Filme nici bune nici (ne)bune - de recreere

[alali]

O sa postez aici acest review, nu pentru ca ar fi vorba despre vreun film usuratic sau prost. Nicidecum! Doar ca nu mi-a placut mie! Si modul in care l-am perceput il aveti mai jos:

Ni na bian ji dian (2001)
. aka
What Time Is It There?(2001)

Un film nu prea pe gustul meu. Mult prea incarcat de intelesuri si prea enigmatic. Prima jumatate am petrecut-o destul de placut, usor intrigat si asteptand pe langa multiplele intelesuri ce pot fi atribuite aproape fiecarei scene si o usoara intriga. Adica o poveste care sa ma ghideze in tot acest hatis de intelesuri si cadre cu mesaje puternice in marea lor majoritate.
Conflictul este evident. Singuratatea si inadaptabilitatea. Dar asta doar ca fundal al adevaratei teme, pentru ca in profunzime avem problematica omului ingradit, care vrea sa strapunga timpul si spatiul, chiar si cu gandul daca fizic ii este imposibil. Aceste doua coordonate -timp si spatiu- transcend realul in momentul in care apare si o a 3-a dimensiune, cea a timpului etern, a neantului in care salasluiesc sufletele intr-o asteptare constienta conform credintelor budiste.
Si de aici, metafizicul pune stapanire pe tot ce este idee in film. Totusi dupa mai multe interpretari imi permit o mica reflexie. Oare toata acea obsesie de a reseta ceasurile sunt o licenta cinematografica cu tenta romantica, poate chiar poetica daca e sa interpretam plastic actiunea, sau o simpla paranoia a protagonistului? Este o tema de meditatie chiar daca multi nu vor accepta si aceasta latura a interpretarii. Dar intrebarea are totusi fundamente solide, trebuie sa recunoastem.
Cea de a doua jumatate mi-a fost destul de greu sa o parcurg. Deja obisnuit cu cadrele acestea statice, destul de lungi si in care nu se intampla nimic din punct de vedere al actiunii, ne mai avand nicio urma de tensiune sau vreun fel de asteptare, filmul a devenit greoi si chiar plictisitor. La toate astea se adauga modul de viata si cadrul in care vietuiesc personajele. Totul este mediocru, totul isi are radacinile in credinte arhaice si invechite.
Daca unele personaje lupta intr-o oarecare masura sa scape de aceste tipare ale obidirii si umilirii, altele contrabalanseaza stilul de viata printr-o practica si mai habotnica a acestor ritualuri stupide. O replica este definitorie din toata aceasta procesiune ce ne este redata. Acel vas de apa unde ni se spune ca "preotul" a pus o vraja si dupa un timp sa se urmareasca nivelul apei, iar daca a scazut inseamna ca spiritul a venit si a baut. Toata aceasta absurditate face o abstractie grosolana de la elementara regula care spune ca un lichid se evapora. Si asta doar pentru a se sublinia ridicolul situatie.
Oarecum aceasta situatie mizera in care sunt inchistate personajele imi aminteste de mai toate creatiile cinematografiei romane de dupa '90 pana pe undeva prin 2000, daca nu chiar mai bine. Iar asta, in acceptiunea mea, este o bila neagra.
Motive si interpretari sunt nenumarate, la tot pasul, la mai toate situatiile pe care ni le prezinta filmul. De la omagiul adus unor productii mai vechi ale cinematografiei pana la diverse "coincidente" sau situatii bizare.
Acea trimitere la filmul lui Jean-Pierre Leaud, "The 400 Blows" si pana la evidenta similitudine dintre scena schimbatii orei la ceasul gigant si una din cele mai faimoase scene din istoria cinematografiei, cea a lui Harold Lloyd in "Safety Last!". - film ce din pacate nu apare pe cinemagia.ro
Interesante sunt si acele sincronicitati realizate. In momentul in care Hsiao, eroul masculin al povestii, urmareste la televizor scene din 400 Lovituri, cu pe atunci copilul Jean-Pierre Léaud alergand prin paris, exact in acest timp, Shiang, eroina feminina, il intalneste in cimitir chiar pe Léaud, care se afla exact in cimitirul in care este inmormantat François Truffaut, regizorul emblematicului film "The 400 Blow".
Apoi scena de amor, adica scenele de amor, pentru ca vedem ca toate cele 3 personaje au in felul lor parte de sex. Si totul iarasi simultan.
Trebuie sa remarcam si umorul, un umor trist, dar prezent si chiar de buna calitate. Dialogul dintre mama si Hsiao cand gasesc acel gandac este unul destul de amuzant. "Nu-l omora ca poate e taica-tau reincarnat! / Ce? Esti nebuna?! " E doar un exemplu.
Totusi, impresia generala cu care am ramas este acea marginire a omului, marginire determinata de stilul de viata, de cultura si nu in ultimul timp de religie. Din pacate eu m-am izbit de tot acest grotesc-real si nu am mai fost capabil sa patrund dincolo de el si sa savurez ceea ce cred ca ar fi vrut regizorul Ming-liang Tsai sa experimentez. Modul in care ideile sunt zugravite m-au facut sa ma impotmolesc in toata aceasta mizerie atat ca si decor dar si ca mentalitate umana si sa nu pot patrunde in probabil, frumusetile adevarate ale acestei productii.
Finalul este o alta parte care m-a pierdut. Acea aparitie a "celui ce nu este", la Paris, alaturi de tanara Shiang care doarme pe o banca in public, iti dinamiteaza intreaga tesatura de posibilitati si ramai cu o si mai mare dilema. Oare imaginile sunt dintr-o alta lume sau exista o explicatie pamanteasca a ceea ce vedem?
Desi imi plac finalurile care te implica ca si privitor, deschise pana la un punct, acest tip de final nu mi-a facut niciun fel de placere. Senzatia pe care am experimentat-o a fost aceea a citirii unei carti din care cineva a rupt ultimele pagini zicandu-mi asa in ciuda "Imagineaza-ti hai!". Urata senzatie!
Filmului o sa ii dau o nota neutra, un 7, pentru ca tot ce am explicitat mai sus tine de propria-mi perceptie. Poate altcineva o sa fie capabil sa posteze si un review pozitiv. Daca e si pertinent il primim cu aplauze.

[alali]

ridic manusa aruncata de colegul nostru Robert si voi incerca sa imi postez si eu parerea mea vis-a-vis de primul film pe care l-a comentat in topicul "Review-uri de filme". Salutam si noi initiativa

Taken (2008)

Chiar nu mi-a displacut acest film. Pot spune ca am petrecut 94 minute placute, chiar relaxante. Filmul, asa cum spunea si colegul nostru forumist, are si o mare incarcatura de stupiditate, pe care el o numea "elemente de propaganda americana". Nu sunt atat de indulgent incat sa afirm si eu ca acele abureli dintru inceput ar fi propaganda. Au americanii specialisti mult mai buni in domeniu daca si-ar fi propus asa ceva. Este doar un dialog mediocru si atat. Insa scenele de actiune sunt destul de bine realizate. Nu sunt ele perfecte! Mai apar obisnuitele exagerari - acele rafale de mitraliera de exemplu, unde eroul principal face el o rostogolire, un salt, ceva si scapa neatins - insa astfel de scene prostute sunt atat de uzitate in productiile de gen, incat uitandu-ma atat de des la astfel de filme, cred ca daca voi vedea vreodata o mitraliera adevarata, chiar si eu voi fi sigur ca daca fac un pas inainte si doi inapoi, n-are cum sa ma nimereasca cel ce ar trage plin de ura, astfel de rafale.
Altfel spus, scenele de lupta, in special cele corp la corp sunt interesante, cu un exces de adrenalina ce iti dau, in calitate de privitor, un sentiment ok.
Oricum, interesant e ca in ciuda denigrarii Parisului, a Frantei sau a Europei in general, filmul a fost extrem de bine primit pe batranul continent. Incasarile vorbesc de la sine. A strans afara din SUA incasari de peste 80 milioane dolari. Per total un 230 milioane cu 20 milioane investite, eu spun ca e un adevarat succes.
Iar ca sa avem o mai buna perspectiva a succesului acestei prime parti a unei trilogii, (iata un alt argument al succesului), partea a doua a fost chiar mai bine primita decat prima, avand incasari de aproape 400 milioane, iar din afara americii a strans triplu fata de prima parte, adica 240 milioane. Deci nimeni nu s-a simtit jignit de aceasta propaganda pe care se spune ca o face. Probabil ca multi au fost in asentimentul meu si au acceptat acele greseli ca fiind facute din prostie.
Ps. Partea a 3-a a strans deja 330 milioane in doar jumatate de an, iar strainatatea, (incasari din afara teritoriului american), are deja acelasi aport ca la partea a doua. Adica in doar 6 luni a strans 240 milioane. Ne asteptam ca aceasta incheiere sa surclaseze partea a 2-a per total
Asadar, un film ok, placut, cu actiune si adrenalina, nu deranjeaza prea mult nici ca exagerari ce se regasesc pe parcursul lui, un 7,07! Recomand tuturor celor ce doresc spre vizionare un film alert.

[alali]

Kauas pilvet karkaavat (1996) aka
Drifting Clouds (1996)

Prima parte a asa numitei trilogii finlandeze a lui Aki Kaurismaki, sau "a loser trilogy" cum a mai fost supranumita, povestea prezinta oameni in lupta lor pentru supravietuire. Din aceasta cauza a primit si cel de-al treilea nume sub care aceste trei filme sunt universal cunoscute si anume "trilogia crizei"-econimice bineinteles. Un film ce l-a pregatit practic pe cel din 2002, "The Man Without a Past", mult mai elaborat si mai puternic ca mesaj si totodata si mai apreciat, devenind primul film al cinematografiei acestei tari care a primit o nominalizare la Oscar pentru Cel Mai Bun Film Strain.
Revenind la aceasta prima parte, desi nu are nimic in comun cu celelalte doua filme, mai bine spus, nici unul nu are nimic in comun cu celelalte doua, ca poveste ma refer, fiecare fiind de sine statator, notam o istorisire desi sumbra per ansamblu, parca mult prea fericit incheiata. Cu o linie narativa simpla, poate prea simpla, colorata cu tot felul de "incercari" ,(mai bine spus ispite), pentru personaje, filmul nu are acel vino-n-coa' a altor productii atat de deosebite ale tarilor scandinave sa zicem, daca e sa largim putin unghiul de analiza de-asupra nordului continentului.
Daca povestea este destul de unidimensioala, nici personajele nu se pot lauda cu o mai ampla paleta de stari. Cum era si de asteptat, dialogul si implicarea emotionala sunt sterse spre inexistente. Desi obisnuiti cu acest stil nordic de a creiona protagonistii, totusi aici parca se exagereaza. Avem un tablou al unei familii, sot si sotie, ce se poarta mai stangaci decat la prima intalnire. Daca nu ar fi aparut acele episoade bahice, in care partenerii, pe rand, se cara unu pe celalalt catre pat, ar fi putut cu usurinta sa apara confuzie si deruta in randul privitorilor, privitori ce ar fi putut sa inteleaga ca cei doi sunt frati, veri sau mai stiu eu ce alt tip de rude. Nicidecum casatoriti.
Ca final, filmul pierde mult. Se incearca sa se creeze o tensiune artificiala cu acel privit continuu la ceas, cand de fapt toti am intuit cum se va termina mica odisee a celor doi soti & co.
Oricum, chiar daca este indiscutabil mai slab decat succesorul sau, filmul trebuie urmarit. Este, asa cum spuneam, o pregatire si o introducere in stilul Kaurismäki, o incalzire necesara, daca vrem sa patrundem si sa savuram cu adevarat exceptionalul "The Man Without a Past".
Nota 6,88!
Ps. Marturisesc ca acel baiț dat direct pe lambriul de lemn brut, montat deja pe perete, mi-a trezit amintiri nu prea placute, dintr-un trecut relavit indepartat, amintiri pe care speram sa le fi ingropat si chiar uitat demult.

[alali]

.......

[alali]

Los jueves, milagro (1957)

Desi urmaresc si chiar apreciez cinemaul spaniol contemporan, mai ales pentru felul in care a renascut si a gasit acest echilibru intre succes de public si calitate, marturisesc ca nu m-a interesat prea mult vechiul cinema din aceasta tara. Din razletele titluri pe care le-am urmarit, putine au fost cele care chiar mi-au placut.
Am incercat de asemenea sa urmaresc si laudatele realizari ale celui care semneaza si regia acestui film, Luis Garc�*a Berlanga. Din pacate, dupa ce am vazut "¡Bienvenido, M�*ster Marshall!" si apoi acesta, "Los jueves, milagro," am considerat ca am vazut de ajuns, sarind peste orice alt titlu al acestui regizor.
Stiut e ca productiile spaniole nu au excelat niciodata la capitolul comedie. Poate in ultimii ani sa mai fi ridicat stacheta cat de cat prin surprize de genul "Ocho apellidos vascos", (film ce isi leaga umorul de intelegerea si cunostintele pe care le are privitorul despre actualele contexte socio-politice din anumite regiuni spaniole).
Din aceasta penurie de filme de calitate care sa aiba si umor, am pornit cam lacom la vizionarea acestei asa numite "una dintre cele mai bune satire spaniole". Dezamagirea a fost pe masura asteptarilor. Un adevarat esec. Si nu as da vina pe mult discutata cenzura.
Ea intr-adevar a fost prezenta si a mutilat filmul in special in cea de a doua parte a sa. Prima jumatate a fost in mare masura doar viziunea lui Berlanga. Si nici aceasta prima parte nu exceleaza la niciun capitol. In afara catorva dialoguri gen "Dnul Goe" al lui Caragiale, schita de la sfarsitul secolului 19, nimic. Dar ce spun eu sfarsit de sec 19, cand dialogurile si situatiile ce se doresc satirizate palesc si in comparatie cu Coana Chirita, creatia lui Alecsandri de la mijlocul aceluiasi secol.
Cam asta ar fi nivelul acestui film.
Apoi mai apare acea legenda cu cenzorii care, tot intr-un gest de afrond, Berlanga i-ar fi inclus in cast. Deh, la cat au modificat cica meritau sa fie recunoscuti si ca autori sau co-autori ai materialului ce sta la baza filmului. Nimic mai neadevarat. E vorba de un singur astfel de "supraveghetor", si anume parintele Garau, censorul bisericii dominicane, care a lucrat cot la cot cu Berlanga si a contribuit la aproximativ 80 de pagini ale scenariului. De aici si dorinta regizorului, justificata, de a-l include in cast. Dar din cauza refuzului institutiei pe care o reprezenta preotul, nu a aparut niciodata.
Tot ca o curiozitate, cenzura bisericii a modificat scenariul, care in faza lui initiala vorbea de un miracol care nu s-ar fi produs niciodata. Dar la interventia bisericii s-a ajuns la aceasta formula de miracol contrafacut. Ciudata pozitie asa cum si Bertanga marturiseste.
Despre actori nu sunt prea multe de spus. Sunt acei vesnici distribuiti, acei omniprezenti acceptati de un regim totalitarist, asa cam cum se intampla si pe la noi cand pana si in fotbal aveam "bunuri nationale".
Un film asadar mediocru, nimic deosebit, destul de fortat in momentele cheie ale povestii; un 6,08.
Ps. si pentru ca imi place sa caut indrumare in intelegere sau interpretare direct de la sursa, analizele personale si rastalmacirile diferitelor persoane incluzandu-le la can-can-uri, iata si o scurta prezentare a contextului acestui film chiar din gura autorului aici.

[alali]

Los jueves, milagro (1957)

Desi urmaresc si chiar apreciez cinemaul spaniol contemporan, mai ales pentru felul in care a renascut si a gasit acest echilibru intre succes de public si calitate, marturisesc ca nu m-a interesat prea mult vechiul cinema din aceasta tara. Din razletele titluri pe care le-am urmarit, putine au fost cele care chiar mi-au placut.
Am incercat de asemenea sa urmaresc si laudatele realizari ale celui care semneaza si regia acestui film, Luis Garcia Berlanga. Din pacate, dupa ce am vazut "¡Bienvenido, Mister Marshall!" si apoi acesta, "Los jueves, milagro," am considerat ca am vazut de ajuns, sarind peste orice alt titlu al acestui regizor.
Stiut e ca productiile spaniole nu au excelat niciodata la capitolul comedie. Poate in ultimii ani sa mai fi ridicat stacheta cat de cat prin surprize de genul "Ocho apellidos vascos", (film ce isi leaga umorul de intelegerea si cunostintele pe care le are privitorul despre actualele contexte socio-politice din anumite regiuni spaniole).
Din aceasta penurie de filme de calitate care sa aiba si umor, am pornit cam lacom la vizionarea acestei asa numite "una dintre cele mai bune satire spaniole". Dezamagirea a fost pe masura asteptarilor. Un adevarat esec. Si nu as da vina pe mult discutata cenzura.
Ea intr-adevar a fost prezenta si a mutilat filmul in special in cea de a doua parte a sa. Prima jumatate a fost in mare masura doar viziunea lui Berlanga. Si nici aceasta prima parte nu exceleaza la niciun capitol. In afara catorva dialoguri gen "Dnul Goe" al lui Caragiale, schita de la sfarsitul secolului 19, nimic. Dar ce spun eu sfarsit de sec 19, cand dialogurile si situatiile ce se doresc satirizate palesc si in comparatie cu Coana Chirita, creatia lui Alecsandri de la mijlocul aceluiasi secol.
Cam asta ar fi nivelul acestui film.
Apoi mai apare acea legenda cu cenzorii care, tot intr-un gest de afrond, Berlanga i-ar fi inclus in cast. Deh, la cat au modificat cica meritau sa fie recunoscuti si ca autori sau co-autori ai materialului ce sta la baza filmului. Nimic mai neadevarat. E vorba de un singur astfel de "supraveghetor", si anume parintele Garau, censorul bisericii dominicane, care a lucrat cot la cot cu Berlanga si a contribuit la aproximativ 80 de pagini ale scenariului. De aici si dorinta regizorului, justificata, de a-l include in cast. Dar din cauza refuzului institutiei pe care o reprezenta preotul, nu a aparut niciodata.
Tot ca o curiozitate, cenzura bisericii a modificat scenariul, care in faza lui initiala vorbea de un miracol care nu s-ar fi produs niciodata. Dar la interventia bisericii s-a ajuns la aceasta formula de miracol contrafacut. Ciudata pozitie asa cum si Bertanga marturiseste.
Despre actori nu sunt prea multe de spus. Sunt acei vesnici distribuiti, acei omniprezenti acceptati de un regim totalitarist, asa cam cum se intampla si pe la noi cand pana si in fotbal aveam "bunuri nationale".
Un film asadar mediocru, nimic deosebit, destul de fortat in momentele cheie ale povestii; un 6,08.
Ps. si pentru ca imi place sa caut indrumare in intelegere sau interpretare direct de la sursa, analizele personale si rastalmacirile diferitelor persoane incluzandu-le la can-can-uri, iata si o scurta prezentare a contextului acestui film chiar din gura autorului aici.

[alali]

Too Late Blues (1961)

Un film impresionant prin atentia ce se acorda tuturor detaliilor, aceeasi atentie deosebita ce i s-a acordat procesarii imaginii si sunetului. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Este practic un altfel de film independent-experimental decat tot ce se produsese pana atunci.
Aceasta maniera ingrijita de a regiza tradeaza o pregatire meticuloasa in mintea regizorului cu ani inainte probabil, a acestei productii. Avand si o casa de productie in spate, Paramount-ul, Cassavetes a avut libertatea sa se focuseze doar asupra muncii de creatie si acest lucru se transmite prin cizelarea practic a fiecarui cadru.
Ca si film, se poate observa inca de pe acum o concentrare totala asupra relatiilor si asupra tensiunilor si modului in care aceste tensiuni sunt suportate de catre cei doi membrii ai cuplului. Acest studiu i-a marcat practic cariera regizorala si totodata i-a si incununat-o cu filme ca: Faces (1968), Husbands (1968) culminand totul cu inegalabila analiza a nebuniei din A Woman Under the Influence (1974).
Edificator in film avem acea scena din bar in care se incearca cucerirea "printesei", un ritual atat de elaborat si de anevoios incat iti da impresia ca personajul feminin ar fi Marilyne Monroe si intreaga scena ii este dedicata. De fapt, tot ce se vrea experimentat in aceasta scena este modul in care femeia reactioneaza sau nu diferitelor incercari si sutiatii.
Ca si poveste, filmul este un obisnuit al acelor ani. Nu iese cu nimic in evidenta. Dar la o privire mai atenta nu poti sa nu remarci ca filmul nu este despre o poveste anume. Actiunea ca si fir narativ este doar pentru a creea ceea ce filmul are permanent in centrul atentiei si anume de a crea o stare de spirit. Este un film despre acel MOOD-stare, dispozitie, chef- despre care se tot vorbeste. Filmul este MOOD efectiv.
Relatiile, muzica, modul prin care se petrece timpul liber, totul denota un stil de viata.
Evolutia lenta a sentimentelor este un alt indice ca acest film este unul experimental. Ceea ce incearca aici Cassavetes se va desavarsi in viitoarele sale proiecte si va fi recunoscut ca atare si prin cele doua nominalizari primite pentru Cea Mai Buna Actrita incasate de Faces si A Woman Under the Influence.
Un film greu de catalogat si notat, dar o sa incerc totusi o nota de 6,87! Evident ca trebuie urmarit inainte de orice alt film al acestui regizor.

[alali]

The Barbarians (1987)

Daca reusim sa ne izolam de nostalgia care ne cuprinde cand vizionam acest film, majoritatea dintre noi vazandu-l pe caseta VHS la video inchiriat cum obisnuiam eu sa fac de exemplu in perioada de trista amintire, filmul isi pierde probabil cam toata stralucirea. Este un film de categoria.... C, daca e sa fim realisti si asta bineinteles cu indulgenta celor care citesc acest review si care accepta aceasta noua categorie inventata acum pe loc doar ca sa exprime mai bine ceea ce vreau acum sa spun.
Totusi, chiar daca filmul nu pare sa aiba mai nimic din elementele esentiale ale unei ecranizari, adica nici personajele nu sunt conturate de nicio culoare, dialogurile sunt praf, povestea este o schita prostuta rau, iar decorurile si regia sunt atat de nereusite si de low cost incat pot pierde chiar si o competitie cu o piesa de teatru instrumentata de doamna invatatoare la clasele primare... spuneam ca totusi, pentru ca exista si acest totusi, cei doi frati reusesc in tot acest fiasco general sa fie placuti prin ei insisi. Sunetele pe care le scot, felul in care vorbesc si maniera libertina in care interpreteaza ii fac simpatici si filmul reuseste sa se salveze in extremis, devenind dintr-un film imposibil de vizionat un film de timpul liber si la care daca il ai si pe junior langa tine, (obligatoriu baiat - sa-mi fie cu iertare dar asta e adevarul), vizionarea devine chiar agreabila.
Practic se poate spune ca acest movie este atat de prost incat e bun.
Mai multe nu se pot spune despre un film care are un script chiar mai redus decat ceea ce am postat eu aici, asa ca o nota de 5,00 cred ca e rezonabila dar chiar si asa nota este strict acordata celor doi muschiulosi si atat.

[alali]

Commando (1985)

Probabil ca acum discut depre cel mai ilogic film din cate am vazut in toata viata mea. Despre felul in care este construita actiunea, elementele ce o declanseaza, modul in care ea se consuma, scenariul intr-un cuvant, asta dupa ce acceptam conventia ca acest film a avut un scenariu; eu spun ca este de prisos sa vorbim despre toate aceste lucruri in cazul de fata.
Concret, avem un film razboinic si un luptator. Este tot ce conteaza. Motivatia lui, cum si de ce face ceea ce face sunt elemente secundare. Filmul este actiune in stare bruta. Iar la acest capitol, al actiunii, exceleaza.
Pana si dialogurile sunt construite astfel incat noi sa fim concentrati doar la operatiunea de comando ce se desfasoara pe aproape toata durata proiectiei. Simple ca structura, replicile sunt memorabile. "Remember when I said I'd Kill you last? / I lied." de exemplu este amuzanta, citabila si contureaza un personaj simplu, onest si de care nu ai cum sa nu te indragostesti. Unidimensional, asa cum sunt toate personajele, filmul nu se incurca in nuante din acest punct de vedere, personajul interpretat de Schwarzenegger devine rapid un personaj emblematic al copilariei filmografice a oricaruia dintre noi cei care am parcurs acest film la varste destul de fragede. Si toti l-am vizionat in acea perioada in care, usor impresionabili, am conferit acestui personaj dar si celui ce-l interpreteaza statutul de erou al copilariei noastre.
Ca si incheiere, trebuie sa spunem ca filmul este despre Schwarzenegger si despre eroul neinfricat pe care il personifica el aici. Este actiune pura si divertisment total. Vrei sa vezi o treaba bine facuta, un factotum ca la carte? Atunci trebuie sa i te alaturi lui John Matrix, (Arnold Schwarzenegger) si sa te lasi condus in lupta de el. Fara intrebari, fara analize, fara priviri critice. Doar film!
6,65!

[alali]

Chromophobia (2005)

Chiar asta e senzatia dupa ce vizionezi acest film ... simplu in esenta, dar complicat in aparenta, ca si structura. Din pacate povestile care se intrepatrund sunt simple sau chiar banale. Se vor reprezentative pentru anumite categorii sociale probabil, dar nu sunt deloc. Adica cine mai e surprins ca un politician cauta propriul castig? Sau ca un personaj important merge la curve? Sunt lucruri atat de comune incat oricum le-ai cosmetiza si le-ai adauga nuante, tot aceleasi lucruri des intalnite raman.
Finalul are si el un mare... rateu de logica. Incredintezi cuiva o treaba si apoi o rezolvi tu...Sau iti imaginezi. Naiba stie! Oricum nu merita sa iti pierzi timpul incercand sa descifrezi acest lucru total aiurea si artificial creat. Si iarasi... oricum nu doar acest neajuns face filmul unul de duzina ci pur si simplu povestea, bine, povestile in sine. Interpretate acceptabil, ele nu transmit prea mare lucru. Apeleaza la imagini usor impresionabile si poate au un efect de moment. Dar doar atunci. Marturisesc ca pentru a face acest review a trebuit sa il revad, pentru ca dupa o prima vizionare acum 2-3 ani, nu mai retineam nimic din toate aceste povesti. Si cand spun nimic, ma refer la absolut nimic. Nada! Iar asta e iarasi un semn de film slab dupa parerea mea. Nu se remarca prin nimic memorabil. O scena, o replica, ceva.
Titlul, pentru ca si de el trebuie pomenit, e unul dintre cele mai prost alese titluri de film. Daca s-ar face un astfel de top, ce apropo, chiar ar fi interesant ca cineva sa realizeze un astfel de top, acest titlu ar intra in lista filmelor cu cel mai prost ales titlu din istorie. Poate chiar pe un loc funtas.
Cam atat despre un film fara prea mare importanta care puncteaza doar in filmografia celor implicati in proiect. Si sunt actori importanti, poate mult prea importanti pentru asa film: Penélope Cruz, Ralph Fiennes.
O nota de 6,64 cred ca e cat se poate de corecta.

[alali]

Il Decameron (1971)

Ca inceput al acestui review o sa aleg un citat din cea de a doua piesa constitutiva a acestei trilogii, ("Il Decameron" (1971), "I Racconti di Canterbury" (1972) si "Il fiore delle mille e una notte" (1974)), intitulate pompos "trilogia vietii".
"Si totusi, prin glume si haz se pot spune marile adevaruri"... Nu ca aici ar fi cazul!
Dar e clar ca sub acest frontispiciu si-ar fi dorit sa se ascunda productia de fata:. Din pacate umor nu e, de haz nu se pune problema iar adevaruri... judecati si singuri.
De scenariu ca si o adaptare nu este cazul sa aducem discutia. Ca povestioarele selectate pentru a alcatui aceasta colectie cinematografica sunt din Decameronul lui Boccaccio, da! Dar atat! Nimic din atmosfera, nimic din mesaj.
Exagerat denumit film, realizarea lui Pasolini are un aer de frustrare si de denigrare a tot ce conventional numim "normal". De la stiluri de viata la institutii ca manastirea sau casatoria, de la decoruri pana la costume, totul este pervertit si rastalmacit de propriile credinte ale regizorului. Daca mai adaugam si posibile ranchiune si sechele capatate de pe urma suferintelor pricinuite de o societate intolerabila cu inclinatiile homosexuale ale lui Pasolini, tabloul ce ni se pune inainte in toate cele 10 povestioare ce ne sunt servite intr-un calup de aproape 2 ore, capata imediat o explicatie. Dar nicidecum una artistica.
Toata aceasta durere si dorinta de a reseta normele unei societati potrivnice, neintelegatoare, se vad explicit si in film. Modul si felul in care chiar regizorul a dorit sa se implice activ in proiect ca intruchipare a artistului, a creatorului, cel ales, care este deasupra muritorilor, este cat se poate de relevant; restul personajelor bubuind de prostie sau innecandu-se in reguli si conventii care mai de care mai idioate. Doar el, artistul, este salvat. Iar aceasta imagine se vrea reflectata si asupra lui ca si rigizor, adica creatorul acestei pelicule. Fraza din final vine si ea cu elemente lamuritoare. Neinteles, parca undeva deasupra normalului, artistul isi imagineaza o opera perfecta. Iar acest vis in stare de semi-trezvie, perfect si sublim, se intineaza cand este transpus intr-o creatie accesibila si celorlalti....
Sexualitatea, nudul si erotismul chiar nu deranjeaza. In aceasta lume falsa si exagerata, pare singurul liman de normalitate, de umanitate.
De protuberantele cu care defileaza orice mascul in aceasta pelicula ce pot sa spun. O alta gaselnita regizorala sau poate un alt fetis pe care si-l satisface in fata noastra Pasolini.
O nota de 6,16 cred ca e cat se poate de aproape de valoarea ... filmului.
Ps. Un plus pentru autenticitatea lumii pe care o creaza. Totul pare medieval, arhaic.

[alali]

Fifty Dead Men Walking (2008)

Sa incepem ... nu cu inceputul ci chiar cu denumirea filmului. La o prima citire pare o propozitie aruncata acolo doar asa ca sa fie ceva ce sa tina loc de titlu si nicidecum o numire potrivita pentru un produs cinematografic. Dupa vizionare el,titlul, capata o semnificatie aparte, avand chiar o anumita incarcatura. Nici ca se putea gasi ceva mai bun pentru productia de fata. Faptul ca titlul indica o afinitate clara spre una din tabere este evident; nu ca ar fi fost greu pentru oricare dintre noi sa ne raliem si singuri taberei engleze, ocupatoare sau invadatoare, indiferent cum ar fi ea. Iar prin aceasta directionare fortata care ne bantuie pe toata durata vizionarii, filmul pierde din valoare.
Un alt capitol al deserviciilor aduse acestei pelicule este neprezentarea vietii de familie si in special a copilului care nu apare aproape deloc. Pe final se incearca sa se recupereze ceva din dimensiunea dramei provocate de instrainare, de imposibilitatea de a avea o viata alaturi de propria familie, dar totul este in zadar. Ni se cere sa suferim pe ochi frumosi mai pe romaneste. Nimic nu mai poate sa conexeze omul din fata ecranului cu personajul distrus care priveste de departe la propriul copil si la mama acestuia. Ne simtim si noi, spectatorii, parca asezati in spatele unui paravan de sticla asa cum este insusi eroul filmului in masina.
Alt minus este reprezentat de metodele de pacalire a membrilor conducerii operative a activitatilor IRA. Ca sa fim indulgenti sa spunem doar ca ele sunt prostute. Pentru o organizatie atat de suspicioasa care avea mijloace sa ii determine si pe cei nevinovati sa marturiseasca ceva ce nu facusera, acele balbe si explicatii pe care le comite sau pe care le gaseste Martin, (Jim Sturgess) sunt ofense aduse unui asemenea subiect cu o asa greutate. Scenaristii puteau gasi ceva mai credibil.
Interesant, deci iata ca avem si o parte buna, este toata aceasta explozie de adrenalina ce se pompeaza imediat dupa deconspirarea infiltratului. De aici actiunea este ok, scene cat de cat reale si deci un final bun, dinamic. (mai putin cazatura de la etaj sau cel putin nu in maniera in care este ea pusa in scena dpdv regizoral; nu acea cazatura ca pe canapea; nu in acea maniera, nu in acea postura.... Nu asa!).
Concluzie, un film lung, aproximativ 2 ore, nu greu de vizionat dar lung. Un 6, 59 e o nota corecta; parerea mea!

[alali]

Red Planet (2000)

Am vazut recent o intrebare foarte pertinenta si anume: Daca cineva a vazut cum arata planeta Marte, de ce anume ar mai vrea sa se intoarca acolo?. Stand si cugetand la aceasta interogatie nu putem sa nu realizez ca filmul de fata pleaca de la o premisa... ciudata daca nu chiar gresita.
Cat de greu este sa creezi un ambient care sa sustina viata pe planeta Marte si mai ales dupa ce reusesti sa spunem sa creezi oxigen, ce o sa faci apoi? Cu ce te hranesti? Cum iti cultivi si cresti mancarea si mai ales unde, (la sol ma refer) si cu ce, (despre apa vorbesc)? Oare nu e mai usor si mai simplu sa resuscitezi Pamantul indiferent de ce eforturi s-ar cere a fi facute?
Intrebari si iar intrebari. Dar sa trecem peste toate aceste analize si sa revenim la produsul cinematografic in discutie ca si produs de entertainment.
Tot ce se doreste in film este sa se realizeze atmosfera pe pustia planeta rosie. Atat si nimic mai mult.
Nu o sa detaliez acum detalii din poveste doar pentru a nu stric placerea vizionarii celor care inca nu au vazut filmul.
Si apropo, filmul chiar merita sa fie vazut. In ciuda simplitatii aparente si a premisei gresite de la care porneste, el, filmul, chiar merita o sansa. Iar daca mai esti si un fan al genului sf asa cum sunt eu, o seara placuta in compania acestei pelicule este ca si garantata. Placerea o sa vina cu siguranta de la acele surprize care apar pe toata durata misiunii acestui echipaj de temerari. Si surprizele sunt bine gandite, bine argumentate si cel mai important bine realizate grafic si ca efecte speciale. Si sa un uit, magistral de bine dozate.
La fel de important este si acel monolog de deschidere. El creaza o stare si o atmosfera futuristica, de sf autentic iar acest procedeu, des utilizat in cinematografie, are o pondere mare in asigurarea placerii vizionarii per total.
Despre interpretare sa spunem doar ca nu e cu nimic mai prejos decat filmul. Adica actorii isi fac treaba, asigura o buna cursivitate povestii si cam atat. Nimeni nu iese in evidenta cu nimic. Nici cu bune, dar nici cu rele.
Concluzie: Recomand mai ales iubitorilor de necunoscut, de nou, de viitor. Un 6,94!
Ps. Foarte enervant modul in care dialoga computerul principal al statiei spatiale. Un fel de centralista bagacioasa si pisaloaga care raspunde mai mult decat e intrebata. Foarte, foarte deranjanta acea voce!

[Optimvs]

Un film nicidecum de recreere, ce ar merita thread nou, doar al lui.

Apocalypse Now (1979)


Stiu ca nu fac postarea la rubric -Filme bune, recomandate spre vizionare-, dar eu unul nu il pot incadra in topul personal al filmelor care m-au fascinat, m-au atins intr-un punct sensibil...

Mai stiu si de parerile celor care socotesc acest film un titan al cinematografiei; am citit cronici, comentarii, etc despre film, dar .... nu il gasesc revelator. Nu am sentimente legate de razboi (ca toti cunoscatorii ce mediteaza la problematica psihologico-moralo-culturala). Nu imi imaginez ca dupa astfel de razboaie toti soldatii participanti au ramas debili. Am avut ocazia sa cunosc veterani, e adevarat ca din al 2-lea razboi mondial, dar erau oameni integri, cerebrali si .... poate mai profunzi decat majoritatea dintre noi. Filmul e foarte bine realizat, asta nu poate nega nimeni, bine jucat, (cu mari retineri), dar... urmareste o nisa a razboiului si o generalizeaza.
Parerea mea!

Am ramas profund marcat de Nimic nou pe frontal de vest, dar de asta nu.

Un film greu de digerat, plin de semnificatii, incarcat de simbolistica, de replici care au ramas pentru istorie, cugetari cu caracter meditativ.... chiar am citit despre rolul luminii in realizarea cadrelor, lumina ajungand sa aiba un rol, devenind un personal efectiv.

Ok, obligatoriu de vizionat, pentru o cultura in domeniu, dar nu pe gustul meu. Eu ii voi da un 7,22.

nu sariti ... ca oricum nu ascult si nu vreau sa aud nimic

PS. acum serios, daca are cineva o alta parere argumentata, chiar m-ar interesa...

Parerea mea este ca tu gresesti in evaluarea lui Apocalypse Now pentru ca pornesti de la premiza ca toate razboaiele sunt la fel, ca razboiul e razboi si cu asta basta.

In realitate lucrurile nu stau deloc asa. De pilda razboiul de transee din WWI a fost fara indoiala cumplit, multi veterani s-au intors acasa cu mintea zdruncinata dupa ce au participat la lupte cu zeci de mii de morti date pentru cateva palme de teren, in locuri unde nici acum, la 100 de ani distanta, nu mai creste nimic din pamant (ca urmare a cantitatii imense de metal ingropata in sol in urma bombardamentelor infernale). Dar cei care au trecut prin asemenea experiente reprezentau o parte relativ mica a zecilor de milioane de soldati angajati in lupta de ambele parti. Cu alte cuvinte, in marea masa a veteranilor din WWI, cei afectati grav si definitiv dpdv psihologic erau o minoritate.
Pe de alta parte, razboiul din Vietnam a fost un conflict de cu totul alta natura, in care americanii beneficiau de o uriasa superiortate tehnologica si logistica, dar cu toate astea se vedeau neputinciosi in fata unui inamic ultramotivat, tenace si inventiv. Adaugam in ecuatie si faptul ca luptele se dadeau intr-un mediu total ostil, cu care americanul de rand nu era deloc obisnuit, punem la socoteala si lipsa de motivatie a unor recruti trimisi la dracu-n praznic intr-un conflict caruia nici unul dintre ei nu-i vedea rostul si uite-asa obtinem reteta perfecta pentru dezastrul psihologic pe care conflictul din Vietnam l-a creat in randurile soldatilor americani. Nu mai vorbesc de faptul ca ambele tabere au recurs la orice tactica murdara pe care o aveau la dispozitie si ca pentru soldatii americani de rand era cam greu de digerat privelistea unor sate arse cu napalm cand lor li se spunea ca sunt acolo ca sa ajute poporul vietnamez.
Pe scurt, daca scoti filmul "Apocalypse now" din acest context, intr-adevar o sa ti se para ca generalizeaza situatia catorva veterani ramasi cu mintile ratacite. Dar in realitate experientele pe care le descrie filmul erau destul de reprezentative pentru majoritatea soldatilor americani trimisi in Vietnam.

[alali]

Cand am postat ceea ce am postat, am incercat sa nu o fac asa pompieristic. Am cautat diferite surse de informare si am gasit urmatoarele date:

Symptoms of major depression, anxiety or post-traumatic stress disorder were reported by 16 percent to 17 percent of those who served in Iraq, 11 percent of those who were in Afghanistan.

Cat priveste razboiul din Vietnam rezultatele sunt urmatoarele:

Studies done years after the Vietnam wars showed the rate of post-traumatic stress disorder at the time was 15 percent for Vietnam veterans.

Iar rapoartele oficiale se anunta ca:

1 in 8 returning soldiers suffers from PTSD.

Chiar si asa nu mi se pare reprezentativ acest procentaj. Unde mai pui ca 60% dintre cei care au primit ajutoare financiare pentru traumele cu care au ramas sa traiasca viata de zi cu zi in civilie nu au si cerut sa fie consiliati macar. Iar din cei 40% ce au pretins un astfel de ajutor, doar 23% au si consultat un specialist. De aici reiese si procentajul infim de cei ce au suferit cu adevarat.
Iar in film vedem batalioane intregi spalate pe creier...

Cam atat despre date.

Despre film si modul in care se face cunoscut, raman la ideea mea ca este total atipic noua, europenilor si nu numai. Ce miros de napalm sau zboruri cu elicopterele in maniera de rata pentru navetisti. Noi nu avem de unde sa detinem astfel de feeling-uri; pur si simplu. (majoritatea din cei ce au vazut filmul nici nu stiu exact ce e ala napalm, daramite sa si stie cum miroase). Asa ca, a intelege filmul este destul de dificil.

In afara faptului ca este o demonstratie de regie la cele mai inalte standarde, (chiar cel mai inalt daca e sa spun ce impresie mi-a facut doar mie), filmul ... nu ma implica deloc in starea pe care o creaza. Si creaza stari...!

[Optimvs]

Nu cred ca termenul "pompieristic" isi are locul in aceasta discutie.

Daca niste studii facute la multi ani dupa conflict au concluzionat ca rata PTSD intre veteranii din Vietnam era de 15%, e foarte probabil ca imediat dupa incheierea conflictului cei care sufereau diferite simptome sa fi fost mult mai numerosi. Oricum si 15% ar fi enorm, inseamna unul din 7.
De exempu in WWI doar Marea Britanie a mobilizat in total 9 milioane de soldati si ofiteri. 15% ar fi insemnat 1.35 de milioane de oameni afectati de PTSD numai in UK. Cred ca iti dai seama ca altfel ar fi aratat literatura despre WWI...

Ce vedem insa in Apocalypse Now nu sunt cei care ramasesera afectati dupa ce s-au intors acasa ci soldatii si ofiterii care sufereau de simptome specifice PTSD in timpul stagiului in Vietnam, cand expunerea la evenimente traumatice era aproape continua. Ca sa ai 15% afectati grav la niste ani buni dupa incheierea conflictului e clar ca numarul celor care sufereau la fata locului ca urmare a stress-ului cauzat de evenimente traumatice era MULT mai mare.

Problema este de fapt alta: la noi deja s-au ridicat generatii care n-au facut nici macar armata aia vai de capul ei care se facea inainte. (bine, nu ma refer la cei care aveau "norocul" sa sefveasca patria cu sapa sau cu mistria pe timpul lui Ceausescu). Cei care au prins macar 2 trageri cu AG-ul in poligon deja isi pot imagina mult mai bine cam cum e sa te plimbi prin jungla si sa auzi suieratul ala fara sa stii macar din ce directie vine, dupa care sa aduni cu patura vreo 3 camarazi mai ghinionisti etc. Adica na, una e sa te joci CS pe calculator si sa ai impresia ca ala e razboiul, alta e macar sa fi tras de cateva ori cu diverse arme si sa vezi ce pot ele face efectiv cu o tinta, un copac, un tanc casat, o traversa de beton din poligon samd.
Pe urma e mult mai usor sa-ti imaginezi cam cum te-ai simti cand s-ar trage cu ele in tine de unde nici nu gandesti, asta vreme de luni bune, intr-un mediu/climat total ostil.

[alali]

si ca sa nu dezinformam sau sa extragem din discutie franturi de adevar, gen televiziunile de azi (A3, Realitatea, Rtv, etc), trebuie sa detaliem acel procent de 15%. Asta ca sa fim corecti.

1 din 8 inseamna 12,5% nu 15%. 40% dintre acestia au declarat ca sufera de acest sindrom si au primit compensatii financiare ( adica pensii). asta scade procentajul sub 6% din numarul soldatilor implicati in acest razboi despre care vorbim. Din cei sub 6% doar 23% au apelat cu adevarat la un specialist (medic, psiholog si in cazurile mai extreme psihiatru). Acestia au fost cu adevarat afectati de ororile din timpul acelui razboi. Iar 23% din numarul de sub 6% scade procentul de oameni cu adevarat marcati la sub 1,5%. Iar asta e o nisa dupa parerea mea. Problema filmului e ca generalizeaza. In film toti sufera de o astfel de sechela. Si cei din jungla si cei ce sunt trimisi cu misiune in jungla. Si aici nu vorbim de cei 12,5% care aveau probleme de somn sau atacuri de panica. Cei prezentati in film fac parte din cei sub 1,5% care erau in sevraj. Asta e si problema filmului. Daca era doar colonelul, era ok. Dar toata brigada? Chiar si comandoul trimis in acea misiune? Chiar toti?

Chestia cu "pompieristic" am introdus-o vis-a-vis de comentariul meu. Am incercat sa subliniez ca nu l-am facut doar bazandu-ma pe "starea" personala pe care mi-a creat-o filmul. Am incercat sa il inteleg si statistic si istoric ... Poate a fost inoportuna folosirea acelui termen, poate nu.

Legat de ceea ce spui tu, "ca in timpul conflictului..." Cred ca e gresit acest rationament. Nu poate sa fie PTSD "in timpul". Este un sindrom POST. Cel putin pana acum nu se cunoaste vreun efect gen nebunie care sa se manifeste in timpul vre-unui conflict. E imposibil. Trebuie sa te intorci la viata de zi cu zi ca sa iti dai seama ca nu mai poti sa te integrezi, ca ai luat-o razna.

In argumentatie vorbesti de "neintelegerea stresului unui razboi de catre cei ce nu au tras sau participat niciodata la o tragere sau o operatiune de manevre de razboi". ASTA E PUR ADEVAR. De aici cred ca trebuia sa incepem discutia.
Asta am spus si eu in critica filmului. Sunt atatia care isi dau cu parerea si gasesc revelatii in acest film si care asa cum spuneai nu au facut macar armata,... incat nu am cum sa nu gasesc ipocrite aceste comment-uri.

Eu fac parte din aceasta categorie si de aceea marturisesc ca nu pot intelege aceasta beatitudine si extaz la vederea acele simboluri ale razboiului din Vietnam. (Napalmul, elicopterele, jungla, etc). Ca pot avea o deschidere si sa vreau sa imi insusesc toata povestea, da! Asta pot sa fac. Dar in momentul ala sunt cerebral si nu mai pot sa fiu atins la coarda sensibila facand astfel din acest film un favorit personal. Pur si simplu o sa analizez actiunea, reactiile si astfel o sa gasesc si neajunsuri, lipsuri si greseli. Ceea ce am si facut. Iar acest lucru nu ma lasa sa trec peste aceste bariere si sa ma fac ca nu le observ ca in cazul filmeor ce imi transmit mesaje inteligibile. Nu se poate uman realiza asa o raceala si in acelasi timp asa o exaltare. Sunt antagonice aceste doua stari, deci imposibile.

Ps. generalii sau mai stiu eu ce colonei care au primit stele, trese sau decoratii ca"si-au dat demisia" cum este un cunoscut caz... nici nu trebuie adusi in discutie. Sunt rusini nationale si atat.

Ps2. Cat priveste mortii ca si trauma, nu spun ca nu e asa. Dar si aici e atat de ingusta nisa... Au murit 47,378 soldati americani pe front pe parcursul a 11 ani de razboi. Astfel de pierderi nu pot tampi batalioane intregi...

[Optimvs]

Legat de ceea ce spui tu, "ca in timpul conflictului..." Cred ca e gresit acest rationament. Nu poate sa fie PTSD "in timpul". Este un sindrom POST. Cel putin pana acum nu se cunoaste vreun efect gen nebunie care sa se manifeste in timpul vre-unui conflict. E imposibil. Trebuie sa te intorci la viata de zi cu zi ca sa iti dai seama ca nu mai poti sa te integrezi, ca ai luat-o razna.

Problema e ca PTSD inseamna sindrom post-traumatic nu sindrom post-conflict. Un soldat care participa la un eveniment cu adevarat traumatic dezvolta simptomele PTSD imediat, nu le pune "on hold" pana ce este lasat la vatra.
Asta este motivul pentru care statisticile facute dupa conflict (unele la ani buni dupa) nu ofera o imagine clara supra situatiei psihologice a trupelor americane in momentul conflictului.

si ca sa nu dezinformam sau sa extragem din discutie franturi de adevar, gen televiziunile de azi (A3, Realitatea, Rtv, etc), trebuie sa detaliem acel procent de 15%. Asta ca sa fim corecti.

1 din 8 inseamna 12,5% nu 15%.

Ca sa nu facem ca A3/RTV/B1/Realitatea samd hai sa incepem prin a nu mai cita incomplet

In precedentul tau mesaj erau doua statistici, una cu 15% facuta la ani buni dupa conflict si una oficiala care spunea ca "1 in 8 returning soldiers suffers from PTSD" . Pare logic sa fi pornit discutia de la aia oficiala, facuta mai aproape de momentul lasarii la vatra 9"returning soldiers") nu?

Faptul ca unii s-au jenat pe urma sa ceara compensatii, sau au considerat ca nu aveau nevoie de ele sau pur si simplu au murit samd este irelevant. Relevanta pentru situatia prezentata in acest film este starea de spirit a trupelor americane din Vietnam in timpul conflictului.

[alali]

Le dîner de cons (1998)



Un film care te va face sa zambesti cu siguranta. Are o comedie de situatie putin exagerata, cu un umor de limbaj nu la fel de bun ca umorul de situatie si cu intorsaturi ale actiunii bine gandite si potrivite. Din acest unghi, al tesaturii scenariului, filmul pare atent construit iar daca nu ar fi usor ridicole situatiile prezentate, am avea in fata un film bun spre foarte bun. O sa spuneti ca ridicolul si persiflarea sunt scopul acestui film. E adevarat. Insa modul in care prostia trece peste limitele tolerabilului confera filmului un aspect retro, cam ca scenetele comice de acum 30 - 40 de ani. Iar asta nu e nicidecum un plus.

Lipsit de greutate, lipsit de importanta, filmul este complet inofensiv, naivitatea fiind ridicata la nivel de virtute.
Ideea de la care pleaca Veber si pe care a marturisit-o intr-o publicatie de mare prestigiu si anume aceea de " a pune o pisica si un caine intr-un cos, impreuna" si ca "daca ei sfarsesc prin a deveni prieteni ii provoaca lui, regizorului, un sentiment placut", pare o imagine desprinsa dintr-un registru infantil. Iar din pacate si filmul de fata ramane in acest ton de poanta copilareasca.
In fond si ideea care guverneaza productia lui Veber, de a-si supune doctorul la propriile-i leacuri, nu prea a dat niciodata rezultate mari si productii importante, cu atat mai putin fiind folosita intr-o comedie.

Despre interpretare este dificil de vorbit. Personajele sunt simpliste, balzaciene, tipic comediilor naive, caricaturale. E greu sa clasifici o astfel de interpretare. Ca se poate afirma cu siguranta ca nu au stricat produsul cinematografic cu o interpretare slaba, da. Insa din doar atat lucru nu se poate trage nicidecum concluzia ca interpretarea a fost buna.

Concluzie: o comedie ok, care destinde si relaxeaza. Prea cuminte, nepropunandu-si sa atinga subiecte sensibile sau tabu. Un 7,03!

[alali]

Au hasard Balthazar (1966)



Incep prin repetarea unui lucru pe care l-am mai mentionat, pentru a nu exista nicio altfel de interpretare decat cea pe care o voi da eu celor scrise in acest review.
Postul reprezinta o parere personala, in functie de propriile mele gusturi in materie de film. Nicidecum nu defaimez opera sau maniera de exprimare ori contributia vreunui regizor la dezvoltarea cinematografului ca arta, ci imi exprim o opinie proprie legata doar de filmul in discutie si de felul in care l-am perceput.
Iar filmul nu m-a prins intr-atat incat sa imi intre in topul personal de filme ce mi-au placut sau impresionat.
Asa cum se intampla si cu cei mai mari teoriticieni sau adepti ai anumitor curente, operele lor sunt mai putin estetice si mai mult teoretice. Iar teoria, daca mi se serveste toata de-odata si nu in doze mici, ma pierde de client.

In cazul de fata, minimalismul este cuvantul definitoriu. Bresson realizeaza probabil cel mai simplu film, cu cele mai simple mijloace, dar care cutremura prin forta dramei transmise.
Plumburiu pana la obscur, filmul surprinde viata insasi, incepand cu nasterea si terminand asa cum e si logic, cu moartea, iar viata de aici iti da senzatia de prea mult. Chiar daca filmul dureaza mai putin de doua ore, senzatia de oboseala, de nevoie de odihna este transmisa atat de real incat pelicula, ca suferinta a personajului central, pare prea lunga; da senzatia de o viata care nu se mai termina si in care, venirea mortii este o izbavire.
Cum eu caut mai mult povestea intr-un film decat exemplificarea teoriilor cinematografiei in cel mai fidel mod cu putinta, povestea de aici este puternica dar atat. Altfel spus, nici in literatura romana, pe nuvela Fefeleaga nu o pot considera ca fiind cea mai importanta opera ce exista. Iar Au hasard Balthazar este o Fefeleaga a Frantei.
Prin folosirea repetitiei interminabile, Bresson ma oboseste emotional. Suferinta dupa suferinta, lovitura dupa lovitura, practic Balthazar devine o metonimie a notiunii de jertfa si nedreptate. Interesant mod de exprimare dar nu prea placut ca si rezultat pentru spectator.
Ca imi place sau nu acest stil bacovian, ca ma regasesc sau nu in tot acest fatalism in care umbra mortii si a distrugerii pluteste peste tot si care este chiar aleasa de catre Maria in mod voluntar, este mai putin important. Este ceea ce defineste acest film ca fiind de autor si asta nu poate fi negat. Ca exemplu comparativ, aceeasi discutie se poate face si in cazul filmelor lui Tarr care se joaca cu temporalitatea si cu excesul de timp iar care daca ar restrange acest artificiu, filmele lui ar deveni mai comestibile fara indoiala si deci mai placute. Dar atunci ar mai fi creatii ale lui Bella Tarr? Cu siguranta nu! Cam asa e si in cazul lui Bresson.
Acest fel economicos de a transpune in scena, aceasta lipsa de personaje, (Bresson nu da nicio atentie personajelor, ele sunt inexpresive si fade, nu au viata, nu au vointa proprie), aceasta permanenta discontinuitate in felul de a monta povestea cu rupturi voite sau poate nu, toate au darul de a ingreuna vizionarea si incarca privitorul cu emotie negativa de cele mai multe ori.
Ceea ce am apreciat insa ca si senzatie, trebuie sa recunosc, este aceasta resemnare in fata destinului sumbru al personajelor, resemnare ce vine dupa o oboseala de a mai spera. Este o renuntare la a mai gandi optimist identica cu cea a magarusului sau chiar a Mariei. Iar efectul asta este si scopul intregii constructii a acestui film. Deci, regizoral, misiunea este indeplinita. Insa nu si sufleteste, unde ramane acel gol al neputintei, acea durere.
Concluzie: O experienta cinematografica trista, chiar neplacuta in cazul meu, cu un rezultat intocmai cum a fost si gandit sa lase in randul publicului de catre regizor, dar atat. Tristete si resemnare este laitmotivul acestui film. Ramas fara speranta, acord filmului un 7,00!

Ps. ciudat este ca imi place Bacovia si Fefeleaga
Ps2. Cum ar fi ca dupa acest film sa incerci sa vezi Mouchette (1967)? Oare omeneste ar fi suportabil? Adio Bresson pentru o buna bucata de timp…