«Un prophète»

[Chambord]

Un prophète (2009)

regia: Jacques Audiard

Cel mai bun film din Competitia oficiala Cannes 2009 cf. Juriului Screen International (format din reputati critici internationali), "Un prophete" e un film la confluenta unor seriale ca "Oz" si "The Sopranos". Zguduitor si realist, bildungsroman-ul unui tanar arab orfan care ajunge in puscarie singur si slab si isi croieste drumul ascendent pe complicatele ite ale supravietuirii, pana la gasirea propriei identitati.

nota: 8 / 10 (bun)

[manwithamoviecamera]

da, e bun.

[marcusARCUS]

Cel mai bun film european din 2009.

[Pitbull]

Fabrica de naşi: «Un prophète»
Sobru şi crud

De ce ne-am mira că la noi şi la ceilalţi vecini ai noştri din est cele trei puteri în stat sunt conduse mafiocratic, când până şi într-o ţară occidentală cu tradiţii de cultură, civilizaţie şi democraţie, ca Franţa, funcţionează perfect sisteme de tipul "puşcăriaşii fac legea"? Pare o hiperbolă - dar cel mai palpabil merit al filmului lui Jacques Audiard este acela de a demonta mecanismul prin care porţiuni întregi din activitatea justiţiei şi a poliţiei, ca să nu mai vorbim de administraţia penitenciarelor, sunt controlate de boşii mafioţi proptiţi pe termen lung după gratii. E o iluzie să ne imaginăm că regimul de încarcerare reduce gradul de periculozitate socială al marilor bandiţi, sau că activităţile umanitar-educative din închisoare ar genera recuperări notabile. Temniţa nu e decât o fabrică de infractori profesionişti.
Sceariul scris de Abdel Raouf Dafri şi Nicolas Peufaillit, pentru a fi prelucrat apoi de Thomas Bidegain şi Jacques Audiard, urmăreşte meticulos (şi, după cum se poate vedea cu ochiul liber, perfect documentat), parcursul lui Malik El Djebena, un tânăr magrebian cvasi-analfabet şi virtualmente inocent (în fond), închis pentru şase ani pentru că a lovit un poliţist (surprinzător în rol cvasi-necunoscutul Tahar Rahim - discret şi subtil, ascunzând profunzimi nebănuite). Din ciuca avansurilor gay şi a bătăilor demonstrative, Malik urcă pas cu pas până la poziţia de lider abil şi redutabil al crimei organizate. Cele două ore şi jumătate ale filmului deapănă povestea pe un ton egal, aparent neutru, lăsând tensiunile şi semnificaţiile să se acumuleze insidios şi irezistibil - dar şi cu riscul ca, de la un moment dat, interstiţiile păienjenişului de proiecte criminale împletite să devină tot mai greu inteligibile, cu atât mai mult cu cât regia în mare parte sobră a lui Audiard se abţine să accentueze prea apăsat principalele articulaţii ale tramei, lăsând lucrurile să curgă de la sine. Sub acest aspect, asasinarea lui Reyeb (practic, crucialul plot point 1 al povestirii) e o secvenţă extrem de şocantă prin întregul cumul de vectori contradictorii reprezentativi pentru tot filmul: după pregătirea minuţioasă a loviturii, preludiul curtenitor al planificatului rendezvous gay, accidentul cu rănirea gurii care precipită lucrurile, modul improvizat şi sălbatic al comiterii omorului, răceala impersonală a cadrelor naturaliste cu sângele ţâşnind din carotidă şi, în sfârşit, liniştirea treptată din final. Cam la fel se desfăşoară şi întregul scenariu al celor patru autori, şi viziunea regisorală de ansamblu a lui Audiard - întregind sensul major al filmului: pe sub picioarele noastre, pe lângă noi, printre noi, fojgăie o lume care n-ar trebui să existe, o subumanitate transparentă cu care orice tangenţă devine fatală. Odată ce a fost prins în acest păienjeniş, pentru Malik nu mai există cale de ieşire, ci doar două variante alternative: moartea (nicicând rămasă în urmă) sau ascensiunea (irezistibilă) - fiindcă orice şovăire, pe orice treaptă, va risca tot mai mult să precipite sfârşitul.
E foarte interesant felul în care autorii reuşesc să rămână permanent imprevizibili. Eroul (căci, orice s-ar spune, protagonistul nostru are stofă de erou, chiar şi în sens negativ) străbate într-o echilibristică tragică traiectul devenirii, putându-se prăbuşi la tot pasul. Audiard are grijă să ne amintească mereu că totul a pornit de la o clipă de slăbiciune şi un omor la comandă, că pactul cu necuratul e întotdeauna scadent, şi că sub aparenţa învingătorului se ascunde inevitabil un damnat. Nu degeaba este Malik bântuit de spectrul lui Reyeb, ca un derviş devorat molcom de flăcări - secvenţe cam discutabile sub aspectul sobrietăţii, fiind aproape singurele în care Audiard alege să spargă cu o doză de patetism viziunea de un realism crud a ansamblului, dar semnificative în raport cu filosofia şi morala sufistă, definitorie pentru coliziunea celor trei universuri: francez, magrebian şi corsican. În acelaşi sistem se înscrie şi strania secvenţă cu căprioarele, declanşatoare a temei "profetului" din titlu - care, culmea, rămâne cu deliberare absentă în tot restul filmului; cu un minim efort de gândire (conform intenţiei decarate a autorului de a pedala mai mult pe sugestie şi incitare, decât pe expoziţiune), putem înţelege că acesta va fi titlul onorific al noului naş, cândva după genericul final - şi, sperăm, nu în vreun sequel, ca să păstrăm tradiţia bunului-simţ cu care ne-a obişnuit filmul european.
Se mai remarcă tipul de decupaj inspirat şi riscant la care recurge Audiard, pentru a exprima atât claustrarea universului penitenciar, cât şi încleştarea inescapabilă a încrengăturilor de relaţii interpersonale: predomină cadrele foarte strânse, cu câte două sau mai multe personaje aglomerate în interacţiuni compacte, marcate de tensiuni care adeseori izbucnesc exploziv - mai ales prin contribuţia remarcabilă a lui Niels Arestrup, în rolul lui César Luciani, "naşul" lui Malik (aproape la propriu) şi cel mai vizibil kingpin al răului absolut din galeria de personaje: o combinaţie letală de mentor şi torţionar, de rafinament şi lipsă de scrupule, de calm aparent blajin şi temperament vulcanic ucigaş. (Apropo: căderea sa în dizgraţie, sub chipul unui bătrânel burtos pe care-l cârpesc două gorile în curte, fără ca nimeni să-l mai apere, e una dintre cele mai impresionante ieşiri din scenă le vreunui personaj malefic, incomparabil mai tulburătoare decât o execuţie sângeroasă). Pe aceleaşi coordonate se constituie şi constelaţia personajelor înconjurătoare, jalonată în special de Ryad (Adel Bencherif, sobru şi uman), Jordi Ţiganul (Reda Kateb, unsuros şi meschin), Lattrache (Slimane Dazi, tenebros sub pleoapele căzute), sau guvernatorul închisorii (Frédéric Graziani, construind din câteva tuşe discrete portretul funcţionarului-rotiţă, sacrificat fără a clipi din ochi când nevoia o impune).
Sunt inevitabile trimiterile la "Once Upon a Time in America", "Gomorrah" şi, desigur, mai ales "The Godfather" - ce pare să-l fi influenţat pe Audiard inclusiv la nivel afectiv. Secvenţa compozită a poliţelor plătite după execuţia din maşină (în timp ce Malik face condiţie fizică între zidurile ocrotitoare ale carcerei) seamănă mult cu faimoasa "lepădare de Satana" a lui Michael Corleone, iar cadrul final, al ieşirii din închisoare, cu cele trei maşini ale suitei înscriindu-se mătăsos pe urmele noii "familii", nu poate să nu amintească de sărutările-mâinii ce încheie aceeaşi capodoperă coppoliană - nu în sens epigonic, din fericire, ci creativ şi totodată vizibil reverenţios. Practic, prin «Un Prophète», Jacques Audiard aduce o nouă contribuţie la "famiglia" marilor filme despre răul imuabil al crimei organizate şi, mai ales, despre felul cum o alimentează tocmai acele instituţii ale statului care ar trebui s-o prevină, s-o limiteze şi s-o înăbuşe - un paradox vechi de când lumea, dar care continuă să ne dea de gândit.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 2010, 08:15-09:07
Bucureşti, România

[Federico]

Oh, my God, ce rol face Tahar Rahim!!! URIAS.
Filmul e extrem, extrem de violent. Nu mai spun nimic caci evocarea lui still makes me sick.

[marius_em]

Nu mi s-a parut nici atat de sangeros, nici atat de crud. Mi s-a parut realist in detalii, dar utopic in deznodamant. Adica profetul nostru la final devine un badass ce detine puterea, un gangster. Poate asta a fost una din ideile filmului (nu tocmai originala) ca sistemul naste monstri.
Insa filmul mi-a placut foarte mult. Mi-a adus aminte de Oz, dar si de un film mai de prin anii 90, caruia nu-i mai tin minte titlul, cu niste baieti din brooklyn ce ajung wise guys. Adica are povestea aia a devenirii gangsterului, il simpatizezi, si iti doresti sa ajunga ce ajunge.

[anaemona]

marius_em, de filmul asta vorbesti: http://www.imdb.com/title/tt0106489/?

Un prophete nu mi s-a parut a avea o violenta gratuita. Scena care mi s-a parut mai violenta, in care este omorit Ryad, nici nu se poate compara cu violenta gratuita a lui Haneke din Cache. Aici scena e pregatita, intensitatea e gradata si revelatiile de dupa dau o aura poetica facind-o sa-si piarda natura violenta. Pe tot parcursul filmului duritatea personajelor e sfarimata pe alocuri de momentele de slabiciune, ale lui Cesar Luciani spre exemplu sau de momente de duiosie, prietenie. Pentru mine prima caracteristica a filmului nu e nicidecum violenta, ea apare doar ca fundal si pretext de a-ti arata o lume prea putin cunoscuta.

[Pitbull]

Well said, Anna care esti Mona!

[Windom]

nici nu se poate compara cu violenta gratuita a lui Haneke din Cache.

De ce, ma rog, "gratuita"?

[pipes]

ca sa se mire intelectualii....

[anaemona]

De ce, ma rog, "gratuita"?

Asa mi s-a parut mie sinuciderea filmata din Cache. Chiar daca facea referire la o scena din copilarie scena a fost socanta si nu am inteles-o, sincer, adica nu am inteles ce altceva aducea scena aia in desfasurarea evenimentelor decit mai mult mister si adincirea necunoscutului si poate chiar asta a fost intentia lui Haneke dar am considerat-o extrema si gratuita.

[Chambord]

Era deja un topic deschis !

http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=96420

[Chambord]

Andrei GORZO | dilematograf
Abilitate

● Un profet / Un prophète (Franţa, 2009), de Jacques Audiard.

Un profet, filmul care a cîştigat anul trecut Marele Premiu la Cannes, e povestea ascensiunii unui Don Corleone arabo-francez. Regizat de Jacques Audiard, filmul are densitatea informaţională a unui bun reportaj. Cu o durată de 155 de minute şi o distribuţie de zeci şi zeci de personaje, pune detaliu peste detaliu, livrîndu-ne o schemă aparent completă a funcţionării mafiilor arăbeşti şi corsicane. Pe lîngă componenta asta de inedit jurnalistic, mai vine şi cu o variaţiune interesantă la povestea standard a formării unui „naş“: în Franţa pe care ne-o prezintă, un aspirant isteţ la titlul de „naş“ poate prelua frîiele crimei organizate din toată regiunea Marsiliei, în tot acest timp stînd la închisoare. Iniţial, frîiele respective sînt în mîinile unui deţinut corsican (Niels Arestrup). Cărunt, omniscient şi rău, acesta conduce cazinouri, reaminteşte bandelor mai mici care e locul lor, ba chiar îşi lichidează propriii asociaţi – totul din celula lui. Faptul că nu poate ieşi nu-l deranjează – poate aranja ca alţii să iasă (cîte 12 ore) pentru el. După ce omoară pentru el pe cineva din închisoare şi după o lungă perioadă de făcut cafele şi de înghiţit insulte rasiste de la el şi de la ceilalţi corsicani, tînărul El Djebena (Tahar Rahim) devine mesagerul lui în lumea exterioară. În cursul misiunilor sale, acest băiat de 20 de ani, care n-a trăit decît în centre de detenţie, se îmbracă pentru prima dată în costum şi ia avionul. Atunci cînd un ofiţer de pază de pe aeroport îl pune să întindă mîinile în lateral, ca să-l percheziţioneze, el nu se poate abţine să-i arate şi limba – poate doar un reflex din închisoare (unde controalele presupun şi asta), dar poate şi o sfidare.

Filmul se cere luat ca o alegorie a ridicării arabului în Franţa – o ambiţie care-l expune pe Audiard la multe primejdii, cum ar fi aceea de a-i jigni pe arabi încercînd să-i flateze (sugerînd că numai aşa – prin afaceri necurate – pot să se ridice) sau, pur şi simplu, aceea de a produce o glorificare descreierată a violenţei. Dar Audiard navighează foarte şmecher printre aceste primejdii. Dacă jubilează la succesul eroului său, atunci are grijă să nu dea semne şi, dacă totuşi dă, să le facă ambigue. De exemplu, un cadru cu noul „naş“ ieşind cu capul sus din închisoare, întîmpinat de o femeie şi de un copil, nu poate să nu transmită jubilaţie, asta pînă cînd în fundal apare o maşină neagră şi ameninţătoare, urmată de încă una – escorta obligatorie a unui „naş“, umbrele care-l vor însoţi toată viaţa. (Cîntecul e celebrul Mack the Knife: pentru spectatorul care ştie că a fost compus de Kurt Weill pentru însuşi Bertolt Brecht, nu mai încape nici o îndoială că triumfalismul e ironic.) În plus, El Djebena – un tînăr pirpiriu şi nevricos – nu e o prezenţă glamorous. Şi, dacă emoţiile lui de pînă la momentul primei crime sînt uşor de citit (nu vrea să ucidă, e disperat etc.), deci spectatorul poate să empatizeze cu el, faţa lui se închide după aceea, ca a lui Pacino-Corleone în Naşul. Dar acela era filmul unui catolic despre un catolic: Coppola şi Pacino sugerau destul de clar că Michael Corleone e un om care putrezeşte spiritual (ce-i drept, îl făceau şi foarte glamorous în putrefacţia lui). Ce se întîmplă cu El Djebena pe plan spiritual e mult mai puţin clar – nu pentru că Audiard ar ignora planul respectiv, ci pentru că (şi aici) el joacă şmecher. Fantoma victimei lui El Djebena (tot un arab) devine o prezenţă habituală în celula acestuia, dar nu una acuzatoare, ci una amicală. Audiard ne arată visele lui El Djebena şi unele dintre acestea pot fi interpretate ca nişte premoniţii (semnele sînt ambigue); de aici titlul filmului. Compararea protagonistului (un om nereligios) cu un profet e, şi ea, parţial ironică – echivalentul tradiţionalelor 40 de zile de recluziune în pustiu e o sentinţă la carceră. Pe de altă parte, ce înseamnă acea sugestie că protagonistul ar avea darul premoniţiei? Ce înseamnă sugestia de transcendenţă pe care Audiard o conferă (prin folosirea expresionistă a sunetului) crimelor lui finale? E posibil să nu însemne mare lucru, să fie doar efecte „poetice“ – pun cuvîntul între ghilimele ca să-mi marchez suspiciunea că lui Audiard s-ar putea să-i pese mai mult de impactul lor imediat, de spectaculozitatea ideii că eroul îşi regăseşte astfel identitatea spirituală arabă, decît de analiza implicaţiilor ei.


Stilistica lui n-are prea multe în comun cu a unui film precum Gomorra, care cultivă o obiectivitate (sau cel puţin o „exterioritate“) de tip neorealist în raport cu personajele sale. Deşi Audiard bîţîie uneori camera pentru a induce senzaţia de reportaj, stilistica lui e una mult mai mainstream (cu muzică, unghiuri subiective etc.) şi mult mai exhibiţionistă (în descendenţă scorsesiană), cu secvenţe montate pe hip-hop sau pe rock’n’roll, cu efecte de iris (pentru viziunile onirice ale eroului), stop-cadre şi flashfoward-uri.

[Pitbull]

Foarte bun articol, ca de obicei (inclusiv atunci când nu ne potrivim la opinii - dar acum ne).
Foarte bun obicei, ca de articol - sper sä te tinä, Chambordule, aceastä colectare de cronici relevante. Multumiri si pentru cea de la "Invictus".

[marius_em]

Pe de altă parte, ce înseamnă acea sugestie că protagonistul ar avea darul premoniţiei? Ce înseamnă sugestia de transcendenţă pe care Audiard o conferă (prin folosirea expresionistă a sunetului) crimelor lui finale? E posibil să nu însemne mare lucru, să fie doar efecte „poetice“ – pun cuvîntul între ghilimele ca să-mi marchez suspiciunea că lui Audiard s-ar putea să-i pese mai mult de impactul lor imediat, de spectaculozitatea ideii că eroul îşi regăseşte astfel identitatea spirituală arabă, decît de analiza implicaţiilor ei.

Eu am vazut premonitiile profetului nostru ca pe o atentionare a spectatorului ca desi detaliile sunt realiste, pesajul e realist, problemele sociale, si rasiste sunt reale, sunt specifice Frantei actuale, cazul in sine e unul fantezist. Adica o sa va spun povestea lipsei de sanse a imigrantului francez, o sa va spun cruzimea si coruptia din inchisorile franceze, dar o sa va spun ca un om intrat in rahatul asta trebuie sa fie profet, sa cunoasca viitorul, pentru a iesi din el triumfator. In realitate insa, majoritatea tinerilor ca El Djebena sunt distrusi in inchisoare. Ceva de genul asta.

[Chambord]

"Un prophete" ar fi fost un film muult mai bun daca n-ar fi existat serialul Oz !

Mi-a venit aceasta idee geniala, stand pe buda (ma rog, truism evident, aproape toate marile idei ale omenirii au venit in acel loc)

Deci Oz da ceatza lu' Profetu la capitolul realism (basca personaje, viziune, artificii, tralala).

Dar ... looks like the arab is the new jew (asta-i chiar buna de gluma de Oscar ceremony), asa ca Lawrence of Arabia nu mai era suficient deloc

[miercuri]

Pai evreii s-au mutat in America, iar toata Europa postcoloniala e plina de arabi, Anglia si Franta in special, iar Germania ii are pe turci.

[frusina_gugulan]

una peste alta, un film ok, dar sunt doua chestii care pentru mine n-au functionat si, cumulate cu faptul ca am vazut filmul fara subtitrare si cu o sonorizare destul de proasta (=> pe alocuri mi-au scapat unele fragmente de dialog), m-au facut sa fiu mai mult iritata decat satisfacuta de film.

intr-un film sobru, crud si realist cum e asta, de ce naiba era nevoie de fantome fumegande si de profetii? un plus pentru faptul ca revenantul nu e amenintator sau mustrator, ci doar... este, amintind mereu de crima cu care malik a trebuit sa plateasca supravietuirea si ascensiunea, dar era necesar? cred ca se putea face asta si prin mijloace ceva mai subtile si care sa nu para taiate din alt film. in schimb, viziunile profetice mi s-au parut complet gratuite.

[Pitbull]

Ai dreptate, Fru.
Obiectiv vorbind, momentele alea aveau rolul de a puncta anumite componente de spiritualitate islamicä (dervisi, sufism) - dar... da: nu fac corp comun cu conceptia de ansamblu a filmului.

[miercuri]

Mie tocmai momentele acelea care sparg tiparul mi s-au parut ca fac personajul unul iconic. Mi se pare ca intr-un interviu Audiard a si zis ca a vrut sa creeze a Muslim icon, pentru ca nu exista asa ceva in cinema.