|
Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Looking for Eric"
"Looking for Eric" - De la Maradona la Cantona
...sau: de la pământ la cer
Cu excepţia câtorva partide realmente importante (aia de la Sevilla, bunăoară), fotbalul m-a lăsat întotdeauna de lemn-Tănase. Degeaba mă ducea tata la meciuri când eram mic, doar-doar oi muşca microbul - mie puţin îmi păsa de ce se-ntâmpla pe teren, mă-ntorceam cu o sută optezci de grade şi căscam gura la apucaţii ăia din tribune, cum se strâmbă, urlă şi fac ca toţi dracii; acolo era adevăratul spectacol!
În introducerea cronicii la "Maradona by Kusturica", aminteam de două filmuleţe româneşti tematice, scrise de Mircea Radu Iacoban - "Totul pentru fotbal" (Andrei Blauier, 1978) şi "Toate pentru fotbal", difuzat ca "Am o idee" (Al. G. Croitoru, 1980) - dintre care primul încerca să lanseze un şlagăr pueril, cu leit-motivul: "Globul pământesc e un imens balon / Fotbal, fotbal!" Într-o analiză făcută la orele de pregătire pentru admitere, luam în tărbacă aceste pretenţii exagerate - la care dascălul meu, Lucian Bratu, mi-a atras atenţia să mă mai potolesc, amintindu-mi că fotbalul are virtuţile lui deloc de neglijat, şi până şi un spirit luminat ca Albert Camus (pe lângă că-l practicase ca portar), afirma că terenul de fotbal e unul dinte acele locuri unde, uneori, se poate atinge "momentul adevărului absolut". L-am crezut şi am tăcut.
Dar tot n-am devenit microbist.
Şi s-a mai nimerit ca, în dimineaţa proiecţiei cu "Looking for Eric", să primesc o citaţie la tribunal îngrijorătoare şi enervantă. Aşa se face că m-am aşezat în sală tracasat, incapabil să mă concentrez la film, şi curând m-am resemnat, abătut, cu gândul că pentru mine era încă o vizionare ratată.
...La final, râsesem, plânsesem, fremătam de emoţie - îl iubeam.
Asta înseamnă să faci film!
Şi-mi aminteşte de afirmaţia lui John Cassavetes: "Pe oricine e-n stare să facă un film, deja îl iubesc!"
Scenariul lui Paul Laverty are ca temă tocmai instanţa la care se referă paragrafele de mai sus: pasiunea pentru fotbal; ce înseamnă fotbalul pentru acei fani care, de-a lungul vieţii, au ajuns să-l adopte aproape ca pe o religie. Cu o sinceritate dezarmantă (ba chiar, cu atât mai convingătoare, în final!), Laverty şi Loach îi arată pe microbişti într-o lumină deloc avantajoasă: nişte bătrânei mai mult sau mai puţin inadaptaţi, cu beer-bellies şi fălci buhăite mereu nerase, cu fruntea pân-la ceafă dar vestigiile capilare de-acolo legate-n coadă, cu familiile destrămate, ba chiar şi cu probleme psihice (prima secvenţă care m-a furat fiind cea a terapiei de grup în faţa oglinzii - de un haz nebun, şi extrem de eficientă ca inciting event). Fotbalul, dacă nu le-a distrus viaţa, în orice caz le-a răvăşit-o rău; şi tot fotbalul, în chip paradoxal, va rezolva acum aproape toate problemele!
Observaţi ce promiţător începe să se închege paradigma dramaturgică? Ei bine, veţi vedea şi ce frumos merge până la capăt! Chiar dacă nu e un thriller sau policier, prefer să nu vând nimic din desfăşurarea acţiunii, numai pentru a nu compromite farmecul surprizelor. În orice caz, scenariul e construit temeinic, aşa cum am spus deja, aplicând nu numai corect, dar şi creativ (şi adesea imprevizibil!) regulile de compoziţie. Iar Ken Loach, cu profesionalismul lui precis şi sobru, îl transpune într-o viziune pe cât de subtilă, pe atât de rafinată. Deşi convenţia privitoare la prezenţa adevăratului Eric Cantona în poveste e clară, regisorul reuşeşte să ne ţină tot timpul în suspensie, la capătul firului de păr al îndoielii... Fără fasoanele intelectualiciste celor care se screm să facă din fotbal mai mult decât este, Cantona îi oferă protagonistului exact acele eşantioane filosofice simple şi de bun-simţ menite să-i înlesnească regăsirea propriei identităţi - şi, pe cale de consecinţă, să-i readucă viaţa pe linia de plutire. Remarcabilă, de asemenea, este şi inserţia câtorva dintre cele mai inimaginabile goluri ale marelui fotbalist. Tot analizând "Maradona by Kusturica" (o comparaţie inevitabilă, la care cred că voi mai recurge cel puţin o dată, căci paralelismele de tip "aşa da / aşa nu" sunt flagrante), remarcam cât de neinspirat şi searbăd fuseseră alese înregistrările din meciuri. Aici, atât fazele în sine, cât şi talentul operatorilor de a le fi surprins, pur şi simplu respiră magie (şi, reţineţi! O spune un om cu organul fotalistic complet atrofiat)! Efectiv, te fac să înţelegi prin ce anume i-a inspirat atât de profund fotbalul pe acei oameni, şi de ce Eric Cantona e mentorul cel mai credibil pentru Eric Bishop.
Revenind în planul real, personajele sunt construite cu empatie şi umor, tuşante în umanitatea lor complexă şi vulnerabilă, şi mânuite abil în mizanscene precise şi discrete, decupate apoi în încadraturi pe cât de funcţionale, pe atât de expresive. Ceea ce le-aş reproşa autorilor (nu e clar în ce măsură neîmplinirea se revendică direct din scenariu, sau numai din regie ori, poate, montaj), ar fi, de exemplu, lipsa unei rezolvări satisfăcătoare a episodului cu descinderea în apartament. Într-o primă fază, suntem convinşi să de fapt e o manevră a lui Bishop, de conivenţă cu poliţia, pentru a rezolva problema aparent insurmontabilă a relaţiei cu Wes (mai ales având în vedere şi modul eliptic în care se finalizează secvenţa primei lui întâlniri cu acesta). Deznodământul cu puiul din cuptor pare să ne contrazică bănuielile, dar lasă episodul în aer sub aspectul logicii - şi, cum ulterior nu mai survine nici o altă explicaţie, nu ne mai rămâne decât să-l acceptăm ca pe un simplu fapt de viaţă: cineva a ciripit, bine că n-au păţit-o mai rău; e nepermis de puţin, pentru un incident atât de puternic (inclusiv ca filmare: violent, sonor, percutant), introdus în plină criză vitală a acţiunii.
De asemenea, punctul culminant, cu descinderea de la domiciliul lui Wes, se desprinde oarecum din contextul stilistic - cam prea spectacular, cam prea action-comedy, cam prea puţin credibil. Îl salvează, totuşi, latura strict sentimentală - până în acel moment, Loach a reuşit să ne apropie atât de mult de Eric Bishop, să ne implice atât de profund în problemele lui de viaţă, şi mai ales în cea mai gravă dintre toate, care pare fără ieşire, încât satisfacţia de a vedea că se face dreptate precumpăneşte decisiv asupra scepticismului privind felul cum se face dreptate - sau, mai pe scurt: dacă-i basm, basm să fie! Mai ales că, desigur, instigatorul indirect e tot Cantona, şi cel puţin sub acest aspect motivaţional, incomparabil mai important decât cele formale, lucrurile se armonizează aproape perfect. Culmea, prezenţa economică, sobră, subtil-charismatică a lui Eric Cantona ca simplu personaj (fie şi as-himself) e incomparabil mai elocventă şi adevărată faţă de indigestia maradonistă de la Kusturica - mai ales că acolo era vorba nu doar de un rapel, ci de un pretins portret în toată regula (v-am spus că voi fi nevoit să mai revin; unele lucruri pur şi simplu nu pot fi trecute cu vederea).
Din aceleaşi considerente, putem fi îngăduitori şi cu didacticismul sentimental al rezolvării relaţiei de cuplu (să fim serioşi, mult mai convingătoare ar fi fost o soluţie de tip uman, nu neapărat romantic) precum şi edulcorarea vădită a happy-end-ului - pe cât de discutabile, pe atât de acceptabile, cu îngăduinţă, în baza umorului tonic, a inteligenţei sclipitoare şi mai ales a dozei de anti-eroism care permează aproape tot filmul. Dacă nici chiar un prăpădit ca Eric Bishop nu are dreptul să rămână cu fata de împărat până la adânci bătrâneţi, atunci cine...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 februarie, 2010, h. 10:54-12:46
Bucureşti, România
Last edited by Pitbull : 18 Feb 2010 at 18:28.
|
18 Feb 2010, 15:45
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
