Proza

[victor_homescu]

(Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge), Rainer Maria Rilke (1875-1926), născut în Praga, decembrie 1875, moare bolnav de leucemie, avea 51 de ani, tot într-o zi de decembrie, sanatoriul Valmont-sur-Territet, lângă Montreux, Elveţia, este înscris pe piatra sa de mormânt, cimitirul din Raron în Cantonul Wallis ("Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui"), anul 1926, poetul, în unicul său roman (autobiografic?!),"Însemnările lui Malte Laurids Brigge", scris 1904 -1910 **Paris septembrie 11, rue Toullier"Am mai spus‑o oare? Învăţ să văd, da, încep.Merge greu încă, dar vreau să profit de timpul care îmi stă la dispoziţie.De exemplu, nu mi‑a trecut prin minte niciodată câte feluri de feţe există.Există o mulţime de oameni, dar şi mai multe feţe, căci fiecare om are mai multe.Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă ani întregi.Fireşte, se uzează, se murdăreşte, se încreţeşte pe la riduri, se lărgeşte, ca mănuşile purtate în călătorie.Aceştia sunt oamenii simpli, economi; n‑o schimbă, nici măcar n‑o spală.E destul de bună, susţin ei, şi cine le poate dovedi contrariul?Acum se pune totuşi întrebarea, dacă au mai multe feţe, ce fac cu celelalte?Le pun deoparte.Să le poarte copiii lor, dar se întâmplă să le poarte şi câinii lor.De ce nu?Faţa e faţă.Alţi oameni îşi schimbă feţele uimitor de repede, una după alta, şi le uzează.La început li se pare că au o faţă pentru totdeauna, dar la numai patruzeci de ani, asta să fie ultima?Fireşte, e tragic.Nu sunt obişnuiţi să‑şi cruţe feţele, ultima s‑a deteriorat în opt zile, are găuri, în multe locuri e subţire ca hârtia şi apoi, treptat‑treptat, apare fondul, nefaţa şi pe asta o arată lumii.Învăţ să văd.Nu ştiu de ce totul se adânceşte din ce în ce mai mult în mine şi nu rămâne în locul unde se oprea altminteri totdeauna.Am în mine un interior adânc de care nu ştiam.Acum totul se duce într‑acolo.Nu ştiu ce se întâmplă acolo.**
***
"Astăzi, în timp ce scriam o epistolă, am constatat cu surprindere că sunt aici abia de trei săptămâni. Trei săptămâni în altă parte, la ţară de pildă, puteau să pară cât o zi, aici însă sunt cât nişte ani. Nu vreau să mai scriu nicio epistolă. De ce i‑aş spune cuiva că mă schimb? Dacă mă schimb, nu mai rămân cel ce am fost, ci devin altcineva, şi atunci e limpede: nu am cunoscuţi. Iar oamenilor străini, oamenilor care nu mă cunosc, e imposibil să le scriu."
(..)
"Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie"
&
"Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască ? Eu aş spune mai curând că aici mor. Am fost pe afară. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s‑a prăbuşit. Lumea s‑a îmbulzit în jurul lui şi m‑a scutit de ceea ce a mai urmat. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de‑a lungul unui zid înalt, cald, pe care îl pipăia din când în când, parcă voia să se convingă dacă mai există. Da, mai era încă acolo. Dincolo de el ? Am căutat pe planul oraşului:Maison d’accouchement. Bine. O vor ajuta să nască,se pricep. Mai departe,rue Saint‑Jacques, o clădire mare cu o cupolă. Planul indica:Val‑de‑Grâce, Hôpital militaire. Asta, de fapt, nu era necesar să ştiu, dar nu‑mi strica. Străduţa începuse să duhnească din toate părţile. Duhnea, pe cât puteam să deosebesc, a iodoform, a pommes frittes, a frică.Toate oraşele duhnesc vara."
***
"Dar femeia, femeia:era cu totul adâncită în sine, cu faţa ascunsă în mâini. Era la colţul cu rue Notre‑Dame‑des‑Champs. De cum am văzut‑o, am început să calc uşor. Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi. Poate că totuşi le vine vreo idee bună. Strada era prea pustie, pustietatea asta îmi lua paşii de sub tălpi şi clămpănea cu ei, de colo până colo, de parcă ar fi fost în saboţi. Femeia s‑a speriat şi a ieşit din sine, prea repede, prea violent, încât obrazul i‑a rămas în mâini. Am putut vedea cum zace în palme forma lui concavă. M‑a costat un efort indescriptibil să rămân la mâinile ei şi să nu mă uit la ceea ce se smulsese din ele. Mă îngrozea gândul să văd o faţă pe dinăuntru, dar cu mult mai mult mă temeam de capul dezgolit, fără faţă."
***
"Asta nu era moartea vreunui oarecare bolnav de dropică, ci moartea hâdă, princiară, pe care şambelanul o purtase în el şi o hrănise toată viaţa.Tot prisosul de mândrie, voinţă şi autoritate, pe care nu le putuse folosi el însuşi în zilele lui liniştite, se adunaseră în moartea lui, în moartea care stăpânea şi adăsta acum în Ulsgaard.Cum l-ar*ar fi privit şambelanul Brigge pe cel ce i-ar fi cerut să moară de altă moarte decât asta? El murea doar de moartea lui cea grea. Ea venise pentru zece săptămâni.Atât a şi rămas.Şi în timpul ăsta a fost mai stăpână decât fusese vreodată Christoph, era ca o regină, supranumită mai târziu şi pentru întotdeauna:„Înspăimântătoarea”.
(..)
"Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi/se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând/ blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care/avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale/
se naşte un suiş fericit : am putea oare exista fără ei?"
***
"Şi dacă mă gândesc la ceilalţi pe care i-??*am văzut murind sau despre care doar am auzit,înţeleg că întotdeauna e la fel.Toţi au avut parte de o moarte numai a lor.Acei bărbaţi care o purtau înăuntrul lor ca pe o prizonieră închisă într-??*o armură, acele femei care au îmbătrânit şi s-au pipernicit,apoi,pe un pat enorm,ca pe o scenă de teatru,s-au sfârşit discret şi nobil în faţa întregii familii,a servitorilor şi a câinilor.Iar copiii,chiar şi cei mici de tot,nu au avut parte de o moarte oarecare de copil,căci s-au străduit şi au murit aşa cum erau deja şi cum ar fi trebuit să devină cândva.Şi ce frumuseţe melancolică le era dată femeilor gravide când în pântecele lor uriaş,pe care mâinile lor mici se rezemau fără voie,erau doi plozi:un copil şi o moarte.Nu venea oare zâmbetul intens,aproape hrănitor, de pe faţa lor pustiită,de la sentimentul că în ele cresc amândoi?"/(Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Editura Corint, traducere Corneliu Papadopol)
(..)
"Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos? Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar înainte de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte."

https://www.youtube.com/watch?v=gxyU...ZqOXA_9WpFQZ_0

[victor_homescu]

"Norocu-i după cum şi-l face omul. Trece uneori pe lîngă tine. De nu-l pofteşti în casă, pleacă mai departe", Se împlinesc 30 de ani, se stinge din viaţă la 19 decembrie 1989,prozator, autor de literatura pentru copii si tineret, (cartea "Povesti cu talc", o colectie de basme si legende adunate din popor, profesor de literatură română şi universală şi istorie la Liceul <Gheorghe Lazăr> din Bucureşti, unde conduce, aproape două decenii, cenaclul literar <Luceafărul>, traducator ("Poveşti populare româneşti şi săseşti"), Alexandru Mitru (pseudonimul literar al lui Alexandru Pârâianu), născut la 6 noiembrie 1914, în Craiova, scrie "Din marile legende ale lumii", o antologie de miturile celebre si una dintre lucrarile de referinta, publicată în a doua jumătate a secolului trecut, "Legendele Olimpului", ciclu de povestiri inspirate din mitologia greacă, "o carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi", cuprinde două volume – „Zeii” și „Eroii” – pentru care a primit în 1972 premiul Ion Creangă din partea Academiei **Am primit o scrisoare. Suna cam asa: Mos Mitrule! De toate stii matale, spui ici o snoava, colo alta, un basm sau o legenda. De ce nu scrii o carte, ca sa ne spui mai multe dintr-o data? Ca dragi ne sunt povestile batrane; si talcul lor ni-e drag sa-I intelegem!..."Sa stii ca-i drept, mi-am spus. De ce nu scriu? E treaba grea! Multe sunt cuvintele intelepte rostite de popor si nu-i usoara munca a le pune pe hartie. Nenumarate sunt povestile in care, din vechime, omul se razboia, glumind, cu rautatea, lenea, lacomia, trufia si minciuna, zavistia si inselaciunea, fudulia, zgarcenia, artagul, pizma, viclenia si cate or mai fi naravuri. Nu este bici sa usture mai tare decat rasul!" ...Si atatea sunt povestile batrane, ca de s-ar imparti fiecaruia din tara asta cate una si tot ar mai ramane de zece ori pe atatea ...Si apoi, daca-i asa, asterne-te la scris, mos Mitrule! Poate vei izbuti sa inmanunchezi o sama din povestile acelea, create de popor cu talc si intelepciune. Povestea cea mai buna e si cea mai umblata. Vezi care au umblat mai mult pe drum? Pe care le-a indragit mai mult poporul? Si scrie-le cu grija. E treaba grea, mos Mitrule, sa stii!. ..Pune si tu umarul si talcuieste cate o vorba de demult! Mai scrie si povesti dintr-ale tale, c-ai fost indestulat cu bogatii cat par este pe broasca; si ti-a fost viata dulce ca pelinul. .. (Amar peste amar, si-n varful amarului, si firul pelinului!) Nevoia te-a-nvatat destule, ca nu este vreun sfetnic mai bun decat nevoia**
***
"Legendele Olimpului", Alexandru Mitru**= "Cutia Pandorei" :
*Cînd Zeus ne trimite daruri, oricît sînt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug !..către muritori. Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultîndu-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. în acea clipă, Afrodita s-a avîntat către pămînt şi l-a rugat pe micul Eros să tragă iute o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a clătinat şi a-ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către Epimeteu, zîmbind. Şi el le-a glăsuit voios :- Pandora o să-mi fie soaţă ! Voi v-aţi ferit dar eu o vreau.- Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pămînt, prin mîna mea, stăpînul, Zeus, a glăsuit frumoasa fată şi i-a dat lui Epimeteu cutia încă zăvorită, ce-o adusese din Olimp. Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea că-s daruri preţioase. Cînd colo, din acea cutie s-au ridicat, zburînd în cete, toate nenorocirile şi relele pe care lumea le-a avut de atunci mereu. S-au răspîndit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hîda moarte. Toate cu-nfăţişări de spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspîndit care-ncotro, umplînd pămîntul şi făcîndu-şi cuiburi în toate cele patru zări Văzînd Epimeteu că ies atîtea rele din cutie, a şi trîntit la loc capacul. Dar prea tîrziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră, şi lumea le purta în cîrcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele : Speranţa. Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pămînt : rele, nenorociri şi boale. Numai speranţa cea firavă avea să fie lîngă oameni, să le-n-colţească-n cugete, în ceasuri grele, în restrişti**
(..)
(Legendele Olimpului nu constituie, în fond, altceva decât o mitologie, dar o mitologie scrisă într-o formă literară vie, plastică prin pregnanţa şi culoarea termenilor şi epitetelor, sprintenă prin muzicalitatea ritmului frazei.Prin toate aceste calităţi, cartea de faţă este una dintre cele mai izbutite scrise la noi în acest gen, dacă nu cea mai izbutită).Prof. NICOLAE I. BARBU
***
Alexandru Mitru povestirea "Banul munci"/**Traia odata un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţa. Cat era ziua de mare, Iliuţa nu ştia altceva sa faca decat sa doarma. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţa şi i-a zis:- De maine sa mergi la lucru şi sa nu te intorci pana nu ai sa caştigi un galben. A plecat Iliuţa. S-a facut ca munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.- Iata, tata, banul muncit! Parintele a luat banul şi l-a aruncat in foc spunand:- Acesta nu e ban caştigat de tine! A plecat Iliuţa. Era trist ca işi necajise parinţii. S-a apucat de munca. Pe la sfarşitul lunii se intoarce acasa.- Te uita, tata! zice Iliuţa, şi ii intinde un galben cu zimţii noi. Tata il cantareşte in palma şi il azvarle in foc.- Nu, tata, incepu sa strige Iliuţa, nu-l arunca! E galben muncit! Se repede cu mainile in flacari, se frige, dar scoate galbenul. Se lumineaza faţa tatalui.- Vezi, Iliuţa?Aşa e banul muncit. Il preţuieşti cu adevarat!**
***
Alexandru Mitru - *Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată"- povestirea "Tatăl și cei zece feciori"
***
Alexandru Mitru - "Povești despre Păcală și Tândală"- **Tândală se numeşte. Şi cei din Sărăcani povestesc că Tândală – dar nu e de crezut! – s‑ar fi născut în pădure, sub forma unei gogoşi amare de tufan. De‑acolo – sfătuit de Noroc, un omuleţ ciudat – l‑ar fi adus moş Negru…— Întocmai ca moş Albu pe tine, Păcală!— Mi‑este deci frate de Noroc! s‑a bucurat Păcală. Mi‑ar plăcea să‑l cunosc!— Ehei, îl vei cunoaşte, n‑ai teamă, l‑a încredinţat moş Albu. Cine s‑aseamănă s‑adună. Şi poate c‑o să faceţi chiar unele isprăvi împreună, feciorule, că lumea toată este‑nsetată de dreptate şi de unii ca voi are întotdeauna nevoie.**

https://adevarul.ro/cultura/carti/ci...0e0/index.html

https://www.youtube.com/watch?v=C8oB...UqG_FxvR7JdCpk

[victor_homescu]

Se împlinesc 77 de ani, născut pe 30 decembrie 1942 ("M-am născut în perioada evacuării, în Urali, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Başkiria, unde familia noastră a fost adusă din Moscova, când nemţii atacau capitala. Orăşelul unde m-am născut mi-a dat multe bătăi de cap, deşi niciodată n-am mai trecut prin el. În primul rând, mereu greşeau transcrierea lui şi mereu trebuia să-l dictez funcţionarilor pe litere: Be-le-bei. Nu, nu Pe-lelei, şi nu Belidei, ci Belebei, dracu’ să-i ia, nu ştiu geografie. Şi cu toate acestea tot se încurcau. În ultimul meu buletin de identitate mi-au scris pocit Belebel"), scriitor si disident rus Vladimir Bukovsky, a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor "60-’70", este închis timp de 12 ani în penitenciarele rusesti, spitale de psihiatrie și lagăre de muncă forțată, scrie în cartea "Şi se întoarce vântul"/**Mai aveam de stat foarte puţin, doar niscaiva cinci luni aici în închisoare, apoi în regiunea Perm, în „îndrăgitul” de mine, lagăr nr.35, cam vreo zece luni. Asta-i ca o sărbătoare, ca şi cum aş fi acasă. Şi apoi, prin martie 1978, mă aştepta deportarea, domiciliul forţat. Aceşti cinci ani nefericiţi de domiciliu forţat care mă aşteptau mă iritau mult mai tare ca perioada de detenţie, erau ca un fel de adaos inutil, nici în car, nici în căruţă, nici tu libertate, nici tu închisoare. Şi mai depinde de locul unde te deportează, ce fel de activităţi vor fi acolo, ce fel de conducere. S-ar putea să fie mai rău ca în lagăr. Se cunoştea că din lagărele din Perm deportările se făceau în regiunea Tomsk, iar acolo, cum se ştie, există păduri de nepătruns, mlaştini, pustietate; legea o dictează taigaua, iar urşii sunt adevăraţii stăpâni. Din Vladimir însă, deportările se făceau îm Komi, şi cu toate că în Komi nu curgea lapte şi miere, ci întâlneai aceleaşi păduri de nepătruns şi aceleaşi mlaştini, el se afla, totuşi, mai aproape de Moscova, cum necum era situat în Europa. De aceea meditam că ar fi bine să reuşesc încă o dată să mă întorc din lagăr în Vladimir.Cele cinci luni de închisoare pe care le aveam de executat le programasem mai demult: ce carte şi în cât timp voi reuşi s-o citesc. În lagăr nu sunt condiţii pentru lectură, acolo totul este să reuşeşti să supravieţuieşti. Dar chiar şi în surghiun, alte probleme vor fi prioritare. Atunci când să te mai instruieşti, dacă nu în închisoare?**, ajunge în Occident în "76 - din închisoarea Vladimir prin aeroportul din Zurich (Leonid Brejnev acceptase un schimb de detinuti politici: Vladimir Bukovski pentru Luis Corvalan, lider al Partidului Comunist din Chile), expulzatul avea a declara unui reporter " Era mai bine ca schimbul sa se fi facut intre Brejnev si Pinochet", devine un profund analist ai perioadei războiului rece, publica "Judgement in Moscow: (1995) - denuntă complicitătile guvernelor Europei de Vest cu Moscova, un critic eurosceptic**Nimic nu se schimbă. URSS avea Gulagul. Cred că el există și în UE. Un gulag intelectual numit „Corectitudinea Politică”. Când cineva vrea să spună ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății**, scrie în ultima sa carte, publicată în engleză mai 2019 "Judecată la Moscova: Crimele sovietice și complicitatea occidentală"(Judgement in Moscow: Soviet crimes and Western complicity), a fost, în iulie 2002, invitat la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet (in 2012, la Editura Fundația Academia Civică urma să apară volumul "Bukovski la Sighet", a murit de curând, într-o duminică, octombrie 2019/27 la Cambridge, avea 76 de ani, memorabile scrieri **Oricum aş fi sucit-o, reieşea că nu voi mai avea alte universităţi, cu excepţia închisorii din Vladimir. Şi dacă nu mă vor mai încălţa cu o nouă condamnare, atunci voi ieşi din deportare în anul 1983, când voi împlini patruzeci şi unu de ani, o vârstă total nepotrivită cu învăţământul. Dar nici în libertate nu mă aşteaptă nimic bun. Şi numai un novice, aflat pentru prima oară în închisoare, aşteaptă eliberarea, numărând zilele. Şi această libertate i se pare că e ceva luminos, însorit, inabordabil. Eram închis deja a patra oară şi ştiam că pentru mine nu există în viaţă o mai mare deziluzie ca eliberarea din închisore. Ştiam, de asemenea, că mai mult de un an niciodată nu am reuşit să mă adaptez şi niciodată nu voi reuşi în această blestemată libertate. Deoarece motivele pentru care m-au băgat la închisoare prima oară se vor repeta, mă vor băga şi pentru a doua, şi pentru a treia oară. Ele, motivele, sunt invariabile, cum invariabilă este însăşi viaţa sovietică, cum nu te schimbi nici tu însuţi. Niciodată nu ţi se va permite să fii tu însuţi, iar tu nu vei fi de acord să minţi şi să fii ipocrit. Cale de mijloc aici n-a existat.**
***
"Soluţia Vladirair Bukovski, în "Jurnalul fericirii" N. Steinhardt" (Testament politic - "Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare")-Despre Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski -*Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. Vladimir Bukovski. povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb - nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.*
***
*Se pare că în Occident s-a trecut cu vederea acest moment, considerându-se adesea că mişcarea pentru drepturile omului în URSS este încă una din variantele neomarxismului. Paradoxul constă în faptul că puţinii participanţi la această mişcare, care, în acţiunile lor de protest, ajung să creadă în mod sincer în socialismul cu faţă umană, în activitatea practică sunt alături de toţi ceilalţi. Luptăm cu toţii, la urma urmei, pentru o faţă umană, că de socialism suntem sătui până peste cap! Recitarea de versuri direct în piaţa din mijlocul oraşului crea o atmosferă cu totul neobişnuită. Mulţi dintre recitatori erau autori profesionişti excelenţi, alţii erau poeţi talentaţi: Şciukin, Kovşin, Mihail Kaplan, Victor Kalughin, Alexandrovski, Şuht şi alţii. La fiecare lecturare se adunau sute de oameni. Întâlnirile aveau loc de obicei seara, sâmbăta şi duminica.Una dintre creaţiile cele mai recitate la Maiak era Manifestul uman al lui Galanskov. Îl recita chiar autorul sau amicii noştri, actorii. Până în clipa de faţă nu-mi dau seama, dacă acestea erau cu adevărat versuri bune, deoarece erau prea profund legate de amintirea noastră despre acele timpuri. Noi receptam Manifestul uman ca pe o simfonie a răzmeriţei, ca pe o chemare la nesupunere:
"Ies în piaţă
Şi oraşului îi asurzesc
urechile
Cu strigătul meu de
disperare..."/ răsunau versurile deasupra pieţei Maiakovski, ca şi cum, acolo şi în acel moment a fost găsit tocmai cuvântul necesar poetului. În versurile sale, Iurka era exact ceea ce simţeam, ceea ce însemna viaţa noastră însăşi:
"Acesta-s eu,
Cel ce vă cheamă la adevăr şi răscoală, pe alţii nu mai doresc deloc să-i slujesc,
Rup lanţurile negre, de smoală,
Plăsmuite din minciuni ce nu mai contenesc."/Ca şi el, noi, toţi ceilalţi, simţeam cum din această disperare, din revoltă, creşte şi renaşte personalitatea liberă şi independentă:
"Nu-mi trebuie pâinea voastră amestecată cu lacrimi.
Şi cad şi mă ridic, zbor în semivis, în seminălucire...
Şi simt cum înfloreşte
omenescul în mine."
(..)
Cu adevărat, acesta era un manifest al omului, iar nu un mărginit manifest politic.* ( Vladimir Bukovski - "Şi se întoarce vântul" )


http://www.memorialsighet.ro/vladimi...ObhqBM-WULQLRk

[victor_homescu]

=Se împlinesc anul acesta 92 de ani de la naștere și 9 ani de la moarte, născut la 23 ianuarie 1928, la Târgoviște, Mircea Horia Simionescu, este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficianta PTT, si al lui Stelian Simionescu, ofiter de infanterie, bunica paterna facea parte din familia Bratianu si era ruda cu Istrate Micescu si cu Ion Pillat, **Am spus cândva cã Târgovistea este o «Florentã valahã», acum spun cã Târgovistea tine de constelatia celor mai frumoase amintiri. Plimbându-mã pe strãzile cetãtii mã simt eu însumi un personaj livresc, poate anacronic, asta nu înseamnã cã decorul nu mã invitã sã revin la primele mele ipostaze, cele autentice, cele trãite cu 50 de ani în urmã. Precum în copilãrie cetatea era pentru mine un muzeu, unde Târgovistea era asezatã într-o albastrã mitologie, si astãzi, când revin în spatiul orasului natal, vãd în oameni personaje simbolice, emblematice, iar situatiile pe care le întâlnesc pot tine si ele de anecdotic si mitologic**, reprezentant al Şcolii de la Târgovişte (alaturi de Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Alexandru George, Petru Cretia şi Costache Olăreanu,), debuteaza tarziu, adicã dupã 40 de ani, anul 1969, literar în „Luceafărul" cu povestirea "Cum l-am trădat pe Pascal", pentru ca un an mai târziu să debuteze în volum cu "Dicționarul onomastic", urmat în 1970 de "Bibliografia generală"-din ciclul "Ingeniosul bine temperat")-, a marcat proza si viata literarã a vremii, este unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române contemporane, scrie**Este nevoie de un spatiu de coacere a literaturii. Apare un roman mare, sã zicem atunci când nu te astepti, în urma coacerii unor conditii de toate felurile, de la cele economice pânã la cele privind sistemele culturale. Trebuie sã atingem un vârf, sã spunem Omu, ca sã avem o vedere mult mai largã, decât acum, asupra unei perioade care bate, iatã, la usã.**, avea a publica un prim volum autobiografic, intitulat "Trei oglinzi", scriere destinată unui an din adolescența scriitorului, mai exact anului 1946 (Jurnalul de tinerețe) si un alt jurnal, intitulat "Febra", care cuprinde anii 1963-1971, o perioadă a vârstei maturității.**Anii 1944-1945. Grei, dar, Doamne, cat de frumosi erau anii aceia! Bombardamentele, spaima ca va pica bomba si pe casa noastra de la Targoviste, foametea, caci ne cam clatinam pe picioare. Dar ne pasa noua de toate astea? Tot saream gardurile si urcam in pomi. Timp de vreo luna si jumatate am mancat stir, planta care vad ca aici la Bucuresti cam lipseste, iar la mine, la Pietrosita, e chiar necunoscuta. Stir fiert cu putin otet. Ulei de unde? Nici nu erau bani, nici de gasit nu se gasea usor. In acea perioada am facut prima schita a "Istoriei literaturii organice", idee care, daca privesti cu acuitate spre vest, o regasesti in Argentina lui Borges. Simpla coincidenta, de altfel, verificabila oricand, caci ce comunicare putea sa fie pe vremea aceea si la acest nivel?! Am aflat de Borges - cu care sunt mereu comparat, desi suntem total diferiti - abia prin anii '60. In afara de lumea ca biblioteca - si nu suntem primii care au avut aceasta viziune, toata Italia renascentista este inseminata cu ea, apoi Franta si Elvetia, nu avem, desigur, mare lucru in comun**, a fost șeful de cabinet.al lui D.Popescu ziarul "Scanteia", de acolo se cunosc titlurile originale ale volumelor sale de proză:"Dicționar onomastic sentimental (pentru Dicționarul onomastic), "Breviarul sau Istoria critică a secolului 20 (pentru cel de-al treilea volum al ciclului Ingeniosul bine temperat), "Dincolo de bine și de rău (pentru Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău), și "Tetralogia erorilor sau Clavecinul bine temperat ( pentru titlul tetralogiei Ingeniosul bine temperat), a criticat cenzura de partid din interior (scrie in Jurnalul Febra**„Îi datorez enorm ziarului. M-a disciplinat, m-a forțat să văd în față realitatea, despre care aveam cunoștințe destul de vagi, mi-a deschis ochii către ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor șuvoi, mi-a ascuțit (scuze!) simțul critic și m-a îndemnat, desigur fără voia lui, să pricep că satira e o armă în mâna celui care știe să o mânuiască. Nu trecuseră trei ani de la angajare, și eu scriam "Comentariul asupra lucrurilor particulare", satiră destul de străvezie la adresa struțo-cămilelor, a lumii întemeiate pe simulacre. Ca să ajung la acest mod de a vedea și a face, n-a fost deloc greu: m-am mulțumit să întorc lucrurile cu susul în jos. Experiența aceea mi-a oferit un procedeu, abia acum îmi dau seama de câștig, la scrierea Bibliografiei. Se va vedea. Deja sesizabil efectul în "Leipzig oraș de carton", scrisă la sfârșitul lui martie, unde numai despre Leipzig nu e vorba, se înțelege de ce plasarea în geografia germană: <<fenomenul german ne preocupă în continuare>>**, În dimineaţa zilei de miercuri 18 mai 2011, M.H.S. moare, la vârsta de 83 de ani, Ultima carte care a văzut lumina tiparului înainte de moartea scriitorului este culegerea de poeme "Versete de unică folosinţă" (2010), despre prozator avea a spune scriitorul Tudorel Urian : "Toatã lumea este de acord cã Mircea Horia Simionescu este unul din autorii emblematici pentru proza româneascã din a doua jumãtate a secolului XX. Formula care l-a fãcut celebru, «ingeniosul bine temperat», îi vine ca o mãnusã acestui prozator greu de clasat, pentru care fiecare nouã aparitie editorialã înseamnã o altã formulã stilisticã, spre admiratia cititorilor si uimirea criticilor. Mircea Horia Simionescu este unul dintre marii novatori în proza româneascã postbelicã. Ignorat de o bunã parte a criticii, tratat cu superficialitate de alta, el riscã paradoxul ca, în viatã fiind, sa fie simultan un clasic al literaturii române si un scriitor aproape uitat. Cu sigurantã, locul sãu în peisajul prozei românesti de azi trebuie regândit."(cronica in România literarã, nr.10/16 martie 2007) sau "“Cel mai original scriitor român postbelic și primul nostru mare prozator postmodern“, criticul Marius Chivu.
***
Sorin Antohi: „Cred că Mircea Horia Simionescu este sfârşitul unui ciclu istoric şi literar în toate sensurile: stilistic, formal, al conţinutului. El încheie un secol de literatură modernă şi modernistă, cam între anii 1870-1880 şi 1970-1980, este opera subversivă care deconstruieşte din interior după ce atinge câteva culmi în manieră aproape tradiţională. Dacă cineva îşi poate imagina o lectură cursivă, neîntreruptă a operei lui Mircea Horia Simionescu este poate cea mai bună formulă de a te despărţi de literatura română râzând, de a vedea acolo toate lucrurile care explodează şi implodează, se autopastişează, se contrazic, se reconstruiesc, se înalţă, se sublimează. Asta am văzut după vârsta mea de 20 de ani când am avut imaginea seriei culturale româneşti. Ceea ce a fost pentru mine frapant, şi prin asta cred că el nu numai că premerge postmodernismul, dar se înscrie într-o logică diferită, parţial acoperită de postmodernism, dar pornită dintr-un alt resort, care este resortul gândirii post-istorice, este o gândire care boicotează istoria în acest mod foarte specific gândirii post-istorice, experimentale, aceea care a dat în Franţa Colegiul de Sociologie, care a dat toată această pleiadă de gânditori şi de scriitori dintre care (.)cel mai zglobiu este Queneau, insuficient cunoscut şi apreciat tocmai pentru aceasta(..)Căldura atentă, prevenitoare, asta este marca unui om ieşit din comun. Auzindu-l, îl poţi vedea; el îşi citeşte şi îşi interpretează în acelaşi timp scrierile într-o manieră memorabilă. Lucrul acesta, în cazul acesta, este un lucru extraordinar.”
***
*Iubite Cezar Ivănescu, Pietroşiţa 10 nov.1983 **Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea universale, zilnice plictiseli. Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe. Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş, cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat. De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre din prea-evocata maşină de Mangalia. Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti, îmbrăţişarea mea sinceră*/-Mircea Horia Simionescu.

http://revistaechinox.ro/2011/06/198...#disqus_thread

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiun...Yqefm1UOasP_S0

[victor_homescu]

=Se împlinesc 84 de ani **Remember ?, da, firește că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate și închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult.**, La 17 ianuarie 1936 a părăsit această lume Mateiu, avea 51 de ani, ultimului vlăstar din ramura Caragiale-(**Cam între două vârste, cu părul încărunţit, cu figura slabă şi nemişcată, vorbind rar şi strângând buzele când tăcea, ca şi cum ar fi vrut să pecetluiască încă mai puternic tainele firii lui complicate şi adânci. Păşea tacticos şi rar, cu pleoapele mai totdeauna lăsate şi purtând un trup rigid, uşor aplecat pe spate, în nişte costume care nu erau propriu-zis ale vremii noastre, vreo jachetă desprinsă din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr-o speţă rară şi demodată. Marea economie a mişcărilor lui, glasul baritonal care rostea puţine cuvinte, alese cu grijă şi cumpănite cu înţelepciune, dădeau impresia că Mateiu I. Caragiale înţelegea să fie artist nu numai la masa lui de lucru. În timpul din urmă, când o oboseală timpurie îl reţinea cu lunile la o proprietate a sa din apropierea Bucureştilor, avea spiritul deschis către chestiunile de botanică şi astronomie. Conversaţia era în aceste domenii de o rară suculenţă. Afirmaţiei uşoare şi pripite el îi opunea cunoştinţa precisă a unui mic fapt elocvent. Şi tonul lui îndeobşte, nu numai curtenitor, dar grav şi solemn, se modula ironic când era vorba să corecteze o eroare**-Tudor Vianu, revista Gândirea, nr. 3, martie 1936), Mateiu Iubea singurătatea, scrie**Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea/De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea**, la fel de mult iubea Berlinul, o declară în nuvela "Remember"(1924, la editura „Cultura Naţională”)-*Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars, hârtiile încurcă, am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind și i-am spus să fie pe pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Așa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată. Ca să-l vântur însă și să-l colind ca odinioară, nu mai mergea.E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgână și cucernică pentru copacii bătrâni. Lor le datoresc inspirații mult nobile și grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cântare meșteșugită care să mă miște mai viu ca tainicul freamăt ce-l deșteaptă în frunzișul lor vântul serii. Arborii aceia zugrăviți mă încântau totuși mai mult chiar decât cei adevărați, acel mic peisaj melancolic înfățișându-mi o oglindire a sufletului meu. Mergeam la muzeu foarte des. Cât de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeți, interesanți uneori, așa că printre ei băgasem de seamă că se află nelipsit un tânăr, care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-ar fi putut cu drept zice că-l desprinsese de pe o pânză veche o vrajă. Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtășit cu evlavie întru taina trecutului decât să întâlnească în carne și oase o icoană din veacuri apuse?.*
(..)
**E drept că aşa frumoase nopţi două n-am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi mai cu nesaţ şi patimă. Era o noapte de catifea şi de plumb; Ca o adevărată pasăre de noapte urăsc zorile.**
***
Din revista „Via]a Româneasca” (martie 1913) unde Mateiu I. Caragiale a publicat trei poezii: Gradinile amagirii, Întoarcerea învinsului si "Marturisire", incluse în volumul postum Pajere (1936)
*Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți,
Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătății trist veghează pe colină,
Și în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe un mormânt."/Mărturisire
***
De notorietate tensiunile dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul Matei ** Margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie/Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt/Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie/Şi supt călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie/Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt**
(...)
*Am conştiința de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale, ultimul Mateiu. Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.*/-Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale. Ed. A II A - Ion Iovan

https://identitatea.ro/mateiu-caragi...0-SMSp5fQksRU0

[victor_homescu]

Se împlinesc 36 de ani astăzi -**Toate povestirile mele sunt asemenea unor fiinţe vii, căci ele sunt organisme complexe în adevăratul sens al cuvântului, trăiesc independent şi de-a dreptul respiră. Aşa trebuie să poţi spune despre orice povestire care vrea să reziste testului timpului.**, scriitorul argentinian Julio Cortázar (1914 -1984) încetează din viata în urma unui atac de cord ( avea leucemie), la 12 februarie 1984, este inmormantat la cimitirul Montparnasse, Paris=**Unul din noi trebuie sa scrie, dacă toate acestea vor fi povestite. Mai bine sa fiu eu care sunt mort, care sunt mai putin implicat decat ceilalti; eu care nu văd decat norii si pot sa ma gândesc fară sa-mi pierd sirul, să scriu fara sa-mi pierd sirul (trece acolo sus altul, tivit cu cenusiu) si-mi pot aduce aminte fara sa-mi pierd sirul, eu care sunt mort si viu, nu-i cazul sa însel pe nimeni, o să se vada bine când va sosi ceasul, fiindcă în vreun fel tot trebuie s-o pornesc si am luat-o de la capatul asta, de la sfârsit, de la început, care la urma urmelor e capatul cel mai bun când vrei sa povestesti ceva**, - născut in Belgia - luna august a anului 1914, prima luna a Primului Razboi Mondial, Cortázar a crescut, si-a primit educatia si s-a format ca scriitor în Argentina in conditii sociale dificile, astfel se explică simpatiile de stanga ( dă credit Revolutiei cubaneze), Ascensiunea peronismului l-a determinat sa se exileze in Franta, Paris, unde a trăit din 1951 pana la sfarsitul vietii. A scris în spaniolă, temele lucrărilor sunt legate de Argentina, dar stilul prezintă influențe europeane. Criticii au afirmat că genul lui de proză ar putea fi scris fie de un autor francez foarte bun fie de un geniu al literaturii latino-americane, (pe scurt s-a retinut) :-"proza lui Cortázar ţine de ambele lumi", Gabriel Garcia Márquez, oferă verdictul final, avea a scrie: *Si eu împartaseam ideea, destul de generalizata, potrivit careia Cortázar nu este un scriitor latino-american. Mi-am rectificat-o total acum, cînd am fost în Buenos Aires în 1967. Cel care face cunostiinta cu Buenos Aires-ul, acest imens oras european, asezat între selva si ocean, între Matto Grosso si Polul Sud, are impresia ca se afla într-o carte a lui Cortázar, altfel spus, ceea ce parea influenta europeana la Cortázar este de fapt influenta europeana a orasului Buenos Aires. Am avut impresia, în Buenos Aires, ca personajele lui Cortázar se gasesc pe strazile orasului, la orice pas. Acolo mi-am dat seama ca Julio Cortázar este profund latino-american* - *Soarta celui care nu îl citeste pe Cortázar e pecetluita. Va suferi de o boala grava, invizibila, care, în timp, poate avea consecinte îngrozitoare. Ceva asemanator cu ceea ce poate pati un om care nu a mîncat niciodata piersici. Va deveni din ce în ce mai trist..si, probabil, încet-încet, îsi va pierde parul.* (Pablo Neruda)
***
- Cortázar debuteaza în 1938 cu volumul de poeme Prezente - poemul "Nocturna":
**În noaptea asta am mâinile negre, inima asudata
ca dupa o lupta purtata pâna la uitare cu urechelnitele fumului.
Totul a ramas acolo, sticlele, barca,
nu stiu daca ma iubeau si daca se asteptau sa ma vada.
În ziarul aruncat pe pat se vorbeste despre întâlniri diplomatice,
un pahar cu vin rosu la început, l-a învins din fericire în patru seturi.
O padure foarte înalta înconjoara aceasta casa din centrul orasului,
iar eu stiu, simt ca un orb moare chiar acum în apropiere.
Sotia mea tot urca si coboara pe o scarita
asemenea unui capitan de vas ce nu se încrede în stele.
E aici o cana cu lapte, alaturi, hârtii, ora unsprezece noaptea.
Afara e ca si cum herghelii nesfârsite de cai s-ar apropia
de fereastra pe care-o am în spate.**
***
Julio Cortázar, ( la bătrânete, a susținut revolutia lui Castro, în Cuba), Opera postumă - din volumul "Pagini neaşteptate", îngrijit de sotia Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, publicat la împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la moartea scriitorului :
- **(Interviu în faţa unei oglinzi)**, scris în 1980 :
**J.C. în oglindă. - Uite, îţi voi lua personal interviul acesta pentru că am constatat că de fiecare dată când pleci în Cuba, şi până acum ai fost de cel puţin treisprezece ori, cifră pe care o iubesc din motive magice, cei care la întoarcere îţi iau interviuri nu se prea interesează despre ce anume ai putut vedea şi trăi în insula‑caiman, ci vor imediat să afle ce crezi despre Conul Sudic, atât în general cât şi în particular, ceea ce sigur că e grozav, iar tu le răspunzi cât poţi de bine, dar totodată mi se pare un fel de escamotare suspectă, un păcat prin omiisiune, de parcă în zilele noastre Cuba ar fi încetat să mai atragă atenţia.
J.C. în persoană. - De acord, şi‑ţi stau la dispoziţie cu răspunsurile, mai ales că în Europa (ca să nu mai vorbim de SUA) sunt mulţi care iau interviuri sau se lasă intervievaţi cu intenţia deliberată de a ponegri Cuba, fără ca înşişi cubanezii să le facă faţă. Vezi bine că încep cu o critică ; e una din multele pe care le fac ori de câte ori mă înfiinţez pe meleagurile lor, fiindcă mă dor anumite tăceri ce s‑ar părea că le dau dreptate urzitorilor de minciuni şi calomnii. În multe ocazii Cuba nu‑şi arată autentica realitate aşa cum ar putea şi chiar ar trebui s‑o facă, mai ales pe orbita capitalistă, unde o mai bună cunoaştere a procesului său de dezvoltare pe atâtea planuri ar fi pozitivă pentru toată lumea, de acolo şi de aici.
J.C. în oglindă. - Şi de ce naiba n‑o face ?
J.C. în persoană. - Uneori fiindcă e o insulă, cred eu, uneori pentru că cubanezii se simt atât de siguri în privinţa cauzei lor încât nu li se pare necesar să dea explicaţii ; fapt e că asta se traduce într‑o anumită pasivitate din partea serviciilor culturale şi de presă. Cineva mi‑a spus odată : „Ştim că în acest caz avem dreptate şi nu vom răspunde la calomnii“. „Foarte bine“, am zis eu, „şi cum va afla omul de rând din Paris, Londra sau Geneva că voi aveţi dreptate ?“
J.C. în oglindă. - Nu‑i vorba oare de faptul că Cubei îi lipsesc căile de comunicare cu o lume dominată de agenţii de presă de al căror nume nu vreau să‑mi aduc aminte* ?
J.C. în persoană. — De bună seamă, dar atunci ar trebui să inventăm alte canale pentru că, dacă nu inventează, o revoluţie se împotmoleşte, iar cubanezii au dat cu prisosinţă dovezi de inventivitate pe multiple planuri. De pildă, pe mine mă surprinde că scriitori şi poeţi cubanezi foarte cunoscuţi, dintre care unii fac incursiuni şi în jurnalistică, scriu aproape exclusiv pentru consumul intern. Dacă şi‑ar dedica o parte din muncă în vederea difuzării în exterior, am avea mărturii incontestabile ale procesului revoluţionar în diverse aspecte şi la diferite niveluri şi, datorită prestigiului semnatarilor, n‑ar mai exista atâtea dificultăţi în difuzarea lor prin cărţi, reviste şi ziare. Dar adevărul e că arareori dai de o semnătură cubaneză la sfârşitul a ceva scris pentru cititorul european, şi cred că asta e o greşeală ce se plăteşte scump ori de câte ori se iveşte un nou val de calomnii şi minciuni, căci acestea apar într‑adevăr din belşug şi mai întotdeauna sub semnătură.
J.C. în oglindă. - În fine, gata cu protestele, povesteşte ce‑ai văzut acolo.
J.C. în persoană. - Am văzut multe lucruri noi. Schimbările nu sunt numai perceptibile, ci şi profunde, de la bază până la vârful piramidei sociale, şi să fie clar că piramida asta n‑are nimic egiptean. De exemplu, una din minciunile fundamentale răspândite în exterior este aceea că mersul înainte al puterii populare în Cuba e o comedie. Uite ce-i, dacă toate comediile ar fi aşa, eu m‑aş abona pentru tot restul vieţii la teatrul care le prezintă. Vigoarea şi conştiinţa puterii populare se fac tot mai mult simţite şi se simt într‑un fel pe care simplii ideologi n‑ar reuşi să‑l reflecte cu exactitate. Asta e ceva ce trebuie intuit pe stradă, în casele oamenilor, prin cafenele şi la orice întâlnire sau adunare. E ceva ce se reflectă în cuvinte, în atitudini şi purtări. Fervoarea şi încrederea poporului în conducătorii lui au susţinut şi au întărit forţa revoluţiei în primii săi ani ; acum, acelor impulsuri primare ale sângelui şi instinctului le urmează încetul cu încetul alt tip de sprijin, care se naşte din reflecţie, din discuţie şi din capacitatea tot mai mare de a manifesta păreri asemănătoare şi discrepanţe. E uşor să constaţi că aceşti conducători nu numai că ţin seama de conştientizarea realizată în urma unui lung şi dificil proces, care a mers de la alfabetizare până la instituţionalizarea canalelor ce permit exprimarea nemijlocită a vocii poporului, ci vor continua s‑o impulsioneze şi s‑o intensifice prin toate mijloacele.
J.C. în oglindă. — Ar fi bine-venit un exemplu după torentul ăsta de cuvinte.
J.C. în persoană. — De acord, îi dau cuvântul lui Raúl Castro însuşi, care a ţinut un discurs la comemorarea ridicării la luptă din 30 noiembrie 1956, unde, după ce a criticat cu asprime lipsurile şi erorile perceptibile atât la nivelul conducerii, cât şi la acela al muncitorilor şi funcţionarilor, a afirmat : „Nu trebuie să punem nici un fel de piedică criticii revoluţionare din partea maselor, ci s‑o stimulăm. Uneori se argumentează că nu trebuie să ne facem publice defectele şi greşelile pentru că astfel le dăm apă la moară duşmanilor. Acesta e un concept cu desăvârşire fals. Ceea ce ne slăbeşte şi le dă apă la moară duşmanilor e lipsa unei asumări curajoase, hotărâte, deschise şi sincere a greşelilor şi deficienţelor noastre“.
J.C. în oglindă. - Şi asta se realizează în practică ?
J.C. în persoană. - Da, pentru că poporul cubanez are memorie bună şi e veşnic gata să‑şi amintească acele directive care sunt de folos propriei exprimări şi propriei critici. Rezultatul acestei evidente deschideri în domeniul intelectual şi politic, care cuprinde toate nivelurile de exprimare, de la literatură până la opiniile în orice adunare, se constată de cum intri în contact cu oamenii ; şi asta nu se traduce numai prin opinii, ci şi printr‑o atitudine în faţa vieţii şi lucrurilor, printr‑un mod de a înfrunta cu mai multă încredere realitatea drept ceva ce nu mai funcţionează prin persoane interpuse, ci reiese din abordarea directă şi coti?*diană a problemelor şi a posibilităţii de a le găsi o soluţie.
J.C. în oglindă. — Dă‑i înainte cu exemplele, dacă mai sunt.
J.C. în persoană. — Pentru a începe, îţi voi arăta reversul medaliei, fiindcă sunt, bineînţeles, unii care se prind ca nişte lipitori de vechile module, şi partea proastă e că sunt oameni situaţi la un nivel la care nu se poate invoca lipsa de cultură şi nici de capacitate analitică. Pe când un Raúl Castro sau un Armando Hart deschid acum un amplu spaţiu critic (fiindcă a sosit momentul s‑o facă, şi nu din pură întâmplare, de asta să ţii seama în faţa a tot ce‑ţi vor spune cei care sunt de partea cealaltă), lipitorile se prind de ceea ce e depăşit şi încearcă să menţină o stare de lucruri care nu mai corespunde în nici un fel posibilităţilor actuale. Eu am aflat‑o de curând pe pielea mea, şi chiar în sfera jurnalismului, care ar trebui să fie primul în a urma şi stimula acest curent atât de benefic. Dintr‑un discurs pe care l‑am ţinut la ceremonia de constituire a juriului pentru premiul anual acordat de Casa de las Américas, ziarele au suprimat tocmai pasajul unde elogiam deschiderea tot mai mare în domeniul criticii constructive. Lipitoarea de serviciu a crezut că e de datoria ei să elimine ceva ce i s‑a părut distonant ; ca întotdeauna, birocraţia zăboveşte în raport cu prezentul.
J.C. în oglindă. - Şi partea pozitivă, atunci ?
J.C. în persoană. - Ca exemplu invers în acelaşi domeniu, foarte ampla anchetă publicată de Bohemia, în care tocmai ziariştii şi‑au expus în amănunţime criticile, preocupările şi criteriile de reînnoire a mass-media. Dar poate că faptul cel mai important e cel ce se desprinde din experienţa de zi cu zi a vieţii cubaneze. Acum zece ani vorbeai cu oamenii de pe stradă, cu un liftier sau un măturător şi aproape imediat te pomeneai cu fraze gata făcute, cu repetarea oarecum automată de lozinci, lucru ineviabil într‑o etapă de conştientizare progresivă. În prezent auzi tot mai mult cum lumea vorbeşte cu propriile‑i cuvinte, ceea ce nu înseamnă nici pe departe distanţare faţă de lozincile revoluţionare, ci capacitatea de a le aplica cu mai multă spontaneitate, aş spune cu mai multă personalitate.
J.C. în oglindă. - Ni se termină hârtia. Continuăm altă dată?
J.C. în persoană. - Dacă vrei, pentru că tema e generoasă..**/ (Julio Cortázar," Pagini neaşteptate" traducere şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, după o ediţie îngrijită de Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, Iaşi, Editura Polirom, 2010.)

https://www.larevista.ro/julio-corta...UNBEHB_-dUOd88

https://www.youtube.com/watch?v=N6yV...7pm_K4Lti6cdE4

[victor_homescu]

=**Nu contează de câte ori şi-ar schimba numele. Culoarea ei e o cruce pe care trebuie s-o poarte veşnic**, Impliniti astăzi 89 de ani, Premiul Nobel pentru Literatură, prima autoare afro-americană, 1993, (datorită romanelor sale caracterizate de lirism și forță vizionară, prin care a reușit să creioneze importante aspecte ale realității americane), Toni Morrison, născută Chloe Anthony Wofford, pe 18 februarie 1931 în Lorain, Ohio, scrie "Beloved"/Preaiubita (1988), scriitoare descendentă dintr-o familie de sclavi, ("care nu scria pentru albi ci pentru negri"), în epitaful romanului "Cântecul lui Solomon, avea a spune**Parintilor li se ingaduie sa se avante in zbor, iar copiilor li se ingaduie sa-si cunosca numele. Negrii isi primesc numele asa cum primesc orice altceva, asa cum pot mai bine. () Nu există albi nevinovaţi, fiindcă fiecare dintre ei este un posibil ucigaş de cioroi, chiar dacă nu-şi mânjeşte mâinile direct. Crezi că i-a surprins atitudinea lui Hitler? Crezi că monstruozitatea lui vine doar din faptul că i-a făcut să lupte în războiul acela? Hitler a fost cel mai natural alb din lume. I-a omorât pe evrei şi pe ţigani fiindcă nu ne-a avut pe noi la îndemână. Ţi-i poţi imagina pe ăia din Klan şocaţi de el? Nu, exclus aşa ceva. Albii sunt nenaturali ca rasă, omul alb e nenatural. Şi e nevoie de un imens efort de voinţă pentru a înfrânge un inamic nenatural** (considerat unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză scrise în secolul XX, 1977) **Lumea întreagă este așa o mascaradă, poate că de-aia încearcă oamenii s-o tragă-n piept și să etaleze pe coverta ei tot ce simt, numai și numai ca să demonstreze că pot și ei să contribuie cu câte ceva, cu lucruri mândre și înfricoșătoare, cum ar fi lupte pe viață și pe moarte, adultere, incendieri de așternuturi. Sigur că nu le reușește. Lumea îi ia prin surprindere de fiecare dată**, prozatoare, eseista și profesorul universitar de limba si literatura engleza la Howard, a predat si la Princeton University, a avut doi baieti, T. Morrison a decedat în urmă cu putine luni, 2019 august, luni ziua 5, **Cerul de-acum e pustiu, ca tabla ștearsă, dar, pe vremea de care vorbesc eu, Calea Lactee parc-ar fi fost un drum colbuit, numai că așezat acolo sus. Lumina ei făcea ca totul să arate ca într-un film sclipitor, alb-negru. Oricare ar fi locul tău pe lume sau starea de spirit, faptul că aveai drept fundal nocturn un cer spuzit cu stele te făcea să te simți bogat**, ("Toni Morrison a trecut prin literatura lumii ca un uragan. Cu aroganță și cu un talent comparabile doar cu o furtună electrică. „The Bluest Eye”, „Beloved”, „Song of Solomon”, „Paradise”, „Love”, „Home”, „A Mercy”, „God Help the Child”, „Jazz” - titlurile care, afirma scriitorul Marlon James, au hrănit generații de autori și au modificat ADN-ul literaturii universale")“
**I will call them my people, which were not my people; and her beloved, which was not beloved”*, motto biblic din "Beloved"
***
Toni Morrison : rosteste discursul despre femeia oarbă, contextul - primirea Nobelului & romanul "God Help the Child/Ajuta-l, Doamne, pe copil" - **A fost odată o femeie bătrană dar inteleaptă. Ce e viata? Murim.Asta s-ar putea să fie chiar sensul vietii. Dar avem, creăm limbajul. Iar asta s-ar putea s-ar putea să fie chiar măsura vietilor noastre.(.) Cred că bunătatea este mai interesantă, Răul e constant. Poti să concepi feluri diverse de a ucide oameni, dar asta poti s-o faci si la cinci ani. Insa trebuie sa fii adult ca sa fii bun in mod constient si voit, iar asta-i complicat.**
(..)
**Mai toţi mulatrii şi cei care aveau doar un sfert de negru în ei făceau la fel la vreme aia - dacă aveau părul cum trebuie, desigur. Habar nu ai caţi albi au sînge de negru în ei! Ce credeţi? Cică douăzeci la sută. Aşa am auzit. Maică-mea, ar fi putut şi ea să se dea drept albă. Numai că nu a vrut. Şi mi-a spus ce-a avut de suferit de urma deciziei ei. Cand s-a dus împreună cu taică-meu la Judecătorie, să se căsătorească, şi a trebuit să pună mîna pe Biblie, a văzut că erau două - una pentru albi şi una pentru negri. Două Biblii! Îţi vine să crezi aşa ceva? Maică-mea făcea menajul la o familie de albi bogaţi. Oameni ce mîncau mîncarea pregătită de ea, pe care îi scărpina pe spate cînd erau în cadă, şi pentru care cine ştie ce alte lucruri intime trebuia să mai facă, dar să pună mîna pe aceeaşi Biblie? Nu.. Și nici unul din ei nu ar fi băut apă de la o cișmea pe care scria "Doar pentru negri" chiar dacă ar fi murit de sete.**
***
** „Când eşti părinte, o să vezi tu ce trebuie să dai din tine, cum e lumea, cum se învârte şi cum se transformă. Noroc şi ajută-l, Doamne, pe copil”.**

https://www.editura-art.ro/info/blog...tutie-literara


https://www.youtube.com/watch?v=vgdw...C08YRr4ibtlD00

[victor_homescu]

Bujor Nedelcovici, 84 de ani, născut pe16 martie 1936, Bârlad, aflat în exi din 1987, a cerut, obține azil politic în Franța, în volumul autobiografic "Cine sunteți, Bujor Nedelcovici ?"-**Sunt de origine scriitor, de naționalitate scriitor și de profesie scriitor. Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Un exilat are întotdeauna aerul de a-şi cere iertare”, spunea Cioran. Şi tot el afirma: „Nu sunt de aici; condiție de exilat în sine; nu sunt niciunde acasă – inapetența absolută la orice. Paradisul pierdut – obsesia mea de fiecare clipă”. Sau: „Cine eşti? Sunt un străin pentru poliție, pentru Dumnezeu şi pentru mine însumi”. Să nu uităm că doi poeți români exilați s-au sinucis aruncându-se în Sena: Paul Celan şi Gherasim Luca. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi. Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”. Ce consideri adevăr?Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif. Un exilat este în căutarea permanentă a unei limbi, a unei țări, a unui loc, a unui „acasă”. Un exilat este un Iov care încearcă să afle de ce s-a abătut suferința asupra lui şi, de aceea, se revoltă cerându-i socoteală lui Dumnezeu. Eu mi-am păstrat scrierea romanelor în limba română, pentru că un roman nu se scrie numai la nivel rațional; o narațiune complexă de genul romanesc se scrie şi cu emoții, sentimente, percepții figurative…Un roman este o imersiune în imaginar şi ficțiune, într-un domeniu mântuit sau damnat şi, atunci când vrei s-o traduci într-o limbă străină, produci, din păcate, doar o călătorie avortată. În schimb, am avut tot timpul uşurința de a scrie eseuri, articole de presă, cronici literare, cronici de film, toate în limba franceză.”, Bujor Nedelcovici și-a donat întreaga colecție cuprinzând cărți, reviste și corespondență către colecțiile Muzeului Cărții și Exilului Românesc din Craiova
***
**După ce am terminat Facultatea de Drept, am fost nevoit să mă duc la munca de jos, fiindcă tatăl meu fusese condamnat politic. Am muncit la Bicaz, în Oraşul Stalin şi Bucureşti, timp de 12 ani. La Bicaz, am început să scriu. Iată, deci, că Securitatea mi-a făcut un imens serviciu. După ce am debutat cu romanul „Ultimii”, bine primit de critică, mi-am dat demisia din funcția de economist. Nu am fost primit în justiție, de unde fusesem radiat, şi nu mi-am găsit niciun post de muncă la o revistă, la un ziar sau la o editură. Din acel moment am început să greşesc şi să comit multe erori. Am pornit să scriu romane – unul, două, trei şi chiar o trilogie – pe vremea când la modă erau povestirea scurtă şi nuvela. Redactorii de la editură şi de la Cenzură îmi cereau să fac modificări de cuvânt, fraze, pagini întregi şi să plasez narațiunea în altă...țară. Refuzam orice modificare, iar, din cauza asta, trebuia să aştept un an sau doi până publicam o carte. Ar fi trebuit să cad la un compromis, aşa, acolo, o târguială cu târguitorii de cuvinte, o corectură, două, dar nu era vorba de „şopârle”, ci de o viziune contrară normelor în vigoare. Totul s-a împotmolit în 1982, când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”, scris în deplină libertate interioară şi exterioară. Am aşteptat răspunsul doi ani de zile, până când, în cele din urmă, directorul Editurii Cartea Românească mi-a spus că nu poate să publice romanul. Am dus atunci manuscrisul la Editura Albatros. Dar şi aici, acelaşi rezultat sau aceeaşi lipsă de rezultat. S-a spus: „Ar fi mai onest să admitem că romanul era de nepublicat. Autorul nu s-a împăcat niciodată cu această idee, dând vina pe editori, pe critici, pe toată lumea”. Dacă lucrurile erau atât de simple şi de clare, de ce oare am fost obligat să aştept doi ani, ca, după aceea, directorul Editurii Cartea Românească să-mi spună că nu poate să-mi publice cartea? De ce m-am certat cu criticii şi cu toată lumea, când cartea nu fusese publicată?! Deci, eu eram vinovat că scrisesem un astfel de roman, şi nu editurile şi cenzura? Eu am fost vinovat că am vrut să rămân în țară? Eu am fost scandalagiul şi certărețul? Cel care s-a răfuit cu toți şi cu toate! Iată, aşadar, cum se inversează rolurile! Am greşit! Şi iarăşi am greşit, atunci când am trimis manuscrisul, pe căi clandestine, la Paris. Eroare capitală, deci! Doar că în 1985, eram în Franța şi, după câteva luni, urma să fie publicat romanul „Al doilea mesager” la Editura Albin Michel. Şi ce credeți? M-am întors în țară, contrar sfaturilor pe care le primisem. Mare greşeală! Puteam să cer azil politic la Paris. La Bucureşti, însă am fost primit cu brațele deschise. Obligat să-mi dau demisia din funcția de responsabil al Secției de proză a Asociației Scriitorilor din Bucureşti…am fost scos de la „Almanahul literar”, propunându-mi-se, în acelaşi timp, să public o altă carte. Am prezentat imediat manuscrisul unui volum de nuvele, „Oratoriu pentru imprudență”, la aceeai editură, Cartea Românească. Şi, din nou, mi s-au cerut modificări, ba chiar şi retragerea unei nuvele. Şi eu iarăşi am refuzat! Iar am greşit! De data asta, însă grav şi irevocabil. Am hotârât să plec din țară şi, în 1987, am ajuns la Paris.**
***
**Am fost gata să mă răfuiesc cu toți şi cu toate! Este adevărat! Ştiu că sunt o persoană dificilă, poate chiar antipatică, provocatoare, rebelă, anacronică, iconoclastă, inclasabilă, inadecvată la timpurile moderne, incomodă pentru mulți, dar cum poate fi un scriitor comod şi să se acomodeze într-un „timp al violențelor şi al asasinilor” ? Nu am avut o strategie a afirmării; nu am avut o tactică a tăcerii ambivalente”. Ni-e teamă că nu există alternativă. Se cade ca scriitorul să se opună puterii politice, dacă o socoteşte egoistă, cinică, tangentă la corupție, în loc de-a nutri iluzii sau a o adula: „Un scriitor trebuie să fie prezent în „Cetate”, este o conştiință, are o responsabilitate. „Ecrire c’est agir”, spunea Francois Mauriac. „Ecrire comme un combat”, „scriu, deci sunt.** Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie.**N-am tăcut, m-am revoltat, m-am indignat şi n-am suportat insuportabilul, am strigat în deşert, chiar dacă ştiam că strigătul meu poate a fost inutil. Mi-am asumat anumite riscuri, am trecut prin momente grele de disperare, de sfâşiere, de angoasă şi m-a bântuit chiar şi gândul sinuciderii, dar am spus NU! „Ce este un om revoltat?, se întreba Albert Camus. Un om care spune nu, asta însemnând că lucrurile au durat prea mult timp”. La rândul său, Miguel de Unamuno afirma: „Despre ce este vorba, ca să mă opun!?”. Iar Mario Vargas Llosa era de părere că „Scriitorii trebuie să învețe să rostească cuvântul NU”. De aceea, îmi pare bine că am spus de fiecare dată „Nu” în fața inacceptabilului şi a insuportabilului.**
***
**La Paris, am început prin a lucra, aşa cum se spune, la munca de jos. Am muncit, printre altele, ca spălător de vase şi portar la un mare imobil de pe Avenue Montaigne, unde am cunoscut-o pe Marlène Dietrich…la telefon. Apoi, am fost primit în colegiul de redacție al revistei „Esprit”. Ceea ce nu obținusem timp de 17 ani în România, adică de la debutul din 1970 şi până la plecarea din 1987, iată, la Paris izbândisem, unde mă integrasem în mai puțin de un an. Am publicat, apoi, cinci romane bine primite de presa de la Paris, din Belgia, Suedia, Italia, pentru care am primit numeroase premii în Franța, Statele Unite şi Canada. Bref! dosarul meu de presă din străinătate este mai voluminos decât cel din țară.(.) Unii au binecuvântat închisoarea, pentru că le-a oferit o experiență existențială pe care, altfel, n-ar fi avut-o. În ce mă priveşte, eu binecuvântez exilul. Care a fost pentru mine o probă inițiatică, de cunoaştere a propriilor limite de rezistență fizică, sufletească, mentală şi spirituală. O moarte şi o înviere care m-au ridicat pe o treaptă superioară a cunoaşterii ontologice şi existențiale, în timpul şi spațiul în care trăiesc.**- (Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore, Ed. Allfa, 2010)
***
Alexandru Tomescu :- ("Activitatea de scenarist a lui Bujor Nedelcovici, a fost o adevărată aventură, mai puţin cunoscută, datorită condiţiilor impuse de cenzura comunistă. Ca ploieştean, la noi în casă se discuta foarte des, cu admiraţie, despre Bujor Nedelcovici. El a scris scenariile pentru trei filme: "Întâlnirea", "Faleze de nisip" şi "Somnul insulei". Fiecare film are „povestea” lui Scenariu pentru "Întâlnirea" a fost scris în 1971. Aprobarea scenariului a durat mai mulţi ani, de insistenţe şi aşteptări. În 1979, Sergiu Nicolaescu, fără a cere consinţământul autorului, modifică scenariu, imprimându-i o tentă „ilegalistă”, declarându-se "coscenarist". Filmul a fost un exemplu clasic de deformare a subiectului cărţii după care s-a scris scenariu; în fapt un eşec. La scurt timp, filmul "Faleze de nisip" inspirat din romanul, "Zile de nisip" s-a turnat sub regia lui Dan Piţa. A fost o colaborare fericită unde şi autorul a participat la turnarea anumitor secvenţe. Premiera filmului - la "Cinematograful Scala". După patru zile filmul a fost retras, datorită unei critici aspre din partea lui Ceauşescu cu ocazia "Consfătuirii de lucru pe probleme organizatorice şi politico-educative" de la Mangalia, 1983. Filmul "Somnul insulei" a fost realizat în 1994 la "Casa de filme Solaris", condusă de Dan Pita, regia Mircea Veroiu, întors după şase ani de exil la Paris. Premiera a avut loc la Paris, la cinematograful "Le latin". Filmului i s-a acordat premiul "Makhila de argint" la Festivalul de la Arcachon, Franţa. Chiar dacă filmele sale nu au avut şansa de a ajunge la masa largă a spectatorilor, autorul rămâne drept un mare iubitor, un pasionat, al celei de a şaptea artă, în ţară şi în exil.")

https://www.youtube.com/watch?v=UTPq...HJ2SP414FWAuMg

[White1]

"The most obvious and important carry-over from the previous mentality is thus our religious heritage in all its labyrinthine beauty and variety of forms. The overwhelming importance of religion both in general world history and in the history of the average world individual is of course very clear from any objective standpoint, even though a scientific view of man often seems embarrassed at acknowledging this most obvious fact. For in spite of all that rationalist materialist science has implied since the Scientific Revolution, mankind as a whole has not, does not, and perhaps cannot relinquish his fascination with some human type of relationship to a greater and wholly other, some mysterium tremendum with powers and intelligences beyond all left hemispheric categories, something necessarily indefinite and unclear, to be approached and felt in awe and wonder and almost speechless worship, rather than in clear conception, something that for modern religious people communicates in truths of feeling, rather than in what can be verbalized by the left hemisphere, and so what in our time can be more truly felt when least named, a patterning of self and numinous other from which, in times of our darkest distress, none of us can escape."

Julian Jaynes, The Origin Of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind

[nathalie_dinu]

''Sometimes, vainly trying to overcome the imperfections of the organism in the
midst of the deepest sleep, the hypnotized senses perceive with astonishment that it is now only
a block of sepulchre-stone, and reason admirably, with incomparable subtlety: 'To get up from
this bed is a more difficult problem than one might think. Sitting in a cart, I am being taken off
towards the binarity of the guillotine posts. Strange to say, my inert arm has knowingly taken on
the stiffness of a chimney stack. It is not at all good to dream that one is going towards the
scaffold.' Blood flows in wide waves over the face. The breast repeatedly gives violent starts,
heaves, and wheezes. The weight of an obelisk suppresses the free expression of rage. The
real has destroyed the dreams of drowsiness! Who does not know that when the struggle
continues between the ego, full of pride, and the terrible encroachment of catalepsy, the deluded
mind loses its judgment? Gnawed by despair, it revels in its sickness, till it has conquered nature,
and sleep, seeing its prey escape it, retreats, angry and ashamed, far away, never to return.
Throw a few ashes on my flaming eyeballs. Do not stare at my never-ending eyes. Do you
understand the sufferings I endure? (However, pride is gratified.) As soon as night exhorts
humans to rest, a man, whom I know, strides over the countryside. I fear my resolved will
succumb to the onset of old age. Let it come, that fatal day when I fall asleep! When I awake,
my razor, making its way across my neck, will prove that, in fact, nothing was more real.'' Comte de Lautréamont, Maldoror and Poems

[victor_homescu]

Părintele lui Godot, 31 de ani, în curând, de la moarte: *Eu lucrez cu neputința. Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeti - mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla*: - Samuel Beckett (1906 =1989 decembrie 22, Paris, îngropat, împreună cu soția Suzanne, la Montparnasse), o serie, impecabilă de patru episoade ("Les vies silencieuses", "Cap sur Beckett", "Le theatre de Beckett" și "Beckett et l'art moderne") - despre dramaturgul, romancierul, eseistul, poetul/"Vom sta așa întreaga noapte/ Întreaga noapte așa vom sta/ Așa vom sta întreaga noapte/ Sta-vom întreaga noapte așa/ O beznă, stare, răsuflare/ Noaptea așa, noi noaptea așa/ Un mic răgaz în goana mare/ Și-o goană, goană spre răgaz"), născut irlandez, francez prin adopţiune - în 1969 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură: motivaţia juriului: „Pentru scrisul său care – în forme noi, atât în roman cât şi în teatru – îşi capătă elevaţia în însăşi starea de indigenţă a omului modern”, Beckett refuză să ia parte la ceremonie; revin la serie: un studiu realistic = viața, evocațiuni, mărturii, lucrările beckettiene, și receptarea critică - réalisé Laurence Millet pentru France Culture în toamna lui 2019.
***
*Viziunea unică a lui Beckett asupra lumii, forța limbajului și umorul său ironic sunt cele care atrag oamenii să-i citească proza si piesele de teatru. Mesajul lui e clar: viețile noastre sunt scurte și brutale, în cea mai mare parte caracterizate de suferință și nefericire, cu excepția poate a cîtorva scurte episoade de plăcere. Cea mai intensă dintre acestea este satisfacția sexuală, care are doar un singur scop – să aducă pe lume o alta generație destinată suferinței.*(John Calder, The Importance of Samuel Beckett)
***
- din "En attendant Godot"/ "Așteptându-l pe Godot" :
*Vladimir: Ai citit Biblia?
Estragon: Biblia…(Se gândește). A trebuit să îmi arunc un ochi prin ea.
Vladimir: La școala fără Dumnezeu?
Estragon: Habar n-am ! *
***
*Vladimir: Dacă ne-am căi?
Estragon: Pentru ce?
Vladimir: Păi…(Caută). Nu-i nevoie să intrăm în detalii.
Estragon: Că ne-am născut?*/ - traducere Gellu Naum și Irina Mavrodin (En attendant Godot), editura Curtea Veche, București, 2007
***
Despre Samuel Beckett,**Sunt întotdeauna profund contrariat când se spune despre Beckett: «Vai, e atât de dificil!» - sau avangardist, sau complex, sau...ambiguu. Este cel mai mare nonsens, căci Beckett este probabil dramaturgul cel mai naturalist pe care îl ştiu, dar şi cel mai limpede şi mai puţin obscur. «Obscuritatea» rezidă tocmai în asumarea obscurităţii.**
Edward Albee, ianuarie 1952
***
*Beckett: „1906–1976, 70 de ani de cuvinte… o viaţă întreagă… o viaţă făcută din cuvinte. Iată ceea ce rezumă viaţa lui Samuel Beckett, iată ceea ce face biografia sa. Aproape o jumătate de secol de cuvinte, de la cele dintâi, în 1929, în engleză, în franceză, cuvinte murmurate, urlate… insistente. Şi nu s-a terminat, nu, căci, aşa cum spune vocea care vorbeşte în opera lui Beckett, cel mai rău este începutul, apoi mijlocul, apoi sfârşitul, la sfârşit, la sfârşit este cel mai rău.” (T. Bishop, R. Federman, Avant-propos in Samuel Beckett, Cahiers de l’Herne, Paris, Editions de l’Herne, 1976.)
***
Emil Cioran - *De la prima noastră întâlnire, am înţeles că ajunsese în faţa extremei, că poate începuse tocmai cu asta, cu imposibilul, cu excepţionalul, cu impasul. Şi admirabil e că nu s-a mişcat, că, ajuns dintr-o dată în faţa unui zid, perseverează la fel de curajos precum a fost dintotdeauna: situaţia limită ca punct de plecare, sfârşitul ca sosire!*/ - (Quelques rencontres »Cahiers de l’Herne, Paris, 1976)
***

https://www.franceculture.fr/emissio...C16L-8JHF5JRA0

[nathalie_dinu]

and he you cannot bear to think that someday it will no longer hurt you like this now were getting at it you seem to regard it merely as an experience that will whiten your hair overnight so to speak without altering your appearance at all you won’t do it under these conditions it will be a gamble and the strange thing is that man who is conceived by accident and whose every breath is a fresh cast with dice already loaded against him will not face that final main which he knows beforehand he has assuredly to face without essaying expedients ranging all the way from violence to petty chicanery that would not deceive a child until someday in very disgust he risks everything on a single blind turn of a card no man ever does that under the first fury of despair or remorse or bereavement he does it only when he has realised that even the despair or remorse or bereavement is not particularly important to the dark diceman and I temporary and he it is hard believing to think that a love or a sorrow is a bond purchased without design and which matures willynilly and is recalled without warning to be replaced by whatever issue the gods happen to be floating at the time no you will not do that until you come to believe that even she was not quite worth despair perhaps and I I will never do that nobody knows what I know

William Faulkner, The Sound and the Fury

[victor_homescu]

138 de ani, Nikos Kazantzakis şi "Zorba Grecul": **Confucius are o vorba: Multi căuta fericirea mai presus de om; alţii, mai prejos. Da fericirea e pe potriva omului”, scriitorul grec, născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion,**Adevărat. Există, aşadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt. Oamenii văzuţi din singurătatea mea, de aici, nu-mi apar ca nişte furnici, ci dimpotrivă, ca nişte monştri uriaşi, ca nişte dinozauri şi pterodactili, trăind într-o atmosfera saturată de acid carbonic şi de dens putregai cosmogonic. O junglă de neînţeles, absurda şi jalnică. Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a părut însă a fi cea mai uimitoare şi mi-a plăcut. — Cum te cheamă?— Alexis Zorba. – Şi dumneata, domnule, cu ce te ocupi? - Eu? Sunt scriitor. Înţelegeam ca Zorba ăsta era omul care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. — Zorba, am zis, şi-abia m-am ţinut să nu-I sar în braţe, Zorba, de acord! Vii cu mine!**
***
În roman: (Dansul Zorba) :— Dansezi? Mă întrebă el cu pasiune. Dansezi?— Nu.— Nu?— Bine, zise el după o clipă O să dansez eu atunci. Se avântă în vârtejul dansului, bătând din palme, sărind, făcând piruete In aer, prăvălindu-se la pământ cu genunchii încovoiaţi, ţâşnind din nou în sus cu picioarele îndoite, ca şi cum ar fi un gumelestic. La un moment dat, sari atât de sus, de parcă ar fi voit sa frângă legile de fier ale naturii şi să-şi ia zborul. Simţeai în trupul acela măcinat de vreme un suflet care lupta să târască după el carnea şi să se avânte cu ea în bezna, ca un meteor. Îşi azvârlea trupul care recădea la pământ, neputincios să se menţină prea multa vreme în aer, îl azvârlea din nou, fără milă, ceva mai sus de data aceasta, dar recădea iarăşi, bietul de el, gâfâind. Zorba încruntă sprâncenele, pe fata lui se citea o gravitate îngrijorătoare. Nu mai scotea nici un chiuit. Cu fălcile strânse, se căznea să atingă imposibilul.— Zorba! Zorba! I-am strigat. Ajunge! Mi-era teamă ca, deodată, trupu-I bătrân nu va rezista la atâta ardoare, se va rupe în bucățele şi se va împrăştia. Puteam să strig mult şi bine. Cum ati fi vrut ca Zorba să audă nişte strigate de pe pământ? Nu mai era om, era pasăre — Ce te-a apucat să dansezi?— Ce voiai sa fac, jupâne? Simţeam că mă înăbuşă bucuria, trebuia să mă descarc. Dar cum? În vorbe?. Ce te uiţi aşa la mine? Ăsta-s eu. E în mine un diavol care strigă şi eu fac ce zice el. De câte ori sunt gata să mă înăbuş, strigă: dansează!”, şi eu dansez. şi asta mă uşurează!**
***
**M-am ridicat în picioare.— Hai, Zorba, am strigat eu, învaţă-mă să dansez! Zorba sări în sus, chipul îi strălucea.— Să dansezi, jupâne? Făcu el. Să dansezi? Hai! Vino!— Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai! Ne-am prins în joc. Zorba mă corecta, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prindeau aripi.— Bravo, eşti un as! Zorba bătând din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hârţoage şi de călimări! La dracu`cu bunurile şi interesele! Acum, că şi dansezi şi-mi înveţi limba, câte n-o sa ne putem spune?— Jupâne, striga el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu
izbutesc. aşa c-o sa le dansez! Făcu un salt, picioarele şi mâinile ii deveniră aripi. Cum se avânta, drept, deasupra pământului, pe acel fundal de cer şi mare, semăna cu un bătrân arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă. Să fi jurat că striga: ce poţi să-mi faci, Atotputernicule? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta paguba. Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus: am avut răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!” privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oara strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Zorba se repezi la mine, mă luă în braţe şi începu să mă sărute.— Și tu faci haz? Îmi striga el tandru. şi tu faci haz, jupâne? Bravo, băieţaş! Tăvălindu-ne de ras, ne-am zbenguit îndelung ţopăind pe pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiţi pe pietriş, am adormit.**..
***
**Din bronz, din otel ar trebui să fie plămădit sufletul omului, strigam în mine însumi, nu din vânt!”. Dar n-avem, din păcate, încredere în sufletul nostru. Raţiunea, acest băcan, îşi bate joc de suflet aşa cum ne batem noi joc de babele care fac farmece sau de vrăjitoare. Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet mare; admiram cu toţii acţiunile pline de mândrie şi siguranţă, ce făceau abstracţie de judecata, ale acestui om neinstruit. Culmi spirituale pentru care ne trebuiau ani şi ani de luptă acerbă spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un salt. Spuneam atunci: Zorba e un suflet mare...Sau trecea dincolo de aceste culmi, şi atunci spuneam: Zorba e un nebun”. Am făcut în viață o groaza de lucruri, şi găsesc că tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani. Noapte buna!**
***
Scena dansului în film= https://youtu.be/2AzpHvLWFUM

[victor_homescu]

Cartea nevârstniciei, aprilie 2, Ziua Internaţională a Cărţii pentru copii, Edmondo De Amicis :"Cuore, inima de copil" : **Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din şcolile primare, care sunt în vârsta de la nouă până la treisprezece ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de şcoală, scrisă de un elev din clasa a III-a al unei şcoli orăşeneşti din Italia. Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a IlI-a, nu voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, tot ce văzuse, simţise, cugetase: în şcoală şi afară din şcoală; iar la sfârşitul anului, tatăl său scrie aceste pagini după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său. Patru ani în urmă, acesta fiind în gimnaziu, îşi reciti manuscrisul şi mai adăuga prin el câte ceva de la sine, folosindu-se de amintirile sale încă vii, despre persoanele şi faptele din trecut. Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos.**/ - (autorul)
***
**Enrico dragă - Gândeşte-te la copiii muţi, la cei orbi, căci şi ei învaţă**Soldăţel al armatei celei mari! Cărţile sunt armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e lumea întreagă şi izbânda e propăşirea omenirii. Ia seama, Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic! Închipuieşte-ţi că dimineaţa, când ieşi de acasă, aici, în oraşul tău, alţi treizeci de mii de băieţi se duc, ca şi tine, să se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să înveţe. Mai mult! Gândeşte-te la sumedenia de copii care, aproape în aceeaşi oră, merg la şcoală în toate ţările din lume. Urmăreşte-i cu închipuirea cum se duc, străbătând potecile satelor, străzile zgomotoase ale oraşelor, mergând de-a lungul mărilor şi al lacurilor, când sub arşiţa unui soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin ţările străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu sania, prin ţinuturile troienite de zăpadă; prin văi şi pe dealuri; prin păduri şi pâraie, suindu-se pe cărările singuratice ale munţilor; singuri sau mai mulţi împreună, toţi cu cărţile în mână îmbrăcaţi în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urmă şcoli ale Rusiei, ca şi pierdute prin zăpezi, până la şcolile Arabiei umbrite de palmieri. Mii şi milioane, toţi merg să înveţe, într-o sută de chipuri deosebite, cam aceleaşi lucruri. Închipuieşte-ţi acel furnicar de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mişcare din care faci şi tu parte, şi gândeşte-te că, dacă ar înceta acea mişcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această mişcare e însuşi progresul, speranţa şi fala lumii! Înainte dar!**/ - Tatăl tău.
***
*Fiul meu, nu trebuie să nesocoteşti pe cei mici, nu te obişnui să treci cu nepăsare pe lângă o mamă care îţi cere un ban pentru copilul său. Gândeşte-te că acelui copil trebuie să-i fie foame. Cugetă la durerea sărmanei mame! Îţi închipuieşti tu, ce ar fi pentru mama ta, dacă într-o zi s-ar vedea nevoită să-ţi zică:— Azi n-am nici măcar pâine să-ţi dau! Când dau un ban unui cerşetor, el îmi urează "Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să-ţi trăiască copilaşii!" Tu nu poţi să înţelegi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte şi ce recunoştinţă simt pentru acel sărac. Îmi pare că totuşi cu adevărat, acea urare are să ne tină pe toţi sănătoşi. Mă întorc acasă bucuros, cugetând că acel sărac mi-a întors cu prisos ce i-am dat. Enrico dragă! Fă-mă şi pe mine, să aud câteodată acea urare stârnită de milostenia ta. Scoate şi tu un ban din pungă, ca să-l dai vreunui moşneag fără de sprijin, vreunei mame lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mamă. Săracilor le place miluirea copiilor, pentru că nu-i umileşte. Copiii având şi ei nevoie de alţii, se aseamănă cu ei. N-ai băgat tu de seamă, că sunt totdeauna mulţi săraci în jurul şcolilor? Pomana unui om mare este numai o milostenie; iar pomana unui copil este în acelaşi timp o milostenie şi o mângâiere. Este ca şi cum i-ar da totdeodată un ban şi o floare: înţelegi?**
***
**"Zidăraşul", Duminică, 11 ;**Zidăraşul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi de-ale tatălui său, pline încă de var şi de ipsos. Tata îl aştepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe uşă, îşi scoase pălăria cea zdrenţăroasă, udă de zăpadă, o mototoli şi o vârî în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al meşteşugarului obosit şi se uită în dreapta şi în stânga. Cum ajunse în sufragerie şi văzu tabloul care înfăţişează pe Rigoletto, un caraghios cocoşat, îi făcu obişnuita lui strâmbătură: "botul de iepure". Nu te poţi opri de râs, când îl vezi cum se strâmbă. Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele. Are o îndemânare neobişnuită, ca să facă turnuri şi poduri; ai crede că se ţin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu seriozitatea şi răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi povesti despre părinţii săi...Ce mult trebuie să-l Iubească părinţii! Se şi vede! Deşi e îmbrăcat ca un băiat sărac, totuşi poartă haine care-i ţin de cald, cârpite cu îngrijire şi are la gât o basma legată de mâna mamei sale. La ora patru ni se aduse gustarea: dulceaţă cu pâine, stafide şi nuci. Stăteam pe divan şi mâncam. Când ne scularăm, nu ştiu de ce, tata nu mă lăsă să şterg spatele divanului pe care Zidăraşul îl murdărise cu varul de pe haine. Şterse el, mai târziu pe furiş. Jucându-ne, Zidăraşul pierdu un nasture de la hăinuţă. Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuţul, se roşise de tot şi-şi ţinea suflarea uitându-se la mama cum cosea. Pe el îl cheamă Antonio Rabucco şi are vreo nouă ani.— Ştii, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ştergi divanul? Fiindcă dacă îl ştergeai şi te-ar fi văzut camaradul tău, poate s-ar fi ruşinat că-l murdărise şi n-ar fi fost frumos să-l umileşti; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins, şi apoi murdărise cu hainele tatălui său, care şi el, la rândul lui, le umpluse la muncă. Munca nu murdăreşte! Te umple de pulbere, de var, de tot ce pofteşti dar aceasta nu e murdărie. Să nu zici niciodată de vreun meşteşugar care vine de la lucru: "Este murdar!" Trebuie să zici: "Are pe haine semne şi urme de muncă!" Adu-ţi bine aminte! Iubeşte pe Zidăraş, mai întâi fiindcă îţi este camarad, şi apoi fiindcă este fiu de meşteşugar. Tatăl tău.**
***

[victor_homescu]

222 ani, autorul "Comediei Umane", Honore de Balzac, născut la 20 mai 1799: "Pe legea mea= cred că pot muri liniștit. Am făcut un lucru de seamă pentru țara mea. Cartea asta prețuiește, după opinia mea, mai mult decât cucerirea unor drepturi, sau câștigarea unor bătălii", despre romanul "Medicul de țară".
***
"Moș Goriot" :**…Temniţa nu merge fără temnicer ; una fără alta nu pot fi închipuite. Buhăiala gălbejită a acestei femei mărunte este produsul vieţii acesteia, după cum tifosul este consecinţa emanaţiilor dintr-un spital. Juponul ei de lînă tricotată , mai lung decît fusta croită dintr-o rochiemai veche şi ale cărui scame curg prin găurile stofei mîncate de vreme, reprezintă parcă, luaţi la un loc,salonul, sala de mîncare şi grădiniţa, vesteşte înfăţişarea cuhnei şi parcă-ţi spune cam cum trebuie să arate clienţii pensiunii..**
***
"Iluzii pierdute“ :**A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineata din Marsac înspre Angouleme, unde ajunse pe la nouă cu un baston în mână îmbrăcat cu o redingota saracacioasa destul de stricată de călătorie și cu o pereche de pantaloni negri decolorati. Iar ghetele-i roase arătau limpede ca făcea parte dintre nefericiții care umblă pe jos. Își dădea deci seama că deosebirea dintre întoarcere și plecare avea să bată la ochi compatriotilor săi. Dar, cu inima strânsă în cleștele remușcări, pentru moment acceptă această pedeapsă, hotărât să înfrunte privirile cunoscuților. În sinea lul, își zicea: „Sunt eroic!"
Asa sunt poeții, pe ei înșiși se înșală cei dintâi . Cu cât înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între rușinea întoarcerii și poezia amintirilor. Inima îi zvacni când trecu prin fața locuinței lui Postel, unde, din fericire pentru el, Leonie Marron se afla singură în prăvălie cu copilul. Poetul vazu cu plăcere (vanitatea si-o pastrase!) numele șters al tatălui său. De când se insurase, Postel își zugravise din nou pravalia si isi pusese deasupra firma, ca la Paris: FARMACIE. Urcand treptele dinspre poarta Palet, Lucien simți aerul natal, uită de povara nenorocirilor si-si zise, imbatat de fericire: „O sa-i revad”. Ajunse în piața du Murier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici nu se asteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca un învingător prin oraș. Marion și Kolb, care stăteau de strajă la poarta, se napustira pe scară strigân: - Uite-l! Lucien revăzu atelierul și curtea batraneasca, le zări pe scară pe sora și pe mama-sa și se imbratisara, uitând pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în brațe. În familie, cazi mai întotdeauna la o învoială cu nenorocirea; îți incropesti un culcuș și speranța te face să nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfățișa imaginea deznădejdii, înfățișa însă și poezia: pe drum, soarele îi bronzase fața, o melancolie adâncă, intiparita pe chip, își întindea umbra pe fruntea-i de poet.**
***
"Moş Goriot" :**Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vîrstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tînără, iar pentru ca vreun tînăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricît de discreditat ar fi azi cuvîntul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici ; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvîntului, ci fiindcă sfîrşind cartea veţi vărsa poate cîteva lacrimi intra muros şi extra muros. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului ? Ingăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tîlcuri şi de culoare locală, decît între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce . înăuntrul şi in afara cetăţii. stau să se surpe şi a rigolelor negre de noroi ; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atît de cumplit zbuciumată încît nu ştiu ce fapt ar trebui să se întîmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobîndesc o oarecare măreţie şi solemnitate ; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc ; dar senzaţia cu care rămîi ţine numai bine cît ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernatl, trecînd peste o inimă care nu se lasă atît de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile - voastre, care ţinînd această carte într-o mînă albă, vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunîndu-vă : „O fi, poate, o poveste amuzantă". Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punînd lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah ! ţineţi minte însă : drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman; ea este atît de adevărată, încît oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet. Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve - Sainte - Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povîrniş atît de repede şi de anevoios, încît numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atît de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrîngerile aurii şi înnegurînd totul cu umbrele mohorîte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarîmul e zvîntat : în rigole nu-i nici apă, nici mîl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe=aici, chiar și cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristețe, ca de altfel toți cei care trec obișnuit pe aceste străzi. Nici un alt csrtier al Parisului nu este mai trist și = de ce n-am spune=o ? = mai puțin cunoscut.**
***

[victor_homescu]

Remember :<<"Există o venire și o plecare/ O despărțire și deseori nici o revedere">>
***
97 de ani, fără= (anatomic) = Franz Kafka : <<Voiam să mă ascund în hățișul de sub arbori, am săpat o bucată de drum, pe urmă m-am strecurat acolo și eram la adăpost..Mi=am amenajat vizuina și pare să fie reușită.>>= lumii, scrierile autorului "Metamorfozei" rămân = se poate spune, pe mâna lui Max Brod, care nu s=a vrut Nero, și făr" de supușenie, nu le-a dat foc = scriitorul praghez decedat pe 3 iunie 1924 : **Câteva cuvinte =" Câte cuvinte stau in carte! Ele trebuie să aducă aminte. De parcă vorbele ar putea să aducă aminte de ceva! Căci cuvintele sunt niște proști alpiniști și niște proști locuitori ai muntelui. Ele nu scot comorile din înălțimile muntelui și nici pe cele din adâncurile lui. Dar există o îngândurare vie care a alunecat blândă peste tot ce are preț în amintire, asemenea unei mâini mîngîietoare. Însă într-o asemenea îngândurare castă nu te poți singur înscrie cu mâna nedeprinsă și cu uneltele astea grosolane ale scrisului. N=o poți face decât pe aceste foi albe, unde nu-și au locul pretențiile. Și asta am făcut eu la 4 septembrie 1900.**
***
● Franz Kafka :**Eram țeapăn și rece, eram un pod, mă întindeam peste o prăpastie. De partea această, mi=erau împlîntate varfurile picioarelor, de partea cealaltă, mâinile, și mă încleștasem cu dinții în lutul fârîmicios. Nici un călător nu rătăcea pe aceste înălțimi fără drumeaguri, podul nu fusese însemnat pe hărți. Iar eu stăteam întins și asteptam; trebuia să aștept. Dacă nu se năruie în adâncuri, nici un pod odată ridicat nu poate înceta să rămână mai departe un pod. Odată, era către seară, era prima, era a mia seară, nu stiu = gândurile mi se invalmasau mereu, mi se invalmasau mereu în cerc. Spre seară, vara, pârâul susură mai întunecat și am auzit un pas de om. Venea spre mine, spre mine. Întinde=te acum, podul, punte goală, incordeaza=ți bîrnele, pregătește=te să-l susții pe cel care ți se încredințează. Cumpaneste=i, pe nebănuite, nesiguranța pasului, iar dacă șovăie, atunci fă=l să te recunoască, condu=l spre malul cel sigur. El veni, mă ciocăni cu vârful de fier al toiagului, apoi îmi ridică cu el pulpanele mantalei și mi le aranjă mai bine pe trup.Scormoni cu vârful toiagului în părul meu încîlcit și=l lăsă să rămână așa pentru o vreme, uitându=mă probabil în timp ce rămăsese cu privirea pierdută departe. După aceea, când eu îl și visam de acum peste dealuri și văi, el sări cu amândouă picioarele drept în mijloc, peste trupul meu. Mă treceau fiori de durere sălbatică, fusesem luat cu totul prin surprindere. Cine era el? Un copil? Un vis? Un tâlhar de drumul mare? Un ispititor? Un exterminator? Și m=am întors să-l văd. Un pod să se întoarcă astfel, să se uite in spate! Încă nu mă întorsesem bine, că și începusem să cad, m-am năruit, și eram de=acum sfărîmat și sfartecat de pietricelele ascuțite care dintotdeauna mă urmăriseră cu priviri atât de prietenoase din apele înspumate ale pârâului.**("Podul")
***
● Franz Kafka :**Transcriu acum ce am auzit, ce mi=a fost încredințat. Însă nu mi s=a încredințat ca pe o haină pe care aș fi trebuit s=o păstrez. Doar glasul care vorbea mi-a fost încredințat nemijlocit. Restul nu este o taină, sunt mai curând niște fleacuri; și ce se împrăștie, cum s-ar zice, in toate părtile, când ceva s=a încheiat și poate fi comunicat mai departe, chiar cere, ca pe o favoare, să fie comunicat astfel mai departe, căci acel lucru petrecut nu mai are puterea să persiste, când ceea ce odată i=a dat viață, a amuțit acum. De auzit însă am auzit urmatoarele: undeva, în sudul Boemei, pe un deal împădurit, la vreo doi kilometri de un râu care ar fi ușor de văzut de aici, dacă padurea nu ar închide perspectiva, se află o căsuță. Acolo locuiește un bătrân. Înfățișării lui îi lipsește demnitatea bătrîneții. Este scund, unul din picioare e drept, celălat însă îi e mult încovoiat spre înafară. Chipul îi e supt, acoperit peste tot cu o barbă albă, gălbuie, ici=colo chiar neagră. Nasul e teșit și se reazemă de buza superioară, puțin ieșită, care i=l închide aproape cu totul. Pleoapele îi atârnă mult peste micii...** ("Proză postumă", Humanitas fiction 2019)
***
<<„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“>>, Jorge Luis Borges
***
- foto 3 - anunțul funerar tipărit în ziarul din Praga :"Cu profundă tristețe, vă anunțăm că fiul nostru Franz Kafka JUDr, la 3 iunie, Sanatoriul Kierling de lângă Viena, a murit la 41 de ani.
Înmormântarea va avea loc miercuri, 11 iunie, la 3:45 după-amiaza, la cimitirul evreiesc din districtul Straschnitz; părinți Hermann și Julie Kafka, Praga, 10 iunie 1924 -.

[victor_homescu]

69 de ani împliniți astăzi 2021 iunie 7 = Ohmar Pamuk (Premiul Nobel pentru literatură, 2006) : "Şovăielnica mea inimă zice că vreau să mă aflu la Asfinţit când mă aflu la Răsărit, şi la Răsărit când mă aflu la Asfinţit;
Când sunt bărbat, vreau să fiu femeie,
când sunt femeie, vreau să fiu bărbat,
zic celelalte părţi ale trupului meu;
Ce greu este să fii om şi, chiar mai mult,
să vieţuieşti ca om!
Eu vreau să mă distrez şi cu cele dinainte,
şi cu cele dinapoi,
şi cu Răsăritul, şi cu Asfinţitul." = "Mă numesc roșu":**Aud ce anume întrebaţi: ce înseamnă să fii această culoare? Culoarea este mângâierea ochiului, muzica surzilor - un cuvânt în întuneric. Deoarece am ascultat, vreme de zeci de mii de ani, spusele sufletelor ca pe un vuiet de vânt trecând din carte în carte şi din lucru în lucru, am să vă spun că atingerea mea seamănă cu atingerea îngerilor. O parte din mine grăieşte aici ochilor dumneavoastră; aceasta este partea mea împovărătoare. O altă parte prinde însă aripi şi se înalţă la cer, odată cu privirile dumneavoastră; aceasta este partea mea sprinţară. Cât sunt de fericit să fiu Roşu! Sunt plin de patimă; sunt puternic; ştiu că am fost observat; după cum ştiu şi că nu vă puteţi împotrivi mie. Nu ascund: pentru mine, fineţea nu se dobândeşte prin slăbiciune ori forţă, ci prin hotărâre şi voinţă. Mă las în voia privirilor. Nu mă sperie alte culori, umbrele, înghesuiala ori chiar singurătatea. Cât de plăcut îmi este să acopăr cu vioiciunea mea biruitoare, o suprafaţă care mă aşteaptă! Unde mă lăfăi eu, ochii strălucesc, se aprind pasiunile, se ridică sprâncenele, iar inimile bat mai repede. Priviţi - mă: ce încântător este să trăieşti! Urmăriţi-mă: ce plăcut este să vezi! A trăi înseamnă a vedea. Mă arăt pretutindeni. Viaţa începe cu mine şi totul se întoarce la mine, credeţi-mă! Acum tăceţi, ca să aflaţi cum de am ajuns să fiu eu un Roşu atât de miraculos. Maestrul miniaturist care se pricepea la vopsele a măcinat stăruitor, în piuliţă, cu propria￾i mână, cârmâz uscat, care venea din cel mai călduros ţinut al Indiei, ca să-l preschimbe în pulbere; a pregătit cinci drahme din această pulbere, o drahmă de săpunariţa şi o jumătate de drahmă de lotrit. A pus în cratiţă trei ocale de apă, a aruncat în ea săpunariţa şi a fiert totul. A pus apoi în apă lotritul şi a amestecat bine. Le-a fiert atât cât îi trebuia ca să bea o cafea bună. În vreme ce el îşi bea cafeaua, eu ardeam de nerăbdare, asemenea unui copil pe cale să se nască. Când cafeaua i-a destupat mintea şi i-a ascuţit privirea, a zvârlit în cratiţă praful roşu şi l-a amestecat bine, cu unul din beţele acelea subţiri şi curate de care se folosea pentru această îndeletnicire. Acum eram pe cale să devin un roşu adevărat, dar tăria mea este întotdeauna peste măsură de însemnată; trebuie ca apa să nu fiarbă zadarnic, dar, totodată, să şi fiarbă puţin. A luat un pic de apă cu vârful băţului şi şi-a întins-o pe unghia degetului mare (n-o întindea niciodată pe unghiile celorlalte degete!). O, ce minunat este să fii Roşu! I-am colorat unghia în roşu, dar nu
m=am prelins către marginea ei, aşa cum se petrece cu apa; tăria mea era cea potrivită, dar aveam oarece grunzi. A dat jos cratiţa de pe sobă şi m-a strecurat, trecându-mă printr-o
pânză foarte curată, aşa că am devenit şi mai pur. Apoi m-a pus iar pe foc, m-a mai dat de două ori în clocot, ca să fac spumă, mi-a pus puţin alaun măcinat şi m-a lăsat la răcit.**
***
**Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a
umplut de sânge. De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă. Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simţământul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte. Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate. Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în măiestrie.**
***
** Cine este ucigaşul meu cel faţă de care mă încearcă atâta mânie - şi de ce m-a ucis în felul acesta neaşteptat? Puneţi-vă toate aceste întrebări. Spuneţi că lumea e plină de ucigaşi nelegiuiţi, de două parale, că ce mi-e unul, ce mi-e altul? În cazul acesta, vă înştiinţez de pe-acum: în spatele morţii mele se ascunde o dezgustătoare uneltire împotriva credinţei noastre, a datinilor noastre, a modului nostru de a privi lumea. Deschideţi ochii, aflaţi de ce m-au ucis duşmanii vieţii în care credeţi şi pe care o trăiţi, duşmanii islamului, de ce vă pot ucide şi pe voi într-o bună zi. Spusele marelui predicator Husret Hogea din Erzurum, căruia îi sorbeam cuvintele cu lacrimi în ochi, se împlinesc, una câte una. Să vă mai spun şi că toate cele câte ni se întâmplă, chiar de-ar fi să fie povestite şi scrise într-o carte, nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti. Aşa cum se întâmplă şi cu Preasfântul Coran să nu se înţeleagă greşit, Doamne fereşte! - puterea cutremurătoare a acestei cărţi vine şi din faptul că ea este cu neputinţă de ilustrat vreodată. Mă îndoiesc că aţi izbutit să pricepeţi acest lucru. Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra adevărului din adâncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo; făceam haz de asemenea lucruri, chiar dacă mă temeam de ele. Şi mi-am aflat sfârşitul pe fundul acestui puţ înfricoşător! Asta vi se poate întâmpla şi vouă; fiţi cu ochii în patru! Acum nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să nădăjduiesc că, poate, dacă putrezesc zdravăn, mă vor găsi din pricina mirosului meu
dezgustător.** (Ed. Curtea Veche, 2006, traducere Luminița Munteanu)
***
"M-am născut la Istanbul în 1952. Bunicul meu a fost un inginer civil și om de afaceri de succes care și-a făcut avere construind căi ferate și fabrici. Tatăl meu a mers pe urmele lui, dar în loc să câștige bani, a continuat să-i piardă. Am fost educat în școli private din Istanbul și, după ce am studiat arhitectura timp de trei ani, am renunțat, m-am înscris la un curs de jurnalism și mi-am propus să devin scriitor. Între 7 și 22 de ani, am visat să fiu pictor. În copilărie și în tinerețea mea, am pictat cu un sentiment fericit și pasional al scopului. Dar, când am încetat să pictez la vârsta de 22 de ani, știam că nu am de ales decât să-mi dedic viața artei. În același timp, habar nu aveam de ce am renunțat la pictură la 22 de ani și am început să scriu primul meu roman, Cevdet Bey and Sons. Pentru a explora acel mister, ani mai târziu, am scris Istanbul .Când mă uit înapoi la viața mea până la vârsta de 54 de ani, văd o persoană care a lucrat multe ore la birou, atât în ​​fericire, cât și în mizerie. Mi-am scris cărțile cu grijă, răbdare și bune intenții, crezând în fiecare. Succes, faimă, fericire profesională, acestea nu mi-au venit cu ușurință. Astăzi, romanele mele au fost traduse în 55 de limbi, dar cel mai greu a fost să găsesc un editor turc pentru primul meu roman. Mi-au trebuit patru ani să găsesc un editor care să-l ia pe Cevdet Bey și Sons. Asta în ciuda faptului că a câștigat un premiu național pentru romanele inedite. În 1982, cam în același timp în care am publicat primul meu roman, m-am căsătorit cu Aylin Türegün și pentru că am crescut amândoi în același cartier bogat, occidentalizat din Istanbul, mergând pe aceleași străzi și înainte să ne cunoaștem vreodată frecventând aceleași școli. Obișnuiam să o tachinez spunând că „m-am căsătorit cu o fată din satul meu”. Fiica noastră s-a născut în 1991 și am numit-o după Rüya, eroina din Cartea Neagră ."
***
**Mi-am câștigat existența exclusiv din scris. Între 1985 și 1988, am fost cercetător la Universitatea Columbia din New York,. Pentru mine, o zi bună este o zi ca oricare alta, când am scris bine o pagină. Cu excepția orelor pe care le scriu, viața mi se pare defectă, deficitară și lipsită de sens. Cei care mă cunosc bine înțeleg cât de dependent sunt de scris, mese, pixuri și hârtie albă, dar totuși mă îndeamnă să „iau puțin timp liber, călătoresc, bucurați-vă de viață!”. Cei care mă cunosc chiar înțeleg mai bine că cea mai mare fericire a mea este scrisul, așa că îmi spun că nimic din ceea ce mă ține departe de scris, hârtie și cerneală nu-mi va face niciodată un bine. Sunt una dintre acele rare creaturi fericite care au reușit să facă ceea ce doreau cel mai mult și care s-au putut dedica acestei sarcini, excluzând toate celelalte. Mi-am petrecut copilăria într-o familie numeroasă înconjurată de unchi și mătuși. Primele două romane ale mele, Cevdet Bey și Sons și Silent House, sunt saga de familie. Îmi place să descriu adunările de familie aglomerate, mesele pe care le mănâncă împreună, și certurile și din nou certurile. Dar odată cu trecerea timpului, pe măsură ce averile noastre s-au micșorat și familia noastră s-a dispersat, a încetat treptat să fie o sursă de protecție sau un centru în care mă simțeam obligat să mă întorc. În fiecare seară, când mă culc în pat și îmi trag cuvertura peste mine, sunt lăsat măturat de o frică dulce care umblă între singurătate și vis, frumusețile vieții și cruzimile ei, și tremur, așa cum făceam când ascultam povești înfricoșătoare sau citeam basme, în copilărie.**
***
"Scriu cărțile pe care eu însumi aș vrea să le citesc. Și uneori consider că asta înseamnă că toată lumea din lume împărtășește sentimentele mele. Această încercare de a explica popularitatea cărților mele este probabil la fel de greșită ca toate celelalte. Chiar și așa, a vorbi despre cărțile cuiva este la fel de inutil ca a vorbi despre viața cuiva. În cele din urmă, un scriitor își va vedea viața ca fiind mai importantă decât cărțile sale. Dar acele cărți dau vieții sensul și valoarea ei. De la vârsta de 22 de ani, când am început să scriu romane, nu am reușit niciodată să-mi separ viața de romanele mele. Cărțile pe care le voi scrie în viitor, sper că vor fi considerate mai distractive și mai importante decât viața mea."
***
= Un interviu cu scriitorul turc Ohmar Pamuk, mai jos, sub semnătura lui Marius Chivu, în "Dilema Veche", 31 ianuarie 2011 =:https://dilemaveche.ro/sectiune/dile...-fata-oglinzii

[victor_homescu]

《**Cugetam la soarta mea. Ea îşi rîde de mine. Eu, ditamai doctorul, care-mi pregătesc teza de doctorat, s-ajung să stau noaptea, ca un şobolan, pitit într-o curte străină! Uneori îmi pare rău că nu sînt scriitor.**》??*Decedat în urmă cu 82 de ani, fostul medic, născut în Kiev, Mihail Bulgakov??* : Volumul autobiografic:《▪︎"Însemnările unui tânăr medic"▪︎》 :
<<**De ce mă hăituieşti, soartă?! De ce nu m-oi fi născut eu cu o sută de ani în urmă? Sau şi mai bine: peste o sută de ani. Sau şi mai bine, să nu mă fi născut deloc. Astăzi un oarecare ins mi-a spus: "În schimb dumneata o să ai ce le povesti nepoţilor!" Un tembel şi nimic mai mult! Ca şi cum unicul meu vis ar fi acela de a le povesti la bătrîneţe nepoţilor tot soiul de prostii despre felul cum mă căţăram şi stăteam atîrnat pe gard. Şi asta în condiţiile în care mie nu-mi va fi dat să am parte nu numai de nepoţi, dar nici măcar de copii, întrucît, dacă lucrurile vor continua să se desfăşoare în acest mod, pe mine mă vor ucide fără doar şi poate în cel mai scurt timp cu putinţă.**>>
***
《<<**Pe mine m-au mobilizat aseară. Ba nu, alaltăseară. Pe mine mă mobilizează cea de a cincea putere.[..] Mi s-a spus că mă vor duce în Galiţia. Abia atunci mi-a venit ideea să fug. Toate obloanele erau închise, toate căile de acces - ţintuite. Am fugit spre o biserică împodobită cu nişte coloane albe, durdulii. În urma mea se trăgea cu arma. Dar n-au nimerit ţinta. M-am pitit în curtea bisericii, sub streaşină, şi am stat acolo neclintit vreo două ceasuri. Cînd luna s-a făcut nevăzută, am ieşit. Am ţinut-o tot într-o goană pînă acasă, pe străzile fără viaţă. N-am întîlnit ţipenie de om. În timp ce alergam, cugetam la soarta mea. Ea îşi rîde de mine. Eu, ditamai doctorul, care-mi pregătesc teza de doctorat, s-ajung să stau noaptea, ca un şobolan, pitit într-o curte străină! Uneori îmi pare rău că nu sînt scriitor. Dar, de fapt, cine ar putea crede spusele mele! Am convingerea că dacă aceste însemnări ar nimeri în mîinile cuiva, acela ar zice în sinea lui că toate astea nu sînt decît nişte pure născociri.**>>》
***
**Specialitatea mea e bacteriologia. Dragostea mea - lampa cea verde şi cărţile din cabinetul meu. Din fragedă copilărie mi-au repugnat Fenimore Cooper şi Sherlock Holmes, tigrii şi împuşcăturile, războaiele napoleoniene şi feluritele fapte de vitejie ale matrosului Koşka. N-am nici un fel de atracţie pentru asemenea lucruri. Pe mine unul mă atrage bacteriologia...Iar între timp.. s-a stins lampa cea verde. Chimioterapia bolilor din categoria spirilozei se prăvăleşte pe duşumea. Răsună împuşcături pe ulicioară.**
***
<<Uneori mi se pare că tot ce se petrece este un vis. Un Dumnezeu cumplit a pus claie peste grămadă munţii. Prin defileuri plutesc ceţuri. În fantele munţilor, nori de furtună. Şi plescăie năvalnic pe pietre.
Un tulbure val.
Un crâncen cecen se tîrăşte pe mal.
Zorit îşi ascute pumnalul.>>
***
**Dacă un om n-a mers într-o căruţă trasă de cai pe drumurile părăginite de ţară, nu are rost să-i povestesc: oricum n-ar înţelege. Iar celui care a mers, nici nu vreau să-i aduc aminte. Voi spune pe scurt: cele patruzeci de verste care despart oraşul reşedinţă de judeţ Graciovka de spitalul din Muriino le-am străbătut cu un surugiu exact într-o zi şi o noapte. Şi chiar cu o precizie curioasă: la ora două a zilei de 16 septembrie 1917 eram în dreptul ultimei magazii amplasate la marginea frumosului oraş Graciovka, iar la două şi cinci minute, în ziua de 17 septembrie a aceluiaşi neuitat an 1917, coboram în curtea spitalului din Muriino.**
***
**Viforul îşi perindă spiralele de-a lungul terasamentului, şi într-o oră totul se schimbă. Încetă să mai cearnă din văzduh şi din lături. Departe, deasupra cîmpurilor năpădite de zăpadă, norii se destrămară, se răzleţiră, şi prin luminişurile lăsate între ei se ivea la răstimpuri marginea haloului ce-nvăluia luna de aur. Atunci se aşternu peste cîmp un reflex diafan-lăptos şi perfid, se putu vedea cum se preling şinele în depărtări, iar grămada de scuturi deveni neagră şi diformă. Lumina cea înaltă de deasupra gării slăbea, dar cea gălbuie, de jos, rămînea constantă.**
***
《**Şi deodată, în locul cuvintelor latineşti, mi-a trecut prin minte fraza dulce pe care, în creierii înnebuniţi de hurducături, o cînta un tenor grăsuţ cu coapse albastre:
<<"Salutare, liman sfînt!" >>
《Adio, adio pe vecie, Teatru Mare, cu zidurile aurii şi roşii, adio, Moscovă, adio, vitrine... ah, adio.》
***
??*Mihail Bulgakov :"Corespondența - Jurnalul" :
<<"In Moscova totul se socoteste numai în sute de mii și milioane. Pâinea neagră este 4600 ruble funtul, cea albă 14000. Iar prețul crește și tot crește! Magazinele sint pline de marfuri, dar cum să cumperi! Teatrele sint pline, iar seara, cind treceam cu treburi pe linga Bolsoi (nici nu-mi pot inchipui cum ai putea trece pe acolo fără treburi!), speculanții vindeau biletele cu 75, 100, 125 de mii de ruble! În Moscova sint de toate: încălțări, țesături, carne, icre, conserve, delicatese, orice doresti! Se deschid cafenele, apar ca ciupercile. Si peste tot trebuie sa dai sutare, sutare! Sutare!! Vuieste valul de speculanti. Visez doar un singur lucru: să supravietuiesc peste iarnă, să nu capotez în decembrie care, cum e de presupus, o să fie luna cea mai grea. Pentru mine ajutorul Taskai e neprețuit: pentru distanțele imense pe care trebuie sa le strabat zilnic in fuga (literalmente) prin Moscova, ea îmi salvează multa energie și forța hranindu-ma și lasindu-mi doar treburile pe care nu le poate face singura: spartul lemnelor seara si caratul cartofilor dimineata. Amândoi umblam prin Moscova în paltonasele noastre. De aceea, eu merg cumva cu un sold inainte (nu se stie de ce, ma sufla vântul pe partea stingă). Visez să-i procur Tatianei încălțări călduroase. N-are chiar nimic in afara de pantofi. Dar cumva ne-om descurca! Numai camera si sanatate sa fie! Nu știu dacă va interesează o descriere atit de amănunțită a Moscovei și dacă ea e destul de clară pentru voi, cei din Kiev. Scriu toate acestea și ca să vă arăt în ce condiții mi-e dat să-mi realizez idee-fixe. Iar ea consta în planul de a-mi face norma în 3 ani: apartament, haine, mâncare și cărți. Dacă voi reuși, o să vedem. N-o să vă descriu cât am ajuns de gospodari, eu și Taska, pentru că n-o sâ mă credeți. Pastram orice surcea.">>
***

[nathalie_dinu]

Insa, ca toti oamenii care, apartinand unei stari sociale, doresc una mai buna dar, necunoscand-o decat din dorinta lor, nu-si dau seama ca prima conditie este de a o rupe cu cea dintai - asemeni neurastenicilor sau morfinomanilor care ar vrea sa se tamaduiasca fara sa fie totusi obligati sa renunte la maniile sau la morfina lor, asemenea celor cu sufletul cucernic sau cu spirit de artist, legati totusi de lume, ce doresc solitudinea insa vor sa si-o reprezinte drept ceva ce nu implica renuntare absoluta la viata lor de dinainte - Andree,era dispusa sa iubeasca toate fapturile, cu conditia sa fi reusit mai intai sa nu le vada biruitoare, si in scopul acesta sa le umileasca in prealabil. Ea nu intelegea ca trebuie sa-i iubesti tocmai pe cei orgoliosi si sa le invingi orgoliul prin dragoste, nu printr-un orgoliu si mai puternic. Dar ea era ca acei bolnavi ce-si doresc vindecarea prin aceleasi mijloace ce intretin maladia, si care le plac, dar nu le-ar mai placea deloc daca le-ar abandona. Insa unii vor sa invete sa inoate, si totusi sa pastreze un picior pe uscat.

Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut (Fugara)


Aripile, sau un alt aparat respirator care ne-ar ingadui sa strabatem nemarginitul, nu ne-ar sluji la nimic,caci daca ne-am duce in Marte sau in Venus pastrand aceleasi simturi ele ar imprumuta aceeasi infatisare tuturor celor vazute ca si lucrurilor de pe Pamant. Singura calatorie autentica, singura baie de Tinerete, n-ar fi sa ne indreptam spre peisaje noi, ci sa avem alti ochi, sa vedem universul cu ochii altuia, a o suta altii, sa vedem cele o suta de universuri pe care fiecare din ei le vede, care este fiecare din ei; astfel de lucru il putem face cu un Elstir, cu un Vinteuil, cu semenii lor, zburam cu adevarat din stele in stele.

Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut (Captiva)

[ioanaa_ioana]

Am vazut candva, cred ca acum 10 ani, un serial care a fost incredibil de interesant. "The Others " din 2000, cu Bill Cobbs.
Daca il gasiti ar fi minunat.
Imi cer scuze ca am scris aici, n-am indraznit sa deschid un nou topic dar data viitoare probabil ca o voi face.
La " cafenea" nu am gasit un alt topic decat asta " proza".