Guru
Join Date: Jan 2008
Location: Ploiesti
Posts: 674
|
Bine ați venit în lumea lui Terry Gilliam!
La 35 de ani de la lansarea “Monty Python and the Holy Grail” (1975, r. Terry Gilliam, Terry Jones), în “Dr. Parnassus” legendarul Gilliam ne demonstrează că imaginația lui a rămas la fel de vioaie și indrăzneață.
În Londra zilelor noastre, trupa de spectacol a doctorului Parnassus promite spectatorilor o călătorie în "Imaginarium", o lume imaginară stăpânită cu ajutorul minții doctorului Parnassus, unde visele devin realitate. In poveștile pe care dr. Parnassus le spune fiicei lui, Valentina, piticului Percy și asistentului său, Anton, acesta pretinde că are peste o mie de ani, iar atunci când s-a indrăgostit de o muritoare, a făcut un alt pact (primul fiind cel în care și-a castigat imortalitatea) cu diavolul, Mr. Nick, pentru a câștiga tinerețe și putere de seducție. Ca parte din înțelegere, dr. Parnassus se obligă să-și cedeze copilul lui Mr. Nick, atunci când acesta va implini 16 ani. Valentina se află acum în apropierea vârstei fatale, iar dr. Parnassus se vede nevoit să parieze din nou cu diavolul, primul care ajunge să seducă cinci suflete în interiorului Imaginariumului o va avea pe Valentina ca premiu. Între timp, trupa acestuia îl salvează pe Tony, care fusese spânzurat de un pod de către niște mafioți ruși, și astfel se alătură trupei lui Parnassus. Tony și Valentina se îndrăgostesc unul de celălalt iar gelosul Anton descoperă faptul că Tony este un impostor.
Terry Gilliam se dovedește a fi unul dintre cei mai constanți regizori contemporani, în ceea ce privește calitatea filmelor sale. În cele 15 filme, apărute pe parcursul a patru decenii de carieră, Gilliam a reusit să ne ofere exact ceea ce și-a propus încă din scenariu (majoritatea filmelor sale fiind co-scenarizate de el), scris impreună cu Charles McKewn (“Brazil”, 1985), anume să ne transporte într-o cu totul altă direcție față de lumea în care trăim, într-un vis ce nu ne aparține, dar la care luăm parte la fel de mult ca personajele din el (căci Terry Gilliam este un maestru în a ne face să trăim intens fiecare emoție) timp de două ore. Acesta rămâne printre puținii cineaști născuți în America, care au mers întotdeauna contra curentului cinematografiei americane, având o concepție regizorală ce a indrăznit să ofere mai mult decât se aștepta publicul, adică peste limitele impuse de Hollywood.
Gilliam se află printre puținii regizori care nu au uitat că filmul trebuie să aibă ceva mai mult decât o idee, și anume o poveste. Ideile din "The Imaginarium of Doctor Parnassus" sunt de o intensitate deosebită (câteva dintre ele fiind: pactul cu diavolul, explorarea sufletului uman, lumea viselor, misticismul și imortalitatea), niciuna dintre acestea nefiind exploatată artificial, făcând povestea atât de fermecătoare, încât toate ideile din ea se pierd în toată desfășurarea acțiunii și în toate personajele sale. Terry a creeat, în fiecare film al său, personaje memorabile, nu doar prin personalitatea lor adânc-pătrunzatoare, cât și prin înfățișarea lor fizică, întotdeauna reflectând minuțios tipul caracterului uman interpretat. Pentru a fi cu adevărat credibile, personajele din "Dr. Parnassus" sunt interpretate atât de actori experimentați, care pot duce un rol în toată evoluția lui, cât și de actori necunoscuți (printre ei numărându-se și românul Emil Hostină, interpretând un rol de mafiot rus), dar la fel de credibili. În rolul doctorului Parnassus, Christopher Plummer (în cel de-al nouăzecilea și ceva rol din carieră, excluzând celelalte optzeci și ceva roluri din televiziune) interpretează, cum nu se poate mai bine, un bătrân ce și-a dobândit înțelepciunea pe parcursul a sute de ani (având chiar unele trimiteri ce-l pot asemăna cu un Dumnezeu obosit, deprimat, refugiat pe Pământul pe care s-a săturat să-l tot ţină în ordine) hrănindu-și sufletul spunând povești "fără de care lumea ar înceta să mai existe". Lily Cole, în cel de-al treilea film din carieră, interpretează rolul Valentinei, o fată cuminte, care-și respectă tatăl, dar care ar dori să renunțe la lumea spectacolelor ambulante, iar Andrew Garfield, băiatul îndrăgostit, dar prea timid să poată face ceva cu adevărat în legătură cu asta. Verne Troyer este cum nu se poate mai credibil în rolul piticului batjocorit de toată societatea, iar Tom Waits oferă una dintre cele mai ironice personalizări ale diavolului din istoria cinematografiei contemporane. Pentru a vorbi despre interpretarea personajului Tony, găsesc ca fiind destul de necesar să menționez câteva dintre cele mai bune roluri ale lui Heath Ledger, roluri care vor rămâne în istorie drept modele pentru viitoarele generații de actori. Heath nu și-a urmat niciodată cariera în funcție de bani, așa cum o fac mai toți actorii din zilele noastre. Și-a ales întotdeauna rolurile pe care le-a considerat a fi cele mai provocatoare și cele din care a avut ce învăța. De asemenea, acesta spunea că în ziua în care nu i se va mai părea distractiv, se va opri din jucat. O mentalitate pe care ar trebui să o aibe nu numai actorii, ci toti cineaștii, căci fără entuziasm și pasiune, meseria aceasta nu se poate simți. Într-un interviu, Heath mărturisea că erau luni de zile în care telefonul nu suna, sau suna, dar erau roluri lipsite de chemare și prefera să se înfometeze, asteptând rolul provocator, care-i va face mintea să nu doarmă zi și noapte, până când filmările se vor fi terminat. Unul din talentele pe care Heath le deținea era versatilitatea. Amintesc câteva dintre cele mai remarcabile personaje: Dan, un poet dependent de heroină, care se îndrăgostește de o studentă (interpretată de Abbie Cornish), iar impreună încep să experimenteze numeroase stări de disperare, autodistrugere și uitare, în drama romantică australiană “Candy” (2006, r. Neil Armfield), roluri pentru care ambii actori au studiat aprofundat comportamentul dependenților de droguri; Ennis Del Mar, un cowboy ce se îndrăgostește de un coleg de muncă (Jake Gyllenhaal) cu care își petrece o vară în munții Wyoming, ca după finalul sezonului de păstorit, să se întoarcă la soția sa (Michelle Williams), față de care nu mai simte o iubire la fel de sinceră, în oscarizatul “Brokeback Mountain” (2005) în regia maestrului în prezentarea poetic-imagistică a relațiilor interumane, Ang Lee; și nu în ultimul rand, rolul Jokerului, din “The Dark Knight” (2008, r. Christopher Nolan), unde a dat viață celui mai halucinant ucigaș psihopatic (care reușește să ademenească adepți în ciuda nebuniei sale maniacale) văzut vreodată pe marile ecrane. Revenind la versatilitatea rolurilor sale, rolul lui Tony a necesitat o interpretare pe cât de credibilă față de acțiunile la care acesta ia parte, pe atât de sarcastică, pentru că personajul lui Ledger ia parte la spectacolul bogat fantezist, creeat de concepția inepuizabil de fermecătoare a lui Gilliam, asemenea spectatorilor din sala de cinema, neștiind cu ce anume urmează a se confrunta sau dacă lumea din Imaginarium este cu adevărat vie.
Cu sau fără Imaginarium, filmul intră în mintea personajelor, explorându-le cele mai arzătoare visuri, o medotă foarte bună de a caracteriza personajele și de a duce acțiunea mai departe. Totodată, datorită ingeniozității artistice a lui Gilliam, în Imaginarium ne întalnim și cu celelate fețe ale lui Tony, interpretate de Johnny Depp, Jude Law și Colin Farrell, pe care soarta i-a impins să încerce a egala nivelul de interpretare al regretatului Heath Ledger. Aproape fiecare personaj din film își dorește să scape de locul în care se află, iar asta îi face interesant de privit. Lumea din interiorul oglinzii lui Parnassus este într-adevăr un kitsch, dar unul care își găsește justificarea prin faptul că fiecare călătorie aparține imaginației cuiva, iar de cele mai multe ori oamenii își doresc să ajungă în astfel de locuri, unde peisajele sunt la superlativ absolut, tocmai din dorința arzătoare de a scăpa complet de lumea gri și plictisitoare în care trăiesc.
În contextul cinematografiei mondiale, se poate admite faptul că autorul s-a inspirat din mai marii antecedenți, dar doar la nivelul motivelor, nu și al felului în care sunt întrebuințate. Cu toate că aportul lui Fellini, Bergman si Murnau își face simțită prezența în repetate rânduri pe parcursul filmului, Gilliam se folosește de motive într-o manieră cât se poate de personală, cu o viziune proprie și unică. Spre exemplu, caravana halucinantă a lui Parnassus, în contextul epocii contemporane, pare de-a dreptul bizară, ciudățenie pe care autorul o transformă într-o ironie față de propriile lui personaje, adresată prin intermediul societății actuale, plină de prejudecăți.
Prin “The Imaginarium of Doctor Parnassus”, autorul ne dovește încă o dată faptul că cinematografia rămâne cea mai spectaculoasă formă de artă, cu care te poți juca, doar dacă știi să mânuiești sforile. Ne arată din nou că forma cu fondul se pot armoniza într-o reprezentație spectaculos-fantezistă, făcând ca ecranul de cinema să funcționeze asemenea unei oglinzi ca cea din film, o oglindă care ne poartă spre imaginarul legendarului Terry Gilliam.
__________________
This is blood for blood and by the gallon. These are the old days, the bad days, the all-or-nothing days. They're back! There's no choice left. And I'm ready for war.
|