Poezia (proprie).

[Cretzulynne]

130. Încă un dialog cu mentorul meu mort. I

Astăzi mă simt frântă. Nici nu știu dacă mai am aripi.
Colivia mi se pare suficientă-n aceste ore fără nume.
Și chiar dacă s-ar trezi florile zilei-n miezul nopții ăsteia, nu-mi pasă,
îmi pasă doar de îngerii mei care dorm,
de demonii mei care dorm și ei,
de micul pitic din suflet ce se tot foiește-n camera lui,
de-mi vine să-l scot de acolo și să-l pun pe umăr,
și să-i dau ocazia să citească gândurile mele…
Hai, profule, devino un prieten,
că am mare nevoie de tine,
în această clipă târzie…

“Îndrăgit-ai, fată, văd,
Nopțile de lună pline:
Zorii află pe omăt
Urme fine de botine.
Știu, sub apele lunare,
Timpul nopții, clar și mut,
Pace nu și-ndemnuri n-are
Pentru somn în așternut:
Ceru-i ars de nestemate,
Crengile-s de rază grele,
Luna, din tărie, bate
Ținte, pe omăt, de stele.
Doar un duh, mișcînd din gene,
Să nu iște vreo vîltoare
Ce-ar ascunde sub troiene
Fir de dor și de cărare.” 1

Păi... doar mă știi...

Am îndrăgit-ncă din tinerețea albă,
lungile nopți calme,
și elegantele rochii ale contesei-n negru,
dar am îndrăgit și mai mult,
o anumită noapte,
când o planetă albă-mi grăia-n limbajul ei,
inundându-mi sufletul cu lumina ei albă cea vindecătoare,
o lumină blândă, o lumină plină de viață,
o lumină plină de creație de liniște,
când o vedeam gigantică-n mica fereastră fără perdele,
șezând cuminte turcește pe podeaua cu covor verde-nchis, devenit negru atunci,
în mijlocul camerei-ntunecate,
și o priveam cum încerca să intre-n casă,
să mă cunoască.
Nu mai voiam să mai vină zorii,
să pot vorbi mai mult,
cu noua mea prietenă,
și astfel, am rugat contesa să mai rămână, împreună cu stelele ei,
să putem privi și cum joacă stelele-n apele lunare,
neținând cont de scurgerea nisipului Timpului,
trezi cu toții-n acel joc,
ca și când ar fi fost ziua, știi, ziua neagră, nu cea albă, cea clasică...
Iar frumoasa mea prietenă-n alb,
trăgea continuu cu săgeți strălucitoare
pe podeaua mea,
înconjurându-mă-n neîncetare de flori albe,
invitându-mă-n câmpia ei...
Vezi tu, era o câmpie cosmică-n care zburdam fericită!...
Culegeam florile, iar ea râdea și mai tare,
dezvăluindu-și bucuria,
și râdeam și eu,
dezvăluind armonia omenirii.
Iar-n acele clipe, duhurile rele erau-nchise undeva departe,
neîndrăznind a tulbura bucla noastră de frumusețe,
să nu spargă magia ce se întâmplă poate doar de câteva ori în viețile umane,
și foarte rar-n viața cosmică,
atunci, când eram-n infinit,
mângâiați-n simțire și-n gândire de înțelegerea suavă
a sensului trăirii cosmice,
și astfel s-a născut un nou gând.
Era învățătura nopții.

2008

Notă
Vezi și Draperie de noapte (2006)

1 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet

[Cretzulynne]

131. Tărâmul fără nume din Dimensiunea 12

Ascunde-mă în unul dintre tărâmurile care nu se văd,
dă-mi noi ochi să-l văd,
dă-mi noi simțuri să pot trăi acolo,
ori transformă-mă să mă adaptez,
pune-mi o vorbă bună la gardienii viselor,
să mă bântuiască liniștiți,
cu cețuri care nu fac rău nimănui,
și dacă nu pot înota,
construiește-mi o barcă ușoară,
tot din același material,
o pictez cât mai avangardist,
și nu-i mai fac vâsle că nu-mi trebuie destinații,
dacă mă asiguri,
că-n astă lume nu există populație solidă,
nici construcții, nici cimitire,
nici blesteme,
ci doar materie gazoasă,
ce nu poate fi surprinsă de aparatele fotografice,
rezultând doar-n imagini voalate și fără-nțeles.
Ajută-mă să mă ascund fără a mă cufunda-n uitare,
ajută-mă să mă afund-n nimic,
fără uși, fără ferestre,
fără puncte cardinale,
fără suprafețe,
fără zgomote,
fără rezistențe,
fără judecăți,
fără prejudecăți,
fără cerințe din partea nimănui...
Abandonează-mă-n cea mai adâncă blândețe,
ghidându-mă.
Faci asta?

2008

Notă
În acel moment cunoșteam doar teoria celor 3 dimensiuni ale Universului. Am scris dimensiunea 12, acesta rezultând din 3 = 1 + 2 și 3 = 2 + 1. Am optat pentru prima variantă fiindcă numărul 21 mi se părea prea mare. Astăzi, circulă ideea celor 40 de dimensiuni. Vezi și teoria M.

[Cretzulynne]

132. Dacă…
(perioada emo)

Ai fi fost atent
... la șoaptele mării,
... ai fi știut de pașii mei
... către trupul tău.

Ai fi fost lângă mine
... la auzul numelui tău
... când te chemam
... și erai departe...

Ai fi ascultat măcar
... glasul meu
... chemându-te
... către mine...

Ai fi fost atent
... la tot ce te-nconjoară,
... ai fi știut tot ce nu vezi și nu auzi,
... ai fi știut toate chemările
tuturor ființelor tale iubite.

Ai fi acceptat
... că nu ești singurul singur pe lume,
... ai fi văzut și alți singuratici
... pe lângă tine...

Ai fi deschis ochii-n jur,
... m-ai fi văzut
... la fel de singuratică
... așteptând.

Ai fi ridicat privirea,
... am fi încercat
... să completăm singurătatea dintre noi
... și din noi...

2008

[Cretzulynne]

133. Amprenta împovărării
(inspirație emo, în perioada emo)

A se citi imaginând un schelet manevrat de un păpușar.

De un număr de ori,
de atâtea ori,
ai luat
asupra ta
întreaga povară
plus angajamentul
de a o duce
către noi granițe.
Purtată
de curentul vieții,
gândul-mpovărării minții
cu noi responsabilități,
când este prea devreme,
este insuportabil.
De foarte puține ori
ai simțit
sufletul liber,
obișnuită,
cu poverile,
ca o sclavă
din antichitate
adusă-n modernitate.
Asiduu
muncind,
neașteptând nimic-n schimb, ori-napoi
chiar și când mai credeai
că există evadarea,
rămâi
resemnată.
Gândurile,
care se-nmulțesc la cub,
care libere trebuiau să se simtă,
te-nconjoară,
îți șoptesc,
despre propria
încătușare.
Nimic
crezi a nu-ți se mai permite,
nici adevărata libertate,
nici propria viață,
și aștepți
după ajutor
a striga.
Nicicând
a veni salvarea nu crezi,
degustând amăreala speranței,
devenind greu a rezista.
Respirațiile vieții devin sacadate,
cresc presiunile,
timpul nu mai e de partea nimănui,
pretențiile devin maxime,
a face față devine utopie.
Speriată de tine-nsăți,
te-mpaci cu eronata idee
că cheia către ușa libertății
nu a fost făurită vreodată,
copleșirea
riscând.

2008

[Cretzulynne]

134. Respingerea în stil emo
(perioada emo)


dacă nu vreau...
cine mă poate împiedica?
dacă nu vreau...
……….ca tu să fii călăul meu,
ci să fiu eu călăul tău,
cine mă poate împiedica?
ca să te iubesc ...
……….ar trebui ca tu să mă cucerești
……….cu fapte nobile,
……….nu cu chestii romantice false din filme,
pentru că nu îmi folosesc vorbele
care zboară-n vânt...
nu vreau nici florile pe care le rănești tăindu-le,
nu vreau nici ciocolata ta plină de e-uri,
nu vreau nici falsitatea ta mascată-n iubire...
………..nu vreau să fiu dezamăgită,
………..nu vreau să îmi zdrobesc inima,
doar fiindcă asta înseamnă dragostea pentru tine!
………..pt. că așa sunt eu!
iubirea reală sau nimic!
………..fără fitze și nebunii, doar sinceritate,
fără esență furată...
………..pt. că asta sunt eu!
dacă nu vreau...
…………poți să te CARI.

2008

[Cretzulynne]

135. Tăierea lumii în stil emo
(perioada emo)

Când eram mică mă trezeam surprinzând cuplurile-n parcuri,
până când am crescut și am surprins și violența-n cuplul meu bătrân,
a dispărut unul și ne-am micșorat fețele,
a dispărut și celălalt și am rămas cu o altă față bătrână.
Copil încuiat-n holul mare cu o minge de tenis și o oliță,
stând lângă mașina de cusut, tabloul-ntunecat, caloriferul rece și cele 5 uși,
îmi făceam veacul pe preșul murdar de la a patra ușă.
Mă mai trezeam câteodată să mă joc cu mingea într-un nesfârșit du-te-vino,
așteptând să apară corpul bătrânei și ceaiurile ei cu coji de nucă și portocală.
Îmi spuneam singură povești și mă așteptam la diferite sfârșituri.
Când am fost în a doua vârstă de micime, am surprins și pete vineții pe pielea mea albă,
înțelegând astfel că mi-a venit rândul s-o cunosc.
Am reînceput poveștile.
Pielea se colora-n toate felurile.
Supusă presiunii, am încercat să mă întăresc imaginându-mă goală de sânge.
Deși mi-s suficiente urmele colorate pe propria coală, mă desenez și cu roșu,
să desăvârșesc creația violenței.
Realizez într-un târziu că nu sunt vinovată de nimic.
Îmi doresc să tai lumea-n propriul stil și s-o golesc de toată furia ei,
să curgă tot sângele nostru,
să-l absoarbă centrul pământului,
ca violența să nu mai aibă sălaș,
și să-nlocuim tot acest sânge cu plasmă pură, îmbibată cu fericire.
Dar tot ce spun aici e doar o altă poveste ce mi-o spun,
să mai treacă timpul cât aștept pe scaunul tare și scriu pe o coală îngălbenită de timp,
imaginându-mă un scrib ce scrie minunății pe acest pergament,
să mai uit de ce mă așteaptă peste câteva ore când un corp plin de sânge infectat
își va arunca toată forța asupra mea,
colorându-mă din nou.
În curând mă voi abandona viselor unde tai tot acest rău din lume, fiind însăși Moartea,
decapitând lungile mâini ale violenței ce-mi tot infectează oamenii,
de parcă am fi în tragediile grecești, romane sau englezești, create pentru râsul nestăpânit al celor machiavelici.
Civilizații întregi muritoare ce duc la praf lipicios pe scoarța asta terriană,
și mi-e rușine că sunt și eu astfel, pășind cu tălpile goale pe aleea plină de spini haini,
deși sus se desfășoară minunea unui apus, iar aici jos, suntem prinși-ntr-o corupție nesfârșită a sufletelor...
Nu văd o altă salvare, de nicăieri, în afară de golirea lumii,
vreau să curgă tot sângele ăsta, și de-aș putea, l-aș dărui vampirilor de nu m-aș teme că se vor infecta și ei,
l-aș dărui liniștită și pământului de nu m-aș teme că se va răzvrăti că o infectez....
Și de atunci, mă tot gândesc la codul sângelui.
Și de ce trebuia să fie roșu.

(2008)

Notă:
Roșul sângelui este din cauza grupării hem a hemoglobinei din hematii (celulele roșii)
Gruparea hem = protoporfirina IX și molecula de fier.
Molecula de fier absoarbe lumina care are lungimi de undă ce corespund culorilor violet și verde și le reflectă pe cele roșii.
În funcție de cum se combină hemoglobina cu oxigenul, avem:
- sângele din artere este roșu deschis. (mult oxigen)
- sângele din vene este roșu închis. (puțin oxigen)

Compoziția sângelui:
apă, 20 aminoacizi, polipeptide, albumine, globuline, fibrinogen, proteine conjugate, proteinoenzime, uree, amoniac, creatină, creatinină, acid uric, lipoproteine, fosfolipide, colesterol, HDL, LDL, enzime, corpi cetonici, glucoză, acid lactic, acid citric, acid piruvic, etanol, pigmenți biliari, sodiu, clor, potasiu, calciu, magneziu, fier, cupru, fluor, iod, hemoglobină, hematii, neutrofile, bazofile, eozinofile, monocite, limfocite, trombocite etc.

[Cretzulynne]

136. Roșul fundamental

Dacă Soarele ar fi fost roșu,
Terra verde,
am fi cunoscut sângele albastru.

Dacă Soarele ar fi fost verde,
Terra roșie,
am fi cunoscut sângele albastru.

Dacă Soarele ar fi fost albastru,
Terra roșie,
am fi cunoscut sângele verde.

Dacă Soarele ar fi fost roșu,
Terra albastră,
am fi cunoscut sângele verde.

Dacă Soarele ar fi fost verde,
Terra albastră,
am fi cunoscut sângele roșu.

Dacă Soarele ar fi fost albastru,
Terra verde,
am fi cunoscut sângele roșu.

Dacă Soarele este galben,
Terra albastră,
am cunoscut sângele roșu.

(2008)

Notă:
culori fundamentale = fiecare dintre culorile RedGreenBlue (roșu, verde, albastru) care NU pot fi obținute prin amestecul altor culori, dar care amestecate între ele dau toate celelalte nuanțe și culori. (sursa: DEX).

[Cretzulynne]

137. Știința prieteniei

N ori.
Atât înseamnă știința mea.
Prietenie interzisă - concept misterios.
De câte ori s-a întâmplat?
Nu-mi dau seama de răspuns.
Nu sunt aici ei.
Tot pătratul este gol,
Iar ei întârzie să apară...
Sau trebuie să plec de aici și să-i aduc?...
De câte ori s-a întâmplat?...
Nu-mi dau seama de răspuns,
Dar știința mea cunoaște:
De câte ori simt că nu am prieteni,
Deși am făcut atâtea împreună...
Unde sunt ei?
De ce simt că există tot și nimic,
Și simt pietre-nconjurându-mă...
Ce-i greutatea asta de s-a născut
În piept...? Ce pot face?
Realizez.
Nu știu nimic și tocmai asta nu știu.
Ce am oferit? Ce mi s-a oferit?
Ce este acest zid construit
Fără știrea mea?...
Trebuie să-l sparg? Să-l escaladez?
Ce-mi doresc?
Să trec de el?
Este acesta un test dat de cine?
Să mă dovedesc întâi ca prietenă?

2008

[Cretzulynne]

138. Doamna cu Coasa cea sarcastică are ac de cojocul tuturor copiilor

Când râzi pe sub mustață pe-nserate,
La laptele stricat venind muștele - musafire zburătoare,
Să-ți inviți în colivie invazia neagră,
Vrând-nevrând,
Negru înveninat, greu de străpuns … Este gata!
Adio, lapte!
Adio, tinerețe albă!
De ieri,
Copil obligat de alți foști copii,
Necunoscător de locuința sa pe planeta Morții,
Am plătit taxa pentru maturizare Doamnei,
Inocența,
Ducându-mi blestemul maturității,
Până la întâlnirea cu geamăna Doamnei,
Cea de mâine,
Răbdătoare toate.

2008

Notă:
Vezi și Pe planeta Morții (2007)

[Cretzulynne]

(pendulul lui Newton)

139. Paradox hibrid

Suflet extremist, oscilând de la o extremă la cealaltă,
Dualitate inevitabilă, înglobată-n echilibrul cu picioare,
Suflet chinuit de marile-ntrebări universaliene...
Vreau să trec dincolo de lumile astea.

2008

[Cretzulynne]

140. Paranoia

Sunetul sentimentelor ei a rezonat cu întreaga lui ființă,
Plânsul a dobândit o nouă dimensiune ce și-o regreta,
La același nivel cu numărul infinit de stele,
Disperarea, instinctul de a te strânge de gât, nebunia,
Toate evoluaseră spre noi granițe depășind vechile limite.

2008

[Cretzulynne]

141. Stropi în orașul întunecat

Miros aspru de ud,
Noapte neînstelată și nemărginită,
Clădiri schițate sumbru-n umbre,
Copaci inexistenți-n întuneric,
Oameni dispăruți demult,
Câini adormiți pe sub mașini,
Leagăne din parcuri, inerte,
Bălți liniștite și netulburate,
Întuneric copleșitor,
Vântul neîndrăznind să-l trezească;
Totul pare așa de liniștit,
Totul este așa de gol,
Loc dominat de întuneric,
Statism dureros de tulburător,
Oraș mort, plin de stropi de sânge,
Surditate apăsătoare,
Întoarse în inima acestui loc,
În întregul cartier, în întregul oraș,
Amintirile mă urmează oriunde aș privi,
Nu mă simt a fi aici cu adevărat,
Sentimentul de a mă afla în centrul întunericului mă copleșește...
Vis? ...
Întind mâna să mi-o arăt că totul e aievea,
Capul mi-e greu,
Corpul mi-e amorțit,
Degetele congestionate tremură cerând vindecare,
Îmi uit cuvintele,
Vocea mea dispare,
Mintea mi se golește de orice gând,
Simt stropii cum ar șterge tot,
Și risc să mă șterg,
Îmi văd silueta fantomatică printr-un geam,
Și fac cu mâna propriei mele existențe - absorbită de întuneric,
Umiditate-n crescendo, afectând totul,
Cu nepăsare, norii-și văd de drumul lor,
Stropii cad fără-ntârziere și fără nicio greșeală,
Urmându-și și ei călătoria lor,
Rămânând doar eu, clădirile, norii, asfaltul,
Și iureșul de umbre,
Niciunul neavând umbrelă.

2008

[Cretzulynne]

142. Buline de toamnă pe geamul ferestrei mele

Geamul alburiu
vrea să mă absoarbă
când cerurile-și varsă
multa materie
ce modelează griul umed
ca să mă absoarbă și el
fiindcă mă uit cu-ndârjire
la fereastra udă.
Îl ating
să simt tunetele,
îmi reazim fruntea
să simt răcoarea,
îmi apropii suflarea
să simt aerul,
și deși toate acestea am făcut,
nu simt toamna...
Sunt dincolo de o altă barieră rece,
invizibile amândouă.

2008

Notă:
„bariera rece” semnifică lipsa dorinței ființei umane orășene de a ieși din confortul casei și de a privi stropii de ploaie ce ating frunzele galbene, spre deosebire de aceeași ființă umană, aflată în mediul rural. Experiență proprie.

[Cretzulynne]

143. Capricii vremelnice

Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
peste țara românească,
ai așternut o aba
protejând-o
ca o meșteră abageră,
Nici cu scară până sus nu le-ai atinge,
firele abalei restrângându-se,
întrebându-te
de căderea lacrimilor
dacă-i o suferință după o neîmpărtășită idilă,
Printre lacrimi, suspine și trandafiri albi presați,
dispar amintirile când ticăie ceasul,
apar altele noi când plouă-ninge,
încet-încet,
reamintire nouă pe o frunză nouă,
curând-curând,
mă voi răci și eu
de mai stau mult pe afară,
Înainte sau după aceste ude-ninse, însorite-înnorate,
apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Apa a fost multă-puțină, rece-caldă, udă-udă,
Intensificatoare. Mângâietoare,
Natură cu culoare. Voluminoasă,
Frunzele bat și ea-i cântăreață de operă, cap de aramă,
precum noaptea dorea luna și stelele,
glăsuirea posesivă se mărește,
Plouă-ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
de inima ta-i legată cu cătușele iubirii tale... amintirea!
Hai, lasă-ma să scriu pe fiecare rând al cerului, pe fiecare nor, pe fiecare rază, dac-i așa,
despre peisajele tale ude-ninse, însorite-înnorate,
acoperite de apă-aburi
în cod ritmat,
picături, baloane, sfere transparente, molecule,
Hei, iarăși uzi totul. Plouă-ninge! Apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Revine-pleacă simțurile reci de înainte-după ploaie-ninsoare,
Se mărește natura. Crește. Nu-i de ajuns că sunt aici?
V-am povestit-o. Hai, lăsați-mă-n pace acum. Mi-s cu ploaia-ninsoarea,
Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Plouă, plouă, plouă, v-ați lămurit, așa-i? Ce ploaie!
Un, doi, trei, e soare pe cer! Măi să fie!
Dragă,
plouă cu lacrimi de raze acum,
culori diverse de pupeze agățate-n copaci,
sărutând curcubeul
ce săruta obrazul ud pământesc,
bebeluș,
praf minor de apă,
toate sunt creatoarele propriei bucurii,
Dragă,
plouă mărunt, cu rouă, ca un rebus de cuvinte drăgălașe,
ce ascund prichindei de primăvară
transformându-i mai târziu-n fulgi,
Ceața-i indecisă și glumeață. Acu-i, acu nu-i. Uite-o, nu-i!
Iată și ghioceii. Și mărgăritarele. Și trandafirii albi. Și bujorii!
Clopoței de sori vitregi se ascund printre ramuri,
urși gigantici deghizați-n copaci stufoși,
hârjonindu-se cu himera galbenă sus cocoțată,
să ajungă sus, crescând,
Pantof de cleștar pierdut-n cântec,
negăsit de nicio stafie pierdută și ea,
au devenit de căutat după ger,
în poalele mamei naturi, în fundul planetei și-n adâncimea spațială.
Am ghicit secretul! Ăsta-i surâsul sorilor!
Și am aflat.
Celălalt obraz de fată, -ntunecat,
cufundat-n amintiri,
neghicit de himera galbenă ce n-are ochi și la spate,
a spart codul tăcerii.

2008

[Cretzulynne]

144. Zori de iarnă

Prințesă-zeiță-zână-făptură-frumoasă,
Sculptată
Pe plapuma mea de pământ,
Cum de pleci-n caleașca aia cu roți de diamant?
Cum de vii cu cavalerii tăi de vânt?
Cum de răscolești totul-n acoperirea ta?
Apoi vii,
Apoi pleci,
Apoi vii,
Iarăși pleci,
Iarăși vii,
Până-ți aduci aminte și de mine
Și te pregătești,
Oglindă,
Cu față de zahăr,
Ești tu blană?
Caldă?
Pentru mine?
Vino!
O să aflu
În următoarea oră
După ce mă-nvelești.

2008

[Cretzulynne]

o broască bătrână, înțeleaptă și cu iubire.


o broască tânără, cu iubire.

145. Anure

Smoală făr-oxigen,
Orăcăituri sinistre,
Păsări zburânde fugitoare,
Frunze alunecătoare,
Surprize verzi făr-clorofilă,
Soare fugar,
Raze prizoniere,
Întinderi albe-n negru prefăcătoare,
Fiorii se adună-n toate cele simțitoare,
Plini de frig,
Atârnători,
Musafiri nepoftiți prinși pe toate pânzeturile de văduve-negre,
Dansuri sadice,
Jocuri de lumini macabre,
Ce prind toate gândurile evadatoare,
Frânte li-s aripile,
Ființe nezburătoare,
Precum ale mlaștinii târâtoare,
Umbrele sălciilor servitoare,
Rătăcitoare,
În-naltele necunoscătoare,
Veșnice sărutătoare,
Chemătoare,
De dirijoare salvatoare,
Unde dincolo de grele ziduri-n noile ore,
Acțiunile-ncă nescrise și barbare,
Erau aduse la viață de vânturile uscătoare,
Adunând mirosurile toate de descompunere,
Cețurile toate ridicătoare,
Prefăcătoare,
De grele fumuri, de aer rumegătoare,
Ce străbăteau toate-ntunericurile pătrunzătoare,
De netrecut, să nu trezească ar fi fost-nțelept,
Somnul contesei-n negru adormitoare,
Cu excepția micuțelor viețuitoare,
Dincolo de dealurile-ntunecate trăitoare,
Precum șoldurile unei femei creatoare,
Apei adânci și murdare ascunzătoare,
Plină cu șerpi, gândaci de baltă, anure și lipitoare,
Când-n ore noi se-nalță,
Sonorități de metal hardcore,
Răspunzânde la chemare,
Celei necunoscute voci cerere,
La magia neagră a mlaștinii și concertului obligatorie participare,
Neiertătoare,
Neatenției unei anure-n apă căzătoare,
Mătasea-broaștei acoperitoare,
Cu păienjenișul ei acaparatoare,
Sub ea dispariție trecătoare,
Deranjând nufărul de baltă frunzelor lățitoare,
Scăldătoare,
Povestitoare,
De file clătinătoare,
Ale anurelor voci de soprane,
Adunătoare,
De umbre răcoroase-n infama-ntunecime,
Ca-ntr-un război dureros de lung cu sunete din ce în ce mai înălțătoare,
De mersul timpului încetinitoare,
Când luna surprinzătoare,
Mai ieșea câteodată din lăcașul ei, fidelă admiratoare,
Anurelor concertoare.

2005 - 2008

[Cretzulynne]

146. Blestemații
(gotic + emo)

În noaptea descrisă a smoală,
Pată de neșters,
În și din Univers,
Pășeam-n rochie neagră și sexy,
Brodată de toți fluturii din lume,
Pe calea-nsângerată,
Către mormânt.
Îmi sosise ceasul să adorm pe o lespede fără flori depuse,
Ce nu ascundea nici măcar o fârâmă de moarte,
Fiindcă o absorbiseră deja câțiva viermi și câteva rădăcini experte de așa ceva.
Rugasem corbii să-mi cânte pe toate aceste pietre,
Să-mi trezească scheletele ce încă se mai puteau mișca,
Pentru a mă-ncânta cu câteva povești înainte de ceaiul de după-amiază,
Gătit-ntr-o fântână mocirloasă, cu câteva plante de mătrăgună și leandru,
Așteptându-mi-n centrul cimitirului invitatul.
Cel ce n-are umbră. Cel ce pășește-n umbra fiecăruia.
Moartea.

Încep să strige zorii unei noi zile. A mai trecut încă o zi. Încă exist. Fir’ar!
M-am plictisit. Ce mai caut eu aici?
Particular.
Trup fără cuvinte. Creier fără gânduri. Suflet fără iubire.
Degrabă! De ce nu-mi vii? De ce nu mă asculți?
Vrei să-ți scriu o scrisoare de dragoste? Să te seduc? Sunt victimă seducției negrului.
Ce mai vrei și tu de la mine?
În spatele meu se află o lume întreagă,
Am fost acolo unde copacii sângerau,
Fluturii vomitau,
Corbii și șobolanii intrau prin toate găurile femeilor și bărbaților,
Caii infectați nu-i cruțau nici pe copii,
Masacrându-i multe zile-n șir,
Diavolii se ospătau din sclavii albi-ncătușați cu aluminiu și diamant,
Pe tronurile lor,
Se urcau pe sufletele cadavre,
Florile se ofileau oriunde treceau fantomele, speriate, ce credeau că dispar cu totul,
Se ospătau alături de acei diavoli,
Ce scriau cu ghearele lor pe scorburile arborilor-nsângerați,
Dragostea lor pentru moarte,
Cu cerneala victimelor lor,
Ce se înnegrea cu ajutorul clepsidrei Timpului...
Iar în tot acest timp îmi aștept sfârșitul, mergând desculță ocolind cadavrele,
Prin acest lăcaș unde haosul este rege,
Parcă prinzând viață din cea mai creativă minte distrugătoare,
Iar zgomotele nu încetează a aminti prezența sângelui,
Ce zace în mine,
Zăcând-n ei... cândva cu viață, cândva cu povești și vise,
Croc-croc!
Ah!... Un corb cu aripi arse... Până și sufletul lui plânge!...
În tandem cu zgomotele pașilor mei răniți de tot ceea ce zace,
Obișnuiți-n amorțirea noastră,
Călcând-n neștire, bântuind fără destinație, fără scop și fără iubire pe aste alei mucegăite,
Ce tac despre noi,
Țipând Timpului,
Fără urechi, fără corp, fără memorie,
Singurele fiind mormintele...
Ce păstrează istoria lor... și nu vreau să mă mai regăsesc aici...
Haide! Chiar și după toată această introducere, tot nu te-am convins? Sadicule!
Știm amândoi ce-ți poate pielea, doar tu ai secera aia bine ascuțită, ce o iubești atâta,
Dormind cu ea mereu... Iubita ta ce-ți grăiește numele meu ... și-mi vrea viața... De ce nu o asculți?
Îi asculți doar pe cei care nu vor...
Clipele trec,
Nici luna nu mai vrea să se arate. Întuneric deplin.
Învelită-n astă manta, îmi fac noi povești,
Și să nu îndrăznești a mă-ntrerupe!
În depărtarea bruscă se arată o stea minusculă,
Iată! Vezi? Am public. Aș! Am uitat de corbul rănit... de cadavre... de mine...
Lasă. Mai bine adorm. Pe pietrele reci ce-mi vor ține de cald.
Ca o prințesă.
Te rog, trezește-mă blând,
Nu-n această lume, ci-n cealaltă,
Unde ești singur.
Într-un ocean de aer fără orizont,
Iar lumina nu se poate revărsa, nu-și găsește locul...
De unde știu, mă întrebi? Știu. Ești o făptură a celeilalte părți din întreg.
O jumătate hrănită cu nimic,
Trăind-ntr-un cimitir fără schelete și cruci.
Un pământ gol, creat din cețuri, nu țărână.
Un loc pe care îl numești paradis. Un loc pe care îl iubești. De unde știu și asta?
Îți răspund după.
Închid ochii.

Zori de amiază. Înnorat.
De smulgi lumina de aici, inviți întunericul,
Mâinile mele încep să prindă riduri pline de istorie,
Sap cu unghiile disperării-n găurile minuscule de piatră,
Extremități ce ies din mine, atașate de mine, de sufletul meu,
Mă zgâriu crunt, mai adânc și mai înfiorător decât toate întâmplările,
Revocând ghearele Durerii,
Știi? Sufletul mi-a înregistrat toate trăirile acestui trup încă tânăr după conceptele lor,
Ca un imens feedback către mine și către lume,
Și se întoarce de fiecare dată către mine, apoi către lume,
Înlănțuită-n ciclul de nespart,
Și știu toate neregularitățile-n masa mea sufletească,
Toate alarmele,
Toate stările,
Toate cuvintele nescrise,
Ce s-au dovedit a fi o prelungire nesemnificativă a acestui Univers din care provin,
Exact ca o prelungire a conștiinței lui,
Involuntar,
Afectată,
Simt, doare, trăiesc, plâng, râd cu apă, mănânc apă și o dau afară,
M-am prăbușit de atâtea ori,
Programată să reacționez astfel la fiecare impact,
Măruntă și inofensivă,
Slăbiciunea doare la fel de mult,
Nu pot ignora nici că trăiesc și că am o inimă care funcționează,
Nici inima mea fără iubire, considerată de piatră de ei,
Deși îmi venea să le dau replica tăioasă că și pietrele au inimă!
Micul meu univers
N-a fost nicicând mai gol,
Aceste ființe ce mă înconjoară par a fi mai perfizi și mai murdari
Decât orice lichid din placenta-n care trăisem... până ieri,
Azi,
Pereții universului meu s-au mărit, lumea s-a mărit... dar conține din ce în ce mai puțin,
Și faptul că știu toate acestea nu mă rezolvă.
Pauză. Tună.

Mă scald-n o furtună sănătoasă. Dincolo, un mormânt fără capac.
Mă puteam ascunde acolo. N-am dorit.
Sunt aici.
Neprotejată.
Întind brațele să mângâi apa rece.
Presiune multă.
O tolerez.
Corbul m-a părăsit când dormeam,
Probabil, s-a plictisit și el.
M-am plictisit și eu. Știai asta deja.
Hai... trezește-mă din viață!... Cât te mai aștept?

2008

Notă: Este 2008. Liceu. Eu, ca și atâția alți tineri ai generației mele, eram user al platformei de socializare HI5, predecesorul Facebook-ului. Aici am depistat ceva exotic ce mă atrăgea prin faptul că reprezenta ceva nou. Era "mișcarea" gotică. A durat foarte puțin, câteva luni, fiindcă apoi a apărut "curentul" emo. Până în 2010.
Deși n-am adoptat niciodată vestimentația unuia sau celuilalt, întotdeauna am fost atrasă de aceste concepte fiindcă au mistica lor și perspectiva lor unicat asupra lucrurilor și a lumii, o perspectivă ce nu exista în lumea „normală” și lipsită de substanță plus faptul că mă regăseam printre tinerii care aveau o înțelegere, sensibilitate și maturitate mult mai profunde față de cei care nu le aveau încă.

[Cretzulynne]

147. Cealaltă față a poveștii uneia dintre Blestemați

Într-o locație necunoscută, ascunsă oamenilor de știință terrieni,
Sub gluga neagră arsă de Timp, fratele său de cruce,
Se adăpostea chipul celui chemat de pe planeta pe care o guverna,
Chipul lui ce nu mai ținea istoria, ce trecuse dincolo de orice cunoscut,
El însăși fiind păzitorul tuturor sufletelor din toate Universurile,
Chipul fără chip,
Chipul ce fusese hărăzit de la începutul nașterii tuturor Universurilor fenomenului morții,
Cel ce a preluat din munca Creației,
Cel ce meșterea la curățarea unui suflet din care ieșeau aburi negri,
Cel ce deplângea povestea lui de viață tristă,
Investind fărâme de răbdare în acest îndelungat proces de purificare,
Când își auzi corbul cum îl strigă,
Atât de concentrat fusese încât nu-l vedea alături de el,
Maestre-croc! Maestre-croc! Avem-croc o-croc fată-croc terriană-croc!
Te-croc dorește-croc atât-croc de-croc mult-croc încât-croc îndură-croc multe-croc!
E-croc atât-croc de-croc bună-croc! M-croc-a-croc îngrijit-croc când-croc credeam-croc
că-croc nu-croc mai-croc există-croc nimic-croc pur-croc pe-croc lumea-croc aia-croc,
Maestre-croc, cruț-croc-o-croc, rogu-croc-te-croc! Croc, croc!
Oo, chiar așa, corbul meu neastîmpărat?
Ce căutai pe acolo? Nu te-ai învățat minte ultima dată când ai fost?
Când era?... De fapt, de fiecare dată când te duci, mereu vii rănit...
Mereu i-ai prins când se ucideau unii pe alții!...
La ce te mai duci?... Nu te știu nici mincinos, nici ghinionist...
La ce te mai duci, mica mea pasăre?...
O-croc, m-croc-a-croc iubit-croc un-croc om-croc! Îl-croc chema-croc Edgar-croc!...
Ei, ei, lasă băiatul-n pace, știu de sufletul acela, multă lumină mai avea!
N-am muncit mai deloc la el, dragă!
Da, ia zi de fătuca aia, pesemne-i urâtă?
Nu-croc, e-croc frumoasă-croc, o-croc domniță-croc adevărată-croc, crud-croc de-croc tânără-croc!
Fie! A trecut atâta vreme de la ultimul suflet...
Mi-e tare urât pe aici cu toate sufletele astea nenorocite!... și cu tine mereu plecat!...
Vreau si eu o tovarășă de suflet!...

Undeva, pe o planetă măcinată de ură și mizerie,
Într-un cimitir ascuns-n munții tăcuți,
Dormea acoperită de trandafiri loiali,
De pământ cald și mușchi de arbori bătrâni-nsângerați,
Un trup mic de fată,
Era cea care așteptase multe luni ca vocea ei să fie auzită de cel ce trebuia,
Cel ce se afla la capătul opus al Universului,
Cel ce a ajuns lângă ea...
Moartea.

Trupul lui se apropie de trupul ei,
Dezgropând-o gingaș,
Dobândind-o încet... acoperind-o cu aripile sale protectoare,
Îmbrățișând-o ca pe o iubită demult pierdută,
Cea prețioasă,
Așteptând-o să se trezească...

Mica noastră frumoasă adormită,
Ședea pe un pat cald de lichid,
Vegheată de privirile rugătoare ale corbului și ale Morții,
În brațele Morții,
Așteptată a se trezi.

2008

[Cretzulynne]

148. Concepție

PARTEA I

Tot ce ai crezut că se va întâmpla și nu s-a întâmplat,
Încearcă să-ți dorești a se întâmpla altădată,
Ai fost dezamăgită…de iluzii deșarte,
De vorbe mânjite cu miere,
Cu mai multe fețe -
Dar și fețele carnavalului sunt mai bine redate,
Și mai sincere ca stăpânele artei mimicii;
Crezul meu s-a bazat pe fond fals,
Micromincinoșii se înmulțesc,
Iar în preajma sfârșitului de an,
O iau razna emoțiile,
Inima, obosită, lucrează și mai tare!
Speranța, tahicardia inimii!
Cuvintele sunt foc albastru…tot și nimic…
Celulele nervoase se luptă neîncetat,
Sângele fierbe, roșu foc!
Transportând emoțiile către sfârșit,
Cu fiecare minut ce corespunde fiecărei secunde de muncă,
Corpul și ceasul trec complementar,
Ca un tot unitar,
Foaia albă se tot umple de mâzgălituri,
Cu și fără înțeles…
Rozul de pe unghii devine palid,
Marginile unghiilor se fac din ce în ce mai frumoase,
Pixul, odată instrument al artei,
Este acum torturat de foaia albă,
Pe care se grăbește s-o scrie,
Într-un interval de secunde fatale,
Ce vor duce la soluționarea greșită a problemei…?
S-a sfârșit!
Ca ultimă apreciere, ea va fi nemulțumitoare,
Prăpastia se adâncește din ce în ce mai mult…
Iar alții au șanse, se pot afirma în fața lumii,
Of, ce ego!
Ca un O mare, te gândești :”Oh!” -
Scoți din puterea plămânilor afectați,
Un simbol oval, acel zero majusculat,
Născut într-un moment al urâtului -
Acel copil al disperării!

PARTEA A II-A

Oricând există persoane ce vor vrea să-și însușească meritele ce nu le aparțin,
Oricând există persoane ce vor totul și altele ce nu vor nimic,
Lumea merge cu viteza rotației universale,
Oricând oamenii vor fi indiferenți - aceia vor fi mai puțin păsători de mediul lor,
Conștiința universală nu-i totuna,
Cu tot Universul,
Ce ține la întunecoasa-i morală,
Praf de mizerie spulberat-n nebuloasele întunecimi,
Joc vis-a-vis de Calea Lactee,
Măruntaiele-mpuțite ce put dincolo de hotare,
Judecăți prejudecate, idei preconcepute,
Totu-i neînchipuit de gigant!
La fel de mare-i Jocul! Al materiei!
Ca un șef, el ordonează totul,
De la demolarea propriului psihic, (nebunia)
La demolarea blocului de vizavi,
Construit-n vremea ceaușistă!
Dragă materie, a cărei componentă,
Sunt vinovată a face parte,
Din acest măreț Joc, unde TU dai șah mat,
Dar eu fiind mică, tu mare,
Eu sunt nesemnificativă, tu măreață...
Ah! Dragă materie, dragi atomi,
Ce vă aflați în coloana mea vertebrală,
Ce-mi orânduiți poziția în fața altora,
Vă rog, luați-o mai ușor!
Atomi buni, suntem toți atomi,
Mai mari, mai mici, nu contează…
Numai singur să nu te simți,
Căci atom la atom trage,
Dar om la om, incompatibilă atracție!
Fatalitate!
Totu-i-n zadar, dragi atomi fatali!

PARTEA A III-A

Oricând au fost și vor fi fizice lucrurile,
Conștiința fizică nesimțindu-se, ea nefiind fizică,
În mod inconștient și organic, ca o fabrică de idei,
Creierul (materia cenușie) lucrează 24h/24h (nonstop)
Ca un robot, veșnic harnic,
Niciodată nu se strică, niciodată nu obosește,
Ca un umil aparat de vise și speranțe,
Pune-n mișcare lumea toată,
O minte este eficientă dacă aceasta lucrează,
Și atenție! Nu contează dimensiunea spațială! -
Fusese vorba unei minți einsteniene,
Ce intuise dincolo de limitele fizice posibile,
Știind să se facă remarcat!
Bun creier! Bune idei! Savante idei!
A fost și va fi singurul om,
Al secolului de mult apus al anilor ’50,
Când lumea abia era un copilaș,
Mergând de-a bușilea…
S-au ivit w.w.w. și e-mailul,
Acu-i adolescentă lumea!
Vrea aventură, adrenalină și pasiune!
Bolnavă de singurătate…

Lumea-n unicitatea măreață a Universului
E ca un copil lăsat singur acasă
Vorbind la scară microcosmică și microcorpusculară...


2009

Notă:
Singura creație scrisă într-un mod febril și needitată. Un manuscris. Singura dată când am fost maniacă.
Mărturisesc că a fost foarte greu să pot ține pasul cu uraganul gândurilor din acele momente. Mi-a fost imposibil fizic să scriu toate cele aproximativ 30 idei. Îmi amintesc că la un moment dat se suprapuneau cuvintele, iar de la a doua parte în jos începusem să scriu prescurtat, ajungând la a treia parte să scriu doar inițialele cuvintelor. Nu știu nici în ziua de azi cum am reușit să completez spațiile goale.Uitasem tot în următorul minut. Îmi mai amintesc și senzațiile - la final am simțit, deopotrivă, și greutate și ușurătate a ființei. Știu că mă gândeam la micimea existenței omenirii în acest Univers, ajungând să mă gândesc și la micimea Universului aflat întru-un Univers și mai mare. Ca omagiu pentru acel moment, am luat decizia de a nu edita niciodată acest text. Este unic. Totodată, am ales ca în întregul an să merg pe același stil.
Toate creațiile lui 2009 sunt scrise din prima, așa cum au fost gândite.

[Cretzulynne]

149. Inerție

Când te pierzi în timpul vid,
Fără impulsurile momentului,
Otravă ție-ți pompează,
În viața ce te înconjoară,
Inconștient de ea,
Conștient de inima și durerile tale,
Timp de o atomosecundă numită viață,
Arătată precum un stop cardiac,
Timp în care înflorește ca o floare albă,
Pătată în roșu, în acest timp vid,
Te pierzi într-o clipă numită moarte.
Te oprești din mișcarea celulară vie,
Deși și în acea atomosecundă te regăsești,
Ai revelații, nu respiri, ci te auzi respirând,
Nu auzi, ci te simți auzind,
Nu vorbești, ci te vezi mișcând carnea buzelor,
Nu vezi, ci simți diferite pete,
Nu miroși, ci prinzi propria viață ce are o amprentă,
Și-l decodifici în parfum...
Unul ești tu și unul este parfumul tău,
Parfumul vieții ce zace-n lăcașul tău,
Și cândva, cu viteză mândră de lumină,
Te lași cuprins de brațele morții...
Fără să știi, oprești totul,
Mersul lumii nu suferă din cauza nimănui,
Dar, tu, din ce pricină te faci dorit?
Întreaga lume ce te-a cunoscut,
Ți-a simțit aroma,
Și după ce acea atomosecundă a trecut,
A mișcat mersul sufletesc,
Ți-a observat dispariția,
Asta putând porni întreaga trezire,
Precum un motor ruginit ce-și aștepta demult uleiul... (lacrimile)
O floare dispare și celelalte par mai superbe,
Tu dispari și celelalte vieți par distruse.
Cu unghii, sânge și lacrimi ai schimbat ingredientele
Acestei mari delicatese din carne numită Umanitate!

2009