(Wim Wenders) Palermo Shooting vs. Life and Nothing More… (Abbas Kiarostami)

[Liviu-]

Meci: (B3. Wim Wenders) Palermo Shooting vs. Life and Nothing More… (B4. Abbas Kiarostami)

Rezultat: 1 - 4

Perioada de votare: 17 octombrie 2011 - 23 octombrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Life and Nothing More

Boring movie is boring. Am ajuns sa ma satur pana peste cap de banalitatile astea create de dragul imaginii. Macar asta nu contine nimic jignitor sau exagerat de stupid.

Dupa un cutremur devastator in Iran, un regizor si fiul sau de vreo 10 ani calatoresc spre un sat pierdut in munti ca sa vada ce s-a intamplat cu un baiat de acolo, care jucase intr-un alt film, banuies ca tot a lui Kiarostami. Prima jumatate a filmului e dedicata mersului cu masina, se opresc ca sa urineze fiul, apoi ajung la un blocaj rutier, apoi se opresc sa urineze tatal, apoi se opresc sa cumere un suc. In urmatoarea jumatate a filmului, intalnim multi oameni care zic fiecare pe rand "a cazut casa, mi-au murit rudele". La final urmarim timp de cinci minute cum masina se chinuie sa urce un drum de munte.

[Federico]

Twinsen, legenda spune ca dupa ce-au vazut Avatar, fanii care au fost atat de socati de senzationalismul si frumusetea exorbitanta a lumii create de Cameron si-au depus candidatura pt premiile Darwin.
Daca o sa-nvatam sa nu ne plictisim la "zerourile" astea barate, cine stie - la un moment data viata reala o sa ni se para raiul pe pamant. (oops! la mine s-antamplat deja asta! )


Glumesc (un pic). Parca pt asta il vituperam si eu pe Cassavetes deunazi...
Offf, stramta mai e aurita cale de mijloc!

[Windom]

Life and Nothing More

Primele 30 de minute mi s-au parut destul de...aride. Dupa bogatul schimb de idei din 10, ceea ce se petrecea pe ecran mi se parea extrem de domol (sa nu zic plictisitor). Apoi, dupa ce ajung la prima asezare si-l iau in masina pe batrinul ala, totul se schimbă. Semnificatia titlului ni se dezvaluie si ea, incet incet. Viata bate filmul. Omul a fost prin partile alea cu ceva vreme in urma si a facut un film. Era regizor, avea sub control intregul proces al vietii fabricate, realitatea era „domesticita” in slujba efortului artistic (marfa replica batrinului, convins ca arta reprezinta frumosul si complet nedumerit ca i-au pus o cocoasa in spate, desfigurindu-l pentru cele 5 minute de faima ).
Iar acum, regizorul devine observator. Nu mai controleaza nimic, because this is LIFE, and nothing more... Eroii au fost inlocuiti cu oameni, resemnati cu gindul ca sint condusi de „regizorul” de Sus (aici merita amintita inca o replica sublima, pe care doar inocenta copilariei o putea coace - the Lord does like to kill his servants ). Ranile se vor inchide treptat, antenele se ridica din nou, fiindca e un campionat mondial de fotbal de urmarit...

La final urmarim timp de cinci minute cum masina se chinuie sa urce un drum de munte.

Daca doar atit a reusit sa-ti comunice scena respectiva, I really feel sorry for you. Si nu o spun deloc cu condescenta.

Probabil ca incep sa-mi fac o imagine de om caruia ii plac filmele usoare sau de entertainment, ceea ce e complet fals. Repet, ma intereseaza ce vrea sa transmita un film, nu ca e de arta sau comercial, sau ca e rapid sau lent.

Uita-te de exemplu la "To Live" a lui Zhang Yimou. Cand se termina ai senzatia ca ai trait o intreaga viata in doar doua ore si ca personajele iti sunt prieteni sau macar cunostiinte apropiate. Si apoi uitate la Life and Nothing More ca sa vezi cum niste tarani, pe care nu ajungi deloc sa-i cunosti spun "Mi-a cazut casa. Asa a vrut Dumezeu. Hai ca incepe meciul...".

[Windom]

Probabil ca incep sa-mi fac o imagine de om caruia ii plac filmele usoare sau de entertainment, ceea ce e complet fals.

Nu usoare sau de entertainment, mie mi-ai facut impresia unui om care apreciaza filmele in care mesajul iti este adus de regizor si lasat undeva la jumatatea drumului, pentru a nu te deplasa tu pina la capat. Ti-e greu sa treci de aparente si de multe ori consideri ca nu merita efortul. Mesajele prea „ermetice” te instraineaza si astfel intervine antipatia...

Mesajele prea „ermetice” te instraineaza si astfel intervine antipatia...

Nu ma instraineaza, dar trebuie sa merite descifrate. O idee banala, cum ar fi cea ca dupa o tragedie viata merge inainte, oricat de artistic ar fi incifrata, ramane banala. Ca sa o faci sa mearga, ai nevoie de personaje. Kirostami foloseste timpul sa ne arate ca ca fiul urineaza, tatal urineaza si e fascinat de faptul ca si oamenii pe care ii intalnesc poarta un vas de toaleta. Exciting. Ba chiar se uita si la fotbal. Woooow.

Regizorul devine doar observator, filmeaza doar viata zici? Cati copii de zece ani ai intalnit in viata asta care spun asa ceva: "I believe that if the people die, and then resurrect, they will appreciate life better. And also I believe that all the children that have survived, will appreciate life more.". Un copil nu se gandeste sa "aprecieze viata", el de abia face cunostiinta cu ea! Asta e esential un gand de adult. Ca sa nu mai vorbim ca orice incercare de a filma "doar viata" e absurda. A cui viata? Fiecare personaj traieste in medie zeci de ani, cum alegi cel mult doua ore din ea? Sigur, poti sa te rezumi la toate platitudinile, exact cum face Kiarostami si sa le intersectezi cu cateva pareri (tot ale regizorului) despre viata si gata capodopera!

[MinRep]

Palermo Shooting

Wow... Cata pelicula irosita! Avem un fotograf aterizat parca direct "Blow-Up", numai ca lipsit de carisma (de fapt, chiar posesor de anti-carisma), care vrea sa fie artist, da' vrea si sa o pozeze pe Milla one-on-one, are flash-back-uri in urma unui accident de masina si viziuni in care e urmarit de moartea cu coasa. Dupa care se duce la Palermo, unde face niste poze, mai are niste viziune si se combina cu o tipa care restaureaza ceva fresce, moment in care ne dam seama ca nu ne uitam la un rip-off dupa "Blow-Up", ci la unul dupa "Don't Look Now". In final, apare Dennis Hopper in sfarsit, chel si imbracat in alb (asa cum se prezinta, de obicei, Moartea cu Coasa) si pare ca in sfarsit filmul o sa fie mai bun... Dupa care Dennis incepe sa vorbeasca... si, printre altele, deplange epoca imaginilor digitale... Dupa care Wim face un film in HD si 3D... "Palermo Shooting" e plictisitor in mare, dar unintentionally hilarious din cand in cand.


Life and Nothing More

Eu am fost prins de film de la inceput. "Life and Nothing More..." anticipeaza elemente din cele mai bune filme ale lui Kiarostami, care urmau sa vina in anii urmatori: "Taste of Cherry" si "The Wind Will Carry Us" (sau chiar si "Ten", dar acela e un pic mai radical). Folosindu-l pe Farhad Kheradmand ca alter-ego, Kiarostami examineaza raporturile dintre cinema/fictiune destul de grosier, dar cu o oarecare melancolie care atinge o coarda sensibila. In urma unui cutremur, un regizor si fiul sau pornesc inspre zonele cele mai afectate, in cautarea unui actor-copil dintr-un film al sau. Pe drumul plin de obstacole vor intalni mai multe personaje, fosti actori de ocazie si ei, iar raporturile dintre realitate si fictiune sunt mai deformate ca niciodata (batranul din film nu e chiar asa de batran in realitate, dar acum locuieste in casa goala construita pentru filmari pentru ca locuinta sa a fost distrusa in cutremur). Pe de alta parte, vedem si clash-ul dintre oraseni si provinciali, iar Kiarostami face un portret foarte frumos al oamenilor din Iran-ul rural, pe care personajele sale din Bagdad (nu doar in acest film...) ii privesc cu usoara superioritate.
Se pare ca tema filmului (si a filmelor urmatoare ale lui Kiarostami) ar fi the preciousness of life. Este foarte interesant ca tonul lui Kiarostami se schimba pe parcurs: daca "Life and Nothing More..." afirma viata chiar in fata dezastrelor naturale, "Taste of Cherry" este un film despre un barbat care doreste sa isi asigure un suicid reusit, iar finalul sau pare sa fie o negatie atat a vietii, cat si a cinema-ului (e un citat de Godard la care as putea apela, dar sa ramanem cu picioarele pe pamant...) In "The Wind Will Carry Us", lucrurile devin ceva mai complicate, dar putem vorbi despre asta cand va intra si el in turneu

Vot: Kiarostami

Se pare ca tema filmului (si a filmelor urmatoare ale lui Kiarostami) ar fi the preciousness of life.

De ce crezi asta? Referindu-ne strict la filmul asta.

[MinRep]

Nici eu nu sunt foarte sigur ca sunt de acord, dar se pare ca afirmatia ii apartine lui Kiarostami insusi: http://www.criterion.com/current/pos...aste-of-cherry. Asa ca m-am gandit si la perspectiva asta.

Hmm. Spuneai ca "eu am fost prins de film de la inceput". Ce ti-a placut in primele 30 de minute ale filmului?

[MinRep]

Cele doua personaje principale mi s-au parut interesante de la inceput. M-a prins jocul lor si reactiile pe care le aveau (copilul cam hiperactiv, tatal vizibil preocupat de altceva). Plus, nu stiam nimic despre film si fiecare detaliu mi se parea ca ar putea sa fie important (inclusiv conversatia despre meciul de fotbal). Daca e vreun moment in care filmul e mai putin interesant si prea static, este secventa mai extinsa din mijlocul filmului, in satul in care locuieste batranul, cand deja stim cine sunt personajele si ce vor de fapt sa faca. Dar in prima jumatate a filmului, cat timp lucrurile ies incet-incet la iveala, n-am fost deloc plictisit.

Edit: Si mai este strania secventa cu bebelusul in padure, destul de nelinistitoare...

[Federico]

Probabil ca incep sa-mi fac o imagine de om caruia ii plac filmele usoare sau de entertainment, ceea ce e complet fals. Repet, ma intereseaza ce vrea sa transmita un film, nu ca e de arta sau comercial, sau ca e rapid sau lent.

Imi dai voie sa te judec putin?
Eu cred ca tu ai o problema cu arta elitista. Tie-ti place arta de bun simt, ortodoxa, care te rasplateste destul de imediat, palpabil si fara prea multe echivocuri. Filmele care reusesc sa impace si capra si varza. (Scorsese, Coppola, Kubrick, Park Chan Wook etc. - nu neaparat astia, dar genul asta) Uitat-te o secunda pe mesajul asta al lui Pitbull: http://www.cinemagia.ro/forum/showpo...&postcount=139. Cu cele pe care Pit le pune pe a treia treapta cred ca nu rezonezi tu. Ia spune, cate din filmele urmatoare le consideri capodopere? - Blowup, La Notte, L' AVvventura, Persona, L' Anne Derniere a Marienbad, Hiroshima Mon Amour, Stalker, Eraserhead, Citizen Kane, Seven Samurai, Tokyo Story?
Cred ca mai ai o problema si cu filmele vechi in general. Poti sa-mi spui, te rog, care sunt cele mai vechi 5 filme pe care le consideri capodopere?

Nu ma instraineaza, dar trebuie sa merite descifrate. O idee banala, cum ar fi cea ca dupa o tragedie viata merge inainte, oricat de artistic ar fi incifrata, ramane banala.

Orice idee care incape intr-o fraza nu poate fi decat banala. Sa iei filmul doar ca pe un mijloc pt a ajunge la o idee e destul de trist. Asa poti mai bine sa astepti vreo 3-4 critici sa analizeze ei filmul in profunzimea pe care numai eruditia lor o poate atinge, si dupa ce isi publica rezultatele culegi lejer insiruirea de 5-6 cuvinte. Nu se poate asa.

Ca sa o faci sa mearga, ai nevoie de personaje

Cum adica sa o faci sa mearga? Si cu personaje si fara personaje ideea ramane aceeasi.
Ce vrei tu sa zici de fapt - cred eu - e ca ideea e de fapt mijlocul, iar experienta e scopul. Nu invers. Autorul se foloseste de o ideea pt a-ti transmite niste sentimente, nu se foloseste de sentimente pt a-ti transmite o idee. Cred eu.

Wow... Cata pelicula irosita! "Palermo Shooting" e plictisitor in mare, dar unintentionally hilarious din cand in cand.

Eu mi-am zis din capul locului ca nu m-apropii de un film de 5.9 imdb al unui Wenders care si-a reglat de mult conturile cu doamna arta, nici sa ma tai! Poate doar ca studiu de caz vizavi de cum sa nu faci un film.

Tie-ti place arta de bun simt, ortodoxa, care te rasplateste destul de imediat, palpabil si fara prea multe echivocuri. Filmele care reusesc sa impace si capra si varza. (Scorsese, Coppola, Kubrick, Park Chan Wook etc.

Not at all. Nici unul din regizorii pe care i-ai mentionat nu imi place prea mult si nici stilul lor. Imi plac filmele care au ceva interesant (pentru mine) de transmis. Nu ma intereseaza ca e simplu, complicat de bun simt sau nu. Nu imi plac filmele create de dragul imaginii sau de dragul unei originalitati care nu are nimic de zis. Regizori preferati: Shunji Iwai (care cu siguranta nu trebuie judecat doar dupa Love Letter, saptamna viitoare All About Lily Chou Chou o sa lasa multi oameni scratching their heads), Il-gon Song (un necunoscut ), Jin-ho Hur (al semi-necunoscut), Kar Wai-Wong, Eric Rohmer. Dupa cum se vede, prefer asiaticii.

Cred ca mai ai o problema si cu filmele vechi in general. Poti sa-mi spui, te rog, care sunt cele mai vechi 5 filme pe care le consideri capodopere?

Fanny & Alexander (1982)
L'amour, l'apres midi (1972)
Au Revoir Les Enfants (1987)
Burnt by the Sun (1994)
Swallowtail (1996)

Da, se pare ca in general prefer filmele mai noi. Dar pe de alta parte, foarte putine filme le consider capodopere, deci nu prea am avut de unde alege.

Cum adica sa o faci sa mearga? Si cu personaje si fara personaje ideea ramane aceeasi.

Nu, problema e ca ideea in sine e simpla - dupa un dezastru viata merge inainte. Daca era o ideea complexa, de exemplu ca efectele unui dezastru sunt deseori mai mari decat ar trebui din cauza lipsei de pregatire, atunci ai putea face un film care sa demonstreze ideea asta. Dar cand ideea in sine a filmului e banala, atunci iti mai ramane sa faci ceva cu personajele sau cu stilul. Si dupa cum am spus, eu sunt mai interesat de fond decat de stil, asa ca de asta ziceam de personaje.

[Liviu-]

Nu, problema e ca ideea in sine e simpla - dupa un dezastru viata merge inainte. Daca era o ideea complexa, de exemplu ca efectele unui dezastru sunt deseori mai mari decat ar trebui din cauza lipsei de pregatire, atunci ai putea face un film care sa demonstreze ideea asta. Dar cand ideea in sine a filmului e banala, atunci iti mai ramane sa faci ceva cu personajele sau cu stilul. Si dupa cum am spus, eu sunt mai interesat de fond decat de stil, asa ca de asta ziceam de personaje.

A doua idee e la fel de banala ca prima. De altfel orice simplificare, orice rezumare a unei idei o banalizeaza intr-o anumita masura. Ideea e importanta atunci cand i se da un context in care sa i se arate intensitatea, puterea, veridicitatea. Conteaza mai mult modul in care e tratata ideea, nu ideea in sine. Daca ideea e buna, dar e tratata prost si filmul va fi prost pentru ca nu va reusi sa transmita nimic. Daca ideea e tratata bine poate sa fie ea oricat de banala cand o scrii pe hartie, dar prin experimentarea ei capata un sens mult mai profund. Cand am spus tratare nu am intrat la stil, ci sunt inca la fond.

Daca ideea e tratata bine poate sa fie ea oricat de banala cand o scrii pe hartie, dar prin experimentarea ei capata un sens mult mai profund.

Ok, si cum o tratezi bine?Nu prin intermediul unor personaje bine dezvoltate? Ca daca ideea in sine e banala ce altceva poti sa faci cu ea?

[Liviu-]

Da, prin personaje bine dezvoltate, dar cred ca asta e cel mai facil mod de a o face, de asta si recurg la el multe filme, fiind de altfel si modul clasic de a face filme bune. Pe de alta parte, la aceasta dezvoltare, care poate exista in diferite masuri, i se mai adauga si o amprenta regizorala. Stilul poate ajuta mult la transmitarea unei idei, iar unul din cei mai mari regizori cu stil e chiar Wong Kar-Wai. El se foloseste de imagine, se foloseste de muzica, se foloseste de slow-motion pentru a surprinde trairile personajelor sau anumite caracteristici de-ale lor. Un regizor foarte bun stie sa surprinda personajele intr-un mediu inconjurator pentru ca personajele traiesc in el, acesta le influenteaza, asa cum ne influenteaza si pe noi, si nu trebuie ignorat asa cum o face Cassavetes de exemplu. Stilul ajuta si la crearea unei atmosfere care sa sustina personajele, care sa le amplifice trairile lor, crescand astfel intensitatea resimtita de spectator.

Simt ca m-am indepartat putin de ideea ta si ca am trecut mai mult pe subiectul din topicul deschis de Federico. Revenind la filme in stilul celui facut de Kiarostami (nu ma refer neaparat la filmul de fata pentru ca inca nu l-am vazut), dupa cum am spus si dincolo, cred ca imaginea, uneori, poate avea forta de a ilustra destul de profund o idee, chiar daca aparent personajele par slab dezvoltate. Problema in acest caz e faptul ca spectatorul trebuie sa incerce sa inteleaga personajele fara sa-i fie prezentate direct multe lucruri despre ele, ci prin ceea ce i se sugereaza prin imagini. Desigur, de cele mai multe ori ne sunt sugerate lucruri diferite sau chiar nimic, depinde de efortul fiecaruia de a incerca sa intelega si implicit de experienta noastra de viata si artistica, de modul in care ne raportam la lume si la film.

Am apucat sa vad prima jumatate de ora din Palermo Shooting si pana acum imi place! Acum trebuie sa plec de acasa, poate il termin la noapte, dar deocamdata voiam doar sa va zic sa nu va feriti de el.

Palermo Shooting poate ca e uneori "unintentionally hilarious", vorba lui MinRep, dar mi-a placut poate si pentru asta. E Wenders oarecum candid si de fapt daca privim bine are asemanari cu Kings of the Road - criza existentiala, o calatorie departe de casa, o prietenie care te ajuta sa treci peste probleme. Ei bine atunci de ce am detestat Kings of the Road si mi-a placut Palermo Shooting, desi in general e invers? In primul rand pentru ca in Palermo Shooting tonul nu e atat de arogant. In Kings of the Road il simteai oarecum pe Wenders foarte satisfacut de el insusi - aici il simti cam ezitant in cea ce priveste abilitatile sale artistice si probabil ingrijorat pe bune de moarte. In al doilea rand nu exista gramada de personaje superficiale din Kings of the Road. Avem practic doar doua personaje si Moartea, ceea ce face filmul mult mai concentrat. In al treilea rand faptul ca e color si nu alb-negru, personal prefer asta, cu unele exceptii. In al patrulea rand soundtrack-ul divers, nu mi-a venit sa cred cand am auzit exact fragmentul meu preferat din The Rip a lui Portishead. Palermo Shooting il vad ca art-house entertainment, un film minor si oarecum lipsit de originalitate, dar nici pe departe prost.

Vot: Palermo Shooting

[Windom]

Palermo Shooting

Jesus, what a snorefest. Dezastru. Cine-ar fi crezut ca un auteur ar putea coace asa ceva? Sa mai mergi si la Cannes cu el. Probabil cu capul sus. Nu inteleg, pur si simplu, cum un artist se poate ramoli in halul asta. Macar sa-l traga cineva de mineca, sa-i zica ca se face de kkt, sa-i arate niste brosuri cu Florida, something...
Cum poti sa iei in serios un film purtat in intregime pe umeri (vorba vine) de un gagiu cu carisma de Rocco Siffredi, lacrimi in ochi si dileme existentiale? Ce incrunta din sprinceana pentru a parea profund? Apoi se intilneste cu o gajica destul de futabila si incepe schimbul de platitudini. La un moment dat am vrut sa renunt, dar zicea MiniRep ceva de Hopper. Asa ca am mai rezistat un pic, sa vad daca si asta se poate face de cacat. Si poate sa se faca. E alb si ridicol. Cea mai mare ineptie din turneu, pina acum...
Prin urmare, daca nu se simte, hai sa-i dam noi un sut in cur lui Wenders (bintuit prematur de albinosul Hopper, se pare) si sa-l scoatem pe linie moarta.

Vot: Kiarostami