Filme (ne)bune (ne)recomandate spre vizionare

[rvn]

sugestia mea este sa deschizi un topic al filmelor remarcabile, dar pe care, tu nu le recomanzi spre vizionare. in topicul acela ,sa pui portocala pe primul loc, te rog.

[alali]

Chelsea Girls (1966)



Intrucat am terminat de urmarit "cel mai lung film din viata mea de cinefil", o sa incadrez acest lucru la capitolul realizari. In fond, sa vizionezi un material tografic al artistului Warhol, (si nu sunt deloc sarcastic atunci cand spun ca Worhol este un artist, doar ca ma gandesc la un cu totul alt domeniu de aplicatie), este o mare reusita prin insusi faptul in sine. De ce e "cel mai lung film..."? Din acelasi motiv pentru care privitul la acest montaj este o performanta; cele 3 ore si 15 minute vor traumatiza, cu siguranta, orice privitor. O alta productie, oricat de proasta ar fi ea, oricat de gresita si de neprofesionist realizata ar fi, doar te va dezamagi. Pe cand aceasta opera a lui Warhol depaseste granitele rabdarii umane, ale rezistentei mentale sau ale tariei psihice. Dupa fiecare calup de 4-5 minute o sa simti nevoia sa evadezi si sa te refugiezi in propria minte, unde dupa ce ai verificat daca nu au aparut leziuni permanente, o sa incerci sa te odihnesti putin, propunandu-ti tot felul de exercitii simple, plictisitoare in alte ocazii, cum ar fi: planificari de cumparaturi, agenda pe ziua in curs sau indiferent ce altceva, doar sa nu iti reaminteasca de "filmul" pe care tocmai il vezi.
Sa nu imi spuna cineva ca a reusit sa urmareasca aceasta pelicula cu atentie si interes, de la un cap la altul al ei, ca nu il cred. Iar daca continua sa afirme asa ceva si nu poate sa imi prezinte si un certificat psihiatric cum ca totul ar fi in ordine, voi stii cu siguranta ca aceasta adeverinta probatorie nu a fost eliberata din motive justificate, ceva suspicios gasindu-i-se cu siguranta.
Despre stil de filmare, maniera de exprimare, montaj sau editare, sunt prea putine ce ar putea sa fie spuse. De bine; ca de rau s-ar putea umple pagini intregi. Cameramanul, masinistul sau cine o fi manevrat camera de filmat, obtine o degringolada in imagine, ca nici unui neprofesionist nu i-ar reusi asa performanta, nici macar atunci cand isi calibreaza focusul sau zoom-ul, inainte de a incepe fimarea propriu-zisa. Ca exemplu sa luam secventa de inceput in care o duduie vorbeste la telefon si se protapeste in capul patului, alaturi de ea mai fiind o alta persoana. Camera, surprinsa de miscarea asta atat de brusca, se scurge usor spre dreapta si intr-un final ajunge sa le cuprinda in acelasi plan pe cele doua. Dar capetele nu le intra in cadru. Atunci, prin acelasi procedeu lent, cadrul se inalta pana cand, ce sa vezi, ambele femei isi fac loc in imagine, aparand intr-o maniera normala. Bijuteria operatorului obiectivului de filmat acum urmeaza: o focalizare rapida ce rezulta intr-un gros-plan .... ghici unde?; fix intre cele doua personaje, pe perete alb. Arta, fara indoiala. Simultan cu scena descrisa, in fereastra paralela sunt doi tipi ce par a fi in patul conjugal, iar peste ei intra 2 puicute ce par ca i-au pus gand rau individului doar in chiloti. Posibil sa fi fost bisexual tipul, cert e ca el ajunge legat fedeles cu mainile la spate si e intors cu fata in sus, ca o clatita. Camera face iarasi o ghidusie cu o focalizare, ... ia sa vedem, de data asta ghiciti unde? Fix pe chilot, in dreptul organului genital. Surpriza e ca dupa tot acest exercitiu de dominare si posedare, mumbrul e la fel de inert ca si o carpa. Nu o fi fost interesat personajul si de partea femeiasca, alta explicatie si alta semnificatie a acestor focalizari nu vad.
Inca o scena o sa mai descriu si gata. E o secventa pe care am gasit-o tulburatoare, reprezentata de acea introducere in tot acest montaj, a imaginilor cu minorul. O scumpete de copil vine intr-o bucatarie si petrece putin timp cu o femeie si cu un barbat. Cine sunt?; Sunt parintii copilului?, nu ni se spune. Nu avem sunet din acea jumatate de fereastra. Apoi vedem ca puiul de om este mangaiat pe barbie, moment in care, din joaca, (SPER), i se introduce un deget in gura. In toata aceasta atmosfera psihedelica si in tot acest ambient mizer, aceste imagini care includ minorul, suprapuse pe dialogul tipic centurii tografice, in contextul general, specific "castelului burghez al lui Warhol", sunt socante si inspaimantatoare.
Tot la categoria imagine, faptul ca jumatate de film e alb-negru si jumatate color nu pare sa aiba vreo semnificatie. In fond, sa cauti semnificatii si intelesuri ascunse in non-le lui Warhol, trebuie sa fii putin deranjat.
Personajele sau "castul" cum e numit in film, nu pare apt 100% pentru a roda imagini cu si despre ei. Probabil ca fumul etnobotanicelor ce s-a acumulat in acele spatii inchise le-a afectat sistemul cognitiv. Un lucru e clar, ala nu e fum de tigara, indiferent de ce ni se va spune ulterior in vreun interviu.
Concluzie: Hotelul Chelsea din New York este gazda unuia dintre cele mai ciudate experimente realizate vreodata sub forma unui lungmetraj. Un sofism al gandirii cineastice, montajul realizat de Warhol poate fi prezentat sub orice forma, mai putin cea de film (movie). Nota 4,00 pentru o idee ce nu a beneficial si de mijloacele minime necesare pentru a putea fi transpusa in imagine.

[alali]

mica de horror................................................... ..............................................


The Taking (2014)
aka
The Taking of Deborah Logan (2014)

]

Filmul este gandit ca o capcana pentru un privitor binevoitor si naiv prin increderea pe care o va acorda acestei productii. Incepe ca un documentar, in timp ce in credits-ul de deschidere chiar ni se atrage atentia cum ca in film sunt incluse scene editate, surprinse de camerele de supraveghere sau preluate din cercetarea realizata in scop medical. E ca si cum ai spune ca, din cateva inregistrari distincte realizate pe parcursul a mai multor ani, presendintele tarii x, minte si recunoaste ca este vinovat de absolut orice s-a intamplat in ultima zi. Acel "EDITATE" poate insemna orice. Un cuvant de alint scos din context, mixat suficient si modificat incat sa corespunda scopului, poate sa para cea mai demonica incantatie rostita vreodata. Invit deci, sa incepem cu precautie aceasta vizionare pentru ca insusi coordonatorul proiectului, Adam Robitel, ne semnaleaza ca ceva nu este in ordine in acest proiect, facand prin aceasta declaratie de inceput sa fileze becul rosu de alarma in mintea oricarui privitor cu pretentii cat de cat.
Vorbind strict despre film ca si produs tografic, o sa amintesc inca de la inceput, jocul actoricesc. Cele doua actrite, mama si fica, (Jill Larson ca Deborah si Anne Ramsay ca Sarah), interpreteaza excelent. Cu un plus evident pentru Jill, ea avand si expunerea cea mai mare din tot cast-ul, actrita in varsta de 67 de ani este intruparea nebunieie, a acelei parti intunecate a bolii ce iti face pielea de gaina si apoi a demonului insusi in final. Actrita avea inca din 2010 o carte de vizita ce o recomanda pentru astfel de roluri grii sau chiar intunecate, odata cu aparitia ei in Shutter Island (2010). O prezenta meteorica in acel film dar care cu siguranta a fost, este si va fi tinuta minte de oricine l-a privit pentru ca rolul lui Jill , chiar daca este unul doar de figurant, iti ingheata sangele in vene. Infricosatoare atunci, ingrozitoare acum. (fiind un horror, "ingrozitoare" e de bine )
Din pacate doar prestatiile celor doua nu pot sa genereze si un film de calitate. Daca nu ai si un scenariu in spate, degeaba incerci tu imposibilul, pentru ca mai mult decat sa scoti filmul din mediocritate este cu neputinta. Exact cazul de fata. Cu o poveste ciudata, ce in alta conjunctura ar fi putut sa scoata mai mult decat o face acum, maniera in care se decide a se filma intregul material e deja perimata. Poate daca aparea inainte cu 15 ani, odata cu The Blair Witch Project (1999), sa mai fi impresionat pe cineva. Sau hai fie, macar inainte de Cloverfield (2008). Acum insa, e tardiva toata acesta tehnica de inregistrare a evenimentelor asa-zis reale. Sa incerci sa tragi cu ochiul, poate-poate prinzi o imagine mai acatarea a ceea ce se intampla nu mai e cool demult. Cel putin nu in realizarea lor horror.
N-oi fi eu un un doritor de efecte speciale sau de continut explicit, dar in aceasta pelicula, imagini care au legatura cu supranaturalul sau maleficul, deci cu sentimentul de groaza, apar doar intr-o singura secventa, cea din final. Insa si acolo sunt doze mici, mici de tot ca nu cumva sa ne obisnuim cu ele ori sa simtim vreo placere. Pana atunci, nimic in afara de isterie si de comportament suspect. Iar pentru un film care vrea sa isi faca loc intr-un gen ce sufera tot mai mult de lipsa de inspiratie si de criza de idei, e prea putin. Daca tot nu mai ai variante de a speria si a infricosa, macar arata niste chestii interesante.
Concluzie: Un film ce nu merita investit timp in el. Nu contribuie cu nimic nici la dezvoltarea genului in care se incadreaza si nici nu isi convinge privitorii prin nimic. Nu tu scenariu interesant, nu tu reprezentari interesante ale nevazutului, nimic. Daca nu ar fi fost Jill Larson in distributie, probabil ca rebut ar fi fost un posibil titlu al acestui review. Plus ca tot acest shaky camera ajunge sa ma enerveze mult. Nota 6,08 pentru o copie a copiei unei copii.

[alali]

Los sin nombre (1999) aka The Nameless (1999)



Primul lucru ce am simtit ca trebuie sa-l spun cand am decis sa fac review-ul acestui film e ca acest proiect ar trebui judecat strict raportat la anul in care si-a avut lansarea; lucru ce mie mi-e imposibil. Sa anulez toate experientele acumulate din vizionarea altor filme post 2000 castfel sa inteleg impactul unei astfel de constructii ciudate cum e cea a lui Los Sin Nombre, mi-e cu neputinta. Pot doar presupune ca in anii '99, o astfel de pelicula ce are caracteristicile si stilul cinemaului iberic, (singurul lucru ce e bun cu adevarat), putea fi privita cu mai multa indulgenta. Astazi insa, dupa ce am fost rasfatat cu alte titluri spaniole extrem de bune, apartinand aceluiasi gen, The Others (2001) de A. Amenabar sau El Espinazo del Diablo (2001) in regia lui G. del Torro, lucrare ce a beneficiat si de experienta unui colos cum e Almodovar, filmul lui Balaguero, cel in discutie aici, pare o greseala cinematografica, nefacand fata celui mai nemilos test ce se aplica oricarei opere artistice, cel al trecerii timpului.
Dar chiar si presupanand prin absurd ca as putea sa ma detasez de tot si sa ma opresc strict la ce s-a realizat pana in 1999, Los sin nombre tot mi s-ar parea o realizarea dezlanata, fara un gen anume caruia sa ii apartina si cu o poveste ambigua. Un fel de thriller-horror care nu e horror deoarece are un deznodamant specific thriller-ului, dar nu e nici thriller din cauza multitudinilor de simboluri si influente horror ce raman inexplicabile si dovedesc ca nu isi au locul in alcatuirea povestii.
Modul cum isi rateaza finalul si odata cu acesta statutul de film ... (alegeti dvs genul care va place mai mult pt ca mie mi-e imposibil), imi aminteste de un alt proiect european, Ils (2006), un film cu o atmosfera excelenta dar care sfarseste prin a-ti insulta inteligenta cu al sau final ratat.
Stiu ca sunt destui cei ce gasesc multiple provocari intr-un film ce isi termina povestea in coada de urs pacalit de vulpe, (insemnand ca intreaga istorisire pur si simplu nu are final). E si o zicala romaneasca ce incepe cam asa: "Un prost arunca o piatra in apa...". Eu prefer insa sa nu fiu etichetat ca unul dintre acei destepti ce stau pe mal si cugeta la maniera in care se poate scoate piatra din lac. Era chiar sa gresesc exprimandu-ma la modul "final in coada de peste"; insa asta ar fi putut sugera o minima directie pe care sa o indice actiunea ceea ce nu e cazul acum.
Ca sa ne dam seama de eroarea in care se incearca sa fim indusi, sa analizam rapid acele flash-uri ce ar trebui sa intruchipeze supranaturalul si demonicul. Acele imagini derulate rapid si la o calitate redusa, in majoritatea cazurilor alb-negre, reprezinta singura idee regizorala prin care sa se capteze atentia spectatorului. Iar ca fiascoul sa fie total, se adauga si scartaitul acela strident, un sunet specific unui harb de masina in derapaj, tertip cliseistic cum nu se poate mai odios. Sa astepti un moment de acalmie si sa introduci astfel de calupuri publicitare, e jenant si te discrediteaza ca regizor. In realitate, toate acele scurte secvente sunt apendice la fiecare scena in care sunt incluse. Scop practic, valoare si semnificatie in poveste, ioc! Un simplu truc prin care suntem pacaliti si prin care ni se creaza premise ce ulterior nu se indeplinesc. Pentru toata aceasta tehnica fals utilizata, nota o sa scada si ea la fel de abrupt cum s-au risipit si asteptarile mele in momentul in care am vazut premisele de la care pleaca intreaga naratiune si toate acele elemente ce te intriga prin inexplicabilul lor, de la care asteptam sa capete un sens ori o semnificatie; doar ca nu s-a intamplat nimic concret, lucrurile interesante ramanand atarnate fiecare care pe unde a aparut el in film.
Distributia e si ea slabuta. Nu atat ca nume cat din perspectiva interpretarii. O prestatie comuna, exagerata in momentele cele mai importante si cam atat.
Concluzie: Un film ce isi pune singur piedica prin standardul ce si-l introduce chiar din punctul de plecare. Avand o atmosfera interesanta aceasta iti cere in permanenta si o poveste pe masura. Dezamagirea devine uriasa in momentul in care realizezi ca desi nu ai nici jumatate din raspunsuri furnizate, genericul de final ghilotineaza fara mila filmul de la care asteptai atat de mult, pentru restul lucrurilor nelamurite ramanand sa iti regizezi singur un film propriu, paralel. Nota 5,90!

[alali]

Totally F***ed Up (1993)



Prima parte a unei trilogii, pretentios numita dupa parerea mea de catre unii, Teenage Apocalypse Trilogy, aceasta productie nu are cum sa fie inclusa in categoria filmelor, asa cum gresit se face. Cel mult catalogat un documentar experimental, lipsindu-i totusi multe din cerintele esentiale ale genului, lungmetrajul incepe de nicaieri si are o destinatie necunoscuta. De deznodamant nici nu se poate pune problema.
Etichetat, pe buna dreptate, la aparitie ca " un alt film homo", filmul prezinta niste adolescenti "natangi", cum au fost poreclite in nenmarate randuri personajele primelor doua productii ale lui acestui regizor, care prin asa-zisul joc actoricesc, se umplu de penibil. Este, acel fenomen Araki, ce "determina spectatorul sa-si plece privirea pentru a evita astfel ridicolul situatiei".
E adevarat ca, pe cat de prost sunt interpretate roulurile, pe atat de reale sunt tipologiile prezentate. Tineri ai timpurilor noastre ce au trei scopuri unice in viata: bautura, droguri si sex, sunt reprezentari fidele ale unei generatii aflate in deriva. Dialogurile tradeaza lipsa scenariului, productia nebeneficiind de un script propriu-zis. Totul a fost regizat, montat, produs si coordonat de Araki in persoana,la fata locului, adica pe genunchi. Nu doar ca este un film "extremely low-budget", da mai este si ilegal intrucat filmul a fost produs fara autorizatie de filmare ori fara luarea lui in evidenta la momentul realizarii de catre institutiile abilitate. Filmarea lui a fost efectiv fara nici un demers normal ce se cere a fi facut chiar si in realizarea oricarui spot publicitar de doar cateva secunde. A fost filmat pe strazile Los Angeles-ului, noaptea, sub permanenta frica a unei posibile intalniri cu politia, inregistrandu-se pe pelicula spatii comerciale, cartele publicitare sau branduri de magazine fara nici un acord din partea proprietarilor acestora. Astfel filmul a capatat o aura de graffiti si de cultura pop falsa, motiv pentru care si-a atras si cativa fani. Tot acel neon in tonuri violent de stridente, tot acel peisaj dezolant al unui oras adormit si obscurul, (noaptea tarziu), ca fundal, ii ofera filmului tonalitatea underground atat de iubita de Araki, el fiind un impatimit al genului. Doar ca aici underground-ul nu e o miscare artistic-protestanta ci are un miros pestilential de canal si de stradute laturalnice in care fiecare colt are un parfum ciudat.
Realizarea de fata ne prezinta un Gregg Araki necizelat, asta daca se poate identifica un film in care despre acest regizor sa se poata spune ca si-a gasit un stil al sau, aflat permanent intr-o cautare, am putea spune, zbuciumata si intr-o negare neinteleasa, cum de altfel i se intampla si in viata reala. Sa nu uitam ca, un militant convins impotriva etichetarilor, Araki s-a declarat gay, asta pana in 97, cand subit, a inceput o relatie cu o femeie, legatura ce a durat doar doi ani, ulterior decizand sa aiba relatii exclusiv homosexuale. De curand totusi avea sa declare ca a descoperit despre el ca este bisexual. Fata de astfel de nehotarere vis-a-vis de propria persoana si de viata personala de asemenea dimensiune, nu ar trebui sa ne mai surprinda nici tonurile grii, incetosate ale creatiilor lui si desele schimbari de paradigma.
De remarcat acea prezenta in film a cartii "What is Cinema?" a lui Andre Bazin, o carte foarte bine vazuta in teoria cinematografica, un fel de Indreptar in domeniul acestei arte, carte ce nu a fost introdusa accidental. Poate mai e o speranta pentru acest regizor care se deconspira a fi un teoretician impatimit. Insa de la teorie la practica e cale lunga, rezultatele fiind cele care se vad. Dar desi el pune accentul mult pe teoria ideii in a face film, a motivatiei filmarii, a prezentarii acestei idei prin mijloace si a manipularii acestor mijloace ce redau mesajul pe ecran, nu este capabil sa faca acelasi lucru si pentru tehnica cinematografica in sine. Pur si simplu ii lipsesc rezultatele in transpunerea lor in practica.
Ps. Un mare critic roman, film(-)olog cum se autointituleaza, afirma ca Araki este omul pentru care Cannes-ul a inventat un premiu special. Total gresit! Cannes-ul a fost ultimul festival european ce nu avea o astfel de sectiune, si a introdus-o, coincidenta, chiar in anul realizarii lui Kaboom, in 2010, dar nu special pentru acel film. Alte 11 productii au fost selectate in procesul de jurizare la aceasta categorie. Ca a castigat productia lui Araki acest premiu intitulat Queer Palm (sectiune sponsorizata si dedicata exclusiv filmelor relevante comunitatii LGTB), e adevarat; dar de aici pana la a sustine ca respectiva sectiune a fost creata special pentru a-i recunoaste lui Araki stilul regizoral, ... ridicol. Nota 3,90!

[carmen_angelus_romila]

L-am vazut si mie nu mi s-a parut atat de rau.

[alali]

Daca ai si puncta exact ce anume nu ai impartasit din caracterizarea pe care i-am facut-o eu acestui film sau daca ai identifica tu punctele forte ce mie mi-au scapat, atunci chiar ar fi interesant. Asa, raman deocamdata la argumentatia mea.