Filme nici bune nici (ne)bune - de recreere

[alali]

Ich seh, Ich seh (2014)
aka
Goodnight Mommy (2014)



Daca e sa dai crezare majoritatii selectiilor serioase care iti recomanda filmele triate pe genuri si categorii, altele decat cele in limba engleza si care sunt in topul ultimului deceniu, nu poti sa nu te intalnesti si cu acest titlu austriac, (Ich seh ich seh), al regizorilor Severin Fiala, Veronika Franz. E adevarat ca toate cerintele genului horror sunt indeplinite, nimeni nu neaga. Ai supranaturalul, ai scene gore, terifiante si ai factorul malefic, chiar daca e cosmetizat in doze de mici omuleti, cei doi frati gemeni in cazul de fata. Insa nu poti sa nu remarci ca nu are pic de sare aceasta portie de cinema servita de austrieci, ce a reprezentat si propunerea tarii respective pentru premiile Oscar, gala unde nu a prins lista restransa, situatie normala zic eu. Altfel spus, nu ai suspansul ce sa iti starneasca frica, iar asta la un film ca acesta e de rau augur.
La inceputul vizionarii, in prima parte a peliculei, m-a bantuit asemanarea cu The Others-ul (2001) lui Amenabar. Si pana la un punct, am intuit imaterialitatea unor personaje, a unor fapte si a directiei in care se va indrepta toata actiunea. Doar ca dupa ce senzatiile de la inceput s-au transformat in certitudini, filmul schimba brusc macazul si o ia spre latura sadica fara sa ne ofere nici un moment de respiro intre cele doua jumatati. Aceasta intorsatura pare a fi un alt imprumut, un fel de Ils (2006), doar ca aici, haituitul e legat fedeles.
Nu stiu de ce toti care se declara multumiti de aceasta productie, gasesc in cadrul scenariului o "rasturnare" spectaculoasa a situatiei, o intorsatura nesperata a actiunii, incadrand acest film alaturi de un Se7en (1995), Primal Fear (1996) sau chiar Das Cabinet des Dr. Caligari. (1920). Actiunea din acest "Vad, Vad" (parca asa s-ar traduce), este incredibil de liniara, ideea neschimbandu-se nici un moment pe toata durata proiectiei. Amplificarea starii de incertitudine si de suspiciune ce urmareste personajele inca din prima secunda, nu e nicidecum o schimbare a paradigmei, cu atata mai putin una spectaculoasa.
Despre atmosfera, ea nu e rea, dar ii lipseste suspansul si motivatia. Un scop mai important, cu o mai mare penetrare in randul publicului a tot ceea ce vedem, ar fi crescut interesul in timpul vizionarii. Insa asa, asistam la o psihoza a unui copil, posibil marcat de o pierdere imensa, dar care nu prea poate si nici nu pare afectat, atata timp cat pentru el nimic nu s-a schimbat. Sunt voci care analizeaza filmul prin a face o introspectie folosindu-se de aceasta trauma. Insa prin modul in care se desfasoara viata acestui personaj, fara nicio modificare a rutinei si activitatilor zilnice, nu justifica o astfel de abordare.
Filmul per ansamblu, il consider incredibil de sadic mai ales ca foloseste copii la varste extrem de periculoase. Insa finalul, prin acea poza de familie, mai salveaza toata aceasta inutilitate de desfasurari de idei si modalitati de a tortura.
Concluzie: Un film supraestimat, ceva mai altfel dar nu un pioner in ideile pe care le incorporeaza in structura povestii. Despre latura profund psihologica a filmului nu am discutat pentru ca nu o gasesc bine fundamentata in sinopsis-ul acestuia. Modul in care un copil recurge la acele atrocitati, cum nu se sperie el de sange sau de strigatele de spaima si de durere, nu e deloc credibil, asa ca prefer sa nu aduc in discutie aceasta latura, inexistenta dupa mine. Nota 6,89!

[alali]

Klovn: The Movie (2010)



Tocmai ce am terminat de vizionat aceasta productie daneza si inca nu pot sa imi clarific un aspect. Ar trebui sa fiu trist sau vesel ca un astfel de film vine tocmai din infrigurata, incoruptibila si mult prea serioasa Danemarca? Trist pentru ca odata cu aceasta ecranizare, nu ai cum sa nu resimti cu regret ca s-au inrolat si nordicii in randul consumismului mondial, adoptand perfidul slogan: sexul vinde. Vesel, pentru ca e totusi vorba de o comedie ... mai altfel.
Si chiar asa si e. Daca vreti sa va petreceti timpul urmarind ceva total diferit, acesta este unul din titlurile care cu adevarat se deosebeste radical de marea masa a filmelor conventionale de comedie .
Desi provine dintr-o tara cu inalte standarde etico-morale, (sistemul de invatamant danez, caruia pentru a i se definitiva structura si modul in care a fost el implementat, s-a muncit, cercetat si analizat timp de mai bine de 40 de ani, si-a castigat renumele de cel mai performant sistem educational al lumii), tematica acestui film ramane din pacate destul de occidentala si foarte comerciala, asigurandu-si prin acest artificiu o adresabilitate mondiala.
Dar la ce altceva sa te astepti daca pana si un inegalabil in ale actoriei cum e Robert deNiro de exemplu, magnific in comedii ca Analyze This (1999), Analyze That (2002) sau Meet the Parents (2000), se preteaza tot mai des la roluri de bunic mai mult sau mai putin (in functie de gusuri) libidinos, reusind sa ajunga in 2017 in postura de nominalizat la premiile Razzies, celebra Zmeura de Aur, pentru rolul din filmul, sugestiv intitulat, Dirty Grandpa (2016). Asadar, de ce nu ar face si nordicii astfel de "comedii"?
Filmul nu este de nevizionat, dar desi prefer comediile ce isi bazeaza umorul pe gag-urile de limbaj, pe ciocnirile de tipologii antinomice sau pe personaje ursuze ce sunt puse in situatii caraghioase, nu pot totusi sa spun ca m-am plictisit la acest film. Fiind total altfel fata de ce s-a realizat pana la el, pelicula, daca nu isi atinge scopul, acela de a te face sa razi, macar reuseste sa te intrige prin forma in care se prezinta in fata spectatorului si astfel iti capteaza cel putin atentia. E adevarat ca nici nu am ras la vizionare, dar nu e nici de plans. E un film vesel, un film previzibil, in care idiotul ramane in picioare, indiferent de cat de delicate au fost situatiile. Iar evenimentele care mai de care mai jenante, se succed si se depasesc in prostie cu o repezeala aiuritoare. In fond aici e si unica sclipire a acestui scenariu, care prin alt lucru nu se face remarcat. Dar toata aceasta ecranizare a inimaginabilului sau ma rog, a unui climax al penibilului, te tine atent la ce anume mai pot debita cei doi gogomani care nu au nici macar o urma de discernamant.
Surprinzator a fost pentru mine, folosirea tanarului personaj, copilul, intr-un film de acest gen. Cum a fost posibil, cum a fost permis, nu stiu. Probabil ca scenele s-au filmat in paralel si apoi unite la montaj, dar chiar si asa, rezultatul e socant.
Interpretarea e ok. Nici nu putea sa fie altfel, tinand cont ca cei doi actori principali au realizat si serialul omonim Klovn (2005), serie tv ce are nu mai putin de 6 sezoane, adica 60 de episoade in total. Insa, acting-ul ramane unul specific unui sitcom si nicidecum nu se ridica la pretentiile unui lungmetraj solid, de calitate.
Concluzie: Un altfel de film, o comedie absurda in care bufoneriile abunda, iar tantalaul, gogomanul sau idiotul au tot timpul de castigat, ramanand in final cu jumatate de imparatie dar si cu fata de imparat de sotie. Nota 6,17 pentru aceasta incercare cinematografica scandinava!

[alali]

Lion (2016)



Lion este filmul care ar face orice pentru a amplifica suferinta protagonistului, suferinta care in a doua sa parte, practic n-ar trebui sa existe. Pelicula este literalmente sfasiata in doua. Prima parte, cea a micutului Saroo, corespunde asteptarilor pe care ti le faci atunci cand te duci sa vezi o drama indiana. Sau macar petrecuta in India si care trateaza probleme izvorate din aceasta enigmatica si inaccesibila societate.
Este jumatatea de film buna, antrenanta si emotionanta. Realizata aproape pe muteste intrucat Saroo copilul, (Sunny Pawar), nu vorbea la acea vreme engleza, toata atentia se concentreaza asupra actiunii si a modului cum evolueaza ea. Viata grea, plina de primejdii si de lipsuri, are o prezentare usor idilica, iar acea fericire pe burta goala din sanul bordeiului, contrasteaza cu imaginea mizeriei si a saraciei. As fi preferat realitatea dura si bruta a unei Fefeleaga (analogie provenita din "meseria" practicata de cele doua femei care cara pietre), in detrimentul acestui tip de abordare. Intr-o lume in care rata mortalitatii copiilor minori de pana in 5 ani era de 1,5 % la vremea la care se intampla actiunea filmului, iar probabilitatea de mortalitate in randul tinerilor depasea 20% sau in care 11 milioane de copii traiesc pe stazi la ora actuala, tratarea subiectului pentru a face din el unul simptomatic pentru societatea indiana, consider ca trebuia sa fie mai temperata si mai realista. Dar fie si acest caz particular, de calm si pace in umilul sălaș, destul de atipic totusi, unicat in orizontul dezolant as indrazni eu sa spun. (o prima bila alba i-o acord filmului pentru ca nu ne permite sa folosim plictisitorul si enervantul deja stereotip "peisaje superbe", nimic nefiind incantator in acea groapa de gunoi)
Din pacate aceasta parte ce ne-a introdus in strania lume a saraciei lucii ce tine ostateca peste 30% din populatia acestei tari, se sfarseste si lasa loc partii australiene a filmului. E momentul in care melodrama pune stapanire pe ritm si orice detaliu, orice artificiu folosit in procesul de filmare incearca sa atinga coarda noastra sensibila si/sau lacrimogena.
Saroo, (Dev Patel) acum barbat in toata firea, indian doar dupa bunici, - ca doar nu ne-am fi asteptat ca intr-un film occidental, actorul principal sa nu fie un reprezentat neaos al rasei sale si nu un sex-simbol, nu?, - interpreteaza un personaj care nu isi gaseste linistea. Desi are putin mai mult decat avea in copilarie cand fura de foame din trenuri aflate in miscare, el este irascibil, nemultumit si capricios.
Toata harababura este declansata de un desert specific partii de lume din care provine , jalebi dupa denumire. Pana aici nimic fortat. E normal ca o astfe de amintire sa declanseze imagini si stari demult uitate. Insa tanarul incepe sa se revolte inexplicabil impotriva tuturor. Nimic nu il mai multumeste si desi lasa aparenta ca nu vrea sa cerceteze pentru a afla de unde vine si cine ii este familia biologica, Saroo devine o ruina fata de ce a fost, ce ii dispretuieste pe toti cei ce il inconjoara cu dragoste.
Parintii adoptivi au si ei un comportament straniu, "duplicitar" daca e sa analizam modul in care discern diferitele situatii. Se autoflageleaza atunci cand e vorba de celalalt copil adoptat, pierzand orice urma de ratiune si echilibru, insa atunci cand discuta alte probleme la fe de sensibile cum e si cazul cautarii familiei adevarate a lui Saroo, sunt extrem de cerebrali, analizand, ba chiar sustinandu-si copilul de o maniera uimitor de clara si corecta. O dualitate greu de disecat si de inteles, nenaturala mai exact, atat din partea cuplului de parinti cat si din partea copilului adoptat. Impresia e ca nimeni nu stie ce anume vrea cu exactitate.
Momentul cautarii pe Google Earth e banal si atat. S-au spus atatea despre el incat pentru un zoom acompaniat de putina muzica alerta nu se merita mai mult. Tot la fel e si regasirea. Fara prea mari emotii si intrerupta de flashuri cu momente de singuratate in fata unei ferestre de hotel. Adica na, daca iti revezi familia dupa 25 de ani, parca vrei putin timp si pentru tine, ca sa nu obosesti sau si mai grav, sa te plictisesti.
Tot in acest al doilea mitan, putem spune asa ca doar s-a schimbat terenul si s-a efectuat si o schimbare a jucatorului capitan, apare si obositorul efect numit "fata morgana", tehnica prin care i se permite adultului Saroo sa mearga alaturi de el insusi cand inca era un pusti. Si daca s-ar fi utilizat aceasta tehnica doar la sfarsit, probabil ca as fi aplaudat ideea. Problema e ca visarea asta cu ochii deschisi si intalnirile cu sine se intampla de mult prea multe ori. Iar in dezorientarea din capul personajelor, impresia creata e ca halucinezi si tu alaturi de ei. O stare tulbure, deloc placuta si care nu foloseste la nimic; asta daca nu te enerveaza asa cum a facut-o in cazul meu.
Cea mai emotionanta parte a filmului a venit dupa incheiere. Acele imagini incluse in genericul final cu cele doua mame intalnindu-se, ... asta da emotie autentica.
Concluzie: Un film sentimental, intentionat creat si structurat astfel si care nu are un apogeu al tensiunii si emotiei. Realizat in doua parti ce par regizate de diferiti directori, per total, filmul e acceptabil ca poveste, tinand cont ca trateaza un fenomen ingrijorator, cel al disparitiei, pierderii sau cum doriti sa-l mai numiti, a peste 80.000 de copii in fiecare an in aceasta tara. Nota 7,07!

[rvn]

subiectul filmului promite mult. din pacate, nu a fost exploatat suficient pe latura realismului, a derapat destul de mult, prea mult, pe partea romantata, asa incat, finalul, pur si simplu, dezamageste. nu am observat acel contrast dintre "fericirea pe burta goala" si saracia lucie din jur, probabil, am trecut cu vederea, datorita contrastului si mai mare intre viata "indiana" si cea "australiana", a lui Saroo. pe mine, m-a scos din pepeni. in loc sa ma bucur ca saracutul copilas scapase din infern, eram mihnita ca, dintr-o data, vraja emotiei, a empatiei, a fost intrerupta de aparitia madamei Kidman si a sotului ei. nu mi-au placut personajele australiene. deloc! nici macar prietena lui Saroo, tanarul. liniari, insipizi, nedecorativi, fara expresivitate.doamna Kidman, obosita, fara stralucirea de odinioara si cu riduri, a incercat sa fie interesanta, interpretand un personaj destul de ambiguu si fara esenta, aidoma cu cel masculin, interpretat de David Wenham. singurul care merita apreciat este Sunny Pawar, cel care i-a dat viata micului Saroo, pana la adoptie. practic, filmul devine interesant din momentul ramanerii lui in captivitate, in acel tren dezafectat, iar din clipa sosirii lui In Calcutta, chiar merita urmarit cu sufletul si inima, fiindca peripetiile unui copil de 4-5 ani, care a ajuns in acel loc din intamplare, ratacindu-se, pot cu siguranta sa impresioneze. desigur, una este imaginea Indiei din filme artistice, alta din documentare si alta ca vizitator sau locuitor al ei, dar cred ca, in toate ipostazele prin care India incearca sa se dezvaluie, sau indiferent de modalitatile prin care occidentalii incearca s-o descopere, ea nu poate ascunde saracia extrema in care traiesc zeci de milioane de indieni. asadar, era de asteptat ca Saroo sa nu aiba nici o sansa ca sa se intoarca acasa. mizeria urbana, dezolarea, miile de oameni care traiesc si dorm pe strazi, printre mormane de gunoaie, sunt greu de imaginat. punctul culminant a fost cand Saroo, s-a reintors in gura de metrou, pentru a-si recupera cartonul pe care il primise de la acel copil al strazii. acela era patul lui, momentan, singurul lui avut, iar lucrul acesta, chiar m-a atins....
mi-ar fi placut sa se pastreze linia aceasta. cum spuneam, filmul promitea din perspectiva asta. din pacate, alunecarea in partea a doua, a rupt vraja. temporal, a insemnat destul de mult. si numai asta a contat. aici mi s-a parut mie a fi un contrast, intre viata prea grea a lui Saroo din prima parte si viata lui lipsita de griji din a doua parte, ca o renastere, in sanul familiei australiene. poate ar fi trebuit sa ma bucure ca Saroo a fost atat de norocos, practic a fost salvat prin nu stiu ce minune, dar acest noroc chior al lui Saroo, a insemnat,efectiv, "sfarsitul" filmului, pierzandu-si directia. pacat, mare pacat!
Saroo cel tanar a fost "umbra" copilului. un personaj construit dupa vesnicul cliseu al copilului din lumea a treia, salvat de o familie bogata dintr-o tara din lumea a intaia. parca spune povestea copiilor infiati de Angelina Jolie si Brad Pitt, mai ales ca, la un moment dat, doamna Kidman a fost aproape ridicola cand a incercat sa explice fiului ei adoptat, ca putea avea proprii copii, dar si-a facut un scop in viata, din a salva copii ca Saroo, care, culmea, avea o mama, undeva....in marea India! una peste alta, trebuie sa-i multumim lui Google Earth. ne-a salvat personajul de la zbucium, fiindca altfel, filmul risca sa se termine fara ca bietul Saroo sa-si implineasca visul dezgropat din amintiri. si poate ar fi fost mult mai real asa, fiindca, sincer, intr-o tara unde viata a milioane de oameni si copii, se petrece numai pe strazi, ce sanse ar fi avut un copilas ca el,sa se reintoarca vreodata la familia lui?

[rvn]

ah...si am uitat: fara calcule prea complicate, nota mea e 5.9696004958978888....

[alali]

ma bucura similitudinea parerilor pe marginea acestui film. Adica dezamagirea finalului, personajele australiene care doar deruteaza si nu contribuie cu nimic si calitatea primei jumatati fata de povestea buimaca din cea de a doua parte. Avand atatea recenzii pozitive, ravasitoare si sensibile, cum a mea facea o nota discordanta, ma asteptam la orice fel de reactie. Nu neaparat din partea ta, dar asa, in general. Insa rvn ramane rece si caustica. Cand vine vorba insa de ideea de a nu avea copii proprii pe care familia adoptiva a luat-o, aici ne despartim. E si normal ca sa nu fim intru totul deacord, cred ca e chiar sanatos. Pt mine acest episod este esential in recalibrarea tanarului Saroo. Altfel ar fi deraiat total si inexplicabil iar filmul ar fi devenit un dezastru. Ma inerveaza in schimb lipsa acestui personaj de luciditate si mai ales contrastul intre micul si patrunzatorul erou al povestii, care doar analizand ceea ce se intampla in jur, scapa de pericolul ce il amaninta, si acest adult capricios care nu mai doreste sa relationeze cu nimeni si este pe punctul de a-si distruge propria fiinta pentru ca vrea si nu prea sa afle adevarul.

Poate filmul ar fi fost salvat daca altfel ar fi fost aranjata cursivitatea temporala a naratiunii. O adoptie ce sa fi venit chiar in finalul filmului, o imbinare intre trecut si prezent cu o redistribuire graduala a evenimentelor, ar fi fost mai interesanta. Parerea mea.
Dar cum trendul e ca acum la orice film serios sa se poata scrie pe afis "inspirat dintr-o poveste reala", transforma aceasta moda, tot mai mult, filmele in relatari gazetaresti facute de "simonele" sau "andreele" scoase la munca de teren (generic vorbind).

Ps. O parere despre Moonight daca ai avut timp sa-l vizionezi? Eu mi-am postat-o la pagina filmului. E iarasi impotriva curentului

[dvv71]

Un film foarte bun !

[alali]

Fences (2016)



Foarte iubit in patria natala, intampinat in schimb de multe voci critice in Europa, iar situatia e oarecum de inteles. Probabil ca pentru critica si publicul american, filmul, cu ale sale strazi prafuite dar animate si pline de viata sau cu case natale situate in cartierele muncitoresti, trezeste amintiri de tot felul. Unele nostalgice si placute, altele dureroase si triste aidoma celor din film. Insa noi, europenii, ne putem dezice de acest tip emotional de analiza si cu luciditate, putem afirma ca Fences (2016) nu e unul dintre cele mai bune filme ce introspecteaza viata propriilor personaje intr-o America a anilor de mult apusi. Daca este sa compari la nivel de captare a tonurilor unei epoci, primul exemplu care imi vine in minte este Once Upon a Time in America (1984) si care chiar daca trateaza teme diferite si perioade diferite ale trecutului, (in partea sa finala chiar se apropie de anii despre care face vorbire Fences), reuseste sa ilustreze poezia acelor vremuri,- nostalgia unor timpuri trecute -, dar si realitatea neprelucrata, mohorata si violenta a acelor decade.
Filmul se deschide cu episodul intoarcerii de la serviciu, moment in care cateva monologuri interminabile isi fac si ele loc. Toata scena din jurul sticlei de tarie tine pana la minutul 13. E un inceput nefericit din punctul meu de vedere, mai ales daca e sa tinem cont ca filmul nu se schimba deloc pe parcurs. Am tot sperat ca asa e la inceput si ca totul va trece, ca va incepe si intriga care va darama aceste "garduri" de protectie pe care le foloseste personajul principal si care sunt reprezentate de vorbaria inutila, multa si, dupa cum se va demonstra, ipocrita si fara fundament. Dar nu, totul e plin de dialoguri de unul singur, de gandire cu voce tare si Tory (Denzel Washington) se va mentine in permanenta in spatele ingraditurii din lemn de esenta tare pe care singur si-o construieste, fara sa indrazneasca sa-si paraseasca propria ograda, in care se simte in siguranta, nici macar pentru o clipa.
Tot la nivelul replicilor, al dialogurilor, desi filmul prezinta o anumita categorie de cetateni, cei din clasa muncitoare, frazele acestor personaje abunda in epitete, metafore, hiperbole, figuri de stil ce nu caracterizeaza astfel de oameni, nescoliti si nepregatiti. Si totusi, argumentele colorate si pline de imaginatie sunt demne de un om erudit.
Si ca sa lucrez cu material din film, nivelul de oboseala la care te aduc aceste discursuri este atat de bine exprimat de replica lui Rose, (Viola Davis), care nemairabdand exclama: "Ce nu e in regula cu tine Troy?... Ai ceva de comentat despre orice! ... Arunca o privire si vezi daca macar vreme iti e pe plac!"
Acest inceput plin de povestiri imposibil de catalogat in vreun fel, mi-a trezit amintiri nostalgice prin asemanarea cu Big Fish (2003), doar ca acolo povestile sunt spuse pentru infrumusetare, pe cand aici, ele nu reprezinta nimic altceva decat vorba multa. Acolo au avut o finalitate, o logica care s-a dezlegat intr-un mod minunat in final, aici ele contureaza un personaj viciat, fragil si fatarnic care indruga cat e ziua de lunga povesti sumbre despre moarte.
Ca tot suntem la momentul adevarului, la fel trebuie sa recunoastem ca Denzel Washington este "one hell of a storyteller" si practic salveaza spectatorul de la sinucidere. Spuse de alta maniera, fara tot acel patos si expresivitate, filmul ar fi cauzat depresie oricui s-ar fi incumetat sa-l priveasca Punctul minus al interpretarii este ca desi are o verva atat de buna si de potrivita situatiei, Denzel nu reuseste sa devina acel ticalos de care filmul are atata nevoie. Intruchipand un dictator al propriei case, un zbir ce a bagat frica in proprii copii, actorul sfarseste orice confruntare cu o privire blanda ce distruge intregul discurs. Pur si simplu nu poti sa-l privesti in ochi si sa spui ca-l urasti pe acest personaj care, mai mult ca sigur, in trecut s-a facut vinovat in multe ocazii si de violenta domestica. Doar ca acum nu mai e decat un buldog batran care latra si atat. Pana si frica despre care se vorbeste si pe care i se reproseaza ca o transmite, nu este bine cuprinsa in textul scriptului. E acel moment in care sotia ii cere explicit sa semneze acea nenorocita de hartie, amenintandu-l ca "e pentru ultima oara cand discutam despre asta". Iar o astfel de exprimare nu ti-o permiti in fata unuia care te-a facut sa tremuri de frica toata viata.
Ar mai fi de discutat despre victimizarea pe care o predica cu orice ocazie Troy, el aruncand vina pentru toate esecurile pe discriminare, opresiune, injustete, niciodata asumandu-si bucata sa de vina. Cu siguranta ca aceste persoane apartinand unui anumite minoritati au avut partea lor de nedpretate, felie mult mai mare decat cea de dreptate. Dar filmul surprinde chiar un episod care sparge aceste prejudecati si totusi discursul nemultumitului personaj nu se schimba nici o iota. Oricum ar fi, punctul de rezistenta, parama care sustine povestea in intregime este prestatia Violei Davis. Perfecta este cuvantul corect.
Concluzie: Fences prezinta o poveste singulara, periferica si neesentiala pentru posteritate. Avand totusi doua interpretari de exceptie, cu micul amendament in cazul lui Washington, (chiar trei actinguri, eu l-as socoti si pe Gabe (Mykelti Williamson), ca fiind exemplar) si cu un buget modest, filmul reuseste performanta notabila de a capta atentia privitorului si de a-l conecta cu personajele sale si cu un timp de mult apus. Nota 7,58!

[alali]

Straight Outta Compton (2015)



Un film nuantat, despre viata celui care a dus rap-ul la statutul de curent muzical cu drepturi si recunoastere deplina. Pelicula il are in prim plan pe Eazy-E. - Eric Lynn Wright, (Jason Mitchell), cel de dupa momentul reconcilierii cu fostii sai colegi de trupa si astfel multe dintre ciocnirile ex-membrilor N.W.A. ce au ales sa paraseasca proiectul, (Dr.Dree si Ice Cube in speta), cu fondatorul Ruthless Records, ciocniri atat muzicale cat si publice, prin interviurile acordate, au fost date uitarii si neincluse in cuprinsul scenariului acestui lungmetraj, probabil din respect pentru cel ce a fost primul gangster din Compton.
Cantaretul Ice-T este unanim recunoscut ca fiind parintele acestei aripi a rap-ului, gangsta rap, insa si el paseaza meritele lui Schoolly D. Oricum si oricare ar fi adevarul, cei doi au fost destul de evazivi in cantecele pe care le-au lansat, premergatoare albumului celor de la N.W.A., album care da si titlul filmului. Astfel stand lucrurile, cred ca nu gresim cu nimic daca ne referim la DJ Yella - Neil Brown Jr., Dr. Dre - Corey Hawkins, Eazy-E - Jason Mitchell, Ice Cube - O'Shea Jackson Jr., MC Ren- Aldis Hodge si Arabian Prince - Brandon Lafourche ca fiind cei care au contribuit decisiv la impunerea acestui stil cu versuri si rime belicoase, ca un gen muzical public acceptat.
Eazy-E devine un fel de Larry Flynt al negrilor, care chiar daca nu a fost initiatorul miscarii muzicale a carui exponent este, cum nici Flynt nu a inventat pornografia de la zero, a fost cu siguranta cel care l-a facut faimos pe tot mapamondul. Figurile legendare care au fost lansate odata cu acest proiect te lasa perplex, toti cei care au luat parte la proiect ajungand sa aibe cariere solo de succes. Limbajul licentios, atacul la oranduirea statala si la fortele de ordine au fost la acea vreme intampinate cu represalii si incercari de intimidare. Multe dintre ele sunt suprinse si in film insa intr-o lumina mult mai "periculoasa" decat au fost ele in realitate, ceva mai apropiate de lumea "gangster". Atitudinea pe care o proclama acest mod de a fi, aceste personaje provenite direct din strada si care compune pentru strada, nu a sucombat sub presiunea exterioara. Ba mai mult, ea s-a invartosat si s-a facut auzita intr-un numar record de melodii protest, majoritatea indreptate impotriva politiei locale dar si a celei nationale sau federale. Toate acele actiuni de cenzura ce vizau noul curent ce cauta sa isi facea loc in lumea show bizz-ului, au constituit o mediatizare ce a amplificat fenomenul si l-a adus in atentia intregii societati americane. O reclama mai buna nici ca se putea.
Actorii, desi se vorbeste despre ei ca fiind debutanti si fara experienta, s-au achitat excelent de sarcini si au redat foarte natural atat personajele carora trebuiau sa le dea viata pe ecran, cat si atitudinea si carisma lor. Insa, cu exceptia lui O'Shea Jackson Jr., toti au in spate cariere destul de importante in cinematografie. Iar pe Jackson, tatal sau l-a "antrenat" timp de 2 ani inainte de debut, pentru a nu se putea invoca nepotismul ca motiv al distributiei acestuia in film. Iar experienta lui Ice Cube in ale industriei filmului, cel ce a debutat fulminant in Boyz n the Hood (1991), se simte ca un ajutor substantial dat tanarului debutant. Un alt bonus pentru privitori e asemanarea fizica a fiecaruia dintre protagonisti acestei productii cu cei ce au fost (la acea vreme, acum 30 de ani), membrii trupei N.W.A.. Uimitor cat de tare pot sa semene.
Filmul nu pomeneste deloc de partea "conspiratista" a disparitiei celebrului raper. Numeroase interviuri ale unor figuri cheie din aceasta industrie, ridica tot felul de semne de intrebare, invocand tot felul de scenarii legate de imbolnavire, argumentand declaratiile cu asa-zise "dovezi", unele chiar interesante si pertinente pana la un punct. Dintre toate aceste voci, cea a lui Suge, (Marcos Taylor), surprinde mai ales stiut fiind conflictul deschis dintre el si Eric. Mi-ar fi placut ca filmul sa alunece putin si pe aceasta panta, macar in partea de generic final. E totusi o latura polemica a existentei eroului acestei povesti.
Concluzie: Straight Outta Compton devine cel mai credibil si corect film al genului muzical rap. Nu e atat de spectaculos ca fir narativ insa compenseaza prin prezenta unor piese devenite hit-uri. Usor de urmarit de catre oricine, neavand importanta daca iti place sau nu acest gen de muzica; in fond, povestea vorbeste despre o cultura a strazii, despre o societate ce isi are prejudecatile ei si mai ales despre discriminare, abuz sau inegalitate. Nota 7,16!

Ca o curiozitate draguta, trebuie amintita scena in care Ice Cube vorbeste de neprimirea banilor pentru acel prim album solo si de faptul ca asteapta un copil. Cum rolul celebrului raper e interpretat de O'Shea Jackson Jr., primul fiu al lui Ice Cube, Jackson, in film, vorbeste despre el insusi.

[alali]

Guardians of the Galaxy 2 (2017)



Inainte sa plec la cinema si sa vizionez acest film, am prins un ultim trailer pe internet, al 3-lea astfel de spot comercial oficial si, ce sa auzi, deja celebra melodie Hooked on a Feeling a celor de la Blue Swede. Asta m-a antrenat si parca m-a capacitat pentru lunga calatorie spre marea lansare a acestei secunde parti din odisea spatiala a celor 5 agardieni. Problema a aparut in sala de cinema, atunci cand nu am regasit aceasta piesa, ce eu speram sa ajunga un fel de marca inregistrata a echipei galactice, pe coloana sonora a filmului. Nici o melodie din cele vechi nu a aparut, iar cele noi care se fac auzite, nu mai au atata lipici la public cum au avut-o acum 3 ani vechile cantece redate direct de pe caseta audio a lui Peter Quill aka Star Lord, (Chris Pratt); caseta, un element complet strain intregii generatii de cinefili ce se afla in sala alaturi de mine. Bine ca macar in final, lucrurile reintra in normal si desi nici mp3 player-ul nu mai e in echipamentul standard al tinerilor contemporani, macar e recunoscut ca functie si utilitate de acestia.
Al doiea lucru pe care l-am sesizat, cam dupa o jumatate de ora de vizionare, a fost disparitia personajului Drax, (Dave Bautista). Daca in vechiul film, rolul acestuia era unul intunecat si inecat in propria suferinta, acum este exact la extrema opusa, un fel de gluma ambulanta. De fapt, un banc prost ce nu se mai termina. Nimic din ce a spus sau a facut acest nou Drax nu mi-a provocat nici macar un zambet. Disparitia unui astfe de pol din poveste reprezinta o piedere majora, lucru pe care nu l-as fi putut intui daca era sa ma gandesc in prealabil la eliminarea lui din poveste. Dar se dovedeste a fi un rol mai important decat credeam.
Apoi vine si adevarata tragedie. Groot, sau baby Groot, caruia i-am mai dat ragaz sa creasca, daca nu in inaltime, macar ca si consistenta, este transformat in marca de papusi pentru papusei. Cu ochii mari si expresivi, cu pupilele supradimensionate, aceasta planta umanoida are o unica menire in film, cea de a determina tinerele privitoare sa exclame tipicul "oooh!" sau "so cuuute!" si apoi sa vrea sa cumpere reprezentarea personajului in plastic sau cauciuc. Interesant ca insusi James Gunn a tinut sa precizeze, rapid si neintrebat, ca nu s-a incercat o miscare de marketing prin descrierea si realizarea acestui erou de maniera in care pare ca a fost gandit. Doar ca realitatea demonstreaza altceva; in fond, cine ar fi avut de obiectat daca Groot ar fi crescut intr-un an cati altii in 100 si il revedeam in film pe batranul si inofensivul copac? E totusi o planta de care nu stim absolut nimic, deci orice e posibil.
Aidoma lui Groot si Drax, si celelalte personaje isi pierd din aura de aventurieri misteriosi sub care erau prezentati in prima parte. Aici toti devin sentimentali si familiari. Se imbratiseaza, lacrimeaza si isi deschid sufletul unul in fata celuilalt. Trist pentru o astfel de productie. Lucrurile functionau bine, nu era nevoie sa modifici compozitia eroilor doar pentru a-i face placuti unei anumite parti de public care nu e capabila sa treaca dincolo de prima propozitie a unei fraze. Ei oricum sunt pierduti.
Am spus despre: muzica, Goot, personaje; a mai ramas scenariul, care e un rateu cap-coada. Si o sa si dau exemple unde, in elementele neimportante, cheie insa pentru actiune, cei 10 scriitori, plus regizorul 11, (aici am vrut sa pun numele scenaristului dar am renuntat cand am vazut ca sunt mai multi decat actori, aceeasi de altfel ca la prima parte), au creat din aceasta "space opera" cum mai este acest tip de creatie numita, o simpla "opera" cum inspirat spuneau cei de la revista Accion.
Daca in privinta celorlalte elemete, mai apar episoade raslete, incapatanate si nostalgice care amintesc de feeling-ul din prima parte, ba o replica ce caracteriza un personaj in primul episod, ba un comportament singular care aducea cu personalitatea acelui caracter din vechea poveste, scenariul in schimb este ... cum sa spun... tipic pentru ceva ce nu are pic de inspiratie. Plecand de la clasicul "Luke, I'm youre father!" si pana la "am incercat pe nenumarate lumi (planete) si nu am gasit nimic, ... doar pe pamant am aflat ceea ce cautam de atata timp", totul este pueril si arhicunoscut. Pamantenii sunt speciali, iar chestia cu familia e ... tot un fel de smecherie unicat. Nu conteaza ca nu s-au cunoscut niciodata. O legatura speciala, neinteleasa, mai presus de orice rationament, ii leaga pe cei cu acelasi sange. Familia adevarata, cea care se formeaza in timp, cea care iti este alaturi, nu cea cu grad de rudenie, este inexistenta bineinteles. Era o vorba inspirata care circula pe internet conform careia Star Wars e despre o familie care a f***t intregul univers cu melodrama lor. Cam asta e cazul si aici.
Si ca sa realizati cat de neinspirat e scenariul, planeta Ego, locul unde se va detona intreaga intriga, pare decupata din seria animata Clopotica si prietenele ei, Zanele de pe Disney Channel. Si sa mai terminam cu cautarea de semnificatii acolo unde ele nu exista, doar de dragul de a salva aparentele, afirmand ca aceasta planeta e o reprezentare a Nirvanei sau mai stiu eu ce tip de paradis. Ce hoti, asasini, raufacatori si criminali isi imagineaza o planeta cu sclipici prin aer, cu globuri lichide frumos colorate marca Skittles si pe care ii duce pana la castel o caleasca zburatoare model Zoe, (probabil ati ghicit ca faceam referire la senzatia oribila pe care o simteai atunci cand vedeai un barbat in interiorul unui astfel de vehicol, constructie franceza)? Ganditi si voi singuri si analizati scena respectiva. Nu-i asa ca e odioasa?
Concluzie: Gardienii Galaxiei vol.2 este un esec de la sunet pana la imagine, (melcul dintru inceput aducand aminte de un joc nu prea sofisticat de pe vechile PC-uri). Personajele nu mai sunt aceleasi iar din dorinta prosteasca de a la conferi mai multa profunzime, scenaristul, multi la nume, ajunge sa le blegeasca de-adevaratelea. Si cand te gandesti cat de bine erau conturate aceleasi personaje, de catre aceeasi oameni, in prima parte, mai ca iti vine sa le adresezi o vorba de dulce. Nota 6,22 pentru acest sequel deloc reusit, mai ales acum ca ai la ce sa il raportezi. Doar ca Gardienii Galaxiei (2014) e din alt sistem solar.

[alali]

Le Petit Soldat (1963)
aka
The Little Soldier (1963)



Cronologic vorbind, Le petit Soldat este cel de-al doilea film al lui Godard. Faptic, acest film controversat, a vazut lumina proiectiei abia dupa 3 ani, atunci cand cenzura impusa de statul francez a fost ridicata. Intarzierea difuzarii este si principalul motiv pentru care acest proiect a scazut in valoare desi continua aceeasi linie ca si faimosul sau predecesor, Breathless (1960). Fusese deja lansat minunatul Vivre Sa Vie (1962), un proiect cu un alt nivel de profunzime, o viziune mai cizelata si deci Micul Soldat, la data la care a aparut in peisaj a parut cam anacronic.
Ca si subiect, sa remarcam curajul sau inconstienta regizorului de a aborda o idee atat de delicata cum era pe atunci Razboiul Algerian, 1954-1962, intr-un timp si spatiu total nerecomandat pentru o astfel de discutie. Godard a si fost primul care a tratat in film acest subiect tabu pentru lumea cinematografica a anilor '60, desi razboiul dura deja de mai bine de jumatate de deceniu, iar voci critice, anti-sistem sau doar glasuri doritoare de afrimare, revolutionare indiferent de domeniu, existau destule.
Desi pelicula ataca anumite zone sensibile ale acestui conflict, cum ar fi: spionajul, agentii din afara granitelor celor doua tari sau tortura pentru obtinerea informatiilor, astazi, privind la ecranizarea lui Godard, putem spune ca abordarea este una tangentiala cu subiectul si total inofensiva. Prin imagini lipsite de duritate si de realism, regizorul francez vrea doar sa impuna o idee si nu sa polemizeze pe marginea acestor teme delicate. Filmul nu cauta sa aiba consistenta pe partea violenta a acestui tip de conflict, cum e cazul unui razboi de gherila. Ca si in alte productii marca Jean-Luc, importanta e filosofia personajului principal, gandirea si motivatia acestuia. Razboiul si evenimentele in mijlocul carora este prins, au putina importanta, fiind cel mult un declansator de reflectie si analiza.
Prezenta feminima este, asa cum ne-am obisnuit deja, obligatorie si catalizatoare. Anna Karina aici, este muza distanta, rece si superficiala. Companion de discutii si meditatii filosofico-politice uneori chiar framantari de natura existentiala, frumoasa actrita este cautata in film mai ales datorita notorietatii povestii de iubire ce s-a infiripat intre ea si Godard. De privit totusi acel tip de a iubi, matur, realist si sincer pe care regizorul i-l inchina Annei. Desi camera graviteaza in jurul ei cum faceau odinioara cantaretii la lauta in jurul unei regine, putin probabil au remarcat replica poetica, in spiritul lui Eliade, a redescoperirii celeia ce i-a furat inima: " acum nu mai parea tot atat de frumoasa ca ieri" si totusi "farmecul Veronicai era ea, umerii ei, privirea si zambetul".
Scenariul e simplu. Un proscris francez aflat in exil in Swizerland ce incearca sa se distanteze de viata pe care a dus-o pana atunci. Subiect important pentru cei captivi in evenimente, total indiferent pentru lume in general. Cauza acestui spion ce isi are propriile convingeri devine interesanta abia cand apare momentul "intrebarilor lui Protos" (referire la personajul lui Dumas ce este amintit in Vivre Sa Vie ). Din acest punct, micul soldat nu mai este doar un pion nesemnificativ pe o uriasa tabla de joc. El devine centrul unui univers ce se cere descoperit, privit si inteles deopotriva.
Finalul, absolut surprinzator, bulverseaza oarecum toata aceasta analiza, lasand privitorul fara vreo certitudine anume. Totul E intrebarea ce va ramane in suspans.
Ca mod de abordare-ecranizare, viziunea din A Bout de Souffle (1960) se continua in acest film. Digresiunile repetate ajuta sa se introduca in dialog referiri la toate domeniile artei sau a unor mentiuni istorice. Avem asadar trimiteri catre literatura, muzica, fotografie, pictura, arhitectura, sculptura, exact asa cum obisnuia regizorul sa procedeze atunci cand realiza critica. Ce am remarcat e ca desi nu mai apar acele taieturi obsesive in interiorul cadrului, tehnica ce iti crea impresia de deplasare in timp, in aceasta pelicula, cum fiecare secunda e vitala, Godard inventeaza o noua maniera de a exprima simultaneitatea sau continuitatea. E vorba despre acele rotiri delirante ale camerei de la un decor la altul. Senzatia resimtita e ca toata actiunea se produce la milisecunde distanta un eveniment de altul, acum pe moment si intr-o goana nebuna.
Rudimentar pana la simbol, filmul prezinta crima, tortura sau spionajul intr-o maniera ce poate parea ridicola. Este doar maniera prin care Godard sfideaza cinemaul noir-american, cel atat de atent la detalii si la veridicitatea celor prezentate. Problematic prin tematica aleasa, filmul a avut deserviciul sa fie cenzurat timp de 3 ani si astfel sa isi piarda din reprezentativitate. Nota 7.08!

[alali]

Pierrot le Fou (1960)



In Breathless, Godard acorda o atentie mai mare eroului masculin in detrimentul celui feminin. Mai apasat decat atunci, acum Pierrot acapareaza aproape toata atentia in acest film, femeia asigurand prin prezenta sa doar un companion de drum si de viata. Mofturoasa si mereu nemultumita, Marianne reprezinta doar o distragere de la scris si de la cugetarile cele mai profunde. Dar chiar si asa, problematica cum e, ea este muza artistului si fara ea viata nu are rost. Conflictul celor doua tipologii, el visator si contemplativ, ea pragmatica si insetata de viata, asigura tensiunea acestei structuri narative mult diferite, asta daca e sa ne raportam la celelalte proiecte finalizate deja de regizorul francez.
Si ca tot aminteam de asemanarea dintre Pierrot, protagonistul din Pierrot le Fou (1965) si Piccard, personajul principal al lui A Bout de Souffle (1960), ambele roluri jucate de Jean-Paul Belmondo, sa amintim si asemanarea Mariannei, partenera lui Pierrot, cu personajul Nana din Vivre Sa Vie (1962), de asemenea, personaje interpretate de aceeasi actita, Anna Karina. Destinul tragic oferit protagonistei si comportamentul rebel ce afiseaza in permanenta o indiferenta sinucigasa dar asumata, pentru perechea acesteia, descriu exact combinatia acelor doua titluri anterioare si care se regaseste in acest nou realease. Pacat ca toata aceasta sumare de caracterizari nu se regaseste si intr-un cumul calitativ si valoric din celor doua fime. Atunci, Pierrot le Fou, ar fi fost cu adevarat ceva special.
Poezia, pentru ca filmul e intesat de figuri de stil specifice operelor meditativ-contemplative, este pretutindeni. In imagine, pe langa prezenta naturii, a marii si a plajei, toate cufundate in albastrul pal al cerului mediteranean, mai apar si acele alterari ale filmarii, momente cand tonul predominant devine ba rosu, ba verde, albastru, alb si in cele din urma galben, maniera de filmare deja exeprimentat de regizor in Le Mepris (1963). Diferenta e ca aici imi pot face o idee despre ce anume ar vrea sa insemna toata aceasta descrestere a tonalitatii din inceputul filmului, de la culori vivace, la cele neutre. Ele imi descriu foarte exact starea ce se contureaza, deciziile ce urmeaza sa fie luate. In final, tot acest proces se inverseaza iar acele cadre cu notatiile de mana ale lui Pierrot devin, atat ca scris cat si suport, (referire la culoarea cernelei si a hartiei), incandescente, trecand de la nunatele reci la cele calde.
Poezia mai apare si in interactiunea si modul de a fi al perechii; cel putin in prima parte a filmului. Totul pare o joaca, totul este inofensiv si natural, intr-un cuvant, romantic.
Mai e insa si poezia din conversatie sau cea sub forma de monolog.
Spun "insa" pentru ca daca un film are o latura poetica, il pot savura. Daca are doua, deja putem vorbi de o realizare de autor, film de arta si deci, ceva mai dificil. Dar daca are 3, a treia cat primele doua la un loc ca si intindere, deja pot sa spun ca e prea mult. Ideea gaunoasa de a sacrifica tot pentru a lasa loc strict metaforelor sau antitezelor, m-a descumpanit.
Concluzie: Pentru gustul meu, acest film contine o prea mare concentratie de Godard autentic. Lipsa actiunii si modul cum orice stare de tensiune este lichidata doar pentru a nu cumva sa concureze cu citatele literare sau cu expunerea de tablouri, plictiseste si dezamageste in egala masura. Una e sa realizezi un film care sa transmita poezie si alta e sa vorbesti despre ea la nesfarsit. Si cand te gandesti ca pelicula parea ca aluneca spre un road movie european, total neasteptat si foarte atipic. Sau macar spre un "dangerous couple" film, gen Bonnie and Clyde (1967), dar nu; Godard se rezuma doar la neintelegerile celor doi si la imposibilitatea, tinand cont de aceste conditii neprielnice, exprimarii in scris a lui Pierrot. Nota mea e 6,89!
Ps. Godard tine ca si in acest proiect sa introduca o metoda neconventionala de exprimare si foloseste in doua ocazii, muzicalul. Iscat ca o ploaie torentiala de vara, cantecul dureaza destul de mult si se termina ca si cand nimic n-ar fi fost.

[alali]

Atomic Blonde (2017)



Prea repede a venit acest film dupa Wonder Woman (2017) si astfel foarte multi pusti iubitori de supereroi sau adulti ce au ramas cu mintea la o varsta de invidiat, au fost pacaliti si s-au lasat furati de val mergand la acest film fara o minima documenare prealabila, in speranta ca vor vedea o alta confruntare in stilul bataliilor galactice ale salvatorilor de galaxii. Asa se explica si valul de indignati ce se declara plictisiti de actiunea "prea lenta", cum o numesc ei. Nimic mai gresit dpmdv.
Bazat pe nota relativ mica primita din partea publicului roman, m-am dus la fara vreo tinta precisa. Ajuns la fata locului, aveam de ales intre o mana de animatii si 3-4 povesti fantasy-uri; plus 2 comedii. (asta intrucat pe Dunkirk (2017) deja il bifasem)
Am ales asadar acest Atomic Blond si m-am pregatit de un film cu multe impuscaturi si batai, ceva in genul celor care mi-au asigurat acum multi-multi ani, initierea in aceasta lume a imaginilor proiectate pe ecranul de panza. Nu am regretat deloc alegerea si in pofida asteptarilor extrem de scazute, filmul m-a surprins placut si mi-a asigurat 2 ore extrem de antrenante ale unei dupa-amiaze de vineri.
Extrem de dinamic si cu o poveste peste media lor de actiune, co-productia filmata in 3 tari diferite dintre care una este eterna si fascinanta Ungarie, (probabil ca aici s-au tras cadrele care aduceau aminte de Berlinul de sub ocupatie), aceasta pelicula nu iti ingaduie clipe in care sa te desprinzi de anii `89, ani care asigura cadrul temporar pentru tot ceea ce vei vedea. Am apreciat foarte mult coloana sonora si modul in care ea ajuta la mentinerea starii de incordare. Folosita ca sa acopere secenele de lupta, brutale si sangeros de real procesate, anumite piese cheie au scopul de a inlantui momentele dinamice intre ele. Un caz graitor este acel intermetzzo din lift, in finalul filmului, unde din difuzoare rasuna Under Pressure. Prin acest intermezzo muzical se asigura trecerea de la o scena extrem de alerta la o alta dinamica, ce va avea voaleare in economia deznodamantului acestei intrigi atat de bine tesute. Prin acest procedeu, regizorul s-a asigurat ca privitorii nu vor iesi din transa in care i-a bagat infuzia de adrenalina de la scena precedenta. Febletea mea ramane insa 99 Luftballons, o melodie ce nu mi-a lipsit din nici o compilatie pe care mi-am realizat-o in ultimii ani.
Un singur regret am de la aceasta dupa-amiaza atomica. Faptul ca eroinei nu i se asigura sexapil-ul pe care l-ar fi meritat o astfel de prezenta incantatoare intr-un thriller cu spioni feminini. Sau mai corect spus, din cauza nenumaratelor scene in care o putem admira complet goala, Theron exercita atractie abea atunci cand incepe sa se imbrace. E un fel de revers al Sharon-ei Stone din Basic Instinct (1992) care genera sudori reci oricarui barbat, atunci cand isi lepada cate un articol de imbracaminte. Charlize in schimb este sexy abia atunci cand isi aranjeaza dispozitivul de inregistrare audio iar apoi isi incheie sacoul. David Leitch putea sa scoata infinit mai mult prin simpla prezenta in distributie a unei asemenea frumuseti.
Revenind la scenele de lupta, trebuie spus ca realizarea lor e nesperat de buna. In afara gemetelor si a icnetelor ce aduceau aminte de un meci de tenis, dar care sunt autentice si dureroase asa cum ar trebui sa fie ele intr-o confuntare, totul este foarte bine potrivit si conceput. Sange care pare sange, vanatai si hematoame asa cum sunt si in realitate si lovituri aplicate direct in puncte sensibile. Toate aceste elemente te ajuta sa vezi scena din casa scarii si sa nu te plictisesti desi secventa are mai mult de 7 minute.
Concluzie: O poveste ok ce dezvolta o actiune galopanta fara timpi morti si fara momente de respiro oferite publicului. Coloana sonora este una dintre cele mai bune din acest an si folosita cu ingeniozitate, reuseste sa umple golurile dintre scenele de actiune, creandu-se astfel o punte de legatura si o continuitate a starii de surescitare. Bun pentru genul sau, interesant pentru ca introduce si un moment foarte important din istoria unei tari sau chiar a unui continent, pelicula exagereaza doar prin introducerea proiectiei Stalkler in corpul povestii sale, o pretentioasa trimitere ce nu se muleaza pe o astfel de idee cum e cea a povestii blondei luptatoare. Nota 7,21.

[alali]

Valerian and the City of a Thousand Planets (2017)



Sesiunea de la cinema din acest weekend mi-a provocat o dezamagire profunda intrucat am urmarit noul film al lui Luc Besson si am realizat ca defapt am revazut Le Cinquieme Element (1997) aka The Fifth Element, doar ca remasterizat in muuult mai multe culori, asa cum cere publicul juvenil din zilele noastre. Hai cu argumentele.
Primul lucur ce m-a frapat e varsta actorilor. Inconjurata de vapori irizati e pustoaica Cara Delevingne in rolul Laureline, o actrita putin trecuta de 20 de ani; cu ochii albastrii sidef, desi mai trecut ca varsta, Dane DeHaan, 30 de ani, insa cu o infatisare de adolescent din Beverly Hills 90210, ce nu ii tradeaza catusi de putin adevarata etate. Pustiul e maior in filmul asta, asta ca sa fim respectuosi cu gradele si cu cei in functii de conducere. E un trend acum sa transformi protagonistii in niste intruchipari infantile ale eroilor seriosi de odinioara, in care sa se poata transpune orice copil-adult, intarziat la minte si la trup. Despre pusti, copile sau copii, numai de bine. Ei da, trebuie sa viseze astfel de lumi, insa in sala, din cele 200 de locuri ocupate, nu cred ca erau 30-40 astfel de entuziasmati. Asa s-a intamplat tot in acest an si cu adolescentul SpiderMan. Sa speram ca lucrurile se vor opri aici si ca nu va mai continua scaderea asta drastica de varsta si pentru alti super-eroi. Ce diferenta intre Bruce Willis si Dane DeHaan, ca de la cer la pamant! Am observat in schimb ca anti-eroii raman adulti, oameni in toata firea. O fi asta vreo caracteristica negativa in acceptiunea spectatorului modern ... ? Plus ca toti acesti pustani ce personifica salvatori de lumi, au si comportamentul sau mintea unor tanci. Pentru ei totul este o gluma si orice incercare serioasa, nu este nicidecum responsabilizatoare si importanta. Trendul vremii, n-ai ce-i face. Slab pregatit, inconstient si temerar in prostie.
Si ca tot vorbeam de cer ca inaltime sa pomenim si de prima mare asemanare dintre cele doua filme. Orasul proiectat in viitorul lui Korben Dallsa si orasul virtual de pe o planeta indepartata sunt unul si acelasi. In cei 20 de ani cati au trecut de la prima vizita prin el, unde ghid ne-a fost soferul de taxi Bruce Willis, doar fatadele au fost rezugravite in culori stridente ce tipa la tine literalmente. Restul e la fel: aceeasi metropola pe verticala, inalta sau adanca, depinde de cum e orientata camera de filmat intr-un anumit moment, plin de poduri si punti de legatura, construit acum cu dublul pretului din 1997, (de la 90 la 180 milioane de dolari). Apare si acel salt in gol al maiorului Valerian, atat de identic cu saltul Millei Jovovich, Leeloo in Al 5-lea Element; va mai amintiti de el?
Urmatoarea mare asemanare dar si una dintre cele mai bune scene din actualul film este cea a numarului de cabaret: o repunere in scena a unui moment coregrafic din '97 avand-o in prim plan pe Diva Plavalaguna. Rihanna acum, chiar daca nu canta, ofera un numar de dans excelent din punct de vedere al aranjamentului, al creatiei si nu in ultimul rand, al executiei. Apropo de lipsa cantatului; O mare eroare comisa de experimentatul regizor. Sa ai asa o voce intr-o asemenea zeita si sa o pui doar sa danseze lasciv la bara, e dovada de amatorism, cred eu. Raman insa cu marea mea descoperire despre cantareata din al carui repertoriu cunosteam foarte putine melodii: Only Girl si Love The Way You Lie unde face pereche cu Eminem; acum stiu ca e si dansatoare, una buna rau, ce are toate calitatile necesare, ba inca si ceva in plus din cate am putut sa admir.
Si daca am dat cateva elemente ce par extrase din filmul de acum 20 de ani al aceluiasi Luc Besson, sa vorbim si despre noile creatii, fiinte venite de prin intregul univers, care mai de care mai luminate si sclipitoare, sau sclipicioase, alegeti voi cum le priviti. Extraterestrii din acest ultim proiect al experimentatului regizor in ale sf-ului, sunt minunati. Nu ca cei vechi erau mai putini spectaculosi, insa acum avem o cantitate uriasa de astfel de fiinte. Problema, pentru ca da, exista o problema, e ca majoritatea acestor exponate este doar prezentata ca o marfa. Enumerate oarecum ostentativ, cutarescu care e sectorul financiar al statiei spatiale, icsulescu care produce nu stiu ce minereu, fascinantele scorneli ale unei echipe geniale, nu au un rol practic in toata constructia. Ele doar au fost imaginate si trebuiau expuse.
La capitolul clisee, o sa pomenesc de metoda deja plictisitoare prin care vrea a introduce spectatorul in lume ecranului. Ati intuit bine ca se apeleaza la un cantec vechi, respectiv David Bowie cu Space Oddity. Daca proiecte recente ale celor de la Marvel au marjat pe acelasi trend, folosind hituri din anii '70 ori '80 si le-a iesit, cel putin in parte, Valerian liciteaza si mai mul cu o piesa ce apartine anilor '60. In acest ritm, exact ca si cazul varstei protagonistilor, probabil ca vom ajunge sa ascultam la cinema piesele lui Bing Crosby sau Ellei Fitzgerald.
Concluzie: Un nou proiect al lui Besson preparat dupa o veche reteta ce si-a demonstrat deja potentialul acum exact doua decenii. Foarte luminos si diversificat ca oferta vizuala, filmului ii lipseste motivatia de a fi, de a exista. Este pur entertainment si nimic mai mult. Merita vizionat pentru a-ti oferi un respiro multicolor ce sa iti permita sa te odihnesti putin intelectual, ca mai apoi sa poti sa te re-apuci de a viziona noi filme bune, importante si cu greutate. Nota 6,48.

[alali]

Detroit 2017



Tulburatoare aceasta descriere detaliata a unei istorii recente, o problema ce pare ca inca persista, din pacate, in care un oras de talia Detroit-ului cade victima unor interese meschine sau unor comportamente reprobabile. Chiar in 2013, Detroit a trecut printr-un faliment de rasunet, lucru ce a provocat numeroase miscari atat de strada, sociale, cat si migratorii. Populatia acestei metropole, a 5-a din Statele Unite, intr-o continua scadere inca din anii 50-60, atunci cand atinsese maximul de crestere, ajungand la aproximativ 1.700.000 locuitori, este dupa ultimele estimari, in 2016, la circa 650.000, cu o curba descendenta, vizibil mai abrupta dupa evenimentul din 2013.
Respectand o regula ciudata dupa care in ultimul timp protagonistul isi pierde din pondere in detrimentul antagonistului sau a secunzilor ce-l inconjoara, s-a ajuns la paradoxul intalnit in aceasta productie, unde negativul este de departe cel care conduce intregul proiect. Rolul principal in intelesul clasic al termenului, cred ca nici nu exista aici. Este el John Boyega sau Algee Smith? Greu de spus. Practic, oricare actor ce apare pe toata durata proiectiei isi are perioada sa in care poate fi considerat protagonist. Aceasta contrabalansare a echilibrului dintre pozitiv si negativ, cu evident castig de cauza in favoarea variabilei neplacute, are ca efect o lipsa a descarcarii tensiunii acumulate in timpul vizionarii, lucru ce duce la frustrari in randul publicului. Povestea este extrem de plauzibila si realul nu pare deloc cosmetizat. Problema apare chiar la aceasta imposibilitate a delimitarii filmului de evenimentele ce ne inconjoara si ni se servesc zilnic la stiri de exemplu. Aici viata nu numai ca bate filmul, dar ea e filmul insusi. Si nimeni nu vrea sa faca un drum la unde sa i se nareze o poveste despre ce a facut sau a vazut azi pe strada sau la tv.



Filmat preponderent in gros plan, in special in cea mai importanta jumatate a sa, cea a interogatoriului, in care toata compozitia imaginii se rezuma la chipurile descompuse ale interpretilor, filmul devine si mai apasator. Este ca si cum ai privi in ochi aceste victime ale unor abuzuri nejustificate dar tu nu deti nici o putere prin care sa le ajuti si sa opresti acele acte de violenta. O neputinta dureroasa ce lasa sechele si traume provenite din acel schimb de priviri, atat de direct si care parca nu mai e nemijlocit nici de camera de filmat nici de ecranul de panza. Te uiti pur si simplu in ochii victimelor si simti ceea ce e in sufletul lor.
Finalul dezamageste nu neaparat prin calitatea lui, ci prin disconfortul pe care ti-l creaza. Nimic nu se intrezareste a fi datator de speranta, absolut totul conducad la ideea ca problema e de nerezolvat. Un fel de "asta e si cu asta defilam", atat de des folosit ca solutie in vremea noastra. Nimeni nu ii cerea regizoarei Kathryn Bigelow sa propuna solutii sau sa retuseze un caz adevarat facandu-l astfel mai placut si mai pe gustul unui public generalist si comercial. Singura pretentie era sa te axezi si pe latura celor ce au reusit sa-si regaseasca linistea si sa isi continue viata. Ei sunt mentionati la sfarsit ca si cum nu ar fi fost deloc interesanti pentru speta cazului ce se dezbate. Productia nu promoveaza viata si schimbarea ci se resemneaza si incheie nejustificat in cea mai pesimista nota cu putinta.
Scenariul si acuratetea faptelor sunt discutabile. Relatari si marturii puse cap la cap si din care s-au selectat doar acele parti ce sa corespunda ideii de realizarea a acestei pelicule. Povestea este cu siguranta relatata doar din punctul de vedere al unei singure tabere. Asta ma face putin mai precaut, desi nu ma indoiesc ca lucrurile s-au petrecut intocmai cum se relateaza in imagini. Retinerea apare strict la partea emotionala ce incearca sa ne fie impusa ca necesara pentru intelegerea intregii istorisiri.
Concluzie: Modelul perfect de film care iti prezinta repercursiunile unui cumul de evenimente, fiecare avandu-si motivatia si scopul lui. Interesele meschine cum sunt acelea de a profita material de pe urma unui haos, teribilismul si inconstienta ce se platesc cu viata sau incalcita birocratie care inca permite ca un element nociv sa ramana activ pana la solutionarea si ultimei cai de recurs, reprezinta cateva din piesele unui puzzle complex si greu de analizat. Singura justificare a crearii unui astfel de film este redesteptarea unei constiinte comune ce pare ca in ultimul timp s-a cam saturat sa mai vegheze treaza la pastrarea, asigurarea si garantarea din partea statului si a organelor sale, a drepturilor cetatenesti si democratice. Nota 7,11!

[victor_homescu]

The Rundown/Bun venit în junglă (2003)

O comedie de actiune din vremurile noastre care se desfãsoarã pe fundalul sălbatic si neîmblânzit al Amazonului.Initial, directorul filmului Peter Berg a dorit sa faca filmul in jungla Amazoniana din Brazilia. Insa, dupa ce a fost amenintat cu arma de localnici si jefuit de toate bunurile de valoare,echipa de producţie s-a mutat in Hawaii,locaţia de filmare fiind Kaua"i,SUA.,Scenariul a fost astfel adaptat încât să se suprapună calităților sportiv/naturale ale actorului de acţiune Dwayne Johnson (The Rock).O producţie Columbia Pictures Corporaţion,care nu a dat însã lovitura pe marile ecrane,fiind un film de valoare medie,care,pentru acting şi peisaje,evident poate fi urmărit,din motive de recreere.Participarea lui Christopher Walken şi a actriței Rosario Dawson,fac parte din acel "ceva",care fac spectatorul să nu părăsească sala de cinema sau micul ecran,până la final.
O notă de 5,5,cred că este una corectă.

[alali]

Wu Qingyuan (2006)
aka
The Go Master (2006)



Go este cel mai antic joc pe tabla ce s-a practicat neintrerupt pana in zilele noastre. The Go Master, filmul despre acest joc, avandu-l in centru povestii pe Wu Qingyuan - cunoscut ca Go Seigen in Japonia, (Chen Chang), cel ce a fost o singura data invins la acest joc in toata cariera sa profesionista, de catre Fujisawa Hosai in mai bine de 22 de ani de activitate, infrangere la limita, scor 4-6, suferita in urma unei conjuncturi speciale, Hosai pornind partidele cu un avantaj conferit de statutul sau de jucator profesionist cu vechime si maxim de dani. Dupa doar 8 ani, Wu avea ocazia sa isi ia revansa, pierzand doar o singura partida din cele 10 si canstigand 7. Un an mai tarziu, aceiasi oponenti consemnau tot o ingura infrangere suferita de Wu in contrabalanta cu 5 partide castigate de acesta.
In pelicula nimic despre jocul de Go. (exceptie acea precizare "3-3 stea in centru" ca fiind o strategie de deschidere). Pur si simplu filmul se rezuma la a prezenta sosirea jucatorilor, pozitionarea acestora la masa de joc si pregatirea ce se efectueaza cu o rigurozitate ritualica inainte de a fi efectuata prima mutare. Pana si momentul de la finalul unei partidei ce consta in strangerea pieselor si asezarea celor 2 recipiente pe suprafata tablei de joc e relatat cu aceeasi seriozitate si piosenie. Din pacate despre continutul jocului, despre jocul propriu-zis, nimic.
Biopicul nu e nici el bine dezvoltat, fiind la la fel de timid in ceea ce priveste detaliile. Personajul a carui viata ar fi trebuit filmul sa o propuna publicului nu are detalii care sa il umanizeze. Nu se prezinta deloc emotia unui spirit neinteles, framantarile unei minti geniale sau trairile eroului din timpul partidelor ori cele din viata privata. Apar ce e drept cateva izbucniri nervoase cum e cea de la moartea maestrului sau, dar sunt atat de desprinse de context si atat de nelineare cu actiunea incat par spoturi introduse in film dintr-o alta ecranizare paraela si nu sentimente ale personajului central din filmul pe care tocmai il urmarim.
Ca tot am adus in discutie secventialitatea povestirii si modul in care este ea (ne)alcatuita, intregul material pare o cronica a unor momente din viata unei personalitati. Episoade biografice consemnate cu acuratetea si rigurozitatea caracteristica jurnalismului de tip documentar, ce nu au coeziune si puncte de legatura in interiorul constructiei finale. Posibil ca asta sa fi fost si motivul pentru care am reluat de 3 ori vizionarea, chiar daca am ajuns de fiecare data pana la final cu parcurgerea intregului material. Pur si simplu imi dadeam seama ca fiind atat de usor de distras de la ceva ce nu imi propunea nimic cu care sa ma identific, sa il inteleg sau de care sa ma atasez, atentia imi era atat de usor distrasa si constatam ca nu am acordat destula importanta unor anumite momente ce tocmai s-au derulat. Iar cand te gandesti ca se vorbeste despre acest film cum ca ar fi cel mai coerent si vizionabil film al regizorului Zhuangzhuang Tian.
Zona de provenienta, cultura din care ia nastere aceasta realizare, traditia ce sta in spatele acestei discipline, constituie cu siguranta alte bariere ce coroborate cu forma fragmentata in care regizorul chinez si-a gandit proiectul, au dus la aceasta senzatie stranie de instrainare a mea fata de actiune si oamenii ce iau parte la ea.
Un moment anume de o importanta istorica deosebita si de o frumusete bizara, stranie ca lumina rece a distrugerii pe care o anunta, il reprezinta explozia bombei de la Hirosima, fix in timpul desfasurarii unei confruntari din cadrul Tuneului Celor 10 Partide, Jubango in dialectul nipon. E exemplul cel mai elocvent pentru ceea ce spuneam mai sus, legat de cultura si traditie. O secunda efemera, un moment poetic ce se continua prin reluarea partidei imediat ce jucatorii s-au dovedit capabili sa continue.
Concluzie: O noua incursiune in "stricteturile" unei societati solide, bine ierarhizata si bine consolidata. Maestrul de Go e filmul unei lumi greu de inteles, mai complexe chiar decat cea a jocului de sah si care cere sacrificii imense. "un jucator profesionist trebuie sa vrea sa si moara, daca trebuie, pe tabla de Go" . O filosofie pe cat de simpla pe atat de penetranta. Un film ce incearca sa surprinda lupta intrinseca ce se da in sufletul lui Qingyuan intre iubirea de patrie si dragostea pentru jocul de Go, dar care esueaza fix atunci cand ar fi trebuit sa isi insufleteasca personajul, sa-l faca viu, vunerabil. In asteptarea unei noi adaptari a acestei biografii pe masura celui care a fost cel mai mare jucator de Go din toate timpurile, depasidu-l pe insusi Shusaku - "saint of Go", doar nota 7,11 pentru acest film confuz.

Go-ul e foarte dificil de redat in arta. E cel mai simplu ca reguli dintre sporturile mintii si in acelasi timp cel mai subtil. Nu exista niciun film care sa se apropie de esenta sa, cea mai buna aproximare e nuvela The Master of Go de Yasunari Kawabata. Go-ul poate fi abordat intr-un infinit de moduri, dar pana la urma se intoarce la tine asa cum il adopti. Poti sa-l fortezi sa fie ca tine, dar ai de castigat mult mai mult daca te lasi transformat de el in ceea ce ar trebui sa fii.

[alali]

Eram convins ca o sa am o reactie din partea ta, Twins. A fost o postare cu dedicatie ca sa ma exprim asa.

Ideea de a critica filmul, nu are nimic cu jocul, dupa cum sunt sigur ca ai vazut. Chiar am mentionat, cred, ca e un joc mai complicat si decat sahul prin multitudinea de posibilitati pe care ti le asterne inaintea oricarei noi mutari ce trebuie efectuata. Nici nu e de mirare ca un soft rulat pe unul dintre cele mai puternice calculatoare si care sa poate concura cu un maestru in jocul de Go, a fost dezvoltat multi ani mai tarziu fata de cel similar ce invingea campionul mondial la Sah.
Chestia cu stilul de viata care incorporeaza si aceasta activitate, este un lucru specific acestei natii ce trateaza cu aceeasi seriozitate orice ocupatie, hobby, profesie.

Apropo, o sa postez in curand si o recenzie legata de recomandarea ta vis-a-vis de R-point. Doar atat dezvalui: dezamagit rau.

[alali]

Christmas Cottage (2008)
aka
Thomas Kinkade's Christmas Cottage




Ce altceva poate fi mai simplu decat a-l privi pe Thomas Kinkade insusi, vorbind despre celebrul tablou ce imprumuta numele acestui film, Christmas Cottage (2008), despre elementele biografice ale filmului, amintit fiind in primul rand mentorul sau Glenn Wessels sau despre locurile natale de care se simte atat de atasat. Kinkade, probabil cel mai comercial-cunoscut pictor, (un tablou sub patent poate ajunge in casa oricui doreste sa-l detina pentru sume ce variaza intre 100 si 4000 de dolari, lucrarile sale ajungand sa fie reproduse in cantitati industriale, drepturile pentru aceasta adevarata industrie fiind vandute chiar de catre autor), s-a implicat activ si in realizarea proiectului cinematografic pe care si-l prezinta cu atata mandrie sub titulatura de Thomas Kinkade's Christmas Cottage (2008). Etichetarea "Thomas Kinkade" vine probabil mecanic, din obisnuinta cu care compania infiintata si condusa chiar de artist patenteaza orice replica ce apare la o lucrare originala. Auto-intitulat "pictorul luminii", o eticheta ce ii fusese atribuita cu mult timp inainte si mult mai pe merit lui William Turner, dar pe care afaceristul desenator si-a insusit-o, ba a mai si patentat-o pe deasupra ca fiindu-i proprie, Kinkade si-a extins negotul oferind inclusiv produse de larg consum cu unica conditie ca pe ele sa se poata imprima imaginile ale carui creator e. Astfel, prin glasul oficialilor companiei pe care o conduce, s-a decretat ca una din douazeci de camine americane contin cel putin un produs cu semnatura sa.
Am facut aceasta introducere pentru a putea intelege de unde vine sentimentul asta de comercial, de vandabil al filmului despre care fac vorbire. Produs de la inceput pana la sfarsit sub o nota melodramatica patetica, filmul incepe cu ochi inlacrimati, la propriu. Dezastrul e ca procesul depresiv evolueaza permanent si se ajunge in final la plans in hohote; bocit in toata regula. Un amanunt pe care l-am aflat documentandu-ma despre film si care mi se pare pe cat de reprezentativ pentru ceea ce se intampla pe ecran, pe atat de amuzant, e reactia lui Jared Padalecki, Thomas in film, la acel discrus emotiv din final. Tanarul, efectiv nu se mai putea opri din plans, moment in care veteranul O'Toole l-a altoit nitel, verbal bineinteles, spunandu-i: "Stop that! These are Thomas's tears, not Jared's." In apararea lui Jared o sa spun ca e de inteles aceasta rabufnire, vazand cum intregul film e un plans inabusit continuu.
Sigur ca adepti pentru un asemenea mesaj pe care personal il gasesc patetic, se vor gasi destui. Eu tin insa sa apreciez strict prestatia lui Peter O'Toole. La cei 76 de ani cati avea in momentul realizarii acestui film, venerabilul actor e impecabil. Momentele de ratacire sau cele in care rememoreaza imagini din trecut te fac sa nu respiri pana cand actorul nu isi termina monoloagele. Sa interpretezi ca pe scena unui teatru, cu atata realism, e absolut fantastic.
Erori apar in mai toate compartimentele. Montajul lasa de dorit; iau exemplul suprapunerii felinarului rosu peste chipul lui Gale la transferul intre cadre, tehnica ce-l transforma in felul acesta, pentru o fractiune de secunda, pe simpaticul bunic intr-un demon rosiatic inspaimantator. Detaliile de imagine sufera si ele profund; in timpul ninsorii, un prim plan cu Maryanne, tradeaza pe parul negru al acesteia artificialul fulgilor de nea ce arata in realitate ca niste confeti nereusite - ceea ce ar fi trebuit sa fie bucatica de hartie rotunda, se dovedesc in respectivele prim-planuri ditamai bucatile de coala, taiate pe deasupra si patratoase). Vin apoi timpii atat de prost alesi in care anumite scene ce prezinta interes si pe care am fi fost interesati sa le vedem dezvoltate sunt taie inexplicabil. Ce mai? Intregul film sufera de lipsa de profesionalism. Vina, nici nu mai stiu a cui e. Poate a gresit regizorul, poate a fost o impunere din partea producatorului-patron al acestui film, care apropo, a tinut mortis sa isi bage capul in poza, la sfarsitul filmului, unde apare alaturi de regizorul Michael Campus, lucrand fix la noul lui tablou ce reprezinta coliba natala. E si asta o strategie de marketing.
Concluzie: Un film de plans, in care se boceste mult si la care multi vor varsa lacrimi, atat de bucurie cat si de tristete. Aidoma tuturor lucrarilor pictorului a carui viata o surprinde in scenariul sau, filmul pare a fi cliseul suprem in materie de povesti cu si despre Craciun. Recomand doar celor care vor sa le dea o pilda educativa micutilor lor, acestia dovedindu-se singurii telespectatori ce vor putea scoate vreun folos din intregul material. Nota 6,06! Pentru pretentiosi, sunt multe alte filme de sezon care sa merite vizionate.
Ps. Alaturi de prezenta lui O'Toole, sa mai retinem si cadrul excelent in care cetateni se perinda prin fata giganticei picturi. E o imagine de tip vedere ce merita privita in aceasta perioada si care incorporeaza mai mult mesaj decat intreaga melodrama.