„POROROCA” - regia Constantin Popescu

[mirodoni]

„POROROCA”, sau „Strigătul de disperare”,
regia Constantin Popescu


Am observat că părerile privind filmul regizorului scenarist Constantin Popescu, „POROROCA”, sunt diverse, unele total opuse. Este relativ ușor ca elemente care par nesemnificative unora, altora să le se pară hotărâtoare.

Primul „element” în acest caz, dar și la modul general, ar fi durata filmului. „Pororoca” are două ore și jumătate. Dacă nu știi acest lucru, după o oră și jumătate dai să ieși din sală. Sunt și situații fericite când timpul nu contează, dar nu e cazul aici. Și, totuși, acest film nu putea dura mai puțin, decât dacă s-ar fi ales alt stil, respectiv acela al exteriorizării vulcanice.

Tocmai acele explicații calme, argumentate, logice, justificate ale anchetatorului, afirmațiile că situația este sub control, că înțelege perfect ce simte tatăl care și-a pierdut copilul, că procedura trebuie respectată, la care se adaugă confirmarea tatălui că și el înțelege situația în care se află anchetatorul, vor face ca totul să „explodeze” atât de târziu.

Pe parcurs, spectatorul nu are decât să se pună în locul tatălui, și filmul nu i se va părea prea lung.

Sunt și elemente lipsite de logică, sau chiar greșeli puerile care pot influența mai mult decât ar trebui opinia spectatorului.

De exemplu, pe mine m-a deranjat foarte mult vocabularul folosit de soț, Tudor, interpretat de Bogdan Dumitrache, în discuția de la început cu soția sa, Cristina, interpretată de Iulia Lumânare.
Scenaristul a vrut să arate intimitatea cuplului, deschiderea, sinceritatea, că se iubesc, dar a dat cu bâta-n baltă.
Întrebarea era: Dacă eu aș fi în scaunul cu rotile, tu te-ai f...te cu altul? Nu e același lucru cu: Dacă eu nu aș avea dinți, tu ai mânca mere în fața mea?
Din felul cum pune problema, iar soția acceptă vocabularul, rezultă că ei se f..teau, nu se iubeau. Chiar și dacă întrebarea ar fi fost: M-ai înșela? tot nu ar fi fost justificată, picând din cer, deși scenaristul voia probabil să pregătească următorul moment, și anume apelul telefonic primit de soție de la un bărbat, pentru a crea o pistă, cei drept falsă, a filmului, dar plauzibilă.

Alt amănunt care nu înțeleg de ce nu a fost luat în calcul de autor este faptul că băiețelul arăta ca o fetiță, încât spectatorul nu are timp să stabilească o legătură cu viitoarea victimă, pentru a empatiza, cum se spune, cu aceasta. Degeaba scrie în sinopsis că Maria avea 5 ani, iar Ilie 7 ani, diferențierile trebuie să le facă spectatorul instant, prin imagine.

Eu mi-am pierdut băiețelul de vreo 6 ani într-o piață aglomerată, printre tarabe, dar numai pentru o clipă și mi-a fost suficient. N-am să-i uit niciodată ochii și disperarea de pe față când a strigat „tati!”, și nu eram decât la doi pași distanță. Așa că, în acest film, „Strigătul de disperare”, mai este unul, ascuns vederii: ce se întâmplă cu fetița în acest timp ?

Nu puteam să nu mă gândesc la drama bunicii care-și pierde nepoțelul în parc și-l găsește după un timp mort, sfâșiat de câini. Cazul a zguduit o țară întreagă, dar dacă filmul de față s-ar fi limitat la acesta, ar fi rămas doar „un caz”. Așa cum a rezolvat scenaristul situația, a inclus toate cazurile posibile.

Deși „Pororoca” durează două ore și jumătate, finalul cade brusc, așa că, după aprinderea luminii în sală, mai începe un film cu care spectatorul pleacă acasă. Unde e dreptatea?

„Suspectul” nu trebuie deranjat , că te dă în judecată, nu trebuie stresat, nu trebuie să-i obții mărturia prin intimidare, prin provocare sau capcane. Trebuie să mărturisească de bună voie, adică la „sfântu - așteaptă”! Dar pe victimă cine o protejează? Este incredibil cum s-a ajuns de-a lungul timpului, prin intervențiile „oamenilor de bine” foarte vocali, interesați de fapt de propria lor imagine, ca „infractorii” să aibă mai multe drepturi decât victimele.

Mai nou, la orice intervenție într-un spital, semnezi o declarație potrivit căreia accepți că există niște riscuri, inclusiv decesul. De ce în cazul unui suspect nu i se cere să înțeleagă faptul că anchetatorul își face meseria, că trebuie să caute toate soluțiile pentru prinderea cât mai grabnică a făptașului, cu riscul ca persoane nevinovate să fie inevitabil deranjate o anumită perioadă de timp, dar că, fără dovezi clare, nu vor fi acuzate?

Criticii de specialitate găsesc merite deosebite filmului, cum ar fi un „plan secvență” de 18 minute, iar operatorul urmărește personajul purtând camera pe umăr. Acestea sunt mofturi teoretice care nu au niciun efect asupra spectatorului, dacă acesta nu este interesat de ce se întâmplă în film. Ba efectul chiar devine supărător, pentru că niciodată în creierul uman, „imaginea” nu se zbate în sus și-n jos, în stânga și-n dreapta, ca pe ecran. Spectatorului nu trebuie să i se arunce în ochi niște tehnici cinematografice prea puțin discrete, pentru că nu acestea îl interesează, ca pe criticii de film, ci personajele, povestea.

[White1]

Fără spoilere explicite, dar e mai bine să nu citiți ultima parte dacă vreți să vă bucurați mai bine de film.


Heh, așteptam de multă vreme cronica asta, eram curios de ce o să ai de reproșat filmului (scenariului în special) dar am fost parțial dezamăgit, nu ai găsit la fel de multe (sau la fel de importante) probleme ca în alte cazuri. Poate pentru că filmul ăsta chiar e bun (apropo de păreri, nu ai zis până la urmă dacă ți-a plăcut sau nu și nu pot să îmi dau seama din ce ai scris).

În ceea ce mă privește, am fost luat prin surprindere. Văd f rar filme românești, din păcate, iar din Noul Val am văzut pe sărite, nu le-am urmărit cu prea mare consecvență. Așa că trailerul de la Pororoca mi-a inspirat un sentiment de lehamite...altă "dramă zguduitoare" forțat deprimantă. Nu aveam de gând să îl văd dar factori de influență externi (8-|) m-au convins să o fac. La sfârșitul celor două ore jumate mi-am zis "p...aana mea, ăștia chiar au învățat să facă filme meseriașe". (nu vorbesc așa nici măcar în capul meu) Adică...filme de un nivel foarte ridicat, mi-a plăcut mai mult decât Happy End-ul lui Haneke pe care l-am văzut tot pe atunci.

Așa...nici aici nu lipsește combinația fatală (pentru unii) dintre "e foarte lung" și "nu se întâmplă nimic în el" dar cred că dacă la sfârșitul filmului răspunsul la întrebarea "a meritat așteptarea?" e pozitiv nu mai are rost să vorbești despre aspectul ăsta. Mă deranjează persoanele care încep să speculeze despre care scene ar putea fi tăiate ca să nu ne plictisească filmul atât de tare (nu m-am plictisit deloc) și cred că ai dreptate, un film mai scurt ar fi fost alt film, probabil unul mai slab. În ceea ce privește lipsa "acțiunii": tensiunea și durerea surdă se acumulează pe un fond insuportabil de liniște și "normalitate", lipsa de evenimente dramatice (deși acestea există, dar nu la vedere) e la fel de necesară ca lungimea filmului.

Și mie scena aia cu dialogul cu fu...ul mi s-a părut puțin ciudată dar am presupus că așa vorbesc familiile bucureștene burgheze și dezinhibate Încă mai cred că așa o fac, dar e o părere nefondată. La chestia cu telefonul o să revin.

Partea cu băiatul care poate fi confundat cu fetița nu mi se pare problematică. Eu nici măcar nu știam cine urmează să dispară, el sau ea și asta a contribuit mai mult la tensiunea din "planul secvență" pentru că ambii copii intrau și ieșeau des din cadru. Și apropo de asta, nu îmi place nici diminuarea meritelor cinematografiei pentru că sunt "mofturi teoretice". Dacă erau doar artifcii tehnice făcute de amorul artei eram de acord dar mi se pare că "mofturile" din scena dispariției servesc și poveștii și caracterizării personajelor. Cadrul static e liniștea (înșelătoare, desigur) iar ce urmează e începutul furtunii. Înțeleg că în creierul uman imaginea nu se zbate de sus în jos dar nu văd care e relevanța aici, treaba camerei în scenele respective e să transmită o stare de spirit nu e obligatoriu să fie și corect din punct de vedere anatomic. Personaj agitat, cameră agitată, iar dacă efectul e supărator -cum ai zis tu-spectator agitat. Pentru mine are sens.

Mi se pare interesant cum ai văzut altfel decât mine chestiunea cu drepturile suspectului dar tu te-ai identificat mai mult cu tatăl așa că îți înțeleg perfect punctul de vedere. Mie mi s-a părut aberant (destul de devreme) comportamentul tatălui, nu al polițistului.Nu exista nici un motiv întemeiat pentru "intimidarea, capcane" etc. Acestea sunt deja lucruri grave și trebuie aplicate cu discernamânt. Faptul că persoana respectivă era în parc și a trezit suspiciunile unui tată care nu doar că nu judeca limpede dar nici nu avea experiență cu astfel de lucruri nu reprezintă nici pe departe argumente serioase pentru aplicarea unor asemenea metode.

Cam atât. Sper că tonul nu ți s-a părut prea agresiv, nu am vrut în nici un caz să te atac, îmi face plăcere să îți citesc recenziile chiar dacă sunt la filme pe care nu le văd și la care nu pot comenta.

Și acum revin la telefonul ăla și la modul în care am interpretat eu filmul. O să îi menționez pe Bulgakov, Seneca si Jung (via Jordan B. Peterson) nu pentru că ar avea treabă cu filmul (dar găsesc eu ceva....) ci doar ca să arăt cât de citit și cult sunt (n-am citit nimic de Seneca sau Jung). Vă puteți opri aici, urmează o explicație încâlcită, didactică și neinteresantă.

So....în Diavoliada, unul din micro-romanele sale, Bulgakov spune povestea unui funcționar mărunt (parcă) care începe să fie persecutat din senin de forțele întunericului. A la Kafka (ha, l-am strecurat și pe ăsta) acesta nu pare să fie vinovat de nimic, doar o victimă inocentă a unor forțe arbitrar-rău-voitoare. Dar Bulgakov nu e Kafka și vina funcționarului fusese de fapt stabilită chiar din prima pagină: acesta ducea o viață liniștită și uitase complet că pe lume mai există și așa ceva ca "avatarurile soartei". Acestea încep să se manifeste și tragedia lovește pe neașteptate.

Aceeași idee (dar mai la subiectul filmului) e exprimată de Seneca care avea o vorbă de-a dreptul "încălzitoare de suflet": "nimeni nu ar trebui să aibă copii dacă nu pot tolera gândul că aceștia ar putea să fie morți până la amiază." Sună dur și poate rupt de realitate, mai ales pentru un părinte, dar probabil există un dram de înțelepciune în atitudinea asta.

Și Jung. Conform concepțiilor sale, sau cât am înțeles din ele la mâna a doua, Persona e acea parte a personalității pe care o afișăm în "public" (mi se pare că publicul include de multe ori și persoana care proiectează respectiva imagine) și care conține elementele pe care le considerăm ca fiind acceptabile de către societate. Elementele "neconforme" sunt refulate și formează Umbra, partea întunecată a personalității pe care majoritatea oamenilor refuză să o ia în considerare din diverse motive (în special frica față de "monstrul care ai putea să fii"). Neintegrarea Umbrei poate avea însă consecințe nefaste, și acestea sunt explorate în Pororoca.

Cred că rolul scenei cu telefonul nu e doar acela de a crea o falsă pistă de investigare a dispariției ci de a arăta că Tudor, protagonistul filmului, avea un potențial distructiv căruia nu i-a acordat suficentă atenție. Acolo răbufnește pentru o secundă Umbra lui Jung.
Păcatul lui Tudor nu e doar acela că a uitat de "avatarurile soartei" (avea o viață liniștit-împlinită) și că era, ca o consecință firească a acestei erori, complet nepregătit să facă față haosului în care e aruncat de tragedia care lovește pe neașteptate. Traseul descendent al acestuia, coborârea în "subteran", din care e greu de crezut că va mai ieși vreodată e datorată în primul rând neintegrării Umbrei care îl consumă complet până la final.

[mirodoni]

@White,
Apreciez faptul că cineva mai intră pe Forum și mai și este interesat de ce scriu eu.
Să înțeleg că ești ușor dezamăgit că nu am găsit mai multe noduri în papură?
Nu are importanță dacă mie mi-a plăcut sau nu filmul, eu vin cu niște argumente, pe care cititorul le apreciază din perspectiva lui. Nu ai putut să-ți dai seama „cât de mult mi-a plăcut” filmul probabil pentru că nu ai fost de acord cu unele observații ale mele. Poate și pentru că nu le-am dezvoltat suficient, neștiind cât interes prezintă.

Presupunerea ta „nefondată” că „ așa vorbesc familiile bucureștene burgheze și dezinhibate”, pentru scenarist trebuie să fie fondată. Depinde despre ce familie este vorba. D.I Suchianu, mort și îngropat, avea teoria „Cele 50 de funcții ale cuvântului în film”. Adică nu contează cum vorbesc taoate celelalte cupluri, pe noi ne interesa acesta, iar din toate prezentările rezultă că e vorba de o familie fericită. Dezinhibare nu înseamnă lipsă de respect față de partener, sau, ca cineast, față de spectator. Folosirea unui astfel de vocabular, în filmul românesc este doar un teribilism. În „Ana, mon amour”, are loc fix un astfel de dialog și a primit „Ursul de Argint”, iar Constantin Popescu nu a vrut să se lase mai prejos.

Da, am dat și eu de înțeles că reacția la apelul acela telefonic prevestește comportamentul final al personajului.

Practic, de fiecare dată, eu nu comentez numai filmul, ci și cronicile aferente, inclusiv promovarea, intervențiile realizatorilor. Ce rost are să se spună repetitiv că fata avea 5 ani și băiatul 7 ani, dacă în film nici nu-i diferențiezi? Nu am insistat pe faptul că nu se vede cât de mult a fost afectat băiețelul. Cei doi copii fericiți ar fi trebuit prezentați astfel încât, la dispariția unuia, să sesizezi golul. Nu trebuie să știm care urmează să dispară, sau că urmează să dispară.

Când pomeneam de „mofturile teoretice” ale cineaștilor, aveam în vedere multe altele. Apoi, eu nu am contestat întregul „plan secvență” despre care era vorba.
Teoria - camera agitată - personaj agitat - spectator agitat, deci implicat este indusă, deci este falsă. Pe de altă parte, mulți cineaști o folosesc din alte considerente. Să dea senzația că este vorba de un reportaj, unde se filmează din mână, deci urmărim un fapt real, nu o ficțiune. Când am vorbit de mofturi, m-am referit la agresivitatea acestor tehnici, adică lipsa de subtilitate. Se adresează deja oamenilor robotizați.
Chiar crezi, dar sincer, chiar crezi, când la o reclamă tv spune „vino, te aștept, te voi face fericit” se referă la tine personal? Ești, te crezi singurul telespectator? „Teoria” spune că s-au făcut cercetări laborioase și s-a ajuns la concluzia că, da, o astfel de reclamă are efect asupra oamenilor. Mi-e milă de acei oameni!

M-a deranjat momentul în care operatorul alerga la vale spre lac în urma personajului. Nu folosește la nimic mișcarea haotică a camerei. Mult mai impresionant ar fi fost un cadru fix, larg, iar personajul să fie ca o furnică într-un borcan de sticlă. Aleargă, se rotește, se apropie, se îndepărtează, se urcă pe perete, cade, se rostogolește, iar se urcă pe perete... Nu „cadrul” trebuie să se miște, ci personajul.

Sau, personajul este urmărit din ceafă cum coboară din mașină, intră în scara blocului, intră în lift, aici, peste oglindă este lipită o hârtie neagră, pentru că altfel în ea s-ar fi văzut operatorul, apasă butonul, iese pe palier etc.
Nu ar fi o problemă, dar filmarea se face din mână, lucru care îmi atrage atenția că mă uit la un film, ceea ce mă poate face să mă detașez, nu să mă implic.
Da, spectatorul trebuie să fie în ceafa personajului, dar discret, cu gândul.

Este vorba de o teorie mai vastă, aceea că spectatorul trebuie să se simtă în mijlocul acțiunii, să participe la acțiune. Se poate aplica în unele cazuri, foarte rare, dar ecranul este o fereastră prin care poți privi, dar prin care nu poți trece. „Implicarea” spectatorului se limitează la a-și dori să fie dincolo, pentru a interveni, și tocmai această neputință îl afectează, sau a-și dori să nu fie acolo, și să se fericească.
Dacă spectatorul s-ar „implica”, personajele ar acționa altfel, ar fi deranjate în intimitatea lor. Ele trebuie să se comporte ca și cum nimeni nu le privește, iar spectatorul trebuie să-și țină răsuflarea să nu-și trădeze prezența.

În privința „drepturilor suspectului” nu avem păreri total diferite, dar eram sub influența „legilor justiției” în dezbatere și limitat de restricția spoilerelor. Erau observații generale, nu se refereau la film. Nu acuzam poliția că nu a acționat în direcția indicată de tată, ci doar că nu a acționat eficient, de vreme ce l-a adus pe acesta la exasperare.
Apoi, câte „indicii” să ai și cum să le obții înainte de a lua măsuri mai categorice?!

Eu, aici, încerc să nu judec personajele după comportamentul lor, agreabil sau dezagreabil mie, ci după „motivațiile” cineastului.

Dar, cinstit vorbind, dacă cineva lipsește pe altcineva de anumite drepturi, inclusiv dreptul la viață, de ce lui nu i se suspendă acele drepturi prin judecată corectă? În principiu, nu sunt de acord cu pedeapsa capitală, pentru că pot fi și erori judiciare, dar mi se pare mai ușoară decât condamnarea pe viață.

Aceste „neajunsuri” semnalate de mine, nu demolează filmul, dacă acesta este suficient de bine construit.