Filme nici bune nici (ne)bune - de recreere

[alali]

Sybil (1976)



Inceput halucinant asezonat cu o coloana sonora dementiala. Iata ingredientele care pareau ca anunta un film extrem de bun. Din pacate lucrurile nu au stat chiar asa. Incarcatura si atmosfera creata in prima parte a filmului diminuandu-se treptat si chiar stingandu-se total pana la final. Mare pacat, tinand cont de ce potential avea povestea si modul in care se reuseste punerea in scena a intro-ului filmului.
Nu vreau sa dau niciun detaliu legat de actiune si desfasurarea ei pentru ca aici este tot farmecul si suspansul filmului, cat o mai fi el. Iar daca se dilueaza si acesta, cele peste 3 ore de film se vor transforma, cu siguranta, intr-un calvar. Asa, filmul nu este greu de vizionat, dar este lung, prea lung pentru ceea ce are de oferit.
Nici interpretarea nu este vreo mare lovitura. Nu este nici proasta, sa ne intelegem, dar nici nu are vreo sclipire macar. La fel ca si filmul, Sybil, Peggy sau oricare dintre protagoniste, "" se sting sub ochii nostri, ajungand personaje banale, comune, fara nimic deosebit. Si sfarseste toata aceasta pleiada de o actrita, intr-un fel de ... pustoaice batrane, oribil incadrate in peisaj, cam ca o fantezie erotico-scolareasca cu protagonisti ce au undeva in jur de 40 de anisori. Si nu este vina actingului propriu-zis; dar spre asta tinde vizual proiectia; cel putin spre asta te trimite cu gandul. Regizoral, scenaristic, scenografic, nici nu mai are importanta unde se greseste. Importanta e senzatia pe care ti-o inspira.
Cred ca tot un minus este si senzatia de impartire in episoade a filmului. Avem diferite etape in evolutia personajului Sybil, etape ce nu par sa se intrepatunda si sa se continue. Ele nu decurg, asa cum ar fi fost natural, unul din altul. Sunt taiate si chiar sunt separate de timpi morti. Se merge pana acolo pana unde se folosesc de cateva ori, enervantele tranzitiile atat de uzitate la acea vreme, acele fade in/out -uri, adica acele estompari de imagine pana la obositul ecran negru care aici tine prea mult prea mult. Ai senzatia ca e gata episodul si vrei sa te ridici si sa schimb discul cu cel al episodului urmator.
Concluzie: Per total nu e un film prost. E urmaribil pentru povestea pe care o propune; apoi pentru interpretarea complexa cu acele fluctuatii spontane de temperament si ... cam atat. Un 7,12 cinstit!

[alali]

Playing the Moldovans at Tennis (2012)



Este un film amuzant, nu comic, dar amuzant cu siguranta. Pe langa zambete, o stare de bine ti-o garanteaza toata aceasta ciocnire de civilizatii. Pacat ca se adreseaza doar unei nise foarte inguste de public. Adica doar daca ai in amintire acele peisaje dezolante, acea lipsa de civilizatie si confort, abia atunci te poti integra cu adevarat in decorul peliculei.
Cu un buget... sau mai bine zis fara buget, cei 250 mii de lire sunt bani de deplasari, tinand cont ca s-a filmat in 4 tari diferite, (5 daca socotim si Transnistria ca un teritoriu de sine statator), produsul final arata si transmite faptul ca nu a avut o mana profesionista care sa il ghideze, sa il cizeleze si la final sa il slefuiasca asa cum ii trebuia sa i se intample unei astfel de productii.
Tony Hawks, umorist si scriitor englez, este omul factotum. Scenarist, actor, regizor, adica tot. Si asta doar pentru a reduce din costuri. Si se vede!
Filmat si montat intr-o maniera "home made", mai mult cu camera fixa, filmul pare ca este un colaj cu amintiri din calatorie. Dar si asa, marturisesc ca mi-a placut.
Apare acel patetic discrurs despre importanta si semnificatia "misiunii" lui Tony in Moldova si despre modul in care ea influenteaza viata moldovenilor, ... prost introdus, prost gandit si prost regizat, dar cand nu e regizor, nu ai pe cine sa dai vina.
Apoi e povestea cu medicul care ramane fara bani. Putin plauzibil moment. Adica nu neg ca ar putea sa fie si vreun cadru medical cinstit care sa traiasca din salariu. Dar in Moldova si medic? Putin probabil spre deloc. Puteau sa gaseasca orice alta ramura profesionala. Un inginer care sa traiasca de la o luna la alta, un profesor, un artist; dar medic?! Sa fim seriosi!
Ce mi-a placut este ca finalul se intoarce la locul crimei ca sa spun asa. Adica are acel apendice despre timpurile din ziua de azi. Iar asta il face mai corect, mai credibil. Nu ca acel Borat, unde s-a filmat intr-o locatie, iar in film se prezinta o cu totul alta. Asta doar asa ca exemplu, nu ca m-ar fi deranjat o astfel de falsificare cum e cea din Borat: Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazakhstan (2006) sau ca m-as fi simtit prejudiciat ca locatia este undeva in Romania. Nici vorba! Recunosc mizeria prezentata si e reala, asa ca nu are ce sa ma deranjeze.
Nu stiu cat din ceea ce vedem in acest film "moldovenesc" e realitate si cat e fictiune; iar sentimentul final e ca nici nu conteaza, mai ales tinand cont ca in inchidere, apar acele precizari despre personaje, care maresc gradul de acceptabilitate a tot ce am vazut. Dar atentie, si asta poate fi parte a unei manipulari.
Concluzie: Un film ok, interesant, altfel. Un 7,11 meritat, pentru toate zambetele pe care mi le-a oferit, dar si pentru frisoanele nostalgice inerente atunci cand se realizeaza contactul cu o astfel de lume nu de mult timp disparuta si de pe meleagurile noastre. Bârrr; ce timpuri!

[alali]

V boy idut odni stariki (1973)
aka
Only Old Men Are Going to Battle (1973)



O asa stare de bine nu am mai experimentat de la "A Perfect Day (2015)" incoace. Si nu numai ca te binedispune dar te si amuza copios. Iar cand spun amuzament ma refer la acele glume foarte bine construite si cu un umor de calitate. Nu pot sa nu amintesc de savurosul dialog dintre "Greierasul" Alexandrov si Comandant cand, la uimirea celui din urma, cum ca Alexandrov a doborat un avion inamic, acesta raspunde, cu o mimica de om suparat, ca ar fi doborat mai multi dar "ati aparut dvs, tovarase comandant, in lenjerie intima si ati speriat toti nemtii"; sau un alt exemplu gasim in rivalitatea dintre Escadrila 1 si Escadrila 2 condusa de Comandantul Leoşa. Cand un membru al primei escadrile se lauda ca a reparat avionul Capitanului, in timp ce membrii celeilalte escadrile se ocupau cu cantatul, replica Comandantului Leoşa este savuroasa: "Tovarasa Capitan, daca doriti sa reparati un avion va puteti baza pe escadrila 1, dar daca doriti sa sticati (doborati) un avion (inamic), va puteti baza pe escadrila a 2-a".
Legat de modul de realizare a acestui film, el este unul propagandistic fara doar si poate. (sa mai tot auzim domni si domnite cu nasul fin care nu suporta propaganda americana; ea se gaseste oriunde, in orice fel de productii, chiar si in cele critice, anti-sistem).
Cadrul idilic al desfasurarii actiunii, uniformele impecabile, ratiile indestulatoare ale soldatilor, dusurile dupa zboruri, timpul pentru muzica, totul tradeaza o imagine imbunatatita, pe gustul partidului, o propaganda ca la carte.
Tot legat de realizarea acestui film sa mentionam si simplitatea mijloacelor folosite. O pajiste, 2-3 avioane pe post de recuzita si o epava pentru incendiere in final. Atat si nimic mai mult pentru a realiza un film decent, cu bun simt si cu un dialog bine scris. Nu avem nu stiu ce personaje, nu avem nu stiu ce intriga. E totusi un semi-muzical.
Iar daca am adus discutia de muzica, nu se poate fara sa amintim celebra Smuglianka Moldvanka sau Oachesa Moldoveanca cum se mai cunoaste pe la noi. Aici momentul incantator pentru cei ce nu ati vazut filmul: https://www.youtube.com/watch?v=SHKj1iihW0o .

Si ca sa inchei, pentru ca risc sa fac un review mai mare la un film simplu decat am facut la alte filme foarte bune, vreau sa mai mentionez doar prim-planurile cu protagonistii. Acele figuri tipice de rusi, acel aer sovietic, totul transpira amprenta tarii de provenienta. Iar asta o spun ca pe un plus al filmului si nu ca o critica.
Asadar, film bun, usor de urmarit, cu o coloana sonora continand piese de suflet si cu actori foarte, foarte buni, chiar daca filmul nu ii solicita la adevarata lor valoare. Nota 7,29!

[alali]

Peeping Tom (1960)

Un film atipic, greoi si care pare ca a imbatranit mul mai mult decat cei 50 de ani care au trecut peste el. Si asta chiar daca subiectul sau mai bine zis denotatiile si chiar conotatiile acestuia, sunt mai actuale acum decat atunci.
Insa, in ciuda acestui interes actual al semnificatiilor actiunii, interes doar aparent, maniera de filmare, modul in care se "realizeaza" analiza fenomenului si a cazului individual in parte, indeparteaza publicul si transforma filmul intr-un fel de experiment ciudat, intangibil si inteligibil totodata.
Psihanaliza care se putea face pe acest caz se rezuma la cateva disctutii sterile despre frica si reactii la acest sentiment. Ideea, aceea de a experimenta o stare genuina a starii de groaza, este foarte interesanta. Insa explicatiile, adica preludiul acestei necesitati patologice a caracterului principal de a ucide, lipsesc cu desavarsire. Il numesc pe Mark, (Karlheinz Böhm), caracter si nu personaj, deoarece creionarea acestui protagonist se face simplist si printr-o singura tusa de culoare, aceea a dementului si atat. In afara unor incursiuni in trecut care incearca sa elucideze si sa scuze putin acest comportament deviant, nimic nu mai adauga substanta acestui Mark Lewis. El este un psihopat care incepe sa omoare asa... inopinat, (ce-a facut pana la aceasta varsta?; cum a ajuns la ideea crearii acestui film?; a mai ucis el inainte?) si sfarseste intr-un mod inexplicabil pentru un astfel de prototip de criminal, dar totusi premeditat. Iarasi o ciudatenie a filmului.
Conotatiile sexuale sau mai bine zis perversiunile pe care le ascunde filmul sunt aproape insesizabile, (ma refer aici strict la impulsurile protagonistului si la manifestarile sale, nu la damele care fotografiaza deocheat pentru un ban in plus). Pur si simplu, in film, nu se furnizeaza argumente solide nici ale unui abuz, dar nici ale vreunei placeri perverse. Că psihoza care ne prinde pe noi, ne face sa ne imaginam o parte a filmului care nu exista, e alta poveste. Insa filmul, ca o psihanaliza a unui caz, nu ofera astfel de probe.
Dar, chiar si tinand cont de toate aceste neajunsuri, filmul revolutioneaza genul caruia ii apartine, cel al suspansului si nu al horror-ului asa cum gresit este incadrat, prin modul in care se focalizeaza asupra expresiilor faciale. Mimica este elementul cheiei al intregii productii. Prin ea se transmite frica, cu ea se impresioneaza publicul si doar cu ajutorul ei, spectatorul intuieste curusul narativ.
Iar aici apare o alta bijuterie regizorala. Desi filmul a fost blamat si ostracizat de absolut toti factorii mediatici dar si de public, pelicula in sine nu prezinta violenta nici macar la nivel de indicii. Un Psycho (1960) a lui Hitchcock a fost aclamat, iar acesta desfiintat pe motiv ca incearca sa scuze faptele unui erou psihopat pe fondul abuzurilor din copilarie. De neinteles, dar asa au gandit criticii "specialisti" in cinematografie in acele vremuri.
Astazi, repus in drepturi, chiar daca nu este un film pe placul maselor, meritele si contributiile la dezvoltarea viziunii si mai ales a manierei de redare a acesteia i-a fost, pe buna dreptate, recunoscute si apreciate asa cum merita. Pentru film ca si poveste in sensul clasic, nota 6,76, dar totusi o recomandare pasionatilor de teorie cinematografica captata pe pelicula.

[alali]

Jungle Book (1942)



Numele lui Zoltan Korda se leaga atat de destinul starului de cinema al anilor 40, englezo-amecianul de origine indiana Sabu, cat si de primele ecranizari ale Cartii Junglei. ( Elephant Boy (1937) si Jungle Book (1942) ).
Beneficiind de succesul pe care l-a avut Tarzan the Ape Man (1932) in SUA si aflat peste ocean pentru promovarea ultimului sau film The Thief of Bagdad (1940), film ce a devenit rapid o lovitura in ceea ce priveste incasarile dar si ca notorietate adusa echipei de productie si cast-ului, ambele mult peste asteptari, Sabu a atras atentia marilor case de productie. Astfel, decizia de a-l cooptat pentru viitoarea ecranizare pe baiatul deja familiarizat cu jungla, a parut una fireasca si obligatorie.
Aceleasi studiouri americane au considerat ca cel mai bun randament acest tanar actor l-ar da tot sub comanda celui care i-a ghidat pana atunci cariera, regizorul Z. Korda. Si astfel, avand fondurile necesare dar si mana libera spre a ecraniza povestirile lui Kipling asa cum crede el de cuviinta, Zoltan in echipa cu fratele sau Alexander, (cei doi au colaborat in mai toate proiectele importante din portofoliul lui Zoltan, Alexander avand o experienta uriasa stransa in cei aproximativ 20 de ani in care a regizat si produs filme inainte ca Zoltan sa fi semnat prima sa productie), au inceput munca la ecranizarea basmelor stranse sub denumirea generica de Cartea Junglei; dar nu fara probleme.
Fiecare avea o viziune proprei asupra a ceea ce voia sa realizeze. Zoltan dorea o adaptare fidela, pe cand Alexander o grandioasa epopee fantastica. Castig de cauza asa cum se poate lesne vedea a avut Alexander si astfel a aparut aceasta adaptare libera a celebrelor povestiri.
Modul in care este realizat filmu este cu adevarat impresionant. Si daca mai tinem seama si de anul in care apare pelicula, spectaculosul depaseste puterea de redare prin cuvinte.
Maretia decorurilor, jungla, statuile din orasul pierdut, totul are dimensiuni colosale.
Din pacate sunt realizate in studiou, iar cartonul razbate in unele momente pana la privitor. Dar totusi... impresia generala e ca se asista la o punere in scena a unui film epic prin proportii si actiune.
Animalele care apar in film sunt cam rebele si contactul actorilor cu ele este minim. Probabil ca masura de precautie. Macar sunt reale, cu exceptia lui Kaa.
Despre interpretare nu se poate vorbi decat la superlativ. Chiar si contactele cu fiarele iritate de prezenta lui Sabu in apropierea lor sunt cat se poate de indraznete. Si unde mai pui ca pe langa atentia permanenta ce trebuie sa le-o acorde actorul acestor imprevizibile salbaticiuni, el mai trebuie si sa-si joace rolul. Si o face cu brio!
Trebuie remarcata priceperea si efortul pe care Zoltan Korda le-a pus la bataie pentru a da viata acestei lumi. Cum a incercat el ca prin fonduri difuze sa dea senzatia de departare, de distanta. Sau cum s-a folosit de orice tertip ca sa arate cat de impunator este cadrul in care se desfasoara actiunea, (ex: filmarea aproape perpendiculara). Nimic nu este precupetit pentru a crea acea stare atat de necesara unei vizionari pline de emotie a acestor intamplari incredibile.
Recomand filmul tuturor celor care vor sa vada o punere in scena grandioasa dupa Cartea Junglei de Kipling, probabil cea mai buna ecranizare de pana la filmul din 2016. Nota 7,47!

[alali]

Predator (1987)



Plecand de la western-urile in care apar acei misteriosi pistolari, necunoscuti, tacuti si care cauta izolarea si singuratatea, Predator reuseste sa ne ofere un nou tip de protagonist, perfect incadrat in actiune dar care un este conturat defel ca personaj. Este misteriosul suprem daca imi e ingaduit sa ma exprim astfel.
Oferind doar informatii tehnice gen: nume, grad in armata si detalii despre misiune, fratii Thomas au reusit performanta de a realiza probabil, cea mai succinta creionare a unui personaj principal dintr-un film gandit pentru marele ecran. Si nici nu e de mirarare acest neajuns daca e sa tinem cont ca erau la debutul in aceasta noua cariera scriitoriceasca, cea de scenaristi mai exact.
Insa au adaugat un altceva scriptului care sa substituie tot ce ii va lipsi filmului ce va utiliza povestea scrisa de ei. Si ii lipsesc multe… Dar are actiune si suspans din plin si astfel toata atentia iti zboara de la o secventa la alta, iar intre dozele de adrenalina reuseste sa te tina tot in tensiune, cu sufletul la gura cum se spune si sa nu iti lasa ragazul necesar sa analizezi sau sa despici firul in patru. Practic esti intr-o stare de incordare sau surescitare permanenta.
Alegerea lui Schwarzenegger a fost tot atat de inspirata dpdv regizoral pe cat a fost folosirea excesiva a actiunii si suspansului in scrierea scenariului. Practic a salvat filmul. Avand replici putine, destul de limitate ca si inteligenta si fler scenaristic, s-a apelat la planul b), acela de a coopta o voce memorabila care sa dea o noua nuanta dialogurilor. Si cine ar fi fost mai potrivit daca nu recentul Terminator?
Gaselnita suprema a filmului este, asa cum spuneam mai sus, umplerea pauzelor dintre reprizele de actiune cu suspans realizat prin folosirea acelor imagini termice care maresc tensiunea prin simpla lor prezenta. Senzatia de urmarit si de iminent este traita la maxim de orice privitor si astfel nu iti da timp sa remarci si sa memorezi defectele care apar la tot pasul. Totul e “momentul” in acest film.
Despre extraterestrul pe care Stan Winston reuseste sa-l creeze folosind chiar si o sugestie din partea lui James Cameron, s-au spus atatea incat e inutil sa mai incarc si eu review-ul detaliind fenomenul care s-a creat in jurul aspectului acestui extraterestru. Continuarile, (Predator 2 (1990) si Predators (2010)) sau seria AVP, (AVP: Aliens vs. Predator (2004) si Aliens vs. Predator: Requiem (2007)) ori de ce nu jocurile pentru calculator si revistele de benzi desenate ce au iesit ulterior vorbesc de la sine.
Concluzie: Un film perfect de actiune genuina, cu o regie de exceptie ce a reusit sa dinamizeze un scenariu slab, beneficiind si de un actor principal care a vrajit publicul cu fizicul si aspectul lui de dur dar si cu un timbru vocal unic ce i-a transformat replicile banale in citate devenite clasice in randul cinefililor si nu in ultimul rand cu un alien emblematic. Cam asta este reteta acestui succes nu doar ca numar de spectatori sau ca incasari ci si ca preferinta in randul publicului de peste ani si ani.
Nota 7,89!

[alali]

Gods of Egypt (2016)



Probabil ca asa cum am fost odata acuzat si invidiat deopotriva cum ca as fi fericit ca ma pot bucura de filmele pe care le vad, vine si acest caz al Zeilor Egiptului. Mi-a placut in masura in care te duci pregatit la cinema sa vezi un film de aventura-fantezie-mitologie si rezultatul nu te dezamageste; o naratiune bine gandita, plina de actiune si cu personaje inspirate din mitologia egipteana. Motivele pentru care povestea m-a prins sunt urmatoarele: povestea originala, efectele speciale bune si cel mai important dintre toate, exemplificarea grafica a unor notiuni greu de reprezentat in imaginatie cum ar fi haosul sau apa creatiei.
Dar sa le luam pe rand.
1. M-a bucurat faptul ca nu e o alta ecranizare a miturilor si legendelor "panteonului" egiptean. Folosindu-se doar de numele, atributele supranaturale si rolul fiecarei zeitati egiptene in cultul religios, scenaristii Sharpless si Sazama au creat o lume unica si noua. Au reusit sa amestece bine aspectul omenesc al zeilor cu reprezentarile mitologice ce au chipuri de animal, au integrat in povestea gandita de ei rolul si caracteristicile fiecarui zeu in parte fara sa creeze senzatia de "gata dat" sau de "fapt luat ca atare" si au folosit rivalitate legendara dintre Set si Osiris-Horus, fiul sau-, pentru a pune bazele acestei povesti plina de imaginatie.
Din pacate unele personaje nu prea au reusit, cum e cazul lui Ra care pare epuizat de misiunea sa ce pare mai mult un blestem. Probabil ca aceasta senzatie vine si din neintroducerea in poveste a lui Mehen ajutorul si sprijinul lui Ra in confruntarea zilnica cu Apophis-Haosul.
2. Efectele speciale sunt bune spre foarte bune. Putin prea multa lupta corp la corp, lucru deloc specific zeitatilor egiptene si prea mult foc, explozii si fuga de flacari; per total insa recreerea Egiptului in toata splendoarea lui, imaginile de-a dreptul onirice reprezentand cosmosul sau Lumea de Dincolo sunt superbe. Nu cred ca se putea mai bine de atat.
Chiar si transformers-șii sunt reușiti. Nu e cine stie ce diferenta intre cei de aici si cei din de acum serialul Transformers.
3. Am mai spus de reprezentarea vizuala, grafica, a unor notiuni abstracte cum ar fi Haosul sau elementele primordiale, apa facerii in cazul de fata. La fel sunt de parere ca toate aceste realizari sunt aproape de perfectiune. Totul este lucrat la cel mai mic detaliu si placut la vedere.
Si ca sa nu uit, o alta idee minunata este acel sange de aur. Sătul sa tot vad băltoace rosii formandu-se sub orice infrant al unei lupte, aici apare acel lichid auriu care mai sparge tiparele banalitatii acestor scene.
Despre interpretare trebuie sa spun ca mi-a displacut Gerard Butler. E acelasi King Leonidas din 300 (2006). Tipa, urla, se lupta soldateste, intr-un cuvant nimic mitic in tot comportamentul lui.
Concluzie: Avem un film ok de aventuri, bun pe segmentul lui, cu o multitudine de efecte speciale foarte bine realizate, cu o interpretare slabuta dar nu enervanta si cu o actiune destul de cursiva.
Nota 6,99! Merita urmarit mai ales impreuna cu fiii, cine are.

Ps. Umorul din film este unul imbucurator de bine conceput si redat. Replicile sunt de multe ori delicioase. Ca exemplu iau acel dialog dintre Horus si Bek, (Brenton Thwaites):
Bek: Ce s-ar intampla daca as bea apa creatiei?
Horus: Te-ai simti revigorat si dupa ai muri.
B: Nu e ciudat ca tocmai apa creatiei sa te omoare?
H: Nu ea te omoara ci eu pentru ca mi-ai irosit apa.
Iar astfel de exemple sunt destul de multe.

[wild_sebastian]

Un film bun dupa parerea mea merita o nota de 7 pentru actiunea lui , ideea de baza . Te face sa te gandesti ca ti se poate intampla si tie si ca mai ales aceste lucruri se intampla in realitate . Un film care iti da de gandit in foarte multe puncte si are foarte multe emotii .

[Adina69]

Un film vazut de mine din categoria comedy care sincer mi-a schimbat starea este un film super care il recomand

[alali]

The X-Files: I Want to Believe (2008)



Atentie, spoiler!
Mulder inca este cautat pentru evadarea din finalul serialului. Traieste retras, intr-un anonimat total si pastreaza legatura doar cu Scully.
Dar si statutul fostei agente s-a schimbat radical de la momentul in care ne-am luat la revedere, acum mai bine de 5 ani, cu acel in ultimul episod difuzat la tv. Ea este acum un "forensic detective" in cadrul FBI-ului, adica mai pe romaneste, este un soarece de laborator care nu mai face munca de teren. Totul tinde sa se schimbe si sa se reaseze pe vechile fagase atunci cand Scully primeste insarcinare sa ia legatura cu Mulder si sa il convinga sa preia un caz ciudat. In schimbul acestui serviciu, agent renegat va fi exonerat de tot ce s-a intamplat in trecut.
Astea sunt premisele care par sa ofere cele mai bune auspicii pentru un nou inceput in forta al legendarului cuplu de investigatori ai fenomenelor paranormale.
Dar de aici si pana la a incepe sa intelegi despre ce caz e vorba nu trece foarte mult timp. Asa afli consternat că toata aceasta resetare a unui trecut tumultuos se face pentru a cerceta o disparitie, una intru inceputuri că apoi mai aparand si altele colaterale. Si totul in numele unor incercari de a transplanta capul cuiva. Iata ca am povestit filmul fara sa omit aproape nimic. Ar mai fi de adaugat custile, cainii si reintoarcerea lui Skinner si chiar am povestit cu de-amanuntul, tot ce se intampla important in acest film ce ar fi trebuit sa fie o incheiere demna de o serie fenomen la timpul ei, serie ce ne-a incantat cu cele 201 episoade si un lungmetraj.
Iata de ce aceasta incheiere a seriei "X Files" este un esec pe toate palierele. Cel mult poate fi privit ca un episod nu prea spectaculos din cadrul serialului, dar sub nicio forma nu are anvergura si calitatea si nici spectaculozitatea filmului din 1998. Pur si simplu deviaza de la povestea principala asa cum mai facea din cand in cand cate un episod ratacitor ce nu aducea nicio contributie la dezlegarea misterului firului narativ central.
Si unde mai pui ca desi au trait atatea, desi au vazut tot ce au vazut, cei doi agenti inca mai sunt chinuiti de celebrul slogan "Vreau sa Cred!". Jenant tot acest zbucium si deranjante deja toate aceste dubii ce par introduse din lipsa de altceva. Practic scenaristii reiau iarasi si iarasi o poveste ce parea incheiata si lamurita pana in cele mai mici detalii. Si sa auzi iarasi protagonistii spunand ca "Vor sa Creada!", ca "Au Nevoie sa Afle!", e penibil ca sa nu mai spun ca e plictisitor in cel mai enervant grad.
Concluzie: Un film nedemn de antecesorii lui, putin sf, deloc paranormal si nici macar o amprenta extraterestra. Un 6,48 doar pentru ca ii reabiliteaza pe cei doi agenti si astfel lasa o portita deschisa unei continuari, continuare care a si venit in 2015 prin acel sezon 10, alcatuit din doar 6 episoade, slab si el dupa parerea mea, dar asta e o cu totul alta poveste pe care o lasam pentru alta data.

[alali]

......

[alali]

Faces (1968)



"Nu am vazut niciodata un elicopter explodand, nici pe cineva zburandu-i creierii altui om. Asa ca de ce sa fac filme despre astfel de lucruri?"
Sunt vorbele lui Cassavetes si o filosofie care a influentat cinemaul in cel mai benefic mod cu putinta. Lucrurile nu au fost pe durata carierei acestui regizor-producator de filme independente, chiar atat de radicale cum sunt ele prezentate in citatul de mai sus. Adica avem acel The Killing of a Chinese Bookie in care se mai si impusca si cu siguranta Cassavetes nu a avut prilejul sa asiste la impuscarea si apoi la agonia unui om in aceasta maniera. Dar, per total, faptul ca a "vazut oameni ascunzandu-se sub doctrine politice,... in spatele ideilor fasciste, a ipocriziei si chiar eu (regizorul despre el) am facut multe dintre aceste lucruri, deci pot sa le inteleg", se regaseste ca deviza pentru intreaga sa creatie.
Faces, probabil cel mai dificil film de discutat dpmdv, deoarece nu construieste o poveste ci exemplifica o stare de fapt, este si cel mai ovationat film al acestui regizor.
Nu e un cinema de arta in sensul consacrat si nici macar o transpunere de teorii asa cum e cazul clasicilor de pana la Cassavetes. In Faces e ESENTA DE CINEMA in cea mai concentrata stare posibila de ingerat pentru un privitor.
Parintele filmului independent asa cum mai este cunoscut Cassavetes, ne propune sa privim chipuri de oameni in viata lor de zi cu zi. Rasul autentic, rasul fals sau plansul sunt privite cu lupa (plan-detaliu), astfel incat sa nu treaca nimic neobservat. Si cei ce doresc sa urmareasca Faces sunt oarecum obligati sa analizeze si sa studieze aceste chipuri atat de des intalnite in realitate, dar pe care nu le-au privit niciodata cu atentie. Realitatea, caci ea joaca rolul temei aici, emana din tipul caracterelor folosite. Personaje de varsta mijlocie, din clasa medie si cu probleme matrimoniale, ca majoritatea noastra a tuturor. Si totusi, Faces in ciuda acestui comun, fascineaza. Niciodata un studiu nu a mai fost atat de simplu si de limpede realizat. Nimic nu se foloseste pentru a umple cele doua ore de priviri atente asupra personajelor. Nici o actiune adiacenta, (defapt nici o actiune de niciun fel), nici o poveste de fundal sau o posibila intriga viitoare, ... nimic. Totul e momentul si starea de facto. Oricui altcuiva i s-ar fi cerut sa realizeze un astfel de film-scoala care sa analizeze stari sufletesti, ar fi plasat toata analiza intr-o poveste. Nu si Cassavetes. El filmeaza in maniera in care cineva ar fi putut doar sa priveasca. Timpul, asa cum se intampla si in viata, este umplut/pierdut cu discutii inutile. Glumele deocheate, chiar grosolane si ofesatoare atunci cand zeul Bachus e stapan peste orator sau momentele de tacere apasatoare acasa iar tot acasa disctutiile inutile de omorare a timpului, toate astea se folosesc pentru ca asa se intampla si in viata.
Tot viata te invata ca dupa rasul isteric, de multe ori fals si fortat, vine si plansul. Un plans care in film este elocvent catalogat: "lacrimile sunt viata, baby" - ii spune amantul celei pe care tocmai a salvat-o de la tentativa de sinucidere.
Concluzia ca Faces a lui Cassavetes nu e pentru oricine, asta e clara! Ca e lectie de regie, curs de manevrare a focusului si a camerei, ca e clasa de actorie sub conducerea unuia dintre cei mai buni profesori, e la fel de evident (Lynn Carlin - Maria Forst in film este o debutanta intr-un rol si a ajuns sa fie nominalizata la Oscar pentru prestatie). Ca toate astea ni se prezinta cu forta , spre incantarea unora, in cea mai dura si curata totodata maniera e la fel de vizibil. Nota 7,12 pentru toata aceasta interpertare si munca titanica, independenta, din dragoste pentru arta.

[alali]

Jean de Florette (1986)



Am tinut anume sa fac acest review inainte de a vedea partea a doua, cea care incheie acest film gandit in doua acte. Am rezistat astfel tentatiei desi dvd-ul continea si cel de-al doilea disc, Manon of the Spring (1986). Dar am vrut sa pot sa imi exprim parera strict la acest prim capitor al povestii, fara sa fiu influentat de finalul intregii serii sau de schimbarea eroului acestei prime parti Jean cu Manon, cel(a) din a doua sectiune.
Poate am facut bine, poate nu, ramane sa imi dau seama singur, dupa ce voi termina de vizionat si continuare. Pana atunci ma rezum doar la acest Jean de Florette.
Filmul nu mi s-a parut rupt din soare. Nu e rau, creaza atmosfera si placere in vizionare, dar nu depaseste asteptarile. Bun ca poveste, satisfacator ca si punere in scena si cu o interpretare ok, impresia produsa de film asupra-mi este ca nu reuseste sa puna in valoare nici povestea destinului tragic al naivului personaj principal dar nici avaritia inascuta a invidiosului vecin.
Motivul principal pentru care eu consider ca ecranizarea nu isi atinge potentialul maxim este tot acest peisaj idilic si idea de reintoarcere la traiul greu, dar plin de satisfactii a unui lucrator al pamantului. Iar la inceput filmul pare un bucolic roman campenesc in care asa cum e si de asteptat, crima este si ea prezenta. Ciudat e ca acea fapta dintru inceput nu este nici macar o singura data reamintita pe toata durata filmului. Se trece peste cadavre, la propriu si se revine la tabloul linistit, cotidian al protagonistilor fara sa se incerce nici cel mai mic sentiment de remuscare, de bantuire a trecutului; nimic din tot ce inseamna proces de constiinta.
Tensiune nu exista, iar modul de desfasurare al povestii este definit de un fel de joaca cu pitorescul, combinat putin cu disperarea si din care rezulta o tragedie spontana, neanuntata de aproape nimic. Un contrast prea disproportionat intre atmosfera si fapte care se oglindeste si la nivel de oameni.
Avaritia si uneltirea planurilor meschine este la un nivel atat de ridicat incat personajele intruchipate de Yves Montand ca Papet si Daniel Auteuil ca Ugolin, nu par reale. Iar asta strica total atmosfera in care ar fi trebuit sa ma incorporez si eu ca spectator. Momentul plansului, cand Ugolin pare ca simte un fel de remuscare si filmul pare ca incepe sa aiba iarasi oameni adevarati ca protagonisti si nu personaje de basm, este ridiculizat si el cu replica: "Nu eu plang, ci ochii mei." De ce trebuia sa se scuze o astfel de actiune total umana? Nu stiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre caracterul intrepretat de Gérard Depardieu, Jean de Florette. Nici el prin naivitatea si optimismul lui nu pare pamantean. Desi lucreaza calculat si documentat, toate actiunile-i par impulsuri de moment. Plus ca din umila mea experienta pe care mi-am facut-o singur prin vizionarea a sute de filme bune, pot spune ca nici interpretarea lui Depardieu nu e dintre cele mai stralucite...
Momentul de forta al acestei prime parti este reprezentat de acel dialog al celui incercat cu Cel ce Vegheaza aspura tuturor. Toate acele intrebari, toate acele "acuze" care se indrapta in directia gresita, (noi cei ce privim povestea panoramic, stim ca Dumnezeu nu are rautate, ci omul este cel ce intrece si cele mai intunecate inchipuiri), asadar acel moment este practic inima acestui film ce pare ca incearca sa pulseaze viata in aceste personaje fade.
Pentru aceasta prima proiectie din seria de doua, o nota de 7,76 si o nerabdare de a vedea partea a doua care sper, asa cum mi-a si fost recomandata, va face din tot acest film, o capodopera in adevaratul inteles al notiunii.
Recomandarea ramane in stand by....

Ps. Se putea gasi o papusa de copil mai atras spre actorie decat aceasta Ernestine Mazurowna in rolul lui Manon. Intr-un astfel de film, personajul ei, desi unul extrem de important, nu ajuta cu nimic, daunand peliculei prin crisparea si distantarea pe care o arata. Pacat de aceasta alegere.

[alali]

The Magnificent Seven (1960)



Atunci cand cineva rosteste western, cu siguranta ca in urechi iti rasuna o anumita muzica pe care nu ai de unde sa o apuci, nu stii cum se numeste sau de unde provine. Dar esti sigur ca ea, melodia, este reprezentativa pentru toate filmele cu cowboy si pistolari. Acum sa spunem si despre ce theme song este vorba: Main Title and Calvera a lui Elmer Bernstein compusa special pentru The Magnificent Seven (1960). Si de aici incepem sa vorbim despre unul dintre cele mai influente filme ale genului. Actorii care isi inscriu numele pe afisul acestui film, Yul Brynner, Steve McQueen, Charles Bronson sau Robert Vaughn (4 dintre cei 7 componenti ai grupului de justitiari), sunt si ei la fel de reprezentativ pt filmele western pe cat e si coloana sonora.
Povestea este si ea preluata dintr-un caz devenit clasic. Chiar daca la nici 6 ani de la lansarea originalului, Shichinin no samurai (1954) sau Cei 7 Samurai cum este cunoscuta la noi, Hollywood-ul imprumuta povestea lui Akira Kurosawa si o readapteaza pentru acest film, vorba aia: daca tot plagiezi un lucru, macar plagiaza-i pe cei mai buni; dar atentie, cu acordul lui Kurosawa insusi care a apreciat aceasta adaptare a unei povesti imaginate in estica Asie pentru vesticul Mexic.
Filmul ca si constructie este tipic genului in care se incadreaza. Doar protagonistii sunt putin mai atipici prin modul in care se comporta pe durata sederii in micutul sat. Intru inceput, la momentul in care isi fac intrarea in scena, apar toate stereotipurile tampite ce insotesc acest tip de personaje, masculi care nu permit sa le fie jignit amorul propriu. In acest caz ucid fara sa clipeasca. Insa cand vine vorba de transportul unui cadavru in cimitir, marinimia lor e atat de mare incat pe langa faptul ca isi risca viata, nu s-ar da inapoi nici de la a omora pe drum alti cativa cetateni rai, rasisti si insuportabili. Dar asta e doar fata personajelor atunci cand intra in scena. Ulterior gasim ca sunt si ei oameni, ca s-au saturat de aceasta masca de duri, ca ar prefera sa se odihneasca si ei undeva, sa isi intemeieze familii. Lucru atipic pentru astfel de eroi in astfel de filme, asa cum spuneam.
O replica mi-a placut in mod deosebit si consider ca trebuie repetata in orice review al acestui film. Ideea de a-ti chestiona actiunile si de a te intreba de ce anume ai facut ceea ce ai facut primeste aici un raspuns pe cat de simpla, pe atat de profund si plin de insemnatate: Am facut asta pt ca "parea o idee buna la acea vreme". Ce poate fi mai simplu si adevarat de atat. Rivalizeaza cu oricare din legile lui Murphy.
Un singur amanunt sa mai completam si anume superbul subtitlu ce apare pe afisul american al filmului: "Au fost sapte... Au luptat ca sapte sute!". Nicio alta constructie nu putea avea aceeasi incarcatura semantica.
Concluzie: O readaptare a unei povesti cu samurai preschimbati in pistolari, nu la fel de profunda ca originalul. Un cowboy nu are in spatele sau cultura unei intregi natiuni, dar este un personaj emblematic pentru un intreg tinut in care justitia si-o facea fiecare dupa puteri. Muzica este western, actorii sunt bad boys iar peisajele sunt exact ceea ce are nevoie un astfel de film. Nota 7,06!
Ps. Remarc un detaliu tehnic: un mare atu al filmului este transferul pe suport digital. Tot acel colorit suprasaturat al apusurilor, al zarilor in care alearga calaretii, in special cei 7 eroi, a fost pastrat si poate usor imbunatatit fata de variata originala. E oare cineva care nu a vazut macar o data, in film sau in alte surse care se inspira de aici, scena celor 7 calareti galopand la orizont, profilandu-si siluetele pe discul de foc al soarelui la asfintit cand tot acest peisaj devine sangeriu?

[alali]

The Towering Inferno (1974)





Irwin Allen nu cred ca spune prea multe nici unui iubitor de film. Ca si regizor nu are in portofoliu cine stie ce titluri; in schimb ca producator a inregistrat, probabil, cele mai spectaculoase lovituri ale decadei ´70 la box office si, pe cale de consecinta si la public . In plina epoca de aur a filmelor despre dezastre si dupa ce produsese cel mai important hit din istotia acestui gen, The Poseidon Adventure (1972), care cu 4,5 milioane $ a strans incasari de 127, echivalentul a peste 700 milioane astazi, Irwin a fost cooptat pentru un alt "disaster film", al patrulea ce se realiza in doar 5 ani. Sa reusesti in aceste conditii, parea imposibil. Dar tactica lui Irwin de a-si reuni echipa care s-a ocupat de efectele speciale la productia din 1972 a dat roade: A.D. Flowers - sef al departament efecte speciale; L.B. Abbott si Matthew Yuricich conduc departamentul de efecte vizuale; dar si cativa dintre cascadorii de atunci. Astfel, desi in strainatate nu s-a bucurat de succes, restul lumii neavand nici un reper de zgarie nori din sticla la care sa se raporteze, (poate in Franta sa fi existat 2-3 exceptii, dar si alea discutabile), filmul a strans grosul in SUA. 115 milioane $. Cu un total de 130 la nivel global, productia lui John Guillermin, a intrat in topul All Time Adjusted Box Office undeva pe locul 60. Insa, e adevarat ca, investitiile au fost de trei ori mai mari decat la filmul din urma cu 2 ani.
Infernul din zgarie-nori ne propune o confruntare soc intre doua legende ale marelui ecran, Paul Newman si Steve McQueen, pe care publicul si presa de specialitate nu le puteau vedea colaborand vreodata si filmand fata in fata in vreun proiect comun. S-au facut speculatii, predictii despre altercatiile ce ar fi avut loc intre cei doi sau despre cele ce vor fi avand loc. Din fericire, colaborarea a mers struna iar rezultatul este unul pe masura. Macar din acest punct de vedere, al prestatiilor actoricesti, nu avem de ce sa ne plangem. Desi propune o distributie aiuritoare, pe langa cei doi aflandu-se nume ca: F. Dunaway, Fred Astaire, O.J. Simpson, W. Holden si altii, momentele savuroase ale acestei pelicule sunt date de scenele in care co-protagonistii, Chief O'Hallorhan, (McQueen) si Doug Roberts, (Newman), sunt pusi in acelasi cadru. Sfatuiesc orice privitor sa realizeze un stop-cadru si sa dea atentie privirilor pe care si le schimba cei doi in chiar prima lor scena comuna reprezentata de acel moment al prezentarii. Doar din acea secunda iti poti da seama cat talent exista la cei doi si de ce etalari de forte vom beneficia pe durata acestei proiectii.
Pe langa acest regal interpretativ mai avem efectele speciale. Bune, inovatoare, revolutionare pentru industria de gen, dar.... si aici am un "dar" destul de dureros. Am avut impresia ca filmul e o vitrina de prezentare pentru aceste efecte si nu invers asa cum m-as fi asteptat. Avem scena primului ars, care e patetica. Acel om cuprins de flacari care nu scoate un geamat, care se misca in reluare, totul atat de lent, de static chiar; inexplicabil! Apoi bucata de film, era sa spun secventa dar m-as fi echivocat, bucata deci de film in care se salveaza cei 2 copii. 20 de minute pentru a cobora un etaj din cele 81?! Sincer, e prea mult! Pana acolo, actiunea destul de cursiva. O ora de film fluid, insa intrerupt de aceste 20 de minute interminabile.
Vin apoi prezentarile in detaliu de: legatori, carabiniere, centuri, carlige sau de elicoptere decoland si zburand pur si simplu pe cerul intunecat. De parca niciun alt elicopter, pana atunci, nu a mai zburat vreodata. Prea multe astfel de tehnicitati si prea in detaliu aratate.
Toate aceste neajunsuri m-au scos din atmosfera si m-au facut sa sesizez recuzita si efortul ce s-a depus la realizarea cascadoriilor si efectelor de tot felul. Pacat ca nu s-au integrat in film, incat dupa vizionare sa raman cu placuta intrebarea: "Oare cum au facut asta?"
Ca si concluzie, propun un exercitiu de logica; poate e prea mult sa ceri si logica la un film ce si asa iti ofera un regal vizual in ceea ce priveste inovatia tehnica. Toata acea dojana pe care orice personaj nu pridideste in a i-o "oferi" arhitectului cu privire la inaltimea cladirii... Oare nimeni nu tine cont ca electricianul, constructorul, adica nimeni nu a respectat specificatiile bietului arhitect? De unde pana unde graba asta, mai ales intr-un film cu o asa expunere, de a infiera o tagma ce nu prea are culpa in cazul pe care tocmai l-am vazut? Sau o fi vreo polita a regizorului John Guillermin pe care vrea sa o plateasca unui arhitect ce l-a dezamagit? Numai el poate sti care e dedesubtul acestei subversive denigrari . Nota 7,12 pentru un film de entertainment dar nu prea relaxant... si lung... luuung cat turnul in cauza.

[alali]

Manon des sources (1986)



Acest titlu poate fi motto-ul sub care se desfasuara intreaga pelicula.
Este unul dintre acele filme bune, la care, paradoxal, m-am plictisit, desi, asa cum am spus, filmul nu este rau, iar povestea, daca ar fi sa o citesti dintr-o carte, cu siguranta ca iti va placea. Atunci m-am pus sa caut si sa gasesc motivul pentru care a survenit aceasta interesanta contradictie intre calitate si placere. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca nu are acel ceva care sa te atraga, nu are .... era sa zic "stralucire", dar tocmai de aceasta stralucire vroiam sa ma leg in primul rand.
Sentimentul predominant atunci cand am vizionat aceasta a doua parte a seriei Jean de Florette a fost ca imaginea, claritatea si luminozitatea ei nu ma trimit cu gandul la un timp trecut, la o poveste autentica, intamplata odinioara. Sa nu ma intelegeti gresit si sa va faceti impresia cum ca as fi asteptat ceva alb-negru, gen Aferim! (2015) sau poate ceva care sa fie alterat si invechit artificial cu tot felul de efecte care mai de care mai kitsch. Nicidecum! Nu sunt un specialist ca sa ma pronunt dand verdicte definitive, in care sa ii explic eu ce ar fi trebuit sa faca unui regizor sau unui cameraman. Departe de mine astfel de pretentii. Dar vroiam sa simt ca si privitor, din ambianta, (imagine, sunet, sau luminozitate si decor, mi-e indiferent), o patina a vremii in care filmul isi propune sa ne introduca. Iar din ce am vazut, filmul se percepe ca fiind extraordinar de nou si de recent. Iar toate astea in conditiile in care are deja 30 de ani de la data lansarii.
Al doilea impediment ar fi modul in care justitia se efectueaza prin mana tinerei Manon, (Emmanuelle Béart). E prea totalitara si prea transanta aceata incercare de restabilire a echitatii si a dreptatii. E meritata, nimic de zis, dar parca se schimba un pic prea fortat taberele. Acum Manon este in unele scene, odioasa, iar cei doi avari par ca sunt mai umani decat aceasta copila neprihanita de doar 18 ani. Feelingul asta se sesizeaza foarte rapid si da o senzatie foarte ciudata in economia acestei povesti-razbunare cum e aceasta a doua parte.
In primul film m-a frapat naivitatea si increderea prosteasca in semeni a lui Jean, aici in schimb, e dezarmanta duritatea si cat de haina putea sa fie aceasta frumusete de fata care e Manon. Se potrivesc acestea doua, caracterul si aspectul, ca nuca-n perete.
Inca un neajuns, ar fi lipsa unui protagonist bine-definit. Manon e clar ca nu e un personaj principal, drama ei fiind net diminuata in comparatie cu complexitatea trairilor celorlalti doi acompanianti. La fel as putea sa spun si de Ugolin, (Daniel Auteuil), care nici macar nu ridica pretentii de protagonist. Mai ramane Papet, (Yves Montand), dar nici el nu lasa impresia unui protagonist in adevaratul inteles. E mai mult un fel de narator-interpret decat un erou al acestei povesti. Confuzia si lipsa de coordonator al filmului par ca au facut sa ii creasca valoarea primei parti. Acolo macar simpaticul si mult prea bunul cocosat, (Gérard Depardieu), si-a asumat cu vitejie statutul de punct central al intamplarilor, pe cand aici, totul pare ca se intampla cu ajutorul unei forte exterioare, oarecum divine daca e sa fortam definitiile si sa credem ca divinitatea dorea moartea pacatosilor.
Concluzionand, pot spune ca filmul e ok daca nu avem prea mari asteptari. E politically correct tot ce se intampla acolo, dar nu impresioneaza decat la nivel de pedeapsa, de razbunare.
Tot filmul suna in cheia in care e si discursul final rostit de Papet. El se declara deloc rusinat de fapte si nici nu se considera macar vinovat de cele intamplate. Ba chiar crede ca Jean se va bucura ca il vede acolo unde se va duce curand si el si ii va lua cu siguranta si apararea, ca doar e un Soubeyran. Deci, gandeste la fel ca el. Nota 7,06. Aveam asteptari mult prea mari ca sa ma poata multumi doar ceea ce am vazut.

[alali]

Mean Girls (2004)



O comedie simpla, tinereasca si destul de superficiala, dupa chipul si asemanarea generatiei careia i se adreseaza sau pe care o abordeaza in continutul ei, tot una e. Inteligenta unor replici ce se vor spirituale si amuzante si care chiar reusesc sa fie asa in unele momente, scot filmul cu un pas in fata majoritatii filmelor cu "teenagers" ce au invadat piata in ultimii 10-15 ani. Trei replici le-am retinut fara nici cel mai mic efort iar asta e un semnal bun venit din partea script-ului.
1. Chiar la inceput este acea primire facuta de profesoara de matematica, Tina Fey, noii eleve venite tocmai din Africa, cand indreptandu-se spre o tanara de culoare, aceasta riposteaza: I'm from Michigan!
2.Karen: If you're from Africa, why are you white?
Gretchen: Oh my God, Karen, you can't just ask people why they're white.
3. Regina: No, I know what home-school is, I'm not retarded! So you've actually never been to a real school before?
Cady: No!
Regina: Shut up! Shut up!
Cady: I didn't say anything.
Si probabil ca mai sunt replici simpaticute, nu la fel de memorabile ca cele de mai sus, dar bune pentru a crea o stare de buna-dispozitie, de placere in vizionare si de deconectare.
In ceea ce priveste mesajul filmului, el e unul atat de generic si de cliseistic, in stilul discursurilor frumoaselor participante la concursurile de miss. Nici nu merita macar sa ne intrebam daca acest film are un mesaj si daca are, care e acesta. In fond, titlul complet al cartii dupa care este realizat scenariul, descrie perfect tot ce inseamna acest film: "Queen Bees and Wannabes: Helping Your Daughter Survive Cliques, Gossip, Boyfriends, and Other Realities of Adolescence" scrisa de Rosalind Wiseman.
Tot ce ni se cere noua, spectatorilor este sa ne cufundam in aceasta lume artificiala si suprficiala a tinerei generatii si sa savuram ciocnirile dintre grupurile de elevi; tocilarii si majoretele fiind, ca in toate filmele de gen, cele principale in economia naratiunii.
Sa mai punctam ca scenarista este aceeasi profesoara de mate, Tina Fey, faimoasa colaboratoare a longevivului comedy-show Saturday Night Live dar si actrita in fenomenul 30 Rock, sitcom avand 7 sezoane la activ.
Un lucru nu prea merge in tot acest univers roz al copiilor fara griji si fara probleme. Acele episoade "wild", cu ragete si tipete de primate agitate. Tot acel paralelism al junglei dintr-un liceu cu adevarata jungla africana, se vrea un adaos artistic, adanc si valoros, dar nu e decat o maimutareala in plus la unele scene slabute.
Concluzie: un film usor, fara niciun fel de problematica pe care sa o ridice spre reflectie, fara mesaj, doar cu ceva momente de buna-dispozitie. Placut de urmarit si relaxant pana la ... dedublare. Nota 6,83!

[alali]

Ils (2006)



Ils, sau Ei, in romaneste cu titlul explicit "Ei Ataca", ca altfel parca, publicul larg, nu ar fi fost capabil sa priceapa mai nimic din tot ce li se ofera spre vizionare, este un film diferit si bun pana la un punct. Mi-a placut mult comentariul regizorului, (fost regizor putem spune), Mihnea Columbeanu alias Pitbull. Este cred, cel mai bun si exhaustiv comentariu pe care l-am citit de-al controversatului regizor roman, cu un singur amendament legat de scena de debut. In timp ce sursa citata vede acest episod ca ceva revelator, care schimba intregul colorit al decorului in care se desfasoara actiunea filmului, parerea mea mai profana e ca nu are nicio logica tot acel adaos criminal. Iar ca si argument o sa ma refer strict la precizarile finale in care identificarile s-au facut la cateva zile de la eveniment. Atunci de ce nu se specifica nimic legat de primul episod? De ce cercetarile nu au inceput mai devreme? Sau poate ca s-a dorit sa se introduca acel moment doar ca sa se creeze o senzatie de infractiune in forma continua, un fel de normalitate a zonei. Toate indiciile inclina spre aceasta ultima supozitie si asta eu o consider o gafa impardonabila a celor care au ecranizat acest asa-zis caz real.
Si ca veni vorba de realitate sau fictiune, desi am incercat sa gasesc informatii despre evenimentele relatate de film, nu am reusit sa gasesc nimic altceva in afara acelei declaratii televizate a presupusei surori a victimei, si iarasi, in functie de intervalul in care a fost facuta acea transmisie, filmul tinde sa se decredibilizeze prin acele completari finale care spun ca lucrurile au fost elucidate in scurt timp. Atunci de ce ar mai fi aparut acest apel disperat al sorei Clementinei din moment ce ea ar fi fost gasita?
Lasand deoparte identificarea elementelor reale si a celor fictionale, sa analizam putin si filmul.
La inceput am avut un mic soc, ca tot e la moda termenul. Se vorbeste in romaneste si acest lucru m-a trimis instantaneu la o interpretare a titlului. Ce e ILS in romana? Ulterior am vazut ca in realitate filmul e francez, doar filmat in Romania si da, Ils = Ei.
Filmul are o incadrare in decor si o ambianta perfecta, lucru care face ca tot acest calvar sa fie perfect. Senzatiile sunt bune pentru spectator si totul transmite frica, panica si in final claustrofobie. Evenimentele de la conac sunt extraordinar de bine surprinse si puse in scena. O atmosfera mai buna decat cea care este obtinuta in acest film, nu cred ca se putea extrage din aceasta poveste. Suspansul atinge cote alarmante. Realul este si el corect integrat in poveste, iar cresterea intensitatii intamplarilor asigura o concentrare maxima din partea spectatorului. Totul e impecabil in maniera in care se realizeaza filmarea acestei parti din film. Apoi, cand scena dinauntru, se apropie de final, avem si primele "revelatii" nedorite din toata aceasta pelicula misteriosa.
Atentie Spoiler!

Nu e nimic paranormal, nu e nimic enigmatic; sunt doar oameni, fiinte pamantene ce ataca un cuplu in propria casa.

Dar e bine si asa. Tensiunea continua.
Urmeaza bucata ce se petrece in natura, in gradina casei. O urmarire nu la fel de reusita ca cea din casa, dar nici nefericita. Un plus pentru acel croncanit continuu ce pare o forma de comunicare, un limbaj neinteles. El, zgomotul ajuta la mentinerea incertitudinii si a sperantei ca totusi, poate e si ceva neinteles implicat in acest mister.
Atentie spoiler!

Am vazut oamenii, am vazut cat sunt de vulnerabili si Ei si totusi inca mai nadajduim.

Ultimul episod, cel din subteran, al catacombelor, este cel mai gresit din tot ce ne-a oferit acest film. Iar greselile sunt la nivelul bancurilor seci cu Schiopul care aleargă.
Ce bine ar fi fost daca in toata aceasta parte de final, evenimentelor li s-ar fi dat vreun sens anume. Nu că acest "n-au vrut sa se joace cu noi" nu are impact. Din contra! Uluirea, conotatia si subtextul acestui enunt te arunca in ghearele depresiei. Dar parca mai bine era sa incercam un final elaborat, adaptat doar pe ideea cartii sau a cazului si nu ad litteram construit.
Imi amintesc scena pietroiului... bleah! oribila si mizera. Nici ca se putea ceva mai nepotrivit. Pacat de acest moment care realmente strica tot ce filmul reuseste sa construiasca pe intreg parcursul lui si care nu e rau deloc.
Cadrul de incheiere este la nivelul primei treimi a filmului, adica foarte bun. Intelegem limbajul misterios, vedem limpede toata enigma si mai vine si completarea textuala a ceea ce deja am dedus si singuri, dar cu unele adaugiri.
Mărginirea si limitarea unora care au dedus ei că tara ne este jignită, că poporul este ponegrit si că o cultură si o istorie milenara este batjocorita, n-are niciun rost sa o discutam. Astfel de analize pe marginea unei productii cinematografice sunt cele care ne denigreaza ca popor, nu filmul in sine. Ce, daca actiunea se desfasura in Bulgaria sau Ungaria, atunci filmul era vreo capodopera? Probabil că da, dupa mintea ingusta a acestor cinefili de duminica.
Concluzie: Un film cu o prima parte foarte bine realizata in care gasim o atmosfera extrem de bine incarcata. Din pacate, pierde din mister si tensiune pe parcurs si sfarseste avand unele momente umile sau prostute. Merita vazut mai ales in acesta perioada, dar atentie, nu va lasati pacaliti de incadrare.
Nu e un film horror! Nota 6,93!

[alali]

Doctor Strange (2016)



Multe idei si multe retete combinate in acest nou film Marvel. Un pic de The Karate Kid (1984) un pic de The Matrix (1999) plus Inception (2010) si cate un strop din mai toate filmele gen blockbuster cu vrajitori, magie, supereroi si bineinteles artele martiale, Parand a avea implicatii adanci in domeniul doctrinelor religioase, mistice si/sau oculte, filmul incearca sa ramana totusi neutru relationat la curentele existente si practicate la scara mare.
Din tot acest amestec rezulta un film colorat pana la saturatie, dar si un erou altfel decat vechii supereroi de pana acum. Este cel mai uman detinator de superputeri si salvator de omeniri dintre toti clasicii comic-con-urilor. La 20 de ani de la aparitia lui Batman sau Superman si din aceeasi generatie cu Hulk, Iron-Man, Spider-Man, Fantastic-Four, X-Man, Daredevil, Thor sau echipa din The Avengers, Dr. Strange este omul genial care continua sa se imbunatateasca si sa isi dezvolte abilitatile, puteri care in aceast prim film, (continui sa sustin ca acesta este primul episod dintr-o serie lunga de filme Dr. Strange), nu ating nici 50% din potentialul maxim; biblioteca templului fiind totusi destul de impresionanta. Folosind si gadget-uri, lupta eroului cu partea intunecata este extrem de periculoasa si parca putin prea amuzanta. Acest umor omniprezent nu pare sa se potriveasca tot timpul situatiilor pe care le relateaza filmul si uneori deranjeaza.
Episodul cooptarii lui Strange in echipa Ancient-ei, pare si el mai degraba o reclama extrem de reusita la un produs care iti promite fericire si bunastare. Frumos din punct de vedere grafic, cu posibilitati si abilitati dincolo de imaginabil, nimic nu pomeneste insa de viata sacrificata unui scop mai presus de individ.
De la acest prozelitism pervers, ajungem la antrenamente, etapa tratata foarte superficial de film. Scanteile pe care reuseste sa le iste novicele Stephen Strange si care il dezamagesc profund, ar ajunge sa castige ca adepti o lume intreaga. Dar na, pretentiile din film sunt mult mai mari. Urmeaza, neanuntata de nimic, confruntarea. Confruntarile, ca sunt mai multe. Bine montate in scena, bine completate de partea tehnica si extrem de antrenante, aceste ciocniri reprezinta punctul forte al filmului. Ideea "multiversurilor" si prezentarea lor grafica capteaza atentia oricarui sceptic; indiferent ca esti adeptul peliculelor cu supra-oameni sau nu, aceasta parte cu siguranta iti va trezi interesul. Vizual, realizarea acestei bucati de film este fascinanta.
Pe langa toate aceste universuri paralele ce abunda de lumina si culoare, fie ea si in tonuri mai intunecate, apar si mozaicurile compuse din lumea noastra, asa cum o stim din viata de toate zilele. Toate acele rearanjari, reconfigurari si redefiniri ale lucrurilor materiale par jocuri lego sau puzzle-uri tridimensionale, complicate. De fapt si logica si regula rearanjarilor lumilor materiale este dificila si greu de inteles de un neofit; la fel e si cazul spatiului captiv in oglinda sau a inghetarii timpului. Dar sa uitam aceste legi complicate ale fizicii care dau dureri de cap, ca doar avem in fata un fantasy si sa ne bucuram de toate aceste minunatii nemaivazute pana acum, pentru ca totul este la superlativ, creational vorbind.
Concluzie: Un film placut, cu un personaj ce iti intra pe sub piele, cam prea egocentrist pentru gustul meu, dar care are șarm si stie sa se faca placut.
(pe langa tot acel neserios-ism pe care filmul il afiseaza si in momentele in care nu e cazul, egoismul si grandomaniei care aluneca foarte lin in megalomanie m-a deranjat cel mai tare. Faptul ca nici dupa "tratamentul" maestrilor acest aspect nu s-a ameliorat, creaza o senzatie de frivolitate ce se rasfrange asupra intregului cult si care pe mine m-a scos realmente din sarite. Dar vine apoi o noua poanta reusita si totul se intoarce in favoarea domnului Doctor.) Nota 7,12!

[alali]

Satantango (1994)



Dupa ce armoniile celeste din Werckmeister harmoniak (2000) ne-au ridicat la inaltimi la care doar cele mai inzestrate suflete erau capabile sa pluteasca pe acordurile perfect echilibrate ale simfoniei cosmice, Bela Tarr vine si ne impinge spre prabusire, inapoi pe pamant cu acest Satantango deprimant si mizer.
Iar cazatura din paradis va fi atat de puternica incat ne va fi ingroapat pana la brau in tina si noroi, afundare la propriu in mocirla, dupa cum vedem din pelicula. Atmosfera plumburie, ploaia continua si glodul lipicios sunt pretutindeni.
Impresionabil pentru altii, insa eu care am si vazut cu proprii mei ochi si nu de putine ori, un astfel de peisaj prin satele romanesti, nu prea imi pot face o imagine poetica, apocaliptica asa cum este ea perceputa de critici, despre tot acest tablou. Asta ar insemna ca toata aceasta lipsa de civilizatie, de conditii minime de trai si de mizerie autentica, toate neajunsurile deci, sunt elemente sublime din viata satului romanesc. Si credeti-ma, nu e deloc asa! Viata e trista si imbacsita in aceste asezari, iar oamenii din ele sunt marginiti si napastuiti, nicidecum emotionati sau patrunsi de mai stiu eu ce frumuseti. Nu e nici un pic de poezie in tot acest tablou funest.
Cam asta e si senzatia pe care am incercat-o parcurgand cele peste 7 ore ale acestui Tango al Satanei sau SátánTangó. Stilul unic al regizorului maghiar e elocvent si perfect incadrat in acest film. O exemplificare mai buna a atemporalitatii nici ca se putea. De la durata filmului sau cadrele pre(a)lungi care urmaresc mersul locuitorilor satului pe ulitele noroioase, pana la decorul dezolant care parca spune ca aici timpul s-a oprit in loc iar civilizatia urmeaza sa vina si ea odata, candva, intr-un viitor nu prea apropiat, totul denota ca timpul este unicul suveran in acest univers de cosmar. Decadenta umana a contaminat si ea aproape toate personajele povestii. Avem totusi un mesia in persoana lui Irimiás, care "reinviat" din morti, vine sa schimbe satul din temelii si sa-i mantuiasca pe locuitori. Momentul in care decide sa isi faca aparitia este unul de o emotie atroce. Dpmdv episodul sinuciderii copilei infiate este atat de dureros incat e greu de redat prin cuvinte, dar modul in care este el ecranizat nu are seaman ca frumusete. Bela Tarr reuseste sa transceada drama si durerea vorbind in limbi nepamantene, in graiul ingerilor:
"Da si-a spus ea. Ingerii vor vedea si vor intelege asta. ... Tot ce se intampla e bun gandea ea... Stia ca ingerii ei erau cei care pregatisera totul pentru ea." - tulburator de frumos. Nu ai cum sa nu simti vazand acele imagini si auzind acest gand al fetitei, fiori stabatandu-ti tot corpul, doar de piatra sa fii.
Despre interpretare nu sunt in masura sa discut in cazul acestui film. Avand o parere proasta despre astfel de personaje cum sunt cele intruchipate aici de protagonisti, plafonate, dezumanizate si damnate, probabil ca as rasfrange aceast negativism si asupra actingului si nu ar fi corect. Oricum, interesant este personajul doctorului. Este sau nu este el creatorul intregii povestiri? Totul indica spre un astfel de rol al sau, doar ca finalul este oarecum iesit din acest tipar al naratorului.
Nota 7,16 pentru un film caracteristic partii de lume din care provine. Din pacate, noi suntem chiar ceva mai la est fata de Ungaria.

Ps. De urmarit si reurmarit monologul gandurilor fetitei ce adoarme intru somnul etern. Un episod de o frumusete fara seaman in toata cinematografia lumii.