Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
După prăpăd - "The Book of Eli"
SF bun dar cu lipsuri
*** ATENŢIE! Conţine spoilere!!! ***
Pentru că tot s-au ofuscat unii apropo de recentul rateu al lui Amenabar, "Agora", refuzând (sau nereuşind) să-i perceapă calitatea de şedinţă de învăţământ politic pentru ridicarea nivelului materialist-dialectic al maselor de la oraşe şi sate, fraţii Hughes pică la ţanc cu un exemplu tipic de... of, ce bine-ar fi fost să fie un "aşa da!" - dar nu e, deşi pornise pe drumul cel bun. Uite-atâtica îi lipseşte... sau, mai bine zis, uite-atâtici, şi mai mari dar şi mai mici. Avem de-a face cu un SF onorabil, dar nu lipsit de lipsuri (hm, nu sună rău, asta: "nu lipsit de lipsuri"... am s-o păstrez!)
S-au făcut puzderie de filme post-apocalipice, inclusiv din filonul deşerturilor radioactive. Totuşi, unda de originalitate a povestirii lui Gary Whitta constă în relaţia cu credinţa. Se afirmă că deflagraţia nucleară din urmă cu trei decenii a avut origini de natură religioasă - ceea ce nici nu-i de mirare, dacă stăm să ne gândim la actualul bigotism explicit al fundamentaliştilor islamici, în raport cu extremismul implicit (şi totodată ipocrit) al confesiunilor creştine majoritare (culmea, cea mai anacronică dintre bisericile noastre, cea ortodoxă, fiind şi cea mai inofensivă politic - cel puţin până nu s-or ridica din nou ruşii!) - ambii poli fiind şi mai tensionaţi de excesele cu atât mai subterane şi făţarnice ale iudaismului ultraconservator. Pe scurt, amestecul e indigest şi exploziv, şi chiar dacă o eventuală conflagraţie mondială ar avea ca principal motor, potrivit tradiţiei, configuraţia pieţelor şi a finanţelor, contribuţia instituţiilor religioase nu e de neglijat, făcând să devină oarecum credibilă reacţia menţionată aici: după prăpăd, oamenii se revoltă şi distrug toate Bibliile. Una singură mai supravieţuieşte, pentru a deveni mărul discordiei în filmul de faţă: previzibila "Carte a lui Eli".
Formula e discutabilă, din mai multe motive. Pe de o parte, contrazice un dat esenţial al condiţiei umane - în mod normal, oamenii se răzvrătesc contra religiei în perioadele de creştere a tensiunilor sociale, premergătoarelor revoluţiilor şi războaielor; imediat după acestea, dimpotrivă, credinţa îşi reia rolul de refugiu, consolare şi factor constructiv (conform atât caracterului ei uman înnăscut, cât şi regulilor elementare ale psihologiei şi sociologiei). În plus, o lume devastată de exploziile atomice e atât de răvăşită şi fragmentată, încât ar fi foarte improbabile asemenea mişcări de masă organizate, de natură eminamente spirituală (fie şi în sens negativ); mai degrabă ar prolifera fărâmiţarea sectară de toate naturile (inclusiv cele laice) - problemă la care se mai adaugă şi aspectele practice: cu siguranţă, multe exemplare ar scăpa, omise sau tăinuite, într-un asemenea haos. Numai o mişcare perfect coerentă, într-o societate unitară, organizată după tipicul totalitar, de factură orwelliană, ar putea eradica dacă nu total, cel puţin aproape, scripturile - ceea ce ne aduce mai degrabă la Bradbury şi Truffaut, cu al lor "Fahrenheit 451" (vezi şi rezolvarea din final!)
Dar să fim îngăduitori cu aceste detalii şi nuanţe probabilistice - e clar că scenariul lui Whitta a glosat doar pasager peste premisele din trecut, pentru a se concentra asupra prezentului - şi să admitem posibilitatea de a mai fi supravieţuit o singură Biblie (măcar cu ştirea oamenilor la nivel "public" - mai ales într-o asemenea junglă post-civilizaţie). Ajuns la acest nivel, filmul se distinge printr-o plăcut-surprinzătoare justeţe de atitudine: cartea (şi, automat, religia) se plasează în poziţia neutră a centrului, de unde pot evolua spre bine ca şi spre rău. La fel cum Eli, eroul, luptă spre a duce la destinaţie ultima Biblie rămasă, întru mântuirea omenirii, antagonistul său, Carnegie, o râvneşte pentru a-şi face din ea un instrument suprem de manipulare şi împilare. Până aici, toate bune - adică, porţiunea de "aşa da" a pilduirii.
Răsturnarea spre "aşa nu" se produce o dată cu intervenţia concretă (deşi, slavă Domnului, niciodată şi explicită vizual) a divinităţii - acele "voci" care l-au ales pe Eli şi l-au mânat "spre vest" (de ce tocmai acolo? Numai fiindcă s-a ales ca sediu al izbăvirii oraşul San Francisco?), ba încă l-au mai şi încurajat cu promisiuni profetice de invulnerabilitate şi cu ocrotiri misticoid-practice - gloanţele care nu-l nimeresc, neam, în deplină contradicţie (la nivel logic atât cauzal, cât şi mai ales intrinsec) cu imbatabila-i măiestrie de luptător. Nu e numai neverosimil (de regulă, Dumnezeu nu procedează aşa - decât în mituri sau situaţii excepţionale), ci şi nedramaturgic, prin simplism şi exaltare de prost-gust. (Ca să nu mai vorbim de alegerea super-ostentativă a numelui: ce mi-e Eli, ce mi-e Moses sau Joshua!)
În continuare, scenariul curge destul de corect, cel puţin în zona premiselor (atât ca desfăşurare cronologică, precum şi la nivel de fond). Până pe la jumătate, povestea e articulată precis şi flexibil, te prinde şi te duce decent. Din păcate, spre final, construcţia dramaturgică o ia razna rău de tot - ceea ce iarăşi merită puţină atenţie.
O regulă de bază a dramaturgiei şi regiei este aceea de a-i da spectatorului ceea ce vrea (citeşte: "ce i-ai promis"), dar într-un mod neaşteptat. Aici, neaşteptatul merge civilizat, dar promisiunea scârţâie. Timp de o oră şi ceva, "The Book of Eli" se impune ca film de acţiune - violenţă, dinamism, show vizual. Ca atare, o dată ce se consumă Lupta (ca funcţie proppiană, sau "main-event" ori "mid-point", în terminologia actuală), suntem deja condiţionaţi să aşteptăm o ditamai bătălia spre finalul actului trei, şi în orice caz o axare cel puţin a plot-point-2-ului şi a Grelei Încercări tot pe confruntarea combativă. Or, aici, după ciocnirea din jurul casei izolate în deşert, urmată imediat de mica răbufnire rutieră când scapă Solara, totul se linişteşte spre o ultimă jumătate de oră a rezolvărilor paşnice - şi liniare, căci în această formulă cele două repere scenaristice menţionate mai sus (şi contopite într-unul singur) se situează mult prea devreme, fără a mai fi urmate de nimic interesant în planul acţiunii (Încercarea Grea lipseşte cu desăvârşire), ci numai într-al dezvăluirilor. Şi ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, zona deznodământului e dezlânată la modul "finalurilor succesive" (frumos filmate, ce-i drept, dar nepermis de lungite), astfel că "loviturile de teatru" din încheiere scad mult ca impact (deşi, ca să fim drepţi, sunt într-adevăr complet neprevăzute, inteligent gândite şi chiar semnificative). Mai păcătuieşte actul III şi prin rezolvarea complet nepregătită a situaţiei lui Carnegie: nimic nu anunţase cu adevărat acea revoltă a orăşenilor - care, deşi firească în sine, prin modalitatea de rezolvare rămâne expediată, la nivelul justificativ de tip "c-aşa a vrut scenaristul"; în treacăt fie zis, nici acel "imperiu al răului" pe care-l intenţionau realizatorii (conform declaraţiilor lor din presă) nu se întinde mai departe de frontierele unui băruleţ dintr-un cătun western înşirat pe uliţa principală. Iar dacă stăm să ne gândim bine, asta ne aminteşte de o altă neglijenţă cât roata carului: ni se schiţează panorama unei omeniri decăzute în barbarie, compusă din grupuri de nomazi, bârloguri, cuiburi, mici refugii şi cel mult câte-un orăşel, dar nu se face nici măcar vreo aluzie la halucinantele jungle post-urbane care trebuie să se fi format în ruinele marilor metropole (deşi la sfârşit apare panorama oraşului San Francisco, dar strict ca decor - amintind cam epigonic de finalul din "On the Beach").
Nu lipsesc nici câteva găuri logice elementare - de exemplu, în kickstart, Eli vânează o pisică pleşuvă cu arcul şi săgeata (la care Eugen Athanasiu îmi şopteşte, de pe scaunul de-alături: "Săgeţile se recuperează, gloanţele mai greu..." - şi pe bună dreptate); numai că, o oră mai târziu, acelaşi Eli săgetează liniştit doi nemernici într-un tub de beton - şi acolo-i lasă, cu săgeţile înfipte-n ei (ca să nu mai zicem şi că era urmărit - şi ştia!). Sau, spre final, Solara aruncă o grenăduţă defensivă de tip ananas sub ditamai maşinoiul blindat ca un tanc ce se repezea spre dânsa - şi ce să vezi, face măgăoaia o triplă turlubumbă mortală prin văzduh de zici că sigur era şi Sergiu Nicolaescu pe-acolo. Şi mai sunt, mai sunt...
Dinspre partea celor bune, (scuzaţi rima) se impune... să recunoaştem harul regisoral al fraţilor Albert şi Allen Hughes, care ştiu să-şi compună cu meticulozitate universul falloutian (fisurile şi inadvertenţele provenind de la Whitta, nu de la ei), să povestească fluid şi captivant, bine ritmat (mai puţin tărăgăneala din final - unde, la urma urmei, era loc şi de ceva compactări din regie şi montaj), şi mai ales să se exprime vizual. E admirabil inciting event-ul, atât ca dramaturgie şi mizanscenă, cât şi plastic - lupta scurtă şi feroce cu cei şase prădători, în contre-jour la gura tunelului. Microcosmuri credibile şi expresive se regăsesc atât în oraş, cu spaţiile sale, cât mai ales în casa cuplului de bătrânei cumsecade dar canibali, de un savuros umor negru (deşi veridicitatea capotează pe partea logicii de ansamblu: greu de crezut c-au rezistat treizeci de ani acolo şi aşa, în lumea aia, în condiţiile alea - oricât aveau ei acel arsenal din lada studioului).
Mai ştiu fraţii Hughes să-şi construiască personajele: maleficul Carnegie îşi compensează toate lacunele scenaristice prin angrenările detaliate cu lumea din jur (deşi, să fim serioşi! Chiar biografia lui Mussolini trebuia s-o citească prima oară când apare? Ce poate fi mai rudimentar de-atât, în materie de băgat deştele-n ochi? Acolo era nevoie de Rilke, de Gogol, de teatrul lui Sorescu sau de niscai haiku-uri!) - şi, desigur, cu ajutorul lui Gary Oldman, deloc surprinzător dar cu nimic mai puţin magistral decât în alte compoziţii (of... şi iar îmi amintesc: deschiderea cărţii, în final, prea aduce a cufăraşul cu pietrele buclucaşe, din "The Fifth Element"!) Nici Ray Stevenson, în rolul "durului" Redridge nu-i de lepădat - în schimb, Mila Kunis şi Jennifer Beals, oricât de bine ar da pe ecran, rămân destul de convenţionale. Punctează consisten, în apariţii scurte, Michael Gambon, Frances de la Tour, Lora Cunningham. Malcolm McDowell nu face decât să se lase filmat în vreo două cadre şi atât, aşa că intră în calcul mai mult ca nume pe afiş.
Evident, un comentariu aparte merită Denzel Washington, expresiv şi convingător în cheie laconică, peste conturul unui erou incredibil de schematic, ba chiar gratuit-contradictoriu în atitudini şi acţiuni - caz tipic de "mister" construit greşit: din prea multă codire în a ne spune cât de cât ceva despre el (dacă n-o fi fost cumva lene de concepţie), îl lasă efectiv fără identitate. Nici revelaţia din cadrul final (cuplată cu ceea ce găseşte Carnegie între copertele cărţii) nu e foarte bine construită; deşi îi putem accepta, şi chiar admira, virtuozitatea beligerantă în acele condiţii, rămânem totuşi cu multe semne de întrebare privind simularea atât de impecabilă, până atunci, a normalităţii.
Se mai remarcă fotografia splendidă a lui Don Burgess, atât la nivel compoziţional - cu aportul semnificativ al scenografiei (Gae Buckley şi Chris Burian-Mohr) - cât şi în plan cromatic, prin armonizarea foarte abilă şi expresivă a tonurilor desaturate până aproape de alb-negru şi a culorilor pline. Muzica originală (Atticus şi Leopold Ross, împreună cu Claudia Same), ajută şi ea atât povestea, cât şi atmosfera.
...Iar Mila Kunis purcezând să se ia cu lumea-n piept, exact ca tiza Jovovich, nu face decât să ţipe din răsputeri, precum Maggie Simpson rostind primu-i cuvinţel: "Sequel!" Şi tare mă tem că şi pe ăsta-l vor trage treptat dar sigur în mlaştina comercialului fără conţinut, uitându-i toate virtuţile pe care deocamdată, de bine de rău, le are.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
27-28 ianuarie, 2010
Bucureşti, România
Last edited by Pitbull : 28 Jan 2010 at 11:00.
|