Filme bune recomandate spre vizionare

[rvn]

Recomandare? Mai e cazul?

pai, din moment ce-ai scris elogios juma' de pagina, tocmai in topicul special deschis in acest scop, ce sens mai are intrebarea, pusa la sfarsit? nu era mai nimerit sa incepi taman cu ea?

[alali]

Truman (2015)



Cu greu reusesc sa imi gasesc cuvintele dupa asa un regal cinematografic. Mult peste asteptari, desi si acestea erau mari, filmul m-a incantat in aceeasi masura in care pana acum reuseau sa o faca doar capodoperele marilor regizori.
Un film simplu, insa direct si de-o emotie incomensurabila. Dar sa incepem cu titlul.
Acest "Truman ", care usor se poate intui ca este numele unui caine, se dovedeste, dupa vizionare, ca fiind o extraordinara gaselnita regizorala. El disimuleaza si redistribuie in doze perfecte toata aceasta drama la care vom asista pe durata celor 110 minute cat are proiectia. Cainele, ca si personaj, este destul de putin prezent in film. Poate doar ideea si dilema legata de acest patruped sa aiba o pondere mai mare. In rest, filmul are o cu totul alta directie decat lasa sa se inteleaga la o prima privire a afisului. Nota 10 pentru acest titlu!
Introducerea in film este una daca nu atipica, cel putin la fel de interesanta cum e si titlul. 5 minute si 10 secunde pana la cea dintai replica. O liniste ce sporeste concentrarea si atentia, inexplicabil si care concentrare si atentie vor fi extrem de bine folosite de catre regizorul Cesc Gay pentru a intra pregatiti in viata lui Julian, personajul principal.
Descoperirea intrigii se face gradual si iarasi o nota maxima pentru regie. Tema dramatica dezvaluita dintr-un foc ar fi taiat probabil din elan privitorului daca nu era atat de bine dozata si atat de atent inserata in naratiune.
Apoi incepe sa curga povestea si din acest moment replicile si situatiile tragi-comice se vor tine lant. Fiecare secventa ce reprezinta un conflict intre doua lumi diametral opuse are un farmec si o noblete imposibil de anticipat. Reactia la aceste ciocniri atat de simple si de dezarmante dpdv al decentei si emotiei este ca te incarca ca pe un resort si vei avea tendinta sa te ridici din fotoliu si sa aplauzi indelung dupa fiecare schimb de replici dintre cei 2 protagonisti, in special la cugetarile lui Julian, un gen de individ "pe cale de disparitie" asa cum ni se si spune in film ca ar fi.
Si ca sa nu divulg nimic din subiect si conflict, o sa incerc sa vorbesc cat mai vag despre acele situatii limita in care personajele secundare si cu precadere Tomas, prietenul lui Julian inca din copilarie si care acum s-a reintors din Canada, sunt puse mai pretutindeni. Acele imposibilitati de exprimare, acele "fara replica" care tradeaza neputinta si emotia dureroasa ... superbe! Nimic nu s-ar fi potrivit mai bine decat acele balbe si acele taceri usor jenante.
Spuneam la inceput ca filmul se remarca prin simplitate. Nu are cadre simbol asa cum ne-au obisnuit teoreticienii cinemaului, nu are replici ce transcend dpdv filosofic, nu are maxime de viata de tipul axiomelor sau aforismelor. Totul este normal, nicidecum banal, dar normal si firesc; poate chiar nobil daca e sa privim atent acest tip de comportament.
Modul acesta de exprimare atat de lipsit de artificialitate este exemplificat de replica din restaurant: "Stii de ce te evita oamenii? Pentru ca nu stiu ce sa iti spuna in aceste momente. Pentru ca mirosi ... " specific... (o sa punem noi pentru a nu face spoiler).
Finalul este in nota filmului. Imprevizibil, frumos, chiar perfect pentru o astfel de pelicula.
Concluzie: Un film superb, o mare realizare si ca sa folosesc un cliseu des utilizat in descrierile de film, dar usor adaptat cazului de fata, o sa spun ca este: nu probabil, ci "cu siguranta unul dintre cele mai bune filme ale anului 2015".

Ps. Un film despre inevitabil, despre normalitatea de care nu ne place sa ni se reaminteasca si din care lipsesc frustrarile, problemele sistemului corupt sau ticalos si alte mizerii de acest gen. Iata ca se poate si fara..., iar rezultatul ...? Nota 8,34!

[rvn]

ei, gandeste-te cum ar fi sa ai un catel aproape identic cu cel din film si sa cunosti pe pielea ta, cat de greu este sa te desparti de el, chiar si pentru o zi, daramite pentru totdeauna...
eu l-am vazut pe Ricardo Darin in cateva filme, dar in rolul acesta, chiar s-a deschis spre public cu o sensibilitate extraordinara. in ultimii ani a incaruntit bine si chestia asta i-a oferit un avantaj in a da un plus de expresivitate in interpretarea personajului. oarecum, tema nu este noua, am mai vazut filme in care protagonistul sau protagonista stiu ca sufera de cancer in faza terminala si evident, exista intotdeauna reactii contradictorii, dar si normale, atat de firesti, de emotionante..
in fata mortii, oamenii renunta la etichete, la complezenta. in final, ajung sa se resemneze, dar cred ca cel mai dureros pentru ei, nu este constienta mortii iminente ci, regretul ca provoaca suferinta celor pe care ii iubesc si le sunt alaturi,cu un soi de compasiune similara cu aceea din film. intotdeauna subiectele de genul acesta ating corzile sensibile si pana la urma, chiar daca in urma vizionarii, ramai cu o umbra de pesimism pe fond tragic, tot e bine, fiindca, ai primit o lectie buna, una care tine de educatie si de umanitate, iar pentru lucrul acesta, Truman merita toata aprecierea din lume.

[alali]

asa e rvn. Darin aici este practic actorul-pacient innascut. E perfect. Putin neingrijit, usor slabit, grizonant asa cum spuneai si toate astea ii dau o aliura de om imbatranit inainte de vreme, sau cel putin mai imbatranit decat varsta reala. Totul e perfect la el.

Legat de caine, sincer, nu imi plac aceste animale. Iar filmul de fata m-a bucurat ca nu a pus accentul aproape deloc pe patruped. Scena despartirii din final, de care aduci aminte, este practic umana. Nimic teatral, doar o privire aruncata inapoi spre cel ce i-a fost companion pe toata durata vietii. O scena curata si natural-sensibila. E practic intruchiparea unui prieten adevarat.

Ca mai sunt filme de gen, da! E a devarat. Insa acest film are ceva aparte. O luciditate si niste situatii absolut firesti, .. dar, paradoxal, geniale. Scena din restaurant, sau mai bine zis scenele din restaurant. Sunt chestii cotidiene. Nimic nu pare rupt dintr-un scenariu. Cine in viata asta nu s-a confruntat macar o data cu situatia de a fi ignorat, desi a fost observat in prealabil, de catre un cunoscut? Insa in film, rezolvarea acestui conflict secundar, de moment, este ... dumnezeiasca. Apoi cealalta situatie... la fel. O transpunere in scena ... cum rar iti e dat sa vezi in filme. Superbe aceste momente si nota 10 pentru scenaristul care si le-a imaginat in asa maniera.

Apoi situatiile si discutiile aparent banale despre moarte, despre bani, despre prietenie, despre infidelitate, despre familie, etc. Totul, asa cum spuneam, aparent banal, cotidian. Dar, avand in subconstient motivul declansarii conflictului, aceste discutii capata un caracter filosofic. Dar nu o filosofie de manual, stufoasa si semiaccesibila. Ci o filosofie cu un profund caracter practic si de o profunzime iluminatoare.

In concluzie, pe mine nu subiectul m-a marcat. Ci personajul Julian. Modul lui de a se impaca cu lumea, de a rezolva situatiile intr-o maniera sincera si corecta, atentie insa, ne resemnandu-se. Onestitatea combinata cu un orgoliu de om cult. Artistul care nu abandoneaza ci isi accepta destinul. Ce film frumos...

[rvn]

Legat de caine, sincer, nu imi plac aceste animale. Iar filmul de fata m-a bucurat ca nu a pus accentul aproape deloc pe patruped

asa cum ai obervat si tu, tema nu este impresionanta, ci maniera in care scenaristul si cei doi actori, au reusit s-o readuca in atentia publicului.
tot legat de caine, am gasit de cuviinta sa scriu doua-trei vorbe, din postura cunoscator al acestui gen de relatie: caine-stapan, care n-a fost deloc subiectul principal al filmului, desi, titlul, ar putea sa ne induca in eroare. nu am simtit, cum spuneam si spuneai si tu, greutatea unei drame aproape exclusive,pe fondul acestei relatii, dar eu am perceput-o, undeva, in adancul sufletului, fiindca, la randul meu, am o relatie speciala cu patrupedul meu, care, culmea, seamana leit cu Truman. cainii sufera de loialitate totala, daca sunt tratati cu dragoste de catre stapan. loialitatea cainelui, pe de-o parte si sentimentul ca nu va putea sa-i gaseasca un stapan care sa-l iubeasca asa cum a facut-o el, ii provoaca lui Darin o mare neliniste, aproape o durere. desigur, neliniste similara ii provoaca si despartirea de fiul sau, dar mi s-a parut ca vizavi de el, s-a linistit, fiindca relatia cu fata aceea il va ajuta sa suporte mai usor durerea provocata de moartea tatalui sau.
copiii cresc, iti construiesc propriul univers, isi intemeiaza propriile familii, nu raman neconsolati. in schimb, in cazul lui Truman, chiar avea nevoie sa stie ca i-a gasit un loc la fel de bun, asa gandea sa-si lase treburile in ordine.. chiar daca relatia stapan-patruped, n-a excelat, eu am simtit emotia momentului de cumpana, dar, cum spuneam, am simtit-o din perspectiva propriei mele experiente. nu ai idee cat pot fi cainii de sensibili in astel de situatii! sunt in stare refuze mancarea de dorul stapanului. eu asa ceva, nu stiu daca as putea suporta. nu mi-am pus niciodata problema mortii mele, inaintea cainelui. ei bine, filmul asta m-a pus sa ma gadesc la aceasta posibilitate si am ajuns la concluzia ca voi simti exact ca Darin.

[alali]

foarte corect punctat. Cred ca pentru prima data sunt 100% deacord cu ceea ce ai scris. Poate chiar cu ceea ce a scris cineva po forum

Si apropo, stii ce m-a surprins placut la aceasta ecranizare? Faptul ca am impartasit si eu durerea lui Julian. Si nu doar durerea ci intregul zbucium. Totul. Desi nu iubesc cainii decat la un nivel de toleranta, ceva m-a facut sa pot experimenta pe pielea mea intreaga suferinta a lui Julian. Unidirectional e adevarat; adica doar din pdv al stapanului nu si al patrupedului, dar totusi... E o performanta trebuie sa recunosc.

Uite, de exemplu Hachiko: A Dog's Story (2009)... nu m-a atins defel. Am inteles, sau macar am incercat sa inteleg atasamentul, loialitatea, care dupa parerea mea, ulterior s-a transformat in rutina, in instinct animalic. Dar durere, suferinta, agonie... deloc n-am resimtit.

[alali]

un film ce se potriveste perfect momentelor de sarbatoare pe care tocmai le parcurgem.



Voskhozhdeniye (1977) aka The Ascent



Multi critici de film considera Idi I Smotri (1985) aka Come and See, ca fiind “Cel Mai Bun Film despre Razboi”. Mai mult ca sigur ca nu au vizionat si aceasta productie a regizoarei Larisa Shepitko. Si spun ca nu au vizionat-o, deoarece la niciunul dintre ei nu am gasit vreun review sau macar vreo parere exprimata despre Voskhozhdeniye (1977) aka The Ascent.
Diferenta dintre filmul de partid Come and See si aceasta capodopera, The Ascent e uriasa. Au in comun doar tematica razboiului si limba tarii de origine: rusa. In rest, nimic.
Filmat curat, de o claritate si cu o viziune ce ii rezerva spectatorului rolul liberului arbitru, Urcușul nu isi propune sa manipuleze sau sa ghideze mintile mai emotive spre o anumita intelegere a sensului celor vazute pe ecran. Corecti pana la capat, trebuie sa admitem totusi ca apar mici elemente care pot sa ridiculizeze intentionat o persoana, o tabara; aici cea germana, e clar. Dar astea sunt impuneri ale regimului, ale cenzurii. Era imposibil sa nu existe. Din fericire aceste elemente se regasesc ba intr-o vestimentatie mai excentrica, ba in niste zambete malitioase sau ingamfate; chestii care nu schimba viziunea sau modul de exprimare.
Insa filmul regizoarei ruse compenseaza cu varf si indesat aceste mici obligatiuni prin introducerea elementelor tarkovskiene. O viziune Hristica atat de evidenta ca aici poate doar Dreyer sa mai fi fost capabil sa exprime. Toate prim-planurile cu personajul Sotnikov, (Boris Plotnikov) sunt iconografice. Pronuntarea numelor-simbol din biblie uluieste. E imposibil sa un te intrebi cum un film cu astfel de trimiteri evidente a putut sa vada lumina proiectie intr-o tara atat de obtuza ca viziune.
Filmarea fara culori este unul din eleméntele cheie de amplificare a emotiei. Este fundamentala. (asta ca tot se dezbatea pe aici o astfel de maniera de filmare autohtona si mai ales oportunitatea folosirii ei; acest film rus e un exemplu de “asa da”) Practic in cazul de fata, o filmare in culori ar fi ster toata aceasta suferinta a unei natii intregi. Ar fi colorat tot acest registru tragic si ar fi fost inacceptabila.

Si ca sa nu rapesc din placerea vizionarii celor care vor dori sa fie coplesiti de aceata capodopera cinematografica, o sa ma refer general la o situatie particulara ce apare in film, aceea a obtinerii de informatii. Probabil una dintre cele mai intunecate parti a oricarui razboi este aceasta linie inexistenta intre tradare si nestiinta. O singura dovada este acceptata ca si garantie a adevarului celor spuse si anume “daca ai fi murit atunci si acolo”. Faptul ca ai supravietuit unei astfel de intalniri nefaste, fie ea chiar si intamplatoare, iti aduce mai mult ca sigur o pedeapsa capital din partea alor tai. Ingrozitor si dureros acest truism al razboaielor de pretutindeni.

Concluzie: Recomand acest film monument, tuturor celor care iubesc cu adevarat cinemaul de calitate. Nota 9,08!

[rvn]

un film ca a acesta trebuie privit si inteles din doua unghiuri. primul, ar fi acela al timpului (anului), cand se petrece actiunea. al doilea, ar fi anul in care Shepitko realiza aceasta "capodopera", cum ai numit-o, cu un entuziasm usor exagerat, dar, ma rog, asa se intampla atunci cand suntem inca sub "hipnoza" vizionarii recente a unui film care ne marcheaza emotional.
nu stiu cat de mult se poate incadra "The ascent" in cate goria filmelor pure de razboi. nu am vazut transee, nici vorba de obuze aruncate peste tot si nici de fum gros ca ceata, prin care abia se intrezaresc resturi de carne sfartecata. nu am auzit gemete de durere, nu am vazut raniti adunati de pe campul de lupta,nu am vazut nici un tanc inaintant cu senilele,calcand pe cadravre. si-atunci, unde-i razboiul?
actiunea se petrece,insa, in vremea razboiului, in vremea celui de-al doilea razboi mondial, la inceputul ofensivei germane spre rasarit, cand Rusia era o tara macinata de razboiul de civil si teroarea lui Stalin. armata germana, incerca sa controleze un teritoriu imens si ostil. pe langa iarna grea (excelent redata alb-negru in film), trebuia sa infrunte si opozitia populatiei din zonele ocupate. cred ca toti am vazut filme despre ocupatia germana in Franta si rezistenta franceza, de exemplu, ca sa fac o comparatie tematica, insa, vazand "The ascent", mi-am dat seama ca, in filmul rusesc, aproape ca nu exista nici un fel de cosmetizare. nu ma refer aici la falsificarea istoriei, ma refer la realizarea cinematografica, pornind de la imaginea alb negru, atat de inspirata, mai ales pentru crearea senzatiei autentice de iarna siberiana, de moarte, de foamete, de viata grea in vreme de razboi si terminand cu simbolistica multor secvente, in special acelea in care apare chipul personajului principal.
din acest punct de vedere, filmul mi se pare remarcabil si este normal sa-ti pui intrebarea, cum a fost posibila realizarea lui in plina epoca comunista, mai ales in Rusia? intr-adevar, exista ceva asemanari cu stilul lui Tarkovski, deatlfel, "Stalker" si "The ascent" au in comun un actor(nu ca ar fi relevant), si daca nu ma insel, au acelasi an de aparitie. e clar ca exista in Rusia, la acea vreme, o tendinta de reconciliere, poate o perioada de acalmie a masinii decenzura, controlata, evident, cu un scop,de la Kremlin.mi-a ramas intiparit in minte, cum s-a prezentat Sotnikov in fata anchetatorului, in dimineata executiei. ultimul lucru spus, "sunt bolsevic.", cred ca a fost esential pentru definirea, propagandfistic vorbind, a eroului de razboi care nu tradeaza nici mort (sau ars cu fierul inrosit). cliseul e prea evident si, sincera sa fiu, are tendinta, cumva, sa plictiseasca, parca nu mai emotioneaza, desi, sunt convinsa ca,istoria adevarata, a insemnat mult mai multe orori, de neimaginat...

[alali]

ma bucur ca "intr-un fel", ti-a placut acest film rvn. Ai gasit multe defecte pe care eu nu le-am identificat ca atare si cu care, sincer, nu sunt deacord.
Eu nu am scris nimic de zapada si iarna pentru ca ma lungeam la infinit. Sunt atatea de spus incat as fi speriat cu dimensiunile review-ului daca punctam tot ce aveam in minte.
In schimb am pus o imagine sugestiva si care are acea melodicitate a ghietii asa cum se aude ea in film... Plus ca am vorbit de filmarea in alb negru care este un must in cazul de fata si datorita anotimpului pe care il surprinde.
Dar nu este siberian... actiunea se petrece in Belarus din cate tin eu minte. Tot aia... Mult frig.

Ca nu e un film despre razboi... dpmdv este aiurea sa discut. Chiar TCM-ul il cataloga drept unul dintre cele mai mari filme cu aceasta tematica. Pe aceeasi logica nici Schindler's List nu are nimic de-a face cu tema. Nici La vita e Bella. Daca ai vazut Come and See, atunci ce spui despre ala? Si ala are titulatura de Cel Mai Bun in materie. E adevarat ca la inceput are acea secventa din padure in care cad bombe, dar de acolo inainte... nimic. Si tot aici ce mai spui de manipulare? Este palpabila este opaca, intr-atat de fortata e. Si totusi, filmul este vazut cum iti spuneam.
Plus ca in cazul de fata ai un inceput in forta. O fuga sub ploaia de gloante... Oameni care cad secerati, foc de acoperire, tot tacamul. Si o alta scena, cea a ranirii lui Sotnikov in care gloantele zboara pe deasupra camerei. Un vajait morbid, o senzatie de groaza extraordinar obtinuta doar prin aceste suieraturi. Daca nici asta nu e razboi.... atunci care? Tancuri, avioane, submarine... nu e nevoie sa apara. Actiunea se petrece intr-un sat uitat de lume...

Legat de manipulare... e cam fortata acea rupere din context ..... Erau doua elemente de care trebuia sa se tina cont in judecarea acelei scene. 1. era credinta in directia politica a tarii, una extrem de puternica in randul populatiei, sa ne aducem doar aminte cum a luat nastere aceasta miscarea si ce aport a avut ea in randul populatiei, sustinere care a salvat rusia de la pieire; si 2. era acea incercare de a-l determina pe calau, prin inducerea unei stari de ura si nervi, sa il socoteasca singur vinovat doar pe Sotnikov.

[rvn]

Ca nu e un film despre razboi... dpmdv este aiurea sa discut. Chiar TCM-ul il cataloga drept unul dintre cele mai mari filme cu aceasta tematica. Pe aceeasi logica nici Schindler's List nu are nimic de-a face cu tema. Nici La vita e Bella.

nu am negat ca este film de razboi. am spus "nu stiu". am vrut sa spun ca actiunea filmului, la un moment dat, a deviat de pe drumul spre linia frontului. de-aia m-am si referit la "vremea razboiului".
daca nu ma insel, este vorba exact de anul 1941. tatuca Stalin, deja omorase destui dintre cei care se opuneau regimului, sau chiar daca nu se opuneau, nu-l ridicau in slavi. in mod paradoxal, tavalugul masinii de razboi germane, a insemnat pentru acesti oponenti, scaparea. oricum, nu ar fi scapat, fiindca Stalin, dupa cum se stie, i-ar fi acuzat de tradare, daca ar fi fugit din fata dusmanului. ingrozitoare soarta a popoarelor fostului imperiu tarist! sa fie nevoite sa aleaga intre doi calai.....
filmul nu pune accent pe lupte, pe strategii tactice de castigare a lor. filmul se concentreaza in mare parte pe redarea unor evenimente tragice colaterale, evenimente care s-au desfasurat cu repeziciune si al caror final tragic era de asteptat. miza este mancarea. ea a fost pretextul punerii in scena a scurtei, dar dramaticei "aventuri" a celor doi soldati. totul este amplificat de atmosfera sumbra si de isteria femeii,care fusese despartita cu brutalitate de copiii ei. totul se desfasoara dupa scenariul clasic al luptei de rezistenta impotriva dusmanului, finalizata, evident, cu moartea partizanilor (in cazul acesta), pedepsiti fara drept de apel, cu concursul colaborationistilor. asta-i scheletul filmului, sper ca esti de acord cu mine si cred ca nu este diferit de al altora cu aceeasi tema. ceea ce il diferentiaza de ele, este modul iconoclastic de a reda sfarsitul si apreciabila asemanare cu stilul lui Tarkovski. tocmai de aceea am atras atentia si asupra anului 1977, fiindca ar fi fost imposibil ca regizoarea sa nu fi imprumutat nimic din arta lui, mai ales ca Tarkovski era considerat un simbol.

[alali]

Krylya (1966) aka Wings (1966)



Wings este fimul care o plaseaza pe Sepitka in randul ilustrilor opozanti ai regimurilor totalitariste atat din fosta Uniune Sovietica cat si de pretutindeni.
Filmul Aripi este un real mainifest impotriva incolonarii si uniformizarii indivizilor. Regizoarea rusa nu are rival in ceea ce priveste claritatea mesajului, nici macar printre ilustrii sai colegi de breasla, contemporani cu ea si de la care este banuita ca s-a inspirat. Cu siguranta ca unele sloganuri sau tendinte le-a preluat si au influentat-o, dar atitudinea sfidatoare si convingerile sociale pe care le exprima prin aceasta pelicula si un numai, e evident ca sunt adanc inradacinate in fiinta tinerei regizoare de nici 28 de ani la momentul cand se lansa acest film.
O claritate a mesajului si o opozitie fatisa, de un curaj inconstient fac din aceasta productie un strigat pro libertatea de gandire si libertatea propriilor alegeri; de viata intru libertate practic.
E adevarat ca discursul este construit oarecum feminist. Filmul are in persoana protagonistului o femeie la urma urmei. Dar nu cred ca doar aceasta latura a societatii, mai oprimata e adevarat, este analizata in acest film. Apare in film prezentata acea situatie de-o absurditate imposibil de inteles pentru generatiile actuale, de a nu avea voie sa intri intr-un restaurant dupa ora 6 daca esti femeie si esti neinsotita si care situatie incarca suplimentar tasul balantei reprezentat de pozitia femeii in societatea rusa, fata de cel reprezentat de ingradirile si constrangerile barbatilor, dar discursul ramane per ansamblu universal valabil si reprezentativ pentru societate ca intreg.
Universalitea revoltei rezulta si din discutiile eroine cu fostii camarazi de arme, discutii in urma carora afla ca si acestia sunt la fel de limitati in alegeri ca si ea.
Desi analiza psihologica este una dintre cele mai reusite din cate ti-e dat sa vezi realizate vreodata pe ecran, eu un ma numar printre persoanele carora li se adreseaza aceasta productie. As compara efectul produs de vizionare acestui film cu cel incercat in urma vizonarii unora dintre episoadele Dekalog-ului (1989) lui Kieslowski. Pur si simplu un au dinamism si actiune care sa ma implice suficient. Sunt doar analize profunde ale trairilor, sentimentelor si emotiilor personajelor pe care le zugravesc. M-ar fi multumit si un subiect cu o actiune subanteleasa, latenta, dar sa fie din afara framantarilor protagonistilor, exterioare si oarecum independente lor. Pe cand aici, intreaga atentie cade asupra efectului unui cotidian rutinat ce erodeaza incontinuu persoane neimplinite.
O scena mi-a atras in mod deosebit atentia: acel zbor frant al “pasarii de otel” care da tarcoale perechii iubite cand aceasta se prabuseste din inaltul cerului. Acea pendulare tragica, acea incercare de a anula ireversibilul este sfasietoare. Nu cred ca o alta scena ar fi putut avea un impact mai dureros si mai trist decat cea folosita. Indiferent daca s-ar fi prezentat oameni daramati de durere, lacrimi sau suferinta, efectul un putea sa fie pe masura celui prezentat aici prin acest zbor de insotire pe ultimul drum.
Recomand acest film in special celor care doresc sa asiste la o incursiune in strafundurile psihicului omenesc, care doresc sa experimenteze sentimentele de revolta impotriva unei oranduiri nedrepte si de ce nu, celor care apreciaza un film ce instiga la dorinta de libertate.

Nota 8,00! Intr-o oarecare masura acest film e un avant la lettre a celebrului Pink Floyd The Wall (1982).

[claudiu-daniel-lugoj]

Zeii din egipt este un film bun zic eu ce merita urmarit.

[alali]

The Jungle Book (2016)



Pentru ca am vazut comentarii in care pretiosi utilizatori fac trimitere catre filmul "bun ca vinul vechi" din 1942, indiferent de ce spun aceste personaje care se erijeaza in luptatori anti sistem, anti studiouri sau carora le miroase blockbuster-ele, in aceasta adaptare avem un exemplu evident ca se pot face productii de calitate si in sistem corporatist si cu foarte multi bani. Si ca nu doar clasicele filme merita atentia noastra. (un paradox daca stai sa te gandesti ca la vremea lor, toate aceste clasice ale timpurilor noastre si care sunt preferate de simandicosi, au fost la randul lor blockbuster-ele vremurilor trecute). Dar asta e prea mult de inteles pentru acesti speciali care sunt altfel.
Fara nici un dubiu aceasta adaptare este cea mai buna, facuta dupa celebra carte aparuta acum mai bine de 70 de ani. Accentul este pus preponderent pe micul brotacel si mai deloc pe animalele din jur, pe mediul luxuriant, pe umor de umplutura sau pe alte actiuni adiacente povestii. Se renunta in totalitate la partea cu reintegrarea puiului de om intre semenii sai, dar asta se face din lipsa de timp. Toate eforturile converg spre a se contura un personaj uman simpatic si foarte real, aflat intr-un mediu total ostil si neobisnuit. Iar rezultatul final este superb.
Folosind ultimele tehnologii in ale animatiei digitale, filmat 100% in fata deja celebrului ecran albastru, pelicula se simte si se traieste la tensiune maxima. Pacat de toate acele urmariri cum e si cea care deschide filmul, care pana la un punct e bine plasata si alcatuita, dar spre sfarsitul ei si nu doar a acesteia, mai sunt si altele asemenea curse, cand tensiunea atinge apogeul, urmarirea aluneca spre horror, iar micutii sunt realmente ingroziti de viteza cu care se desfasoara actiunea, de sunetele care sunt dintre cele mai sinistre si de aparitia brusca sub o prezentare de-a dreptul fioroasa a diferitilor pradatori. In prima secventa este Bagheera in situatia bestiei si asta lasa urme adanci in mintea copiilor.
Totusi, cu putina consiliere si cu ceva cola si pop-corn, cei mici reusesc sa-si revina din sperietura si reusesc chiar sa se bucure in continuare de un live action pe masura asteptarilor.
E obligatoriu sa vorbesc si despre atentia la detalii pe care filmul o arata din plin. Animale care se misca de parca am fi la cativa pasi de ele si in mediul lor natural, un Shere Kha cu cicatrici si care este aproape palpabil, Baloo, maimutele, albinele, sarpele Kaa, totul pare aievea.
Mowgli, pustiul, este cea mai reusita intruchipare vazuta pe ecran, atat animata cat si personificata a acestui erou de poveste. Cu o carisma si o franchete dezarmanta, specifica copiilor prodigiosi ai hollywood-ului, beneficiind de un machiaj senzational, (acele cicatrici pe care logica ne spune ca ar trebui sa le aiba un pui de om care a crescut in salbaticie sunt efectiv traumatice daca stai sa le privesti cu atentie, atat de reale par), pustiul junglei este adorabil si totodata foarte independent, parand oarecum matur si foarte puternic psihic. Nici o clipa nu tradeaza vurnerabilitate sau nu starneste mila. Cade dar se ridica imediat, lupta pentru ceea ce ii apartine si domina prin agilitate si dexteritate totul in jurul lui, de la animale pana la natura.
Beneficiind de un mesaj foarte pozitiv, avand o duritate medie sau putin peste cea normala la care ar trebui sa asiste un copil de 9-11 anisori, beneficiind din plin de ajutorul tehnicilor moderne de filmare-editare, filmul este unul bun. Chiar daca povestea este cunoscuta si rascunoscuta, marturisesc ca nicio clipa nu mi-am pus macar problema anticiparii scenei viitoare, iar asta e un rezultat remarcabil pentru o re-re-reecranizare.
Nota 7,53! Merita vazut si chiar revazut in cinema. 3D-ul este nefolositor si inutil. Cam ca la Avatar (2009) . Actiunea rapida si viteza miscarii camerelor fac ca efectul de adancime sa fie anulat. Plus ca am sesizat o multime de ne-suprapuneri care deranjeaza incredibil de mult si care sunt cu duiumul la orice cadru, nicidecum sporadice cum spunea un critic autohton.
Ps. Apar si celebrele cantece din animatia din '67 ca un omagiu adus acelei productii, asa ca nostalgicii vor avea un motiv in plus de placere in vizionare.

[reivan]

ai dat unui film nici bun nici bun (asta-i exprimarea ta) o nota mai mare decat unora de aici.
common sense, where are you?

[alali]

cu subiect si predicat reivan, ca sa ma pot apara sau corecta, dupa caz.
Numai cine nu scrie nu greseste.

[alali]

Dekalog (1989)



Intregul ciclu de 10 episoade ce formeaza Dekalogul lui Kieslowski se ghideaza dupa acest simbolic indemn: Sa nu judeci!
Filme despre viata, as indrazni sa spun chiar despre viata noastra a tuturor; aceasta realitate este probabil si cauza primului feeling pe care il resimti atunci cand pasesti in lumea cenusie a acestui cvartal oarecare al Varsoviei si anume frustrarea.
Obiectivitatea "rautacioasa" in aparenta, data de distantarea regizorului fata de personaje, lasarea lor in voia sortii te fac sa simti ca esti dator sa intervii, sa le ajuti cumva; lucru imposibil desigur si asa apare frustrarea despre care vorbeam. E aceeasi senzatie pe care o traiesti cand, privind in jur la toata suferinta si inegalitatea din lumea ce te inconjoara, ridici privirea spre cer si ceri socoteala divinitatii pentru toată această injustețe. Raspunsul bineinteles ca nu vine niciodata; cel putin nu explicit. Rezulta dar că si Kieslowski, prin aceată "muțenie" in fata dramelor oamenilor filmelor sale este un fel de divinitate pentru propriile-i personaje.
Odatat ce incepi insa sa intelegi maniera in care se spune povestea si semnificatia ei tainica, diferita de la individ la individ, deznadejdea ce te-a cuprins la inceput se disipeaza iar frustrarea dispare pentru totdeauna. In fond, regizorul este si scenaristul si deci naratiunile prezentate sunt modelate asa cum a voit Kieslowski insusi; nici vorba sa fi fost neutru sau nepasator asa cum lasa sa se creada.
Viata, caci ea este importanta in film, se regaseste si in ciocnirile dintre personajele unor episoade distincte. Ciocniri fortuite in lift, la ghiseu sau la coada, totul creaza o cursivitate si o vecinatate atat de fireasca privitorului incat il transforma din simplu spectator intr-un vecin si locatar al unui apartament din acele blocuri. Aici se produce, asa cum imi place mie sa-l numesc, "efectul Kieslowski" care consta intr-un fel de resuscitare la viata a oricui priveste si asculta mesajul filmului. Ti se infiripa o altfel de intelegere, mai profunda decat pana atunci a tot ceea ce inseamna seaman. Dupa acest moment o noua intalnire in ascensor, un nou drum la oficiul postal sau o alta asteptare la rand iti va deschide ochii spre toti acesti necunoscuti de care te loveai pana mai ieri fara sa constientizezi sau sa-i observi macar dar pe care de acum ii vei vedea cu alti ochi.
Pentru a reusi un asa grad de empatie, Kieslowski elimina tot ce nu este esential transmiterii trairilor personajelor sale. Procedurile judiciare, problemele administrative sau convingerile politice nu sunt introduse in film pentru a nu distribui atentia privitorului si catre lucruri ce nu ii raspund la intrebari.
Tot din acest motiv apar si acele blackout-uri, acea senzatie de salt in montajul firului narativ, cand constatam ca se sar partile intermediare din poveste. Ele nu ajuta la o intelegere mai buna a temei, deci nu sunt esentiale.
Interesant este modul de selectare a personajelor. Sunt firi izolate si intr-o mare masura singuratice. Folosind practic prototipuri, regizorul spera ca prin povestea acestora noi sa descoperim viata reala sau sa ne descoperim pe noi insine in viata de toate zilele. Asa cum spuneam si cum insusi declara, el nu trage concluzii, nu discuta probleme de morala si nu judeca. Doar pune intrebari si arata toleranta si compasiune.
Dumnezeu ca si notiune nu este unul de tip tarkovskian, ecleziastic. Omul a carui univers este prabusit, rapus de vina, sententiat de societate, condamnat de justitie si macinat de propria lui constiinta, va cauta un alt om, care sa-l inteleaga si, compatimitor in cea mai sincera forma, sa nu-l judece. Un astel de reper si punct de sprijin devine dumnezeu pentru cel in suferinta. Iar Kieslowski nu se oripileaza nici de crima, nici de moravuri usoare si nici de adulter sau autosuficienta. El isi acompaniaza protagonistii si ii intelege. Se poate face o corelatie intre regizor si persoana misteriosului observator ce apare in momentele cumpana ale povestirilor dar si imediat dupa deconspirarea punctului culminant si care aratand ca desi intelege tensiunea momentului si importanta lui, alege sa ramana neutru si sa nu intervina. (exluzand singurul moment cand transmite un mesaj explicit, in episodul 5, la acel schimb de priviri in care fixand cu privirea si fiind privit la randul lui fix in ochi de catre Lazar, clientul taxiului, necunoscutul da din cap dezaprobator).
Multe ar mai fi de spus despre aceasta serie tv, semnificatiile dar si lamuririle aduse de insusi Kieslowski incita la noi si noi interpretari generale si mai ales particulare. Nota 10, pentru simplul motiv ca mai mult nu se poate acorda.

Ps. Prapastia reflectiei in care m-a arunca fiecare poveste nu mi-a permis sa vizionez mai mult de un episod pe zi. Nu stiu de ce dar am constatat cu surprindere dupa ce am terminat de vazut toate episoadele, ca un singur episod ma incarca in asa masura incat un alt exercitiu tot atat de tulburator pe parte emotiva nu ar mai fi incaput.

[alali]

Werckmeister harmóniák (2000)



Inainte de a viziona aceasta realizare exceptionala, orice cinefil trebuie sa inteleaga in prealabil filosofia regizorala a lui Bela Tarr legata de "timp" si "evenimente"; ca despre titlu peliculei si trimiterea la opera lui Andreas Werckmeister ni se dau destule detalii in film. Intelegerea teoriei armoniilor reprezinta un plus dar nu este capitala in incercarea de a descrifra mesajul proiectiei; ferice de cei inzestrati cu o asa sensibilitate si capabili sa desluseasca astfel de taine ce pentru mine vor ramane ferecate pe vecie.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui In the Mood for Love), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau, Werckmeister Harmonies se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca Werckmeister Harmonies mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste. Nota 9,28!

[alali]

Niwemang (2006) aka Half Moon



Un film revigorant ce a venit ca o alternativa atat la filmele hollywood-iene cat si la cele europene. Un alt aer, o alta scoala si nu in ultimul rand, o alta lume ce ne este prezentata in pelicula regizorului iranian, Bahman Ghobadi.
Marturisesc ca desi mi-a placut atmosfera, povestea, tensiunea si umorul filmului, am avut o mica rezerva in ceea ce priveste nuanta mistico-premonitorie a povestii. Aveam senzatia ca se putea si fara, ca nu era necesar sa se introduca aceasta parte complicata si destul de ambigua, mai ales cea dinspre final cand premonitiile lui Mamo incetoseaza filmul si creeaza dificultate in intelegere.
Tot din aceasta cauza am banuit acest film de un fel de propaganda, platonica, dar totusi propaganda, in favoarea unei anumite miscari religioase. Aceasta senzatie de misticism revelator pe care ti-o inspira toate acele momente de clarvedere, poate parea partinitoare si promovatoare de adevaruri supranaturale mai presus de intelegere.
Dar apoi am citit despre Ghobadi, despre cum a pornit sa realizeze acest script si care a fost ideea care a nascut acest film. Iar lucrurile au capatat o cu totul alta insemnatate, anumite elemente explicandu-se de la sine si intr-o maniera simpla, deloc complicata asa cum mi-o imaginam eu. Iata asadar de ce e important sa incerci mereu sa gasesti informatii cat mai complete si daca se poate, cat mai apropiate de sursa principala, ideal ar fi direct de la prima mana.
In cazul acestui Half Moon am aflat ca ideea filmului a plecat de la Requiem-ului lui Mozart, intregul proiect fiind gandit special pentru festivalul The New Crowned Hope din Viena, festival ce sarbatorea in acel an, 2006, 250 de ani de la nasterea marelui compozitor.
Ei, acum alta este lumina sub care intelegem toata actiunea, modul in care au fost construite si prezentate si introduse elementele vizionare si puternicul lor caracter mistic. Pricepem de ce au fost acele momente folosite si cat sunt ele de imprtante in constructie. Atat cuprinsul Requiem-ului dar si povestea din spatele acestuia isi gasesc o puternica reverberatie aici. Nimic acum nu mai pare fortat sau manipulator. Totul capata o alura solemna, iar momentele incriminate pe nedrept au acum un profund caracter liric.
Impresionant si actingul. Cu siguranta interpretii sunt semiprofesionisti, dar se descurca excelent. Chiar si momentele comice si ridicole le ies destul de bine.
Concluzie: Un film care mai schimba registrul vizionarilor deja rutinat de pana acum si care dezvaluie un crampei dintr-o lume interzisa, atat de dezbatuta in aceste zile. In ciuda dramei, filmul nu te intristeaza. Ba as spune ca te intretine si chiar binedispune, avand multe momente de tensiune autentica, curata si transmisibila usor si publicului. Nota 7,86!

[alali]

La double vie de Véronique (1991)



Un film cat o taina de mare. Taina impartasita de cele doua tinere care simt ca nu sunt singure; taina ce ii leaga pe cei doi predestinati, Alexandre si Veronique, intr-o realatie mai presus de dragoste, de o dragoste care sa se consuma asa cum e ea inteleasa de omul de rand.
Misterios prin constructie, Viata Dubla a Veronicai nu poate fi pe deplin inteles de nici un muritor. Oricat ai cauta sa descifrezi enigmele acestui film, e cu neputinta sa cuprinzi toata simbolistica acestei povesti aflata la granita realului cu visul. Veronica este reala, traieste si iubeste ca orice tanara. Dar ea accepta sa se sacrifice pentru un scop mai presus de fiinta ei. A fost inzestrata cu o voce nepamanteana si nu poate sa lasa un astfel de dar sa se piarda, chiar daca asta o ucide.
Si atunci o alta Veronica ii ia locul in poveste. Este cea despre care prima tanara spunea ca o simte ca fiindu-i alaturi, ca facand parte din viata ei, din ea insasi. Chiar si-au intersectat odata drumurile, intamplator si s-au vazut. Aceasta a doua Veronica simte deodata nevoia sa renunte la orele de canto. E un sacrilegiu ii spune profesorul, dar ea stie ca trebuie sa o faca. De ce? Cand a decis asta? Nu ni se dezvaluie in film. Misterul se adanceste prin acea corespondenta nesemnata in care primeste o sfoara ce fusese o legatoare a unei mape. Dar parca o cunostem... Am mai vazut-o undeva. E aceeasi pe care prima Veronica a rupt-o de emotie atunci cand a sustinut concursul de admitere in corul filarmonicii din Cracovia. Intelesuri de nepatruns prin rational sau prin logica. Cum a ajuns sfoara la acesta Veronica din Paris? Cine i-a trimis-o? Intrebari fara raspuns, sau poate raspunsul e dincolo de aceasta lume.... Lumina, lumina care o orbeste o conduce pe tanara spre a identifica ce inseamna ata misterioasa primita in plic. Dar ce e aceasta lumina? Sau cine e? De unde vine ea? Vedem ca nu are sursa de provenienta, ca nu e creata de nimic. Sa fie o prezenta angelica? Oare prima Veronica a incetat sa mai existe pentru ca cea de-a doua sa traiasca? Oare odata ce s-au intalnit una pe alta, paradoxul existentei aceleasi persoane in doua locuri diferite, in acelasi timp si univers a inceput oare sa se manifeste? Dupa ciocnirea hazardata, nu mai era, din acel moment, loc in aceasta lume decat pentru o singura Veronica? Intrebari si iarasi intrebari.
Si totusi, pe langa tot acest necunoscut, eu l-am regasit pe Kieslowski omul, transpus in toata acesta dedublare. Este practic o lupta a regizorului cu el insusi, o viata dubla a lui Krzysztof Kieslowski. De ce? Sa unim toate acele perspective asupra lumii, obtinute privind prin: sticla diforma, (geamul trenului), prin globul translucid, (Veronica privind imaginea rasturnata prin sfera), prin lentila ochelarilor, (tatal Veronicai lucrand sau Alexandre privind poza) sau prin lupa, (instrumentul folosit la marirea stampilei de pe plic). Toate acestea tradeaza o vedere a unui om de film, obisnuit sa priveasca realitatea prin lentila obiectivului de filmat. Un regizor al vietii de zi cu zi. Apoi dualitatea personajului, a nationalitatilor celor doua tinere, Polonia si Franta; nu e oare si lupta interioara pe care o duce Kieslowski insusi? El care se vede constrans sa se mute din patria lui intr-una adoptiva, doar pentru a putea crea fara cenzura si in conditii decente? Toate acele fundaluri ce arata deslușit cladirile vechi, roase de egrasie si care gazduiesc artistii sunt o critica fatisa pe care regizorul o expune in speranta ca cineva in Polonia va schimba ceva. Momentul in care Veronica arunca mingea in tavanul acelui gang si din el cade tencuiala macinata de umiditate... Chiar daca in film momentul este cum nu se poate mai poetic redat, acea pulbere parand o ploaie de aur, mesajul e totusi cat se poate de clar. E una dintre conditiile din cauza carora artistii mor, se imbolnavesc, dispar din Polonia. Este probabil filmul cel mai explicit ca forma de protest al regizorului polonez.
Pelicula se incheie cu povestea spusa de Alexandre, care este totodata si secretul existentei Veronicai. Nimeni nu o intelege asa cum o face el. I-a ghicit taina, i-a dezvaluit misterul intregii sale existente. Si Veronica se simte stanjenita. Una e ca cineva sa iti ghiceasca inima si alta e ca viata ta sa fie pusa la dispozitia tuturor, intr-o carte. In acest caz, cand te simti in primejdie, un singur lucru poti sa faci. Sa te intorci acasa, acolo unde te simti ocrotit. Asta va face si ea. Interesant e ca versiunea Americana a discului include si un final alternativ, in care odata ajunsa acasa, tanara fuge sa isi imbratiseze tatal ce tocmai ii iesea in intampinare. Un astfel de finalul confirma in mare masura acea nevoie a Veronicai de a fi protejata dupa ce a fost atat de brutal deposedata de cea mai mare enigma a vietii sale.
Si ar mai fi de vorbit despre splendida Irène Jacob, sublima in acest film, depre imagine cu tonalitatea ei fantasmagorica, despre muzica ingereasca a lui Zbigniew Preisner, ... dar ce review ar iesi! Nuvela nu alta.
Concluzie: Un film greu, simplu ca subiect, construit ca o sarada la care oricate raspunsuri ai cauta, niciodata nu vei fi capabil sa cuprinzi intreaga lui semnificatie. Nota 7,84! De vizionat, revizionat, re-revizionat... samd.

[rvn]

thedoublelifeofveroniqu.jpg
imi pare rau ca in printscreenul acesta nu apar si manusile. nu am mai vazut in nici un alt film atata insistenta ca aproape in fiecare cadru sa vedem ceva de culoare rosie, daca nu este vorba de un accesoriu vestimentar, atunci gasim un obiect de decor al camerei sau un obiect de pe strada. totul sta sub semnul rosului si unei culori complementare, cum este verdele sau negrul. oricum a-i lua-o, Irene Jacob a avut momentul sau de glorie, fiindca rolul Veronicai i s-a potrivit exact ca si fularul, bluza, manusile si rujul de buze, toate rosii...