Ingmar Bergman

[rvn]

de fapt, intentia este sa te oblige la replay.

[zeno.marin]

faptul ca Bergman a preferat aceasta introducere,n-a fost intamplatoare si nici noua ca procedeu.sunt destule exemple de filme in care, prin imagini sugestive,prin simboluri,plasate chiar ca secvente de inceput,autorii incearca subtil sa ne arunce cateva "firicele"cu care noi,spectatorii, sa facem legaturi pe parcursul desfasurarii epice sau la final.
e normal sa cauti aceste mesaje.mai ales la un autor ca Bergman si mai ales la un film psihologic. problema ar fi,cum interpretam acele imagini,daca vedem mai mult decat niste efecte vizuale interesante sau gasim intr-adevar sensuri legate de ceea ce se intampla celor doua personaje din film...
sincer,nu cred ca e o capcana.e doar intentia de a ne face sa gandim mai putin sau mai mult.

Sa gandesti mai putin? Da, tocmai asta m-a afectat la imaginea oglindita. Tot restul era complet sugestiv, fara sa mai fie nevoie de metafora asta.
Sa gandesti mai mult? Nu suspectam vreo capcana intinsa in mod deliberat de catre artist, ci la efectul care are loc atunci cand esti silit sa comentezi o pictura abstracta. Oh, si ce usor este sa comentezi picturile abstracte!
De fapt ce spun, exista mereu riscul sa supra-atribui si sa depaseti intentia autorilor, fie pentru ca devii euforic, literlmente extaziat la modul sincer, fie pentru ca simti nevoia sa substitui nepriceperea ta cu interpretari care sa camufleze acest lucru. Da, in fond si asta face parte din snobism. Cati poeti nu s-ar rostogoli de ras in mormant daca ar mai putea citi interpretarile date de criticii lor?
Vrei sa dam interpretari la cateva imagini? Atunci hai sa lansam cateva speculatii, pornind de la cosmarul de factura abstracta:
- asocierea dintre oaia sacrificata si secventa catre final cand Alma ii raneste bratul Elisabetei
- asociere intre [...ceva cenzurat din cate am citit dupa...] si confesiunea erotica a Almei
- asociere intre dans-diavol-schelet si intreaga indee de nebunie
- asociere intre fotografia gavroche-ului cu brate ridicate, amenintat de pustile germane si mama denaturata care isi respinge pruncul
- asocierea intre...
Bun, cred ca se mai pot adauga vreo cateva dar sunt justificate in vreun fel?
Nu cumva fortam totul sau gresim macar pe undeva?
Daca nu, atunci unde?...

[zeno.marin]

de fapt, intentia este sa te oblige la replay.

In 1966 nu exista acest lux. Trebuia sa derulezi tot filmul. Sau sa...iei notite.

[rvn]

eu mi-am format o anume parere,desi nu ma pot lauda ca am vazut sute sau mii de filme din toate categoriile,deci pot gresi dar totusi o spun: un creator in arta cinematografica se exprima prin imagine,ceea ce vrea sa transmita privitorului prin intermediul lor si al actorilor este mesajul filmului.cu cat un autor apeleaza la mai putine artificii care aglomereaza ecranul si lasa libera imaginea si fata actorului sa vorbeasca,este in perceptia mea un artist desavarsit.
privitorul e liber sa "guste" daca e capabil s-o faca.ceea ce pricepe el,poate nu e sensul dat de autor,dar cu siguranta e sensul care-i place lui sa-l gaseasca. atunci cand suntem sensibilizati de felul in care artistul a ales sa ne faca cunostinta cu opera sa,inseamna ca el si-a atins scopul.

[zeno.marin]

Iata ca am trecut si prin a treia experienta a vizionarii unui film al marelui Bergman si-mi vin in minte primele impresii, dar cu urme de indoiala si usoara tristete sau, voi fi onest, un pic de deceptie. Senzational episodul primului vis, ca premonitie pentru moartea care se strecoara prin usa dormitorului. A facut tot filmul pentru mine. Esenta de film, nu alta. Ratacirea pe strazile sinistre si necunoscute e un cosmar frecvent la multi, la fel de intalnit precum senzatia de abandonare, deziluzie si alienare exprimata atat de des in filmele lui Bergman. Ceasul fara limbi, expresia vesniciei unde timpul nu mai are consistenta, manechin cu chip contorsionat si mortul din sicriul care cade din dricul fara vizitiu au toate ceva comun: o presimtire sumbra pe care o are spectatorul. Nu ca ar fi previzibile, dar mai degraba potrivit ar fi "de ce iti este teama nu vei scapa", caci spaima vine ca rasplata la asteptare tensionata.

Cine nu s-a asteptat ca ceasul din buzunarul profesorului Borg sa fie replica zadarnica a ceasului de strada? Cine nu a intuit ca mana din sicriul intredeschis, cazut pe caldaram e chiar...el insusi? Tocmai aici e farmecul: cumva astepti ceva tenebros si tipic de cosmar sa se intample si chiar acel lucru se intampla. Interesant inceputul celuilalt vis, cel cu purgatoriul, umbrit din pacate de scena infidelitatii un pic cam de prisos. La fel de rafinat finalul, un vis frumos sau un sfarsit frumos de viata. Expresiv jocul exceptionalului Victor Sjöström fara de care am citit ca acest film nici n-ar fi existat. O nota buna si pentru superba Ingrid Thulin, simpatic si Max von Sydow in - cred - cel mai scurt si mai minor rol al carierei sale (angajat la benzinarie).

Totusi cu tot respectul pentru opera lui Bergman si echipa sa constanta de actori intreb: este permis sa-ti placa mai putin un film al unui mare regizor sau "orgoliul de cinefil" te obliga sa te extaziezi la toate?... Marturisesc ca m-au deceptionat profund secventele cu Bibi Andersson, jucand exagerat, cu voce monotna si recitand texte aproape cantate. De vina e structura frazelor ne-natural de elaborate si incredibil de artificiale. De-a dreptul insuportabili ca o pata de fragi salbatici pe un sort alb au fost si cei doi cabotini, "copiii" de pe bancheta din spate (trecuti bine de 30 de ani) cu pasiuni si discutii elevate despre filozofie, dar comportament de scolar (suturi in fund si sapca de strengar). Tot irelevante au fost si gemenele cu cozi impletite ca si intreaga scena nici macar nostima de familie, sau cuplul neconvingator din masina rasturnata.

Lumina excesiva o pot intelege, dar artificialiatea disonanta nu.

[rvn]

Marturisesc ca m-au deceptionat profund secventele cu Bibi Andersson, jucand exagerat, cu voce monotna si recitand texte aproape cantate. De vina e structura frazelor ne-natural de elaborate si incredibil de artificiale. De-a dreptul insuportabili ca o pata de fragi salbatici pe un sort alb au fost si cei doi cabotini, "copiii" de pe bancheta din spate (trecuti bine de 30 de ani) cu pasiuni si discutii elevate despre filozofie, dar comportament de scolar (suturi in fund si sapca de strengar). Tot irelevante au fost si gemenele cu cozi impletite ca si intreaga scena nici macar nostima de familie, sau cuplul neconvingator din masina rasturnata.

in plus fata de ce-ai mentionat tu:
stupida dedicatie muzicala pentru unchiul cel surd si oribila coafura scurta a lui Bibi.
si n-am inteles de ce a fost debarcat din masina in mijlocul padurii cuplul acela ciudat...
in fine...mare ti-e gradina lui Bergman si poate,cum am zis intr-un mesaj anterior,filmele lui cer obligatoriu replayul.suprarealismul excesiv nu este usor de rumegat si uneori avem tendinta sa spunem ca ne aflam in fata ridicolului.chestie de gust!
eu apreciez mult spectaculozitatea peisajelor.marea si tarmul,vazute in alb si negru sunt fabuloase.marea,cel putin,este mult mai frumoasa ca atunci cand verde-albastrul ei ne-ar fi orbit.

[zeno.marin]

Un proverb italian spune: "La sfarsitul jocului (de sah) si regele si pionul intra in aceeasi cutie". Asa ca asocierea dintre sah si moarte exista de ceva vreme iar o cautare a acestei teme poate sa mai dezvaluie alte exemple. Categoric alegoria e foarte puternica sub forma inegalabilei pelicule a lui Bergman.

Picturile lui Hieronymus Bosh ar fi prima asociere dintre modul socant de convingator prin care Bermgan reda atmosfera de ev mediu si realitatea lugubra a acelor timpuri salbatice si primitive. Acest element de legatura, sesizabil doar prin paradigma scenei cu pictorul, reda perfect elementul de grotesc ce stapaneste peisajul si vine la fel de intamplator precum modul in care Bergman se foloseste de actori pentru a-si reda propriile sale idei despre conflictele interioare de natura existentialista. Aceleasi tanguiri, aceleasi ganduri, aceleasi senimente de alienare, aceeasi atmosfera de abandon sufletesc, de izolare, de mizantropie educata sunt reluate si acum.

Si as putea continua aici mult si bine, dar nu am reusit sa inteleg niciodata cauza, ci doar sa vad un efect, o forma fara fond - vocea depresiei constante a lui Bergman prin cantecul actorilor gandind cu voce tare: "Oare trebuie sa ne facem din frica un idol si sa-l numim Dumnezeu?" sau "Este atat de teribil de greu de conceput sa-L poti percepe pe Dumnezeu prin propriile simturi? De ce se ascunde El intr-un nor de promisiuni eludabile si miracole invizibile?". Intreg filmul este asadar o alegorie tip "vanitas", cu decoruri fabuloase si costume extraordinare, a caror expresivitate este infinit mai mare in alb si negru decat ar putea reda orice film color contemporan. Ceea ce frapeaza iarasi sunt figurile actorilor, impecabil de realiste priin grotescul fizionomiei lor (vezi scena impresionanta a cortegiului de oameni care se autoflageleaza care culmineaza cu un monolog).

Numai ca realismul acestei capodopere se termina brusc si ne pomenim (inevitabil) cu prezentele feminine diafane, imaculate si recursive din filmele lui Bergman. Ma refer desigur Bibi Andersson care reuseste sa saboteze prin jocul ei un film intreg cu cea mai gratioasa ingenuitate. Sarmana Bibi - febletea mea cu antecedente - nu e singura, asa ca s-o iertam. Caci a jucat mai fandosit in alte filme - "Fragii salbatici" - care reapar in acest film, amestecati medieval cu lapte de capra. Sa nu le iertam nici pe Inga Gill sau Maud Hansson cu tipatul ei neconvingator si iata, nici pe Nils Poppe (Jof) de exemplu, jongleurul incepator cu un stil de interpretare excesiv de fortat si de copilaresc.

Scene si scene. Contrastante prin abordare, dar cu un contrast nedorit. O explicatie pe care o putem invoca pentru artificialitate exagerata este ca actiunea se petrece in evul ciumei bubonice, iar pe atunci cam asa erau piesele de teatru in realitate: grotesti, la randu-le. In acest context, scena primitiva de teatru este chiar savuroasa, pentru ca imi imaginez ca astfel aratau cu adevarat reprezentatiile actoricesti medievale. Explicatia insa nu rezista mult, caci stilul acesta de joc se regaseste si in alte filme ale sale. Si repet, acest lucru parca deranjeaza. Undeva dizolvate imperceptibil de film, se afla scene jucate cand primitv si infantil, cand bine si natural, cum de pilda ar fi episodul impresionant petrecut la carciuma. Nu pot sa cred ca acest contrast intre drama realista, jucata natural si scalambaiala de teatru de amatori poate sa fie ceruta ca si balans sau contrast de catre regizor, pentru a mari efectul dramatic. Sau asa sa fie?...

Marturisesc ca nu voi putea niciodata intelege sau sa ma impac cu contrastul intre desavarsirea profunzimii unor imagini, idei, metafore, alegorii sau orice figura de stil si "over-over-over-acting"...

[Lelouche]

Sa nu uitam si de site-ul ACESTA

[cosminlipsa]

Ingmar Bergman

[Lelouche]

Un articol mai vechiut dar extrem de elocvent, poate fi gasit AICI . Parfumul rindurilor lui Alex Leo Serban nu isi pierd,se pare, niciodata obiectivitatea si ineditul.

[rvn]

936full-persona-screenshot[1].jpg
mi se pare foarte interesant punctul de vedere al lui Browne.si adevarat.oricum, imaginea cu copilul care incearca sa atinga fata femeii cu manuta este cu siguranta liantul dintre inceputul si finalul acestui film.mi-a placut Persona, in primul rand pentru maniera in care Bergman a reusit sa le faca pe cele doua personaje-actrite sa se completeze una pe cealalta si strategia terapeutica abordata, inedita si excelent aleasa, ca temelie a relatiei speciale ce s-a infiripat ulterior intre cele doua femei.

[Tyybi1]

INGMAR BERGMAN - The BEST

[1MicuCelUmilSiViril]

Mi-au placut multe filme facute de el, ultimul fiind Sarabande, magnific!
Un demolator de mituri pentru cei care inca mai cred ca numarul banilor face filmul bun (vezi si pe la noi).

[1MicuCelUmilSiViril]

Despre "Rusinea" - Skammen (1968), care e un film foarte bun, nu prea am vazut sa fie amintit, dar merita sa fie vazut.

[rvn]

Despre "Rusinea" - Skammen (1968), care e un film foarte bun, nu prea am vazut sa fie amintit, dar merita sa fie vazut.

intr-adevar, comentariile au fost putine,in ciuda faptului ca, doua filme atat de concentrate, ofereau destule posibilitati de a lansa idei,pareri,pozitii...
se pare ca, "Rusinea" este sortita sa fie un titlu potrivit pentru filme extraordinare...
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...hlight=SKAMMEN

[1MicuCelUmilSiViril]

Multumesc, am citit cu bucurie comentariile despre film.
Este un film de valoare din care se remarca analiza profunda, detaliata si, in general, "Rusinea" e un etalon al filmelor cu razboi.
Intr-adevar, vizionarea lui creeaza impresii puternice, dar nu trebuie nici sa exageram, cum am mai vazut si prin alta parte, spunand ca altul nu mai e ca el, pentru ca exista si alte filme deosebite ale genului. Unele isi propun chiar sa redea batalii ce au avut loc, sprijinindu-se, unde e posibil, pe participanti la evenimente.
Nu ma refer cand zic filme cu razboi la cele de tip "desene animate" sau, mai nou spus, "jocuri pe calculator", in care totul e un iures, eroul e invincibil, pe scurt, filme de genul "pe cai, ca se filmeaza", "bum-bum", "hai, sa vedem cine are bomba mai mare", ori alte asemenea exprimari, dupa placul dvs (si apropo, filmele romanesti au la acest capitol o bila alba), ci la filme ca Paths of Glory, de exemplu.

[rvn]

Multumesc, am citit cu bucurie comentariile despre film.
Este un film de valoare din care se remarca analiza profunda, detaliata si, in general, "Rusinea" e un etalon al filmelor cu razboi.

cu placere.
acuma nu stiu cat de exact putem incadra filmele intr-o anume categorie, de regula, sunt un melanj din toate: actiune,drama, umor, aventura...depinde in ce situatii sunt puse personajele, in raport cu interiorul lor si cu exteriorul, cu lumea care le inconjoara. Shame-ul lui Bergman este atat de concentrat pe ceea ce li se intampla celor personaje principale, incat, razboiul este doar "invadatorul" lumii lor, un pretext perfect pentru accentuarea starii conflictuale dintre protagonisti si nu subiectul in sine al filmului. am vazut cu totii filme asa zise de "razboi". unele sunt adevarate epopei, unde, gasim armata in toata splendoarea, ca personaj colectiv. mai putin conteaza viata de dincolo de conflictul armat, teatrul de razboi este scena principala, impersonala, rece, lipsita total de sentimentalism. un astfel de film, imprumuta mult din calitatile documentarului.
in schimb, sunt unii autori care sunt preocupati mai mult de plasarea fortei dramatice in sarcina personajelor, prin prisma vietii lor particulare, asa cum este ea influentata, invadata,deformata ireversibil, de evenimente istorice independente de voita lor, asa cum este razboiul, conflictul armat, in general.
asadar,vorbind strict de Shame, primele scene sunt cumva temelia pe care Bergman a asezat cu multa pricepere, toata constructia ulterioara a filmului, in care intra, desigur, inevitabil, si scene de razboi. intentia lui, nu a fost de dramatiza evenimentele, ci, de de a le folosi ca un "decor", un fapt generator de stari conflictuale rezumate strict la personajele sale, de-atfel, unul dintre comentariile din link, cel al lui Windom, surprinde excelent acest raport drama colectiva in timp de razboi/drama personala, in viziunea lui Bergman, care, da, este inegalabil cand vine vorba de imagine, patina aceea speciala pe care o imprima parca creeaza impresia ca cei doi sunt pe insula nepamanteana, iar razboiul care vine peste ei, este si mai nepamantean.
rusinea este o trasatura tipic umana. inseamna, cumva, constientizarea pierderii demnitatii, o injosire pe care suntem nevoiti s-o suportam, fiindca este rezultatul faptelor noastre. mi se pare fascinant ceea ce a facut Bergman din "Shame", o demonstratie minunata de arta imbinarii psihologiei de personaj, cu istorie vazuta prin ochiul dramaturgului poetic.
shame-670x383.jpg

[1MicuCelUmilSiViril]

M-a uns comentariul. Foarte frumos ai prins esenta.
Asta a fost ideea, sa se simta prezenta si sa prezinte razboiul si consecintele lui fara sa invadeze ecranul numai cu bombe ca sa fie credibil.
Filmul a pus razboiul la locul lui, pentru ca razboiul nu e un lucru stralucitor, asa cum il prezinta altii.
Unii nici nu se gandesc la urmarile sale, daca stau bine in fotoliu cu telecomanda in mana sa vada filme cu razboi, ori razboiul e altceva, nu un show, caci asta fac unii din filmele cu razboi.
"Rusinea" se mai refera si la un alt aspect, in afara razboiului, in general. Este vorba de un razboi civil, adica se ajunsese la nebunia sa se omoare suedezi intre ei, nu ca si cum ar fi rusii cu nemtii in razboiul mondial, fiecare cu treaba lor.
E drept si ca suedezii, in ce priveste razboaiele, au avut mereu inclinatii ciudate, chiar vizavi de vecinii lor scandinavi. dar unde nu au ei gusturi ciudate?
Termin cu o gluma amara, ca nu vrem sa luam in ras situatia. La acest film nu s-au facut "sechele" pentru ca dau destule sechele razboaiele.

[rvn]

multumesc.
sunt cativa ani de cand am vazut filmul si mi-era teama ca, uitand detaliile, n-o sa fiu in stare sa scriu doua-trei fraze despre el. dar este imposibil sa uiti repede un Bergman, nu? asa cum este aproape imposibil sa-i deslusesti tainele de la prima vizionare...
cum spuneam, au trecut ani de cand am vazut "Shame", dar nu am uitat secventa aceea cand Liv isi facea cu gratie toaleta de dimineata. cei doi, ca toti artistii, sufereau de boemie, dar, vezi, una este sa fii boem in Paris sau Roma si alta este pe insula suedeza. austeritatea decorului este amprenta de necontestat a marelui Bergman si ea vine, desigur, la pachet, cu toata suita de trasaturi bolnavicioase ale celor doua personaje, incat este imposibil sa nu ramai cu ele pe retina.
ceea ce m-a frapat pe mine, a fost contrastul dintre frumusetea aproape ireala a lui Liv si modul lor de viata, pe de-o parte, dar cel mai mult,pe de alta parte, contrastul dintre aparenta ei fragilitate,spirtitul ei practic, puterea interioara extraordinara si incapacitatea totata a lui Max, de a face fata indatoririlor unui barbat-cap de familie. lumea artei este o sfera mult prea inalta. cei care au norocul de a intra in ea,poate cunosc o altfel de fericire, dar devin vulnerabili la mizeriile lumii comune. de-aici,cred ca nu mai este decat un pas, pana la autodistrugere. deci, chiar daca nu venea razboiul, cei doi, ar fi fost cu siguranta victimele propriei lor neadaptari. si uite asa, razboiul vine ca o lectie de viata, una cinica, ce-i drept...

[1MicuCelUmilSiViril]

Si eu am vazut filmul cu ceva ani in urma, dar tocmai de aceea, facand comparatie cu altele la care publicul nu-si aduce aminte nici titlul dupa o vreme, si sa plusez, spune ca nu mai sunt bune alea, altele nou aparute sunt bune - ba, da ce-mi place sa spun de astea! -, la filme ca acesta de care vorbim, si in aceste conditii, tot mai gasesti argumente sa vorbesti despre el dupa multi ani, fapt ce arata valoarea de care tot spuneam.
Ei, filmul asta e un fel de trei in unul, ca sa zambim.
In afara razboiului despre care am vorbit, alienarea la regizorul suedez e o tema frecventa, ce isi are originea in imensitatea spatiului si singuratatea oamenilor de pe acolo, specific nordicilor, pe care il gasim descris si in cartile lor (de aici si mitologia lor particulara), conditii in care oamenii trebuie sa se descurce.
Iar a treia "craca", fiindca n-a zis nimeni ca filmele lui sunt simple, se refera la conditia artistilor in societate (adevarati, nu parati) si pacatul in care cad o parte din ei (treaba cu turnul de fildes, izolandu-se de realitate), bransa a artistilor, nu a izolatilor, din care face parte si el (si mai e si suedez, cu imensitatea spatiilor, etc).
Dar cu ocazia asta face si studiu de caractere, pentru ca in cazul omului, acesta nu se vede in conditii obisnuite, ci atunci cand au loc schimbari: unii se descurca, altii nu, unii raman drepti, altii nu, si tot asa.
Puterea filmului, indiferent de toate marile forte care ii preseaza (au si partea lor de vina in asta, ca fiecare om in parte), este ca nu se resemneaza in astfel de incercari, ci cauta solutii, cauta firescul care i-a fost furat, chiar printr-o rusinoasa adaptare la conditii si in acest fel finalul este evident (poate fi acea eterna rusinoasa adaptare contemporana fata de eroica secolelor trecute, cantata dintotdeauna de marii poeti, pe buna dreptate).
Amintesc tot in acest sens, al cautarii de care spuneam, ca finalul chiar se termina cu un vis de restabilire a linistii avute.
Termin glumind, plecand de la ce am vorbit noi: cei care au mai vazut filmul, e timpul sa-l vada, iar cei care nu l-au vazut, e timpul sa-l revada ... dupa ce au citit ce am tot scris noi pe aici!