's when he's croaks. In my eyes he's an infinitely overrated filmmaker.

Bergman on Michelangelo Antonioni

"He's done two masterpieces, you don't have to bother with the rest. One is Blow-Up, which I've seen many times, and the other is La Notte, also a wonderful film, although that's mostly because of the young Jeanne Moreau. In my collection I have a copy of Il Grido, and damn what a boring movie it is. So devilishly sad, I mean. You know, Antonioni never really learned the trade. He concentrated on single images, never realising that film is a rhythmic flow of images, a movement. Sure, there are brilliant moments in his films. But I don't feel anything for L'Avventura, for example. Only indifference. I never understood why Antonioni was so incredibly applauded. And I thought his muse Monica Vitti was a terrible actress."

Bergman on Godard:

I've never gotten anything out of his movies. They have felt constructed, faux intellectual and completely dead. Cinematographically uninteresting and infinitely boring. Godard is a fucking bore. He's made his films for the critics. One of the movies, Masculin/Féminin, was shot here in Sweden. It was mindnumbingly boring.

Bergman On Francois Truffaut:

I liked Truffaut a lot, I've felt a lot of admiration for his way to address the audience, and his storytelling. La nuit américaine is adorable, and another film I like to see is L'enfant sauvage, with its fine humanism.

Bergman on Andrei Tarkovski

Late one evening in 1971, Bergman and his friend and director Kjell Grede by pure coincidence stumbled upon a copy of Andrej Rubljov in a screening room at Svensk Filmindustri. They saw it without any subtitles. He ranks it to be one of his most startling and unforgettable movie experiences ever

Bergman on modern America cinema

Among today's directors I'm of course impressed by Steven Spielberg and Scorsese, and Coppola, even if he seems to have ceased making films, and Steven Soderbergh - they all have something to say, they're passionate, they have an idealistic attitude to the filmmaking process. Soderbergh's Traffic is amazing. Another couple of fine examples of the strength of American cinema are American Beauty and Magnolia.

Well, parerile mele coincid destul de mult (I hate the Welles).

Off-topic: 6 ani de cinemagia pt mine; ce tanar si naiv mai eram.

[Serghei]

Well, parerile mele coincid destul de mult (I hate the Welles).

Orice regizor,oricat ar fi de mare,face filme bune si filme mai putin bune.Fiecare are nevrozele si stilul lui.Pe undeva e normal ca unul sa disconsidere munca altuia,pentru ca nu ar face filmele celuilat.Cat despre Welles,numai ca influenta e unul din numele mari ale cinematografului iar Citezen Kane e in topurile criticilor,regizorilor,etc dintr-un motiv-e atat de bun.

Pana la urma,vorba aia...to each it's own.

[illotempore2002]

Am vazut ieri The seventh seal. Mai, voua chiar v-a placut filmul asta?

Mi e pare de o naivitate induiosatoare. Personajul principal, un cavaler medieval, are un discurs si niste intrebari de toata jena. To filmul nu face decat sa filosofeze ieftin, afirmand umatoarele lucruri; Dumnezeu sta ascuns in intuneric, vreau sa-l ating pe Dumnezeu, de ce oare nu-mi vorbeste? Cum sa cred in el daca nu mi se arata? Literalmente, astea sunt intrebarile lui.

WTF, intrebari de scoala generala, filosofie de suburbie. Pur si simplu nu pot sa cred ca un regizor atat de mare poate fi atat de lipsit de subtilitate si de capacitatea de a nuanta.

Nu zic ca prezenta mortii persnificate intr-un teribil jucator de sah nu mi-a placut. Imaginea e foarte faina iar actorul care joaca Moartea foarte sumbu, credibil, morbid. Doh!

Am ras la prostioara aia de secventa in care grupul de calatori prin padure se minuneaza de cat de linistiti sunt copacii, they are unusually still doar ca pe chipurile lor si pe carutze si cai se vad umbrele copacilor care se misca foarte nervos chiar.

Film simplist, idee simplista, omul care nu poate scapa de destin, de moarte, wow, m-a dat pe spate, si dupa toate astea, mai este si prost povestit.

[illotempore2002]

Bremen,

Ti se pare normal sa ridici problema Divinitatii intr-o forma atat de caraghioasa intrebandu-te, ca un tampit, de ce sta Dumnezeu ascuns in intuneric? De ce nu poti pune mana pe el?
Intentiile autorului dunt laudabile dar modul in care se exprima e de un caraghios penibil. Tu daca ai fi un regizor rafinat, de talia lui bergman, asa ai ridica problema la fileu?

[illotempore2002]

Crezi ca asta poate functiona ca scuza, in contextul in care in anii '50 se faceau filme ca 400 Coups (la numai 2 ani dupa Seventh Seal), sau 12 angry men, Asphalt Jungle, Vertigo? Filme de bun simt, subtile, incitante?

Si nu se convine cel mai adesea ca un film este cu atat mai bun cu cat, indiferent de cat timp trece peste el, isi pastreaza macar partial relevanta, adevarul si conexiunea cu tine ca spectator? Daca tu spui ca vechimea e o scuza inseamna ca admiti ca la ora actuala filmul nu mai face fatza prezentului.


Dar de ce, de ce Doamen, nu iti arati fata sa te pot atinge? Sa pot crede in tine?

[Judex]

@Illo
Ia ma, citeste:
http://www.nistea.com/eseuri/gheorgh...ar-bergman.htm

[illotempore2002]

Lasind gluma la o parte cred ca este normal sa te inrebi daca exista Dumnezeu ,unde este ,s.a.m.d. Exista chiar in Biblie personaje care se lamenteaza ,urla si- l implora pe Dumnezeu sa se arate ,sa se explice.Iov ar fi cel mai bun exemplu dar mai sunt si altii (profeti precum Isaia sau Ieremia ).Cit despre Bergman in anii '50 sa nu uitam ca lumea lui tocmai trecuse printr-un razboi mondial si optimismul din secolul al 19-lea palise in fata grozaviilor la care se dedase civilizatia occidentala.Deci parabola cu cavalerul care se intoarce descumpanit din cruciada nu mai pare asa fortata.Si el se intorsese din tinuturi groaznice sperind sa gaseasca pace insa gaseste o Europa pustiita de molimi si alte nenorociri.

Dar sunt de acord ca omul chinuit de interogatii fata de Divinitate este interesant de analizat, e o tema foarte fertila, nu neg asta doar ca ma frapeaza simplitatea in care se prezinta acest cavaler medieval. Simplitatea monologului lui prostesc, pur si simplu ma deranjeaza nivelul inferior la care se afla credinta lui. Imi vine parca sa ii raspund bai fraierule, a crede e un act personal interior, nu trebuie sa il atingi pe dumnezeu pe pulpa ca sa fii convins ca exista ca daca ar fi tangibil ar crede toata lumea in el pur si simplu, idiotule, si nu s-ar mai ridica problema credintei. Nu mai zic ca e de-a dreptul tamapit omul, nu e nici macar asta o problema ci infantilismul sau mental.

Nu mi se pare fortat personajul prin faptul ca e un cavaler medieval, devreme ce asta e contextul istoric la care se opreste ochiul iscoditor si subtil al lui Bergman, evul mediu, in vremea cruciadelor. E chiar ok tema, ofertanta, molima neagra cae bantuie Europa, mana in mana cu Moartea care bantuie pe urmele cruciatului. It's fine with me, dar sa taca naibii din gura.

Pur si simplu filmul nu face fata testului timpului.

Prefer sensibilitatea si rafinamentul psihologic al Sarabandei lui Bergman decat grosolania asta vomitiva despre religie.

[illotempore2002]

.Pai ce facem acum ori e Bergman prea fanat ori prea modern si si de neinteles ? Daca la inceput pare prafuit lasa ca si-a scos pirleala Bergman in anii' 60-'70 cind a devenit mai modern decit toti modernii Poti fi un mare artist folosind mijloace ( aparent ) prafuite .Exemple recente :Cronenberg cu ''A History of Violence "' un film ''cuminte'' dupa toate balele si secretiile ce-i caracterizau filmele ;la fel pot sa zic de Lynch cu ''The Straight Story ''

Da, sunt de acord ca si-a scos parleala mai tarziu cu alte filme (mi-a placut foarte mult Sarabanda) doar ca acum vorbeam de Seventh Seal in sine, nu tineam musai sa-l compar cu alte filme ca sa-l scot pe Bergman

[illotempore2002]

Ce zice Roger Ebert de la Suntimes?

Perhaps that is why it is out of fashion at the moment. Long considered one of the masterpieces of cinema, it is now a little embarrassing to some viewers, with its stark imagery and its uncompromising subject, which is no less than the absence of God.

http://rogerebert.suntimes.com/apps/...401010358/1023

[Judex]

Ok, deci tu contesti componenta estetica a discursului cinematografic, invocand desuetudinea tehnicii interpretative. Fa un remake!

[Windom]

E simplitate si naivitate in intrebarile alea intr-adevar dar perioada in care se desfasoara actiunea filmului era una dominata de simplitate si naivitate. Nu trebuie sa o raportezi la gindirea noastra moderna. Bergman se afla el insusi intr-o criza spirituala in acea perioada, era de parere ca lumea a fost prinsa in ghearele raului absolut reprezentat de bomba atomica pe care o considera echivalentul molimii negre din Evul Mediu.
Daca stai bine si te gindesti, pina la urma toate intrebarile ce au legatura cu religia au un grad mai mare sau mai mic de naivitate in ele...

[illotempore2002]

Totusi, Tarkovski isi ridica intr-un mod mai nuantat problema, te pune si pe tine ca spectator in dubiu si macar nu-ti vine sa razi, are o anumita sobrietate in fata careia simti nevoia sa fii politicos.

[ricutza]

Pur si simplu filmul nu face fata testului timpului.

asta e in general problema filmelor europene.

[fake_hippie]

Eu unul apreciez felul (aparent) naiv in care se pune problema in A saptea pecete. Actiunea se desfasoara in Evul Mediu, nu te puteai astepta de la un cavaler medieval sa porneasca discutii docte despre Dumnezeu. Odata acceptat acest aspect, vizionarea filmului a devenit o placere tocmai datorita perspectivei alese. De altfel, filmele lui Bergman nu se caracterizeaza prin dialoguri foarte complexe, ci tocmai prin exprimarea directa si cu simplitate a ideilor si sustinerea acestora prin impletirea tututor mijloacelor aflate la dispozitia sa: imagine, montaj, miscarea camerei, sunet etc. "Combinatia" astfel obtinuta e mai puternica decat o mie de eseuri despre existenta lui Dumnezeu sau despre altceva, tocmai pentru ca spectatorul interiorizeaza mesajul. Daca stilul lui te atinge sau nu, asta e alta problema, for me it hit the spot, the soft one.

Vad ca nu a amintit nimeni de Izvorul fecioarei (Virgin Spring) - sau mi-a scapat mie postarea respectiva. Oricum, un film simplu, un basm transpus pe ecran, poate lent si eventual plictisitor pentru unii, insa nu si pentru mine... Scena cu copacul nu o voi uita prea curand.

[zeno.marin]

Am avut impresia unei piese de treatru profund dramatizate, cu imagini coplesitor de lungi, cu alternante zi-noapte imperceptibile, dar surprinzatoare in acelasi timp. Ce m-a impresionat? Lumina. Luminile sunt "negre", dar cu contururi clare si cu contrast naucitor. Acel contrast frumos si pur, ce aminteste parca de un filmul de propaganda. Imaginea "e mai perfecta" decat chipurile actorilor, o afirmatie care sustine impecabi acel "constructio ad sensum" in forma cinematografica.
Intreaga desfasurare marcata de cateva accente din muzica lui Bach, e excesiv dramatizata, secventele fiind aproape chinuitor de lungi. Dialogurile sunt intense, dar rare si lente, iar daca subtitrarea nu inseala "Traduttore, Traditore!" atunci aproape ca as suspecta ca filmul a fost scris pentru teatru.

Ciudate relatii, ciudate cupluri. Odata il avem pe David, un scriitor vaduv, cu un suflet gol al carui egoism las este umplut doar de suferinta fiicei sale, folosita ca subiect de studiu in scrierile sale. Apoi un frate, Minus, cu o sexualitate cel putin indoielinca care fuge de colo colo pe plaja pentru a spori tensiunea dramatica, apasat si complexat fiind de relatia sa spunem neprincipiala frate-sora. Si in fine, un sot Martin foarte iubitor si resemnat care... ei bine, nu participa in film decat ca element de legatura. Pe masura ce defectele tuturor ies la iveala, singura normala in ciuda halucinatiilor sale mistice, ramane chiar... Karin, a carei expresivitate actoriceasca nu fascineaza in toate ipostazele, jocul ei purtand clar marca anilor 60.

M-as mai gandi apoi si la felul in care este impartit filmul - cu granite clare, distincte, pe episoade sau chiar acte (episodul picnicului, episodul ploii, episodul lectiei de latina). De-ar fi sa aleg un fragment reprezentativ pentru compozitia filmului acestuia, atunci cred ca m-as opri la scena din gradina in care dupa o lupta intre frati (soldata cu un scuipat) lectia de latina continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar actele nu au importanta, pentru ca practic tot filmul e un pretext pentru fundal: simbolistica sugerata subtil si jocul puternic dar aproape imperceptibil de lumini creat Bergman, care te poarta de la amurg la rasarit in cateva cadre.

[zeno.marin]

O pelicula "aseptica", radiind aceeasi lumina fabuloasa si imaculata care l-a facut celebru pe Bergman alcatuita pe alocuri din succesiuni statice de fotografii artistice. Din nou un film in acte, de data asta cu delimitari mult mai perceptibile decat la "Through a Glass Darkly". Din nou o intriga pe marginea nebuniei, mai mult schitata, insa suficient de prezenta incat sa permita fanteziei sa zburde in absolut orice directie.
Secventele trec fulgerator in fractiuni de secunda pe langa tine, socante, schizofrenice, cu imagini si idei recurente aduse inclusiv din alte flme, ireale si absurde ca un vis urat. Filmari din profil, in semi-intuneric sau lumina dumnezeiesc de uniforma, si meditatii teatrale, cu voce tare, aproape in versuri. Imagini supra-realiste, ultraviolente si socante pe alocuri precum sinuciderea celebrului calugar budist, dedublare, compasiune, vinovatie.

Si ce vedem? O cavalcada de simboluri tenebroase care creaza atmosfera unui psihic deformat - un paianjen, o rastignire, doi batrani in morga, un copil care nu-si gaseste locul intr-un pat situat undeva in neant, o oaie cu jugulara taiata. Primul impact e senzatia unui mister total, dorind a fi preludiul unei analize psihologice mai mult "artistice", marcate de parcurgeri la granita subliminalului.
Poate ca ar fi mai bine sa nu cautam mesaje ascunse acolo unde nu e cazul. E o capcana in care cad multi dintre cei care supraliciteaza intentiile artistice care de multe ori sunt doar decorative. In caz ca totusi insistam, putem imperechea acele fractiuni de imagini cu teme sau cu episoade care vor aparea mai tarziu in film.

Un film sugestiv si puternic dar minimalist, parca prea incaract cu simboluri, prea patetic. Caci patetic este cuvantul care descrie cel mai bine monologul interminabil al Almei, ajutata substantial de tacerea expresiva a semi-catatonicei Elizabeth. Si nu e clar pana la urma cine are mai multa nevoie de terapie, pentru ca de fapt Alma este cea care se foloseste de actrita sa-si vindece constiinta destainuindu-se, creand un zbucium nefiresc de profund si o apropiere excesiva intre cele doua.

Aceata pendulare exagerata intre intimitate si senzualitate, parasire si auto-alienare, intre confesiune increzatoare si tradare creaza o consistenta temei, dar din pacate exista scene supraincarcate du dramatism (vezi scena cu Gunnar Björnstrand). Ideea prezentarii aceluiasi monolog din ambele perspective (Bibi Andersson vs. Liv Ullmann) este fantastica, iar asa ceva determina atributul de arta in filmul lui Bergman. Din pacate punctul culminant, cu jumatatile de personalitate puse una langa alta, ca intr-un film mut, mi se pare indoielnica si strica gustul. Vazand-o ai senzatia ca cineva iti explica un banc pe care tu de fapt l-ai inteles. Pacat, nu era necesara....

O incheiere circulara si seaca precum aceasta propozitie.

[rvn]

Si ce vedem? O cavalcada de simboluri tenebroase care creaza atmosfera unui psihic deformat - un paianjen, o rastignire, doi batrani in morga, un copil care nu-si gaseste locul intr-un pat situat undeva in neant, o oaie cu jugulara taiata. Primul impact e senzatia unui mister total, dorind a fi preludiul unei analize psihologice mai mult "artistice", marcate de parcurgeri la granita subliminalului.
Poate ca ar fi mai bine sa nu cautam mesaje ascunse acolo unde nu e cazul. E o capcana in care cad multi dintre cei care supraliciteaza intentiile artistice care de multe ori sunt doar decorative. In caz ca totusi insistam, putem imperechea acele fractiuni de imagini cu teme sau cu episoade care vor aparea mai tarziu in film.

faptul ca Bergman a preferat aceasta introducere,n-a fost intamplatoare si nici noua ca procedeu.sunt destule exemple de filme in care, prin imagini sugestive,prin simboluri,plasate chiar ca secvente de inceput,autorii incearca subtil sa ne arunce cateva "firicele"cu care noi,spectatorii, sa facem legaturi pe parcursul desfasurarii epice sau la final.
e normal sa cauti aceste mesaje.mai ales la un autor ca Bergman si mai ales la un film psihologic. problema ar fi,cum interpretam acele imagini,daca vedem mai mult decat niste efecte vizuale interesante sau gasim intr-adevar sensuri legate de ceea ce se intampla celor doua personaje din film...
sincer,nu cred ca e o capcana.e doar intentia de a ne face sa gandim mai putin sau mai mult.