„Soldații. Poveste din Ferentari”- regia Ivana Mladenovic

[mirodoni]

„Soldații. Poveste din Ferentari”
sau „Fascinația vulgarității”



Mi-am luat obiceiul, nu știu dacă-i tocmai cel mai bun, să văd în sinopsis cam despre ce ar vrea autorii să fie vorba în film. În „Soldații. Poveste din Ferentari” este vorba despre doi bărbați, un antropolog și un pușcăriaș, care „se trezesc captivi într-un apartament în care se iubesc sincer și se folosesc unul de altul”.
Povestea cu „soldații” rămâne doar în titlu și într-o replică fugară, e vorba de copiii instruiți să cerșească.

Tânăra regizoare, debutantă în lungmetaj, Ivana Mladenovic, a spus că a fost fascinată de modul în care se înfiripă prietenia și până la urmă dragostea imposibilă dintre cei doi bărbați în cartea lui Adrian Șchiop. Dar să vedem cum stăm cu... dragostea...

Când personajul principal dintr-un film este un antropolog, pretențiile spectatorului cresc. Cel puțin ale mele! Mai ales că, în ultimul timp, tot aud de această îndeletnicire, care „studiază omul în ambianța socială, economică și culturală” . Când zona studiată este cartierul Ferentari, devine și mai interesant, pentru că, îndeobște, gândul ne duce la săpăturile arheologice. Concluziile științifice, fie dintr-o zonă, fie din cealaltă, trebuie publicate și trebuie să aibă un scop, care să justifice cheltuielile din banii publici.

Când s-a spus că protagonistul vrea să-și dea doctoratul în manele, m-am gândit că e o figură de stil. Chiar am crezut că e o satiră la doctoratele care vin în avalanșă de ceva timp. O licărire de speranță apare la întrebarea „de ce, în manele, prietenii întotdeauna trădează?”. Pe parcurs, filmul răspunde la această întrebare, dar o face involuntar. Trag această concluzie atât din comportamentul personajelor, cât și al realizatorilor filmului.

În film se intersectează două lumi, cea a lui Adi, intelectual inteligent, cult, stilat, sau cel puțin cu aceste pretenții, interpretat de Adrian Șchiop, autorul cărții și scenarist, și cea a lui Alberto, interpretat de Vasile Pavel - Digudai, un „rom sărac”, dar cu burtă, fost pușcăriaș, „o lume a exceselor, a zgomotului, a conflictului, a scandalului în văzul tuturor”, cum spune un cronicar. Numai că regizoarea, după cum apreciază favorabil același cronicar amabil, „refuză să comenteze, să compare şi să descopere diferenţele dintre zonele de confort ale celor doi protagonişti”. Refuză, spun eu, pentru că nu este în stare să o facă. Apoi, dacă n-a făcut-o „antropologul”, ea de ce s-ar obosi?!

Prieteniile din această categorie de oameni nu rezistă pentru că sunt de conjunctură. Prietenii la o țigară, la o bere, la o prostituată, la un furtișag, la o agresiune împotriva etniei predominante. Când „mobilul” dispare, dispare și prietenia. Nu e o prietenie bazată pe un set de valori perene. Nu spun că în „alte lumi” nu există și prietenii din interes, dar, deocamdată , nu despre acestea este vorba.

Contrar așteptărilor, în acest film, „evoluția personajelor” nu se face în același sens ca și evoluția de milenii a speciei umane, ci invers. Nu Alberto caută să se ridice la nivelul lui Adi, ci Adi coboară la nivelul acestuia.

Eu nu am o problemă cu manelele, e vorba de un anume gen muzical, mă deranjează faptul că deținătorii de boxe le pun pe fereastră și dau stația de amplificare la maximum. Manelistul șef din film spune că îi scoate pe puști din mizerie dându-le ocazia să cânte. În realitate, are de câștigat de pe urma lor.

„Dragostea”, ca și prietenia, ca să dureze trebuie să se bazeze de asemenea pe un set de valori, nu numai pe atracția sexuală primară. Când apetitul sexual se atenuează, cuplul se destramă, dacă nu a avut la bază și alte valori care să-l mențină în perioadele dificile. Se spune că sunt trei direcții: apreciere, bunăvoință și sex.

La Alberto din film nu numai că nu ai ce aprecia, dar este și de condamnat. Nu mă refer la cei 14 ani de pușcărie, justificați, sanchi, de mizerie și sărăcie, ci la faptul că este un șarlatan. Și-a satisfăcut „plăcerile” cu o femeie, pe care o lasă cu doi copii mici ca să și le satisfacă acum cu un bărbat. Poate mințea, scenariștii nu au stabilit clar, dar și așa, e același lucru dacă îl șantajează pe Adi cu faptul că i-a distrus „familia” și nu are acum dreptul să-l arunce în stadă. Nu cred că despre dragoste e vorba, când îi spune parterenului că bagă cuțitul în el dacă îl vede cu altul. Mai ales că el însuși, la prima ocazie face avansuri altui bărbat, care nu prea am înțeles ce căuta în acest film. Nici lui Adi nu-i găsesc vreo calitate de apreciat.

Stratagema „acceptă-mă așa cum sunt, dacă mă iubești!” ar fi trebuit de mult înlocuită cu alta, constructivă, „mă voi schimba de dragul tău”, pe care să o aplice ambii parteneri, indiferent de sexul acestora.

Așa că mă întreb, pe bună dreptate, ce a „fascinat-o” pe tânară regizoare la această „poveste”? Pentru că nu rămâne mai nimic fascinant. Poate doar vocabularul, reprodus aidoma, gen: Ce p..la mea faci, mă! Ce p..la mea să fac, un c..at fac, asta fac, n-a vrut să mă angajeze ăștia! Păi și tu, în p..la mea, oi fi vrut contabil șef! Nu, mă, dă-i în p..la mea, am vrut paznic. Mă, să-i f..t în gură, și dă ce nu te-a angajat, mă?! Zice că am cazier, cinci condamnări. Mă, în p..la mea, asta e discriminare, nu te-ai dus la CNCD? Când o să să termine mă, în p..la mea, cu marginalizarea asta socială și instituțională a noastră?! Replicile sunt din alt „film”, dar cam tot așa e și aici! Și, apropo, Digudai este angajat la un supermarket, deci se poate!

Regizoarea spunea că nu și-a propus să dea lecții sau să educe pe cineva, doar a prezentat lucrurile așa cum sunt. Noi cu toții știm că așa stau lucrurile, important ar fi fost dacă „antropologul” Adrian Șchiop ar fi identificat și niște cauze și ar fi sugerat, eventual, niște soluții, cât de cât, apoi să fie prelucrate și prezentate cinematografic. Pe noi, aceste lucruri ne-ar fi interesat, nu vocabularul folosit, pentru că-l cunoaștem.

Un etnic de-al lor, Mădălin Voicu, parlamentar, intelectual, cult, respectat, spunea la tv că țiganii au o particularitate, o mentalitate care nu poate fi schimbată: nu se jenează să ceară, nu li se pare în ruptul capului ceva jenant. Păi aici e toată „filozofia”! Unde nu e jenant să ceară, devine jenant să muncească. Apoi nu e o problemă să ia singur ceva care pare al nimănui, sau chiar din curtea omului, pentru că are, iar el nu are și-i trebuie. Apoi țigara, berea, burta ca în luna a noua! Și nu numai în film, ci și în realitate. Nu se aplică întregii etnii, dar e „specific”, vorba lui Mădălin! Dacă nu spunem lucrurilor pe nume, filmul cui mai folosește?

Etnia majoritară nu e deranjată de culoarea... ochilor altora, ci de atitudine.
Vasile Pavel - Digudai, interpretul lui Alberto, abia s-a îndurat să scoată o mână din cele două înfundate în buzunarele pantalonilor, când i s-a oferit microfonul să răspundă spectatorilor. La întrebarea ce l-a făcut să joace în film, a răspuns „sincer”, banii! Nu sinceritatea m-a deranjat, ci aroganța, sfidarea.

Astfel, Ivana Mladenovic, ca toți cineaștii noștri, nu cunosc vreo excepție, ajunge practic să promoveze un vocabular și o atitudine, repede însușite de „tineretul” nostru, care, neavând, nu își dă seama ce înseamnă să educi un copil. Cuvintele vulgare duc la violența verbală, și, de aici, foarte repede la violență fizică. Problema este că nu minoritatea se supune majorității, ci majoritatea tinde să imite minoritatea.

Cât o privește pe Ada Solomon, producătoarea filmului, a fost „fascinată” de cei 860 de mii de lei oferiți fără rambursare de CNC din fonduri publice. Ba mai împușcă un iepure, premiile internaționale pe care mizează, garantate pentru filmele care pun România într-o lumină proastă, și care îi măresc punctajul la concursurile CNC. Cum spunea public, Ada Solomon nu citește scenarii. Deci contează numai cine le propune! De aceea se și opune cu vehemență predării scenariilor direct la CNC pentru evaluare, nu prin intermediul unui producător! A ajutat 3 regizori să debuteze în ultimul timp, și nu cred că și-ar permite vreunul să o întrebe cum a cheltuit banii publici!

Ivana Mladenovic, ca regizor, pot spune că s-a descurcat onorabil. Nu sunt de acord cu afirmația că Adrian Șchiop, care s-a interpretat pe sine însuși, a făcut un deserviciu filmului prin jocul prestat, fix așa este personajul, dar nici că neprofesionistul Vasile Pavel - Digudai e un actor talentat. Doar că a venit cu tupeul de acasă!

P.S.
Am văzut filmul la proiecția pentru presă, dar nu am publicat cronica pentru a nu fi cumva acuzat că am influențat manifestările împotriva acestui film. Sincer să fiu, eu mă așteptam la proteste și din partea comunității gay și a romilor.
Filmul face o legătură forțată între homosexualitate, sărăcie, și etnia romă, atribuite unui întreg cartier, Ferentari.
Din acest film se poate înțelege că homosexualitatea se dobândește, ceea ce este contrazis științific, și nu se face distincție între comportamentul homosexual și homoafectivitate.
Filmul nu este, totuși, unul de promovare a homosexualității, dar nu-i fac bine nici afirmațiile realizatorilor gen: o relație fragilă dintre doi bărbați, obligată de normele sociale să se consume într-un apartament. Adică unde să se consume?!
Relația este una „fragilă” doar pentru că nu are ceva trainic la bază.