Guru
Join Date: Apr 2007
Posts: 559
|
Sergiu Nicolaescu: „Filmul este viaţa mea”
Arena (Rep. Moldova)
Şaizeci şi cinci de filme, din care cincizeci de lung metraj, nouă seriale de televiziune şi şase documentare, cincisprezece scenarii, treizeci de roluri... Adică o viaţă mai mult decât plină. Trăită la maxim, fără regrete: SERGIU NICOLAESCU. Cel mai prolific regizor al cinematografiei române a “bifat” în 2010 optzeci de ani de viaţă şi o jumătate de veac de profesie. Pe lângă munca din spatele camerelor de filmat, a purtat “Coroana de foc”, a condus oşti, s-a bătut în”Ring”, a intrat în “Triunghiul morţii”, dar a rămas “Nemuritor”.
Recunoaşterea sa oficială se datorează superproducţiilor istorice. Pro Video a lansat, pe DVD, colecţia filmelor sale. Posturile de televiziune româneşti le reprogramează la ore de vârf, amintind cumva de fastul peliculelor de gen, marca Hollywood. De-a lungul carierei sale, Sergiu Nicolaescu a dat serioase impulsuri cinematografiei româneşti. A pus umărul la construirea şi consolidarea studiourilor Sahia şi Buftea, a creat garderobe civile şi militare pentru filmări, a pus la punct o şcoală de cascadori, cu care a realizat lucruri imposibil de imaginat până atunci. Tematica filmelor sale, inspirată îndeosebi din realitatea românească prezentă sau trecută, este foarte variată, folosind, uneori, surse literare de prestigiu. Intrat prin revoluţie în viaţa politică postcomunistă, “Comisarul” a devenit, în 1990, senator.
– Sunteţi, stimate domnule Sergiu Nicolaescu, precum un soldat în prima linie. Care merge mereu înainte. De unde această vitalitate la optzeci de ani?
- Am avut noroc, pentru că am fost mereu sănătos. De altfel, în familia mea au fost doar longevivi. Tatăl meu, ca să dau doar un exemplu, a trăit nouăzeci şi doi de ani. Nu vreau să trăiesc atâta, dar îmi doresc să fiu la fel de activ cum a fost el.
- Aţi trecut, totuşi, în urmă cu doi ani, prin două intervenţii pe creier, după un stupid accident. Cum vă mai simţiţi?
- Acum, bine. Am căzut chiar în casă şi m-am lovit la cap. Am fost paralizat, să ştiţi. Şi, practic, am fost nevoit să reînvăţ să vorbesc, să scriu, să merg. Dar cu calm, voinţă şi perseverenţă am reuşit.
- Sunteţi născut în zodia Berbecului. Vă regăsiţi în caracteristicile semnului zodiacal?
- Sunt un exemplu de Berbec. Cu ascendentul în Leu. E o combinaţie ciudată. Sunt un om al dracului, luptător, perseverent, cu simţul dreptăţii. M-am născut într-un an de foc, deci chiar că am toate caracteristicile semnului zodiacal.
- Înainte de a începe să faceţi film, aţi fost student al Şcolii Militare de Marină. Cum aţi ajuns cadet, de ce aţi ales marina, de ce aţi renunţat la aceasta?
- Eu am terminat liceul în şase ani, în loc de opt. Pentru că am făcut patru clase în doi ani. La şaisprezece ani am susţinut Bacalaureatul. Am avut nevoie de o dispensă de vârstă pentru a susţine examenul de la Şcoala de Marină. Am obţinut-o şi am intrat primul, cu nota 10. Asta se întâmpla în 1947. Am ales marina pentru că îmi plăcea, încă de copil. Cunoşteam toate bătăliile navale. Ştiam fiecare navă de război. Tonaj, tunuri, calibru. După un an de facultate, unchiul meu, Gheorghe Cambrea, cel care avea să-mi fie mai târziu model pentru comisarul Moldovan, a venit la mine şi mi-a spus că ar fi mai bine să părăsesc Armata, pentru că tatăl meu fusese arestat politic. Şi, în aceste condiţii, nu mai aveam nici o şansă să continuu Şcoala de Marină. Sigur că mi-a părut rău. Fusese visul meu cel mai frumos. Întotdeauna mi-au plăcut uniforma, disciplina, spiritul militar. Păstrez nişte amintiri extraordinare din perioada aceea. Noi am fost promoţia care a preluat de la ruşi “Bricul Mircea”. Era captură de război. Cât timp am fost elev, am locuit pe bric. Mâncam doar fasole şi varză, dar eram mulţumiţi.
- Şi primii paşi în cinematografie?
- I-am făcut în 1956, în calitate de operator de filmări sub apă. Debutul ca regizor, precum şi primul meu succes, s-au produs în 1966-1967 cu lungmetrajul Dacii, o capodoperă româno-franceză.
- Ne-aţi răsfăţat, de-a lungul timpului, cu filme istorice şi de acţiune. Sunt genurile dumneavoastră preferate?
- Nu. N-am agreat doar filmele istorice şi de acţiune. Eu am făcut şi Ciuleandra, şi Ultima noapte de dragoste..., Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osânda...
- Cel mai recent proiect al dumneavoastră, realizat în primăvara acestui an a fost Poker. Filmul s-a bucurat de foarte mult succes in rândul publicului. Ce personaje autohtone v-au inspirat?
- Filmul este despre societatea de astăzi. El prezintă intrigile ascunse ale liderilor ei, dar şi imoralitatea acestora. Avem de-a face cu tipologii clare, binecunoscute de presă: veşnicul politician abil şi corupt, interlopul descurcăreţ, care se vrea respectat, deşi e capabil de orice, medicul imoral, aventurierul internaţional, cocota cu aspiraţii de vedetă tv, toate devenind personaje de televiziune.
- Sunteţi un romantic sau un sentimental, domnule Nicolaescu?
- Sunt şi romantic, şi sentimental. Dar măsurat. Atât cât e nevoie. În filmele mele obişnuiesc să amestec duritatea şi acţiunea cu sentimentalul şi romanticul. Poate că de asta mă şi iubeşte publicul. Filmul meu despre comisarul Moldovan la bătrâneţe, este chiar romantic...
- Ce vă atrage la o femeie?
- Frumuseţea, în primul rând. Aşa mi-am ales şi actriţele pentru filmele mele. Apoi, caracterul. În 1954 m-am însurat prima oară. Mariana o chema. Eu veneam după o altă dragoste, c-o nemţoaică. Dar căsnicia n-a durat decât câteva luni. M-am însurat a doua oară la 50 de ani. Cu Gabi. Era pictoriţă de costume. A durat câţiva ani, dar am divorţat iar. Cu Dana sunt de aproape 14 ani. E o fată bună, dintr-o familie onorabilă. Mă iubeşte sincer, iar mie mi-e bine cu ea.
- Există un film dintre cele pe care le-aţi realizat, care vă reprezintă în cel mai înalt grad?
- Nu, n-aş putea alege unul anume. Totuşi, Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Mircea şi Osânda îmi sunt cele mai apropiate de suflet.
- Pentru Sergiu Nicolaescu filmul a însemnat viaţă, sau viaţa a însemnat film?
- Filmul este viaţa mea!
- Care a fost cea mai emoţionantă dovadă de afecţiune venită din partea publicului?
- Toate întâlnirile mele cu publicul au fost emoţionante, toate au dovedit dragostea pe care mi-o poartă acesta. Sunt, fără nicio îndoială, omul cu cel mai mare succes la spectatori. Am făcut multe filme, unul singur politic, după 1990. Este vorba despre filmul în două părţi Începutul adevărului – Oglinda. Nu m-am numărat printre cei care s-au ridicat împotriva regimului, pentru că n-am crezut niciodată că un asemenea regim poate să cadă. Dar nu am făcut nici un fel de concesie sistemului. Pentru că era împotriva firii mele. Vreau să vă spun că în filmele mele s-au întâmplat anumite lucruri în premieră pentru cinematografia română. De pildă: prima biserică văzută într-un film românesc a fost în Mihai Viteazul. În filmele mele s-au cântat, pentru prima dată, Deşteaptă-te române şi Treceţi batalioane române Carpaţii. Era în 1977. Tablourile regelui Mihai, al lui Antonescu sau al lui Zelea Codreanu, pe pereţi, s-au văzut, pentru prima oară, tot în filmele mele. Pentru perioada aceea era, să recunoaştem, un act de curaj să arăţi astfel de lucruri. Iar eu le-am arătat.
- Aţi făcut recent, la postul de televiziune Acasă TV dezvăluiri şocante despre un plan de asasinare a lui Ceauşescu …
- Aşa este. Am spus acolo că îmi cumpărasem o armă cu lunetă şi amortizor, semiautomată, de mare precizie. Am adus-o în ţară cu avionul, în geamantan. Arma era pentru Ceauşescu. Un singur om cunoştea planul meu, cascadorul Nicu Constantinescu, cu care eram prieten. A fost un moment de disperare în care am renuţat la orice. Am zis, trebuie ca măcar o dată în viaţă să fii decis. Nu am fost decis. Apoi a venit Revoluţia din 1989.
-Vorbim şi despre ea?
- Este un subiect despre care am putea vorbi la nesfârşit. Dar am făcut-o, pe îndelete, în cele patru cărţi pe care le-am scris despre acele evenimente memorabile.
- Dar o întâmplare deosebită din timpul filmărilor dumneavoastră?
- Sunt multe. Ce să aleg? Cum l-am regizat şi l-am strunit pe uriaşul Orson Welles în Bătălia pentru Roma? Cum i-am împăcat într-un hotel de lux din Paris pe Richard Burton şi Elizabeth Taylor, faimosul cuplu de actori ai anilor ’60, aflaţi într-una dintre aprigele lor certuri? Cum trebuia să regizez Mihai Viteazul, cu o distribuţie plină de staruri mondiale, începând cu cei trei de mai sus şi continuând cu Charlton Heston şi Laurence Harvey? Sau, poate, cum au oprit avionul chiar pe pistă, în timp ce mă pregăteam să plec în America pentru parafarea înţelegerii pentru acel film şi am fost dus la Paul Niculescu-Mizil, care mi-a comunicat decizia lui Ceauşescu: filmul se face doar cu actori români? Oricum, sunt mândru că Mihai Viteazul a devenit cel mai vizionat film făcut de un român.
- Conform statisticilor, peste un miliard de oameni au văzut filmele dumneavoastră. E o cifră record?
- Pentru România, da. Vedeţi, eu am dat spectatorului român modelul de erou. De la Decebal la Carol I, de la voievozii ţării până la soldatul simplu din Nemuritorii sau Capcana mercenarilor, trecând prin toate timpurile istoriei atât de frământate a poporului român, până la comisarul Moldovan, ca erou al zilelor noastre. În final, am reuşit, cu aceste modele de eroi, să cuceresc spectatorii din întreaga lume. Mihai Viteazul de pildă, a fost difuzat, la vremea respectivă, în toată lumea, prin casa de producţie americană Columbia. Pe site-urile specializate în filme, pelicula e în topul majorităţii genurilor artistice, realizat pe baza voturilor spectatorilor de pe tot mapamondul: locul 3 la film istoric, locul 5 la biografic, locul 10 la filme de război şi locul 17 la acţiune. De asemenea, într-un clasament al spectatorilor români, Nea Mărin miliardar, deţine primul loc, cu 14.650.000 de spectatori, iar Mihai Viteazul, locul 3, cu 13.330.000 de spectatori. Sunt şi regizorul cu cel mai mare număr de filme - cinci -, care au fost propuse ca nominalizări ale României la Premiile Oscar, la categoria cel mai bun film străin.
- Ce rol consideraţi că este mai solicitant: cel de producător, de scenarist, regizor sau actor?
– Tot ceea ce am făcut în film mi s-a părut normal. Ca regizor, era mai uşor pentru mine să fac eu rolul, în locul actorului. Intram în cadru şi jucam. Nu trebuia să mă mai chinui cu indicaţiile pentru o scenă, sau alta. Primul rol i-l datorez lui Titus Popovici. El mi-a spus că am talent de actor. Apoi, regizorii Savel Stiopul, Dinu Cocea şi Francisc Munteanu m-au solicitat şi încurajat, la rândul lor.
- Obişnuiţi să fiţi spectator la filmele altora?
- Da. Sunt un foarte bun spectator al filmelor americane. Bune.
- Cum vi se par filmele noii generaţii?
- Promiţătoare. Pentru o anumită epocă, pentru sărăcia în care ne facem profesia, există câţiva regizori tineri buni, care promit mult. Asta însă nu justifică atitudinea unora dintre ei faţă de vechea generaţie de regizori.
- Mai e profitabilă producţia de filme în România?
- Nu. Sălile de cinema se transformă constant în cazinouri, în baruri sau bodegi.
- Cum comentaţi această realitate?
- Asta s-a urmărit. În România vechiului regim au fost construite între optzeci şi nouăzeci de săli de cinema. Acum, au mai rămas în jur de douăzeci. Toate celelalte au fost prăduite. De ele au profitat anumiţi oameni. Cea care a pierdut este cinematografia română, pentru că nu există nicăieri în lume cinematografie fără săli de cinema.
- Intrarea dumneavoastră în politică a estompat imaginea cineastului?
- Da! Categoric, da! Şi am simţit-o. Acesta este şi motivul pentru care am ieşit din politică. Acum, aş putea spune că mă bucur de maximum de popularitate.
- Privind înapoi, aveţi regrete?
- Nu, nu am regrete. Trăiesc însă un fel de tristeţe când un film se termină, pleacă de lângă mine. Poate pentru că îmi vin în minte toate chinurile suportate la realizarea lui. În plus, mi-ar fi plăcut să am o familie mare, cu mulţi copii. N-a fost să fie. Urmaşii mei rămân doar filmele făcute.
- Aveţi în lucru un nou film?
- Da. Am în în minte un ultim proiect, prin care îmi propun să mă retrag din industria cinematografică. Am, totuşi, 80 de ani. Pelicula va avea ca personaj principal un bătrân care se sinucide, aruncându-se de pe un bloc. Este punctul de vedere pe care îl am astăzi asupra trecutului, un personaj cu care eu mă identific.
Last edited by Pashpix : 07 Dec 2010 at 16:35.
|