Cap și Pajură - Nicolae Constantin Tănase

[mirodoni]

„Cap și pajură” - regia Nicolae Constantin Tănase

Lungmetrajul Cap și pajură de Nicolae Constantin Tănase, cu Alex Călin, Iulia Ciochină și Florin Salam în distribuție, va fi lansat în cinematografele românești pe 10 mai 2019, distribuit de Domestic Film.
Filmul este bazat pe întâmplări reale.
Cam așa arată unul dintre comunicate!

Cum arată sinopsisul:

În urma unui accident într-un bar, Laurențiu se lovește grav la cap, dar refuză tratamentul așteptând întoarcerea fratelui său din Germania, căruia trebuie să îi mărturisească ceva extrem de important.

Ce spune regizorul:

Consider că înțelegerea lui Laurențiu, printr-o explorare cinematică bogată a ultimei sale zile de viață, va contrabalansa stigmatizarea socială pe care o are - alegerea melodiei, o "manea", care a dus la moartea lui. Prin acest film mi-am propus să vorbesc despre prejudecăți și nepăsare în România de astăzi.

Ce spun eu, văzând filmul în avanpremieră:

Ca să nu credeți că e vreo greșeală, titlul este corect. Deși, în mod normal, nu poate fi în același timp și cap și pajură, în cântecul lui Florin Salam se poate. Adică este vorba de un personaj manelistic, „α și Ω”, adică „totul”.

Numai că Florin Salam nu joacă în film, cum se spune în comunicat și cum apare pe afiș, ci cântă. După cum cântă el, joacă numai Alex Călin și, relativ puțin, Iulia Ciochină. Mai joacă, dacă pot spune așa, și câțiva figuranți. Asta nu e nicio răutate, doar ca să știți!

Întâmplările pe care se bazează filmul sunt reale, în măsura în care toate filmele de ficțiune se bazează pe fapte reale. Adică tinerii merg la bar, ascultă manele, se îmbată... Nimic spectaculos, nimic ieșit din comun, așa este în realitate!

Sinopsisul, însă, merge cumva pe lângă film. Sau filmul pe lângă sinopsis! Adică, în bar nu are loc un accident, ci un incident, între doi clienți. Laurențiu nu se lovește la cap, ci primește o lovitură cu o sticlă. Nu refuză tratamentul pentru că-l aștepta pe fratele său, ci pentru că era beat mangă. Cât privește importanța mărturisirii, rămâne de văzut!

Din păcate, pe ecran, rulează alt film decât cel din mintea regizorului coscenarist, fenomen întâlnit des la foarte mulți cineaști români.
Manelele nu sunt letale, nu din cauza lor a murit tânărul. Nu e vorba de vreo stigmatizare, pentru faptul că a ales să asculte o „manea”, ci e vorba că a cerut să fie difuzată de zece ori, spre disperarea altui client, manelist și el. Și nici această alegere n-ar fi fost mortală, dacă cei doi n-ar fi fost beți criță.

Așa că, Nicolae Constantin Tănase și-o fi propus să vorbească despre prejudecăți și nepăsare, dar n-a prea reușit. Paramedicii de pe Ambulanță acordă primul ajutor victimei, așa că „nepăsarea” se reduce la modul de relatare la televizor a morții unui om.

Ce se mai spune în sinopsis:

O perspectivă intima asupra ultimei zile din viața lui Laurențiu, încercând să recompună piesele de puzzle privind temerile și deciziile care au dus la acest final.

Din vorbe, sună promițător. În film, pentru a crea acea senzație de „puzzle”, se fragmentează artificial conținutul acestuia și se montează în altă ordine decât cea cronologică. În felul acesta, realizatorii cred că îl va implica mai mult pe spectator. De fapt, materia primă a scenariului este atât de diluată, încât singura soluție era zăpăcirea spectatorului, în speranța că va rămâne cu senzația că a văzut un film profund și important. Cât privește „perspectiva intimă”, consider că s-a intrat cu bocancii în această intimitate!

„Conflictul” se rezumă la faptul că personajul feminin, interpretat de Iulia Ciochină, are o relație atât cu Laurențiu, cât și cu fratele acestuia, Dani. Practic, însă, tot filmul se ocupă de agonia lui Laurențiu, ajuns acasă lovit la cap. Creierul îi este afectat treptat, inducându-se progresiv paralizia. Toate acestea sunt realizate cinematografic destul de veridic și convingător. Tensiunea crește la maximum, urmărind cum, cu eforturi incredibile, personajul încearcă să se târască până la ușa la care bate cineva.

Spuneam la un moment dat că singurul care joacă în acest film este Alex Călin. Dar putea lipsi și el!
De exemplu, am văzut cândva la țară un mușuroi de furnici negre, mari. De la mușuroiul lor pornea o potecă, o cărare îngustă, atât de bătătorită și adâncită din cauza traficului, încât iarba nu mai creștea pe aceasta. Avea două „benzi”, una dus și una întors, pe care furnicile circulau frenetic. Firele de iarbă din apropiere camuflau în mare parte poteca furnicilor, așa că, din greșeală, am călcat pe aceasta. Pământul s-a fărâmițat și, inevitabil, am strivit o furnică. Ruptă în două, cu picioarele care îi mai rămăseseră, continua disperată se se târască, să înainteze. Unde voia să ajungă? Furnicile nu au „ambulanță”, nu au spitale, nu au medici! Și totuși înainta cu îndârjire spre mușuroi! Pe „drum” se întâlnea cu furnici care veneau din sens opus. Se tatonau cu „antenele”, își atingeau mandibulele, apoi își continuau drumul în direcția inițială. La locul „catastrofei”, furnicile se buluciseră și dintr-un sens și din celălalt, și începuseră să care țărâna prăvălită în calea lor, ridicând „bulgări” care depășeau mărimea lor. Îmi părea rău, dar ce puteam face?! Măcar să le eliberez „carosabilul”, m-am gândit eu, și m-am aplecat să ridic un bulgăre cam de mărimea unei nuci. O furnică furioasă și-a înfipt mandibulele în degetul meu mare. Se ținea atât de bine în fălci, încât restul trupului îi era în aer, agitându-se vârtos. Sunt convins că ar fi vrut să dea cu mine de pământ, dar se pare că avea senzația că nu m-a prins destul de bine, așa că și-a descleștat fălcile să mă prindă din nou. În acel moment, însă, am scuturat mâna și furnica a căzut undeva în iarbă. Am căuta din priviri jumătatea de furnică. Înainta cu eforturi vizibile spre mușuroi...

Dar să vedem ce mai spune Nicolae Constantin Tănase despre filmul său:
„Cap și Pajură” este o încercare de a genera empatie pentru povestea lui Laurențiu...

Laurențiu se târa spre ușa de la intrarea în apartament, dar mai mult spor avea broasca țestoasă, pe care chiar el o scosese din acvariu . La ușă putea să fie fratele său, iubita lor, de la Ambulanță, sau de la Poliție. Ușa se deschide și intră... Florin Salam, cântând „Cap și pajură”!
În acest moment, aproape toți spectatorii din sală au izbucnit în râs, ceea ce însemnă că filmul s-a prăbușit în derizoriu.

La discuțiile de după vizionare, regizorul a spus că nu este deranjat de reacția spectatorilor, fiecare reacționează în felul său! Greșit, foarte greșit! Înseamnă că filmul nu și-a atins scopul. Cum rămâne cu „empatia”?!

Dacă spectatorii au râs la urmă, înseamnă că filmul s-a terminat. Un film bun nu se termină brusc. El continuă în mintea spectatorului mult timp după ce acesta iese din sala de cinema.

Acest final ar fi fost de acceptat dacă personajul nu ar fi murit. Adică dacă nu s-ar fi respectat „întâmplarea reală”, cum de fapt regizorul susține că nici nu s-a urmărit neapărat. De fapt, cântecul lui Florin Salam, după cât am înțeles eu, spune că trebuie să fii tare, să fii dur, să fii „cap și pajură”, indiferent cum pică, să câștigi.

Apoi, problema nu era genul de muzică ascultată. Conflictul este în altă parte. Chiar dacă regizorul/coscenarist vrea să abordeze „stigmatizarea socială” a meneliștilor, trebuia să fie echidistant față de subiect. Nu toată lumea apreciază muzica simfonică sau de operă, dar nimeni nu-i „stigmatizează” pe iubitorii acestor genuri. Explicația este foarte simplă: aceștia nu scot boxele pe fereastră ca să asculte tot cartierul muzica pe care o preferă ei, bând în acest timp până își pierd busola. Nu e vorba de prejudecăți, ci de realitate!

Soluția de final ar fi fost simplă, trebuia doar încă puțină inspirație. Dar inspirația nu vine decât atunci când nu te domină automulțumirea, sau când ai colaboratori pricepuți. Nu mai avea nicio importanță cine intră pe ușă, oricum era prea târziu. Dar dacă s-ar fi auzit din depărtare cântecul lui Florin Salam, „Cap și Pajură”, nimeni n-ar mai fi râs în sală, s-ar fi lăsat o liniște... de mormânt. Doar ar fi reamintit spectatorului de unde s-a plecat, pentru a conștientiza unde s-a ajuns. Nu mai era necesar anunțul în original de la televizor, care să dea „autenticitate” filmului, nu mai era nevoie de prezența în carne și oase a lui Florin Salam. Nu despre el era vorba în film!

La discuțiile de după proiecție, am constatat că interpretul principal, Alex Călin, este un băiat foarte volubil, și cred că este un actor bun. Dar filmul de față i-a oferit o partitură săracă. Și pe ei îi învață la actorie că trebuie să fie ca plastilina în mâna regizorului. Greșit, cred eu. Actorul trebuie să intre atât de bine în pielea personajului, încât să poată spune regizorului, dacă e cazul: „aici, personajul meu nu ar face asta!” M-am abținut, dar voiam să-l întreb cum e să te masturbezi în regia lui Nicolae Constantin Tănase și câte duble a tras!

În cronica filmului de debut al lui Nicolae Constantin Tănase, „Lumea e a mea” , http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=101697 , spuneam că „Dacă vrei să distrugi un regizor, să-i dedici numai cronici favorabile”. Se vede treaba că n-a citit ce-am scris eu atunci! Nimic surprinzător! Nici alți colegi de-ai săi de breaslă nu citesc decât cronicile favorabile! Speram să depășească nivelul poveștilor de cartier gonflate și să nu mai creadă că el a descoperit apa caldă și mersul pe jos în cinematografie. La facultate li se spune că orice „fapt divers” poate deveni un scenariu de film. Da, dar numai dacă acesta are în spate o poveste consistentă, nu diluată dintr-un scurtmetraj, iar regizorul reușește un spectacol cinematografic autentic. Când scrie sau acceptă un scenariu, nu trebuie să urmărească doar o dambla a sa, ci să se gândească ce oferă celorlalți participanți, cât și spectatorilor, ce potențial cinematografic are scenariul!

Mă îngrijorează, totuși, cât de ușor s-a adaptat tânărul regizor la mentalitatea cineaștilor noștri. Nu-l interesează dacă lumea vine sau nu la film, nu-l interesează cum reacționează, sau dacă rămâne sau nu până la final în sala de cinema. Nu i se pare o catastrofă că au trecut vreo 4 ani de la debut, nu-și pune problema de ce nu se înghesuie investitorii să finanțeze filmul românesc. E mulțumit c-a mai adăugat un titlu în filmografia sa, nu-l interesează veniturile din încasări, atâta vreme cât banii pe care i-a cheltuit nu erau ai lui.