11 Apr 2023, 18:58 | #81 |
Novice
Join Date: Jan 2018
Posts: 20
|
Scrisoarea a CXLV-a
Marchiza de Merteuil catre vicontele de Valmont Fara gluma,viconte, ti-ai parasit presedinta? i-ai trimis scrisoarea pe care ti-o ticluisem pentru ea? Cu adevarat, esti incantator si mi-ai intrecut asteptarile! Marturisesc sincer ca aceasta victorie ma maguleste mai mult decat toate cele pe care le-am obtinut pana acum. Vei gasi poate ca o pretuiesc foarte mult pe aceasta femeie, pe care odinioara o apreciam atat de putin; nicidecum: caci nu asupra ei am repurtat aceasta victorie, ci asupra dumitale: intr-asta sta tot hazul si asta e cu adevarat minunat. Da, viconte, o iubeai mult pe doamna de Tourvel, si chiar o mai iubesti si acum; o iubesti ca un nebun: dar pentru ca mi-a placut mie sa te fac sa te rusinezi de dragostea aceasta, dumneata ai sacrificat-o fara nici o ezitare. Ai fi sacrificat si o mie altele mai curand decat sa rabzi o gluma. Unde ne mana asadar vanitatea! Inteleptul are multa dreptate cand spune ca e dusmanul fericirii. Choderlos de Laclos, Legaturile Primejdioase
__________________
''I have hardly anything in common with myself'' |
18 Jun 2023, 20:50 | #82 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Iunie întâi anul 2023 "Ziua Copilului" =●"Ulița Copilăriei"● :<<**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu, 'Uliţa Copilăriei', și am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns.**>> (•Mircea Eliade•)>;**Era într-un început de April, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu - capul unui Sfint-copil. Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea in bratele ei. Și râdeau ochii, și râdeau buzele; îi surâdea inima în piept ca un buratec pe iarbă. Ulița învățase să privească primăvara. Știa acum, că primăvara e o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaş.*??*Ionel Teodoreanu??*: **Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-nsalturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.**
*** 《*Când a venit pe lume fratele meu cel mic, ulița îl aştepta la poartă. El nu știa: era așa de mic!*》 *** Copilaria iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de Crăciun, se înălța în trupul lui în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin braţe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță ca mai apoi, după ce și l-a supt el, să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie. Putea păși singur prin cerdac: era întâia pribegie.** *** 《*În curând pașii lui se căzniră prin ogradă; ulița il privea înduioșată pe sub poartă, făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Purta rochii pe atunci și se numea Puiuțu*》. *** **A vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiță. Ulița străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulțumi cu ograda dar prea mic pentru a se încumeta pe uliță. Gata să plângă, s-a așezat pe prag. Mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau șăgile șoptite lui de buzele uliței. Și el a uitat plânsul, și a râs, și s-a jucat zile de-a rândul cu buna și bătrâna uliță. Era prietenul ei răsfățat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea și săreau: vrăbiile. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi. Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci. Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori. Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun. De Paşti, ea îi cânta - cu glas tânguitor de clopot - basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.** *** Dau năvală celelalte uliţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas...** *** *Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite. Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.** *** **Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.** *** **Ulița mea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze. Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters, poarta l-a uitatşi ea l-a uitat. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.** *** **Acum, uliţa râurea veselia gureșă ca un pârâu în matca lui. Și ulița o dăruia căsuței. Și nu râvnea nimic alt copilul, decât ce avea: o casă cu părinți și cu bunici; o uliţă cu joacă și cu jucării.** *** **Uneori numai pe înserate, când rămânea singur ascultând suierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu știa ce. Copilaria lui creştea spre viață ca zborul unei ciocirlii spre soare.** *** ??*Mircea Eliade:☆"Romanul adolescentului miop"☆《**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei, şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zărească cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefănel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu Sonia alături. Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coșilor de pe frunte. Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la „ţară” niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată. În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină lună, sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţei acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie și n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moșia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui, şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns...Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu, ignorează până şi cu numele?** ***** ??*"Ulița Copilăriei":《Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mânile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea. Într-o zi, copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul. A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?”》 ●Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.● |
18 Jun 2023, 21:11 | #83 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Scris într-un sfert de veac: ☆ Gargantua și Pantagruel/Gargantua et Pantagruel, en cinq volumes"☆; autor: ??* François Rabelais 1494=1553 ??* <<***Pentru a vă lămuri pe deplin și cum scrie la carte asupra neamului, adică a spiței, din care se trage Gargantua, vă-ndemn să cercetați Marea Cronică pantagruelească în care, mai mult decât atâta, veți afla și cum s-au ivit uriașii pe lumea asta, și cum, dintre-aceștia fu scoborâtor direct Gargantua, tatăl lui Pantagruel.***>>
*** ●Tudor Vianu:《*Rabelais prezintă analogii cu un scriitor de-al nostru, cu Ion Creangă. Aceeași situație a realismului și la acest scriitor, cu observații asupra vieții și societății, același apel la folclor, multe procedee stilistice comune, Oșlobanu din ,,Amintiri...”, Gerilă, Păsări-lăți-lungilă din ,,Harap Alb” sunt rude de aproape cu Grandgousier, cu Gargantua și Pantagruel.**》 *** ??*François Rabelais: **Cititorilor/ Prieteni cititori, citindu‑mi cartea/ Lăsaţi orice gând rău ce v‑ar da ghes/ Şi supărarea nu vă fie partea/ Căci stricăciuni într‑însa n‑am cules/ Desăvârşită nu‑i, bine‑nţeles/ Şi‑o să‑nvăţaţi cel mult, a râde‑n lege. Alt ţel nu‑şi poate inima‑mi alege Vădind ce griji prind să vă necăjească: Eu numai despre râs scriu, se‑nţelege, Căci râsu‑i partea omului firească. Trăiţi voioşi!** *** **Preailuştri şi preaviteji campioni, gentilomi şi alţii, care bucuros vă treceţi vremea cu plăcute şi cu alese îndeletniciri şi petreceri, aţi văzut, citit şi învăţat odinioară Marile și nepreţuitele cronici ale marelui uriaş Gargantua şi, ca nişte adevăraţi dreptcredincioşi, le‑aţi dat crezare precum Bibliei şi Sfintei Evanghelii şi, uneori, neavând ce mai sporovăi cu doamnele şi cu domnişoarele, le‑aţi povestit aceste minunate istorii, ceea ce vă face demni de toată lauda şi de veşnică amintire. Dorinţa mea ar fi fost ca tot omul să‑şi lase îndeletnicirile baltă, să nu se mai sinchisească de meseria şi de treburile proprii şi să se ocupe numai cu învăţarea acestor cronici pe dinafară, astfel ca – dacă cine ştie prin ce întâmplare arta tiparului ar înceta sau cărţile ar pieri toate deodată – fiecare să fie în stare, pe viitor, să‑şi înveţe copiii, să le treacă urmaşilor, din mână‑n mână, ca să zic aşa, asemeni unei tainice ştiinţe; căci de pe urma acestora se pot culege mult mai multe roade, decât îşi închipuie o droaie de răpănoşi fudui, care nu se pricep la asemenea mărunte înveseliri, nici atâtica. Am cunoscut mulţime de înalţi şi puternici seniori care, când mergeau la vânătoare de sălbăticiuni mari sau de raţe, de li se‑ntâmplă să nu lovească vânatul sau şoimul dresat să nu se năpustească asupra păsării, mâhniţi tare – lesne vă daţi seama de ce – pentru a nu se lăsa pradă şi mai mult amărăciunii, se mângâiau pornind să‑şi amintească şi să povestească nepreţuitele isprăvi ale numitului Gargantua. Mai sunt alţii pe lume (şi nu vă spun fleacuri), care, fiind chinuiţi din cale‑afară de dureri de dinţi, după ce şi‑au cheltuit, fără folos, toată averea cu doctorii, n‑au găsit altă cataplasmă mai iute‑vindecătoare decât pomenitele Cronici aşezate între două prosoape fierbinţi, puse pe locul cu durerea, presărând pe deasupra şi oleacă de prafuri de bilibus. Ce să mai zic de bieţii gutoşi şi de ciupiţii de vărsat? O, de câte ori nu i‑am văzut, unşi cu alifii, cu obrazul unsuros de pomezi de leac, precum o clanţă de bucătărie, clănţănind din dinţi şi clămpănind ca o orgă sau ca un clavecin la care cântă cineva, gâfâind cu gura‑mbăloşată, ca a mistreţului încolţit de dulăi! Şi ce făceau dumnealor în asemenea împrejurare? N‑aveau altă mângâiere decât s‑asculte citindu‑li‑se câteva pagini din sus‑zisa carte. Şi i‑am auzit pe unii dintre ei pomenind de mii de buţi de draci sluţi, dacă nu simţeau când se aflau în sudorile suferinţii o uşurare mai acătării la citirea cărţii. Puţin lucru vi se pare asta? Aflaţi‑mi o carte, în orice limbă, despre orice ştiinţă, care să aibă asemenea virtuţi, merite şi prerogative, şi vă dau un cârnăcior proaspăt. Nu, domnilor, nu există. E fără pereche, fără seamăn; până‑n pânzele albe susţin morţiş că este unică. Iar cei care‑ar pretinde că nu este să fie socotiţi înşelători, potlogari, scornitori, farisei. E drept că mai sunt unele cărţi de soi bun care au anume însuşiri oculte: Uscă‑Dușcă, Orlando furioso, Robert Diavolul, Fierabras, Wilhelm fără frică, şi altele. Dar nu se pot asemui cu cea despre care vorbim noi. Lumea a văzut prea bine marea putere şi folosul numitei Cronici a lui Gargantua, care s‑a vândut în două luni cât nu s‑ar vinde Biblia nici în nouă ani. Eu, smeritul vostru slujitor, voind a vă spori prilejurile de petrecere, vă ofer acum o altă carte de‑aceeaşi teapă, dacă nu şi mai demnă de încredere chiar decât cealaltă. Să nu vă‑nchipuiţi cumva că bat câmpii şi că vorbesc în dodii. Nu‑s născut în asemenea zodii şi nu mi s‑a întâmplat niciodată să mint sau să sprijin ceva care să nu fie‑adevărat. Am să vă istorisesc îngrozitoarele fapte şi isprăvi ale lui Pantagruel, pe care l‑am slujit de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, când, luându‑mi rămas‑bun de la el, am venit să‑mi văd ţinutul de baştină șisă văd dacă mai trăieşte careva din neamul meu. Totuşi, înainte de‑a încheia acest cuvânt înainte, să mă ia o mie de mii de legiuni de draci, cu trup, cu suflet, cu maţe şi cu măruntaie, dacă mint o dată măcar în această istorie.** *** ●Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele Ioan●:**Mai ramăsese nerăsplătit numai fratele Ioan. Gargantua voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. I-a îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint-Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amîndouă de-ar fi dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărît, că nu vrea să-şi facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să le poruncească. "Cum aş putea (zicea el) să cîrmuiesc pe alţii, cînd nu-s în stare să mă stăpînesc nici pe mine. Dacă socoteşti că ţi-am fost de folos - şi aş putea să-ţi mai fiu - îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gîndul meu." Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ţinutul Telemei, până la apa Loarei, cam două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, fără asemănare în toată lumea.- Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici împrejurul ei ziduri de cetate, cum sînt celelalte mănăstiri, dinadins întărite şi de restul lumii despărţite.= Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sînt rău-sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială se-aude numai mîrîială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne poartă, iar noi, din chilii tînjim şi unii pe alţii ne bîrfim. Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de cîte ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a călcat, fratele Ioan a hotărît, la rîndu-i, ca treaba aceasta să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de cîte ori s-ar strecura în mănăstire (din întîmplare) un călugăr sau o maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate trebile sînt socotite, şi orînduite de la ceas la ceas, fratele Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie şi la vremea lor.- E adevărat, a spus Gargantua, că ţinînd socoteala ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decît să-ţi rînduieşti viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi judecata minţii.** *** **Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să pătrundă (decît fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla pe-acolo nici o femeie. Şi pentru că, atît maicile cît şi călugării, o dată intraţi în mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămîna monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărît ca din mănăstirea fratelui Ioan, atît bărbaţii, cît şi femeile, să poată pleca oricînd vor pofti, în plină şi desăvîrşită voie. Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de înfrînare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărît ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-şi poată lua femeie, să aibă avere şi să trăiască după bunul său plac. Vârsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, bărbaţii de la doisprezece la optsprezece.** *** Să nu intraţi, făţarnici şi bigoţi, Maimuţe rebegite, ipocriţi, Gămani coborîtori din ostrogoţi, Cu gît sucit şi capete de goţi, Călugări desfrînaţi şi urgisiţi, Ţîrcovnici păduchioşi şi nărăviţi, Gîlcevitori, măsluitori de cărţi, Mutaţi-vă năravu-n alte părţi! Fapta voastră rea în grădina mea De s-ar oploşi, M-ar înăbuşi Şi m-ar îneca Fapta voastră rea. *** Intraţi, toţi cei ce-n lume, cu dreptate Cuvîntul din Scripturi îl tălmăciţi. Veţi fi păziţi la noi ca-ntr-o cetate, Feriţi de răzbunări şi strîmbătate Şi de otrava celor rătăciţi. Aici, credinţa dreaptă s-o zidiţi. Să biruiţi în pilde şi-n cuvinte Pe stricătorii legii cele sfinte. Din sfînta Scriptură, Dreaptă-nvăţătură Veniţi să vă dăm Şi toţi să luăm Cuminecătură Din sfînta Scriptură. *** ??*Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel:《**Fiule, te-ndemn să-ți aduc la cunoștință să-ți închini tinerețea spre folos de-nvățătură și de virtute…Astfel să ajungi izvor de-nțelepciune…Dar cum – după spusa înțeleptului Solomon- nu-ncape înțelepciune în suflet plin de răutate,iar știința fără conștiință nu este decât ruina sufletului – se cade să fii omenos cu semenii tăi și să-i iubești ca pe tine însuți. Cinstește-i pe învățătorii tăi. Fugi de tovărășia celor cu care nu vrei să te asemeni și nu prăpădi în van darurile cu care bunul Dumnezeu te-a milostivit.** *** **Căci la tinerețe învață omul mai toate câte-i vor lumina mintea în cursul vieții. Așadar, deci, învață științele vremii tale, artele liberale: geometria, aritmetica și muzica, învață toate canoanele astronomicești și nu te ține de astrologia prezicătoare, căci nu e decât înșelătoare închipuire.[..]**Iar cât despre cunoașterea celor ce țin de natură vreau să le cercetezi cu multă băgare de seamă…nimic să nu-ți rămâie necunoscut.** *** ??*Romulus Vulpescu: **Omul ăsta simplu, voios și deschis, care se-apropia de patruzeci de ani, era la data aceea o personalitate cunoscută printre savanții și printre literații umanisti din Europa. Se numea Francois Rabelais, și istoria literaturii universale avea să-i ofere locul cuvenit unuia dintre cele mai stralucitoare condeie scriitoricesti ale lumii. La urma urmei, Gargantua & Pantagruel e, într-o anume măsură, un fel de autobiografie nemarturisita, autobiografie in care amintiri din copilarie și din tinerețe sunt transfigurate, în alt fel decât la Creangă, și strecurate dibaci, sub pretextul fantasticului și-al fabulosului. Gargantua & Pantagruel este în primul rând produsul unei fantezii nesecate, uriașă ca eroii pe care-i inventeaza și pe care-i utilizeaza, o fantezie exprimandu-se-ntr-o limba de-o bogăție fabuloasă, croită pe măsura personajelor și a faptelor relatate.**》 |
03 Jul 2023, 19:49 | #84 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
Născut în urmă cu 146 de ani = 1877 iulie pe 2; scrie ultimul său roman în "43 = ●"Jocul cu mărgelele de sticlă""/ "Das Glasperlenspiel”●**O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de ??*Hermann Hesse**??* ☆*Ultimul jucător cu mărgele de sticlă*☆: **Ţinând în mână jocul colorat/ Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat/ După război şi ciumă e-n ruine/ Iar printre iederi zumzăie albine/ Trudită pace-n stihuri de psaltire/ Răsună stins peste bătrâna fire/ Moşneagul stă mărgele numărând/ Albastră-i una, albă alta-n şir, şi mari şi mici alege după rând/ Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir/ A fost cândva maestru în simboluri/ Artist dotat şi poliglot a fost, şi lumea a ştiut-o pe de rost, dar faima lui răzbise pân’ la poluri/ Colegi avea, şi-nvăţături da multe/ Acum, bătrân, căzut, însingurat/ Niciun şcolar nu vine să-l asculte/ Nu-l cheamă niciun meşter la duel/ S-au dus, şi templele s-au spulberat, şi şcoli şi cărţi pieriră/ Numai el/ Printre ruine stă cu jocu-n mână/ Aceste ieroglife-n sens bogate/ Cândva/ sunt astăzi doar pestriţe cioburi/ Maestrului îi scapă, deşirate/ Şi pier, amestecându-se-n ţărână..**
*** Jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înţeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esenţa muzicii clasice: 《 'Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă."》 Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht. *** O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în aşa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele iniţieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârşitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, și va fi spus directorului: <<Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, aţi avea dreptul să mă admonestaţi, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru aşa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun.>>** *** **Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaşte muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibraţiile şi reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respiraţiei, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile şi farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii. Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente şi modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalităţi şi a noi reguli sau interdicţii în construcţie şi armonie rămân mereu simple gesturi şi aspecte exterioare, la fel cum portul naţional şi modele existente la diverse popoare nu sunt decât nişte factori exteriori; dar, pentru a inţelege epocile şi stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare şi senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute şi gustate imens prin simţuri.** *** **Facem muzică, oricum, cu mâinile şi cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce ştie să citească notele, dar nu şi să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înţeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadenţă a muzicii ar rămâne absolut neînţelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului şi a factorilor cantitativi asupra celui spirituală.** *** ??*Plinio:**Eu ştiu, fireşte, de mult, Josef, că tu nu eşti piosul jucător cu mărgele de sticlă şi sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziţie expusă şi fiecare dintre noi ştie bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept şi-şi are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieţii legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învăţat să descoperi pericolele existente în viaţa firească şi sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăţi cum viaţa legată de natură, naivă, lipsită de educaţia spiritului se transformă într-o mlaştină, trebuind să ducă neapărat la animalitate şi încă mai jos. La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii şi în cele din urmă stearpă e o viaţă aşezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate şi de fapt un fel de duşman al organizaţiei voastre castaliene, un om pentru care studiile, exerciţiile şi jocurile voastre ar fi în fond numai nişte mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greşi, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ţi mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă şi mă ademeneşte ca fericirea însăşi. Mai vreau să-ţi mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinţi, am avut cu tata o discuţie explicativă anevoioasă la sfârşitul căreia am obţinut îngăduinţa să rămân castalian şi să intru în Ordin dacă, la sfârşitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorinţa şi hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă şi-a dat încuviinţarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o ştiu de puţină vreme. O, nu pentru că nu aş mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuşi. Mă voi întoarce între ai mei şi voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica şi mai departe câteva din exerciţiile voastre şi va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!** *** Adânc mişcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăşi prietenului său Ferromonte. În scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte: „Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptăţit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziţia lume şi spirit sau opoziţia Plinio şi Josef ― s-a sublimat într-un concert.” *** Căci într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratici lucrurile fără de fiinţă pot fi mai lesne şi mai cu nepăsare redate prin vorbe decât cele în fiinţă, dar pentru istoricii cucernici şi conştiincioşi este totuşi tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfăţişării prin vorbe şi nimic nu este totuşi mai necesar să fie pus în faţa ochilor omeneşti decât anumite lucruri a căror existenţă nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici şi conştiincioşi le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existenţă şi de putinţa lua naştere. *** Poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi şi este de presupus că şi aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea iniţierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-şi joace rolul ce i se încredinţase şi să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit aşternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici şi colo urme ale profundei zguduiri şi crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influenţa lui Plinio. În unele versuri răsună o profundă nelinişte, o îndoială principială faţă de sine însuşi şi de sensul existenţei sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administraţiei castaliene, constând în însuşi faptul că a scris aceste poezii şi le-a şi arătat ocazional mai multor colegi. Aceste poezii nu sunt o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivităţi şi de o doză de curaj şi obstinaţie pentru a scrie aceste versuri de confesiune. *** ★POEZIILE LUI JOSEF KNECHT DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI = Scrieri postume: 《**Jocul cu mărgele de sticlă**》 **Pioşi, a universului cântare Şi muzica maeştrilor îndată Vom asculta, poftind la sărbătoare Mari spirite din era minunată. Formulele cu sens adânc şi tainic Precum o vrajă-n slăvi ne va sui, Furtuna, infinitul, viaţa trainic S-or închega în clare-alegorii. Răsună-n ele limpezi lumi celeste, Să le slujim e-al vieţii noastre har; Nu poţi să cazi din cercurile-aceste Decât în sfântul lor focar.** *** ??*Hermann Hesse:《Am supraviețuit anilor regimului hitlerist și celui de-al Doilea Război Mondial prin cei unsprezece ani de muncă pe care i-am petrecut scriind ★Glasperlenspiel★. De la finalizarea acelei lungi cărți, o boală de ochi și bolile tot mai numeroase ale bătrâneții m-au împiedicat să mă angajez în proiecte mai mari.**》 *** 《**Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele ( Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927), Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător.**》 *** ??*Josef Knecht: 《După o lectură din „Summa contra Gentiles”》 **Ca unul ce-a trăit netemător În raiul unui veac surâzător Şi care fericit ca pruncii fu. Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte Eternul spirit ce ne înfrăţeşte: El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.** |
04 Sep 2023, 19:27 | #85 |
Novice
Join Date: Jan 2018
Posts: 20
|
Sometimes I feel we have a room with two doors on opposite sides and each of us is holding his doorknob and, at the bat of one person’s eyelash, the other jumps behind his door, and now if the first person utters a single word, the second is sure to close the door behind him, so that he can no longer be seen. He is bound to reopen the door, though, since it may be a room impossible to leave. If only the first person weren’t exactly like the second, then he would be calm and pretend not to care in the slightest about the second; he would slowly go about ordering this room the way he would any other. But instead, he repeats the same thing at his door; occasionally even both people are standing behind their doors at the same time and the beautiful room is empty.
Franz Kafka, Letters to Milena And thus my wish to be someone working rather than waiting, someone standing at the center of his work's workshop far into every day's dawn. And yet I cannot be, because almost nothing in me has reached fruition, or else I am not aware of it and let my faraway harvests grow old and outlive their time. There is still nothing but confusion in me; what I experience is like pain and what I truly perceive hurts. I don't seize the image: it presses into my hand with its pointed tips and sharp edges, presses deep into my hand and almost against my will: and whatever else I would grasp slides off me, is like water and flows elsewhere once it has mirrored me absent-mindedly. What should he do, Lou, who grasps so little about life, who must let it happen to him and comes to realize that his own willing is always slighter than another great will into whose current he oftentimes chances like a thing drifting downstream? What should he do Lou, for whom the books in which he wants to read only draw open like heavy doors which the next wind will slam shut again? What should he do for whom people are just as difficult as books, just as superfluous and strange, because he cannot derive from them what he needs, because he cannot select from them and then takes from them what is crucial and incidental and burdens himself with both? What should such a person do, Lou? Should he remain utterly alone and accustom himself to a life lived among things, which are more like him and place no burden on him? Rainer Maria Rilke and Lou Andreas-Salome: The correspondence
__________________
''I have hardly anything in common with myself'' |
07 Sep 2023, 04:34 | #86 |
Guru
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,623
|
I stole solitude then as everyone so placed steals it: escaping into chores, driving alone to work, standing alone at the hockey ring appearing to watch my son's team, listening to the house creak and the wind moan through the darkness of the hours of the wolf. Still the uncanny nature of the silence, still the power. And new thoughts began to grow in their own dark soil: maybe these silent spaces where ordinary things become numinous, where feelings become spruce boughs and scattered stars- maybe this, not relationship, is where i should find my place. Where any one should, if they had enough longing for the deepest reality and enough courage to pursue it.
A severe inner voice would observe coldly: This poor creature fills his bleak impoverished world with phantasms as a desperate substitute for the real relationships every human needs. A sick life, a tragic life! What he has here are illusory engagements with shadow-people, and yet he has somehow managed to deceive himself into thinking that this is the deepest reality in which a human might live! Solitude has gotten the best of him.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling." |
20 May 2024, 20:53 | #87 |
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 637
|
2 aprilie: "Ziua Internațională a Cărții pentru Copii" = ??*Mark Twain: ☆"Prinț și cerșetor"☆??****Scriu o istorioară aşa cum mi-a povestit-o cineva, care o ştia de la tatăl lui, după cum acesta o ştia, de asemenea, de la tatăl lui, acesta auzind-o, tot aşa, de la tatăl lui, şi astfel, urcând din generaţie în generaţie, timp de mai mult de trei sute de ani, părinţii transmiţând-o copiilor şi cu acest sistem păstrând-o. Se poate ca ea să fie adevărată, după cum se poate să nu fie decât o legendă. Toate acestea poate că s-au întâmplat, poate că nu; dar toate acestea s-ar fi putut întâmpla. Se poate că, vreodată, oameni înţelepţi şi instruiţi au primit-o de adevărată; se poate că lumea ignorantă şi simplă a iubit-o şi i-a adăugat credinţa.***
***** ● "NAŞTEREA PRINŢULUI ŞI NAŞTEREA SĂRACULUI":《**În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de a-l doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu=l dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. în aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care, îl dorea, însă. Toată Anglia, îl dorea, de asemenea. Anglia îl aşteptase atâta vreme, îl sperase, atâta timp rugase pe Dumnezeu să i-l dăruiască, încât, acum, când sosise, poporul era aproape nebun de bucurie. Oameni care abia se cunoscuseră, se aruncau unii în braţele altora, se sărutau şi chiuiau de bucurie. Toată lumea era în sărbătoare: mari şi mici, bogaţi şi săraci, sărbătoreau, dansau, cântau, se înduioşau, şi acestea, de zile şi nopţi întregi. Ziua, Londra era feerică la vedere cu drapelele ei sclipitoare, fâlfâind la toate balcoanele şi pe vârful caselor; iar, în plus, cu minunatele sale cortegii. Noaptea, spectacolul nu era mai puţin frumos, cu focurile aprinse pe străzi, în jurul cărora oamenii jucau plini de veselie, în toată Anglia nu era vorba decât de noul născut, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, care se odihnea învelit în satin şi mătase, fără cunoştinţă de întreg tapajul acesta; fără să ştie că nobili seniori şi doamne îl vegheau şi aveau, sau nu aveau, grijă de el. Dar de celălalt copil, Tom Canty, înfăşat în scutece sărace, nicăieri nu era vorba, decât în familia de mizerie în care, prezenţa lui nu aducea decât încurcătură.**》 ***** ●"COPILĂRIA LUI TOM":《**Casa unde locuia tatăl lui Tom se găsea într-un adânc de fundătură numită Offal Court, lângă Pudding Lane. Era mică, dărăpănată, rahitică şi suprapopulată de sărmane familii mizere Tribul Canty-lor ocupa o cameră la al treilea etaj. Mama şi tata aveau acolo, într-un colţ, o laviţă, un fel de pat de lemn; dar Tom, bunica lui şi cele două surori, Bet şi Nan, nu aveau loc stabilit: toată duşumeaua eranla dispoziţia lor şi puteau să se culce unde voiau. Erau şi oarecare zdrenţe de cuvertură şi câteva maldăre de paie vechi, murdare; dar cuviincios vorbind nu se puteau numi paturi, acelea. Dimineaţa tot ce era acolo era îngrămădit la întâmplare şi seara fiecare trăgea din grămada ce îi plăcea. Bet şi Nan, gemenele, aveau cincisprezece ani. Aveau inimă bună, erau murdare, îmbrăcate în zdrenţe şi profund ignorante. Mama lor era ca şi ele. Tatăl şi bunica, însă erau doi demoni. Se îmbătau pe cât puteau şi, beti, se băteau între ei sau cu cine le ieşea în cale. Beti sau negustaţi, ei nunîncetau să ocărască şi să blesteme. John Canty fura şi mama lui cerşea. Ei siliseră pe copii să cerşească; dar nu reuşiseră să facă din ei hoţi.**》 *** 《*Printre hidoasa mitocănime care locuia casa, fără să facă parte din ea, se găsea un preot bătrân pe care regele îl concediase din casa lui cu o pensie de câţiva farthing. Adesea, el lua la o parte copiii şi îi învăţa în secret bunele principii morale. Părintele Andrews învăţase între altele pe Tom puţină latină şi de asemenea, să citească şi să scrie.**》 *** **Tot Offal Court era un cuibar construit după modelul locuinţei Canty-lor. Beţia, bătăile, certurile erau de regulă, în fiecare seară şi aproape toată noaptea. Capetele sparte erau un lucru atât de, obişnuit ca şi foamea.** *** 《**Cu toate acestea Tom nu era nenorocit. Viaţa lui era aspră; dar el nu-şi dădea seama. Soarta lui era aceea a tuturor copiilor din Offal Court, astfel că o găsea naturală şi suportabilă. Când, seara, se întorcea cu mâinile goale, ştia că tatăl său îl va bălăcări mai întâi şi-l va maltrata apoi, că groaznica lui bunică va veni la rândul ei şi va face mai rău; dar el ştia, de asemenea, că peste noapte, mama sa, deşi moartă de foame, se va strecura hoţeşte până la culcuşul lui păcătos, pentru a-i da câteva firimituri mizerabile sau o coajă de pâine, sustrase porţiei sale de foamete, şi aceasta cu riscul de a fi stâlcită în bătaie de către bărbatul ei care nu stătea la gânduri când o surprindea în flagrant delict de asemenea trădare. Dar viaţa lui Tom Canty era destul de plăcută mai ales vara. El cerşea numai atât cât să-şi facă datoria, căci legile contra cerşetoriei erau riguroase şi penalităţile severe; iar pe de altă parte el întrebuinţa o mare parte din timpul său ascultând istoriile vechi şi încântătoare ale bunului Părinte Andrews; legendele cu uriaşi şi zâne, cu pitici şi genii, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi. Capul său era plin cu aceste poveşti minunate şi adesea, noaptea culcat pe grămada lui de paie incomodă, neputând dormi, obosit, înfometat, amorţit de bătaie, el lăsanfrâu liber imaginaţiei, uita repede suferinţele şi greutăţile, închipuindu=şi viaţa delicioasă a unui prinţ încântător într-un palat regal.**》 *** 《*Între timp, i se naşte o dorinţă care îl obsedează zi şi noapte: să vadă cu ochii lui un prinţ adevărat. Odată chiar, vorbi de această dorinţă unora din camarazii lui din Offal Court; dar aceştia râseră de el şi îl batjocoriră atât de fără milă, că hotărî să-şi păstreze pe viitor visul său numai pentru el. Adesea citea cărţile vechi ale preotului şi cerea să i se explice, încet, încet, fără să se simtă, visurile lui şi lecturile acestea, produseră în el un fel de transformare. Personajele visurilor sale erau aşa de frumoase că începu să se dezguste de zdrenţele şi murdăria lui, dorind să fie curat şi mai bine îmbrăcat. Totuşi continua să se joace în noroi şi să se bucure; dar în loc de a se rostogoli pe malurile Tamisei numai şi numai ca să se distreze, el profita acum, pentru a se îmbăia şi a se curăți.*》 *** Da, existenţa lui Tom era, în general, destul de variată şi plăcută. Puţin câte putin, visurile şi lecturile lui Tom despre vieţile prinţilor îl influenţară aşa de puternic încât începu în mod inconştient, să facă pe prinţul. Manierele sale, vorbele sale, devin extrem de ceremonioase şi distinse, ceea ce făcea, deodată, admiraţia şi distracţia celor din jurul lui. în acelaşi timp influenţa lui Tom asupra tinerilor săi camarazi creştea din zi în zi, şi în curând ajunse să le inspire un fel debrespect temut ca şi când, el, ar fi fost de esenţă superioară. Părea atât de învăţat, putea să facă şi să spună lucruri atât de frumoase şi, mai mult ca orice era atât de serios şinatât de înţelept! Reflecţiile lui Tom, isprăvile lui, erau raportate de copii la fraţii lor mai mari şi aceştia, deja, începeau să discute cu Tom Canty, privindu-l ca pe o fiinţă excepţional dotată. Oamenii maturi veneau să-şi destăinuiască grijile, lui Tom şi adesea rămâneau uimiţi de înţelepciunea hotărârilor sale. într-un cuvânt el devenise un erou pentru toţi cei care îl cunoşteau, cu excepţia părinţilor săi. Aceştia nu vedeau în el nimic demn de remarcat. *** *La câtva timp de atunci, Tom îşi organizează, în secret, o curte. El era prinţul; camarazii lui, cei mai buni, devin gărzile, şambelanii, aghiotanţii, seniorii şi doamnele de onoare, curtea regală, în fiecare zi, tânărul „prinţ,,, era primit cu ceremonialul împrumutat de Tom din lecturile sale romanţioase; în fiecare zi marile afaceri ale „regatului", erau discutate în consiliul regal şi în fiecare zi atotputernicia sa, promulga decrete privind armatele sale, vasele sale, viceregatele sale imaginare. După aceea, se ducea, în zdrenţele lui, să cerşească centime, săşi mănânce mizerabila coajă de pâine, să primească loviturile, cearta şi tratamentul rău, obişnuite; apoi, întinzându-se în grămăjoara lui de paie infecte, se recufunda în vis, în vanele lui măreţii. În acelaşi timp dorinţa de a vedea, fie şi numai o singură dată, un prinţ adevărat, în carne şi oase, creştea în el din zi în zi, din săptămână în săptămână, astfel că ea sfârşi prin a absorbi toate celelalte dorinţe ale sale şi deveni singura pasiune a vieţii lui.* *** **Într-o zi de ianuarie, făcând cursa lui obişnuită de cerşeală, parcursese disperat cartierul ce lega Mincing Lane şi Little East Cheap, ore şi ore cu picioarele goale, rebegit de frig, uitându-se la prăvăliile birtaşilor şi acoperind cu o privire de poftă enormele pateuri de porc şi alte bucate atrăgătoare care, lui îi păreau gătite pentru îngeri, căci nu mâncase niciodată, nici nu văzuse vreodată asemenea bunătăţi. Deodată începu să cadă o ploicică rece; cerul era întunecat, ziua tristă. Pe înserat, Tom ajunse acasă. Era aşa de ud, aşa de obosit, aşa de înfometat că tatăl său şi bunica, de cum îl zăriră nu putură să nu se emoţioneze în felul lor: îi dădură, deci, o chelfâneală bună şi îl trimiseră să se culce.* *** 《**Multă vreme durerea, foamea, înjurăturile şi tărăboiul, care se auzeau în toată casa, îl ţinură deştept; dar, în sfârşit, gândurile sale îl duseră departe, în regiuni imaginare şi, adormi în tovărăşia micilor prinţi acoperiţi de pietre preţioase şi de aur, în palate nesfârşite unde servitorii curtenilor zburau să le execute ordinele. Şi atunci ca de obicei visa că el însuşi era prinţ. Toată noaptea trăia în măreţia situaţiei sale regale, trăia în mijlocul marilor seniori şi doamne într-un val de lumină, respirând parfum, ascultând o muzică încântătoare, primind cu un surâs şi un salut graţios din cap, omagiile reverenţioase ale lumii strălucitoare care se dădea la o parte pentru a-i face loc să treacă. Dar dimineaţa când se deşteptă şi văzu mizeria care îl înconjura, visulnsău avu efectul obişnuit: existenţa lui îi păru de o mie de ori mai nenorocită... Resimţi amărăciunea şi cu inima sfâşiată, izbucni în lacrimi.**》 *** ●"ÎNTÂLNIREA LUI TOM CU PRINŢUL":《**Tom se deşteptă înfometat şi ieşi din casă cu foamea şi cu gândurile sale încă zăpăcite de splendoarea visului de noapte. Rătăci încolo şi încoace prin oraş, fără să privească pe unde îl duceau paşii, nici ceea ce se petrecea în jurul lui. Tom, ajunse la Charing Willage şi se odihni lângă frumoasa cruce înălţată acolo de un rege deposedat pe vremuri. După aceea, căscând gura, coborî drumul frumos, trecu prin fata maiestuosului palat al marelui cardinal şi, puţin mai încolo, ajunse în faţa unui palat şi mai mare şi mai frumos. Wesminster. Tom privi cu uimire construcţia enormă, cu aripile larg deschise, ameninţătoare bastioane, foişoarele, portalul larg de piatră cu grilajul lui aurit, împodobit cu lei de granit enormi şi alte semne şi embleme ale regalităţii engleze. Dorinţa inimii sale, urma ea, în sfârşit, să fie satisfăcută? Era, oare, cu adevărat, palatul regelui? Nu putea el să spere dacă cerul ar fi vrut-o, să vadă acum un prinţ, un prinţ în carne şi oase?**》 *** *Sărmanul Tom se apropiase încet, timid, până la santinele, bătându-i inima, cu o licărire de speranţă, când deodată zări prin grilajul aurit un spectacol care era să-i scoată un strigăt de bucurie. De cealaltă parte a grilajului, era un băiat drăguţ, pârlit de soare, înnegrit de sporturi şi de exerciţii în aer liber. Veşmintele lui de mătase şi şaten, erau împodobite cu obiecte scânteietoare; purta la şold o săbioară şi un pumnal, încrustate cu pietre preţioase; era încălţat cu ghete cu tocul roşu; pe cap avea o căciulită elegantă, stacojie, împodobită cu pene ce atârnau în jos, prinse într-o piatră mare de preţ. Mai mulţi curteni, ameţitori prin ţinuta lor, probabil oamenii lui personali, şedeau în jurul său. O! Era un prinţ, un prinţ adevărat, un prinţ viu, fără nici o îndoială, aşa că rugăciunea sărmanului copil fusese, în sfârşit, ascultată.* **** ●Prințul Eduard Tudor:《*— Pari obosit şi înfometat, îi zise. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine. O jumătate duzină de oameni de serviciu se repezi să facă nu ştiu ce, dar, evident, numai pentru a se amesteca unde nu-i fierbea oala. Un gest, cu adevărat regal, îi puse la locul lor, oprindu-i pironiţi pe loc, ca nişte statui. Eduard, conduse pe Tom într-o încăpere somptuoasă, care, i se păruse că e cabinetul lui de lucru. Porunci, apoi, să se aducă un prânz atât de copios cum nu mai văzuse niciodată Tom, decât, poate în cărti. Prinţul începu să-l întrebe în timp ce Tom mânca:— Cum te numeşti, micuţule?— Tom Canty, vă rog, Alteţă.— Curios nume! Unde locuieşti?— În oraş, Alteţă, în Offal Court, la capătul lui Pudding Lane. = Offal Court? Caraghios nume şi ăsta! Ai părinţi? Părinţi? = Da, Alteţă, am tată şi mamă; apoi am şi bunică; dar n-o iubesc, Dumnezeu să mă ierte, pe urmă, am două surori gemene, Bet şi Nan. Nu o iubeşti pe bunica ta? Nu e bună cu tine, cum văd. Nici cu mine, Alteţă, nici cu altii. Are inimă rea şi face rău la toată lumea, cât e ziua de mare. Şi, tatăl tău e bun cu tine? Ca şi bunica, Alteţă. = Toti părinţii se aseamănă, pare-se. = Al meu n-are nici el atitudine preantandră. Are mână grea când loveste; dar pe mine nu mă bate. Enadevărat că mă ţine, în vorbe aspre. = Dar mama ta?Mama mea este foarte bună Alteţă; ea nu-mi face nici necazuri nici rău. Iar Nan şi Bet, de asemenea sunt bune. = Ce vârstă au ele?Cincisprezece, Alteţă.= Lady Elisabeth, sora mea, are patrusprezece şi Lady Grey, verişoara mea, are vârsta mea; şi ea e foar te drăguţă şi amabilă; dar sora mea Lady Mary cu mimica ei totdeauna posomorâtă şi... Spune-mi, surorile tale opresc pe subretele lor de a surâde pentru că e un păcat care ar cauza pierderea sufletelor lor? Subretele lor? Oh! Alteţă, credeţi că ele au subrete? Principele contemplă grav pe mica sărăcie, apoi zise: Şi de ce nu? Cine le dezbracă atunci când se culcă? Cine le îmbracă atunci când se scoală? Nimeni, Alteţă. Vreţi să-şi scoată rochiile şi să se culce goale, ca animalele?= Să scoată rochiile! N-au decât câte una? Ah! Bunul meu senior, ce ar face cu câte două? Ele n-au decât două trupuri.* *** 《**Vorbeşti bine, sinceritatea ta îmi place. Eşti instruit?—Nu ştiu, Alteţă. Un preot cumsecade, care se numeşte Părintele Andrews, m-a lăsat să citesc cărţile sale.= Cunoşti latina? Puţin, Alteţă; nu prea bine, abia încep.= Continuă s-o înveţi, micule, nu sunt grele decât primele reguli. Greaca.dă mai multă bătaie de cap. Pentru Lady Elisabeth şi verişoara mea, aceste două limbi şi celelalte nu sunt decât un joc. Dacă le-ai auzi!... Dar vorbeşte-mi de Offal Court, se petrece acolo?= Oh! Da, bine de tot când nu îţi este foame. E teatru de păpuşi şi pe urmă sunt maimuţele: sunt aşa de caraghioase şi bine dresate! Apoi se joacă piese în care se trag focuri de armă: se bat şi toată lumea este omorâtă. Să vezi ce frumos este şi toate acestea nu costă decât o para, dar n-ai întotdeauna o para, căci e greu de câştigat bunul meu senior.= Şi apoi?= La Offal Court în joaca noastră noi ne luptăm cu bastoanele cum fac cei ce se exercită. Prinţul deschisese ochii mari.= E adevărat, asta trebuie să fie tare distractiv. Şi pe urmă?= Şi pe urmă, sunt alergările pentru a vedea care soseşte primul. O! Cât mi-ar plăcea şi mie! = Şi apoi? Şi apoi, Alteţă, vara intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa; apoi scufundăm pe alţii în apă, aruncăm apă pe ei, în plină faţă, strigăm, sărim, ne dăm peste cap şi pe urmă...**》 ***** Prinţul:《**O! Aş da regatul tatălui meu pentru a vedea aceasta măcar o dată.**》 ***** ● Tom Canty:《**Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o singură dată, numai o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu...Ai vrea?... S-a făcut...Scoate-ti zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva. Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era gătit cu splendidul costum regal. Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! Miracol: s-ar fi putut spune că nici o schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se oglindiră unul în celălalt, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.— Hai? zise el, ce ţi se pare? Ah! Rog pe Alteţa voastră să nu mă oblige a răspunde. Un supus umil ca mine n-ar putea răspunde.— Nu îndrăzneşti; ei bine, voi îndrăzni eu! Tu ai părul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, înfăţişarea mea, figura mea, trăsăturile mele. Dacă am fi goi amândoi, nu există om care ar putea să spună că tu eşti Tom Canty sau dacă sunt eu Prinţul de Galles, ori invers.**》 ***** FINAL de roman = ●Eduard Tudor: 《**Am învăţat istoria acestor câteva săptămâni şi sunt mulţumit de tine. Ai guvernat regatul cu o demni tate şi o clemenţă, cu adevărat regale..Ţi-ai găsit mama şi surorile? Bine. Vom avea grijă de ele; iar tatăl tău va fi spânzurat dacă doreşti şi dacă legea o permite. Să ştiţi voi toţi care mă ascultaţi că începând de azi, toţi copiii din spitalul lui Christ vor primi hrană pentru inimă şi spirit tot aşa cum primesc pe cea pentru corp; iar băiatul acesta, va rămâne şi va ocupa toată viaţa lui, primul loc în corpul onorabil al guvernatorilor acelor copii. Pentru faptul că el a domnit, se înţelege că i se datoresc omagii particulare. Binevoiţi, deci, a constata ce costum poartă şi să ştiţi că nimeni altcineva nu va avea dreptul să poarte unul la fel, căci acest costum va aminti poporului că el a fost rege pentru un timp şi nimeni nu va lipsi să-i mărturisească respect după cum nu va omite să-l salute. El e sub protecţia tronului şi sub supravegherea Coroanei. Va fi cunoscut sub titlul glorios de Pupil al Regelui!** *** **Mândru şi fericit, Tom Canty se ridică, sărută mâna Regelui şi se retrase. Fără să piardă o clipă el alergă acasă la mama lui pentru a-i povesti, ca şi surorilor lui, Nan şi Bet, tot ce se petrecuse şi să le dea bucuria acestei noutăţi.** *** ??*Atâta vreme cât trăi Regele, îi plăcu să povestească istoria aventurilor sale din momentul când santinela îl molestase la poarta palatului, până la noaptea finală când, strecurându-se, abil, prin lumea lucrătorilor aferaţi se introdusese în Aşezămintele „Abbaye" şi se ascunsese în mormântul confesorului, unde dormi aşa de mult că puţin lipsi să nu se prezinte după ceremonia încoronării. Spunea că povestirea des repetată a acestei preţioase lecţii îl întărea în hotărârea de a face pe poporul său să profite de învăţămintele pe care el le primise. |
«
Previous Thread
|
Next Thread
»
Thread Tools | Search this Thread |
|
|
All times are GMT +2. The time now is 07:00.
Filme pe genuri
- Acţiune
- Animaţie
- Aventuri
- Comedie
- Crimă
- Documentar
- Dragoste
- Dramă
- Familie
- Fantastic
- Film noir
- Horror
- Istoric
- Mister
- Muzică
- Muzical
- Război
- Romantic
- Scurt metraj
- SF
- Stand Up
- Thriller
- Western
- Taguri filme
- Taguri stiri
- Arhiva stiri
- Program TV
Premii filme
Filme noi
- Filme 2027
- Filme 2026
- Filme 2025
- Filme 2024
- Premiere cinema
- Filme la TV
- Filme pe DVD
- Filme pe Blu-ray
- Filme româneşti
- Filme indiene
Filme 2025
Index filme
Program cinema
Premiere cinema
În curând la cinema
- Wicked
- Lepattanó
- Alice On & Off
- Oddity
- Fox & Hare Save the Forest
- Vis.Viață
- Conclave
- Moromeții 3
- For evigt
- Animal Tales of Christmas Magic
- Heretic
- Emilia Perez
- Moana 2
- Songs of Earth
- Dancing Queen
- Ma este gyilkolunk
- A Sudden Case of Christmas
- Căsătoria
- Transilvanian Ninja
- Die Theorie von Allem
- Niko - Beyond the Northern Lights
- Kraven the Hunter
- The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim
- SuperKlaus
- Birthday Girl
- Mi Vagyunk Azahriah
- Le comte de Monte-Cristo
- Maria
- Mufasa: The Lion King
Filme noi în SUA
- From the Ashes
- Oh, Canada
- Sonic the Hedgehog 3
- Inferno
- The Room Next Door
- Babygirl
- Nosferatu
- A Complete Unknown
- Den of Thieves 2: Pantera
- Companion
- Wolf Man
- Paddington in Peru
- Better Man
- Kimi no iro
- Game of Power
- Love Hurts
- Bridget Jones: Mad About the Boy
- Captain America: Brave New World
Program TV
Acest site folosește cookie-uri. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Află mai multe
Copyright© 2000-2024 Cinemagia®
Termeni şi condiţii | Contact | Politica de confidențialitate | A.N.P.C
Termeni şi condiţii | Contact | Politica de confidențialitate | A.N.P.C
Cinemagia