ANIVERSAREA lui Dan Chișu

[mirodoni]

Dan Chișu cred că este cel mai prolific cineast român contemporan. În vreme ce alți regizori fac la 5 ani un film, Dan Chișu face 5 filme în acest răstimp. Pentru că este și scenarist, și regizor, și producător, iar la CNC nu se primesc scenarii de la scenariști independenți, ci proiecte cinematografice, adică 3 într-unul, scenariu/regizor/producător. Dar ca număr de spectatori ai tuturor acestor filme îl egalează pe debutantul Daniel Sandu din acest an care are un singur lungmetraj, „Un pas în urma serafimilor”.

Trebuie menționat, totuși, că dintre filmele lui Dan Chișu,doar „Aniversarea” este produs cu bani de la CNC, din câte știu eu.

Cred că multă lume și-ar dori să vadă ultimul film în care joacă Mircea Albulescu. Nu știu, însă, cât de mulțumiți vor ieși din sală...

Deși, după cum rezultă din informațiile publice, nu are nici-o diplomă ca actor, regizor, scenarist, sau producător, Dan Chișu se consideră un inovator cinematografic, dar, după părerea mea, nu reușește decât să reinventeze apa caldă și mersul pe jos. De exemplu, în „Déj?* Vu” toată filmarea este făcută ca și cum camera s-ar afla pe fruntea personajului, adică imaginea de pe ecran ar fi ce vede acesta. În realitate, microprocesorul creierului uman este foarte mult diferit de cel mai perfecționat microprocesor industrial. De aceea, mișcările bruște sau haotice ale capului sau ochilor, sunt prelucrate în creier de așa natură că nu deranjează intelectul, acesta reținând numai esențialul, nu și imaginile intermediare. De pe ecran, aceste mișcări de cameră, percepute de ochiul spectatorului, nu mai au nici pe departe același efect.

De fiecare dată, Dan Chișu trebuie să explice ce a vrut de fapt să spună cu noul său film. Nu că ar fi singurul în această postură, dar acum despre el este vorba.

De data aceasta, spune că a vrut să facă un film despre singurătate. Așa o fi vrut! Ca „inovație”, intercalează secvențe chipurile luate cu „tableta” de un puști, cu cele ale cameramanului filmului, crezând că-i sporește astfel autenticitatea. Nu-i sporește! În rolul unui bătrân foarte bătrân, care ar fi trebuit să fie rol principal, îl distribuie pe Mircea Albulscu, care, iertat să-mi fie, chiar și moare între timp. De asemenea, Chișu crede că autenticitatea sporește. Dimpotrivă! Oricât s-ar strădui, spectatorul nu reușește să vadă, dincolo de marele și regretatul actor, un personaj, pentru că nu există, nu a fost construit de Chișu. Nu că ar fi fost imposibil, dar nu s-a priceput. Ba mai mult, ar vrea să-l construiască spectatorul. Păi, în acest caz, ar avea pretenția de co-scenarist! Sau poate ar face-o gratis, dar să aibă elemente suficiente, nu toți au trăit 94 de ani!

Dacă actorul Mircea Albulescu ar fi apărut în flashback-uri tânăr și în putere, autoritar și dur, nemilos și malefic, iar apoi bătrân și neputincios, practic o legumă la cheremul altora, ar fi fost cu totul altceva, ar fi fost cu adevărat o realizare cinematografică și o creație actoricească remarcabilă! Să simplifici până-ntratât încât actorul nici să nu fie nevoie să joace în film, doar să fie prezent, e de neadmis! Nu mai pun la socoteală publicitatea gratuită făcută pe baza personalității actorului! Un cineast nu înțelege aceste lucruri, pentru că actorul este un obiect, „obiectul muncii sale”.

Nu același efect dezastruos s-ar fi produs dacă folosea un neprofesionist, un necunoscut. N-ar mai fi fost nevoie nici de flashback-uri. Spectatorul ar fi putut să-i pună în cârcă toate nenorocirile comunismului, ceea ce nu poate face cu Mircea Albulescu, pe care nu-l știe lumea de securist, general sau comunist sadic, ci de actor care a interpretat cu talent diverse roluri în filme, indiferent de caracterul acestora.

Mai mult decât atât, să prezinți în pielea goală, la o vârstă venerabilă, un actor îndrăgit, doar pentru a ajunge la dilema „cine îl spală acolo jos” este o dovadă cel puțin de lipsă de inspirație scenaristică. Pentru a ilustra interesul rudelor la moștenire, nu era necesară umilirea actorului. Pe de altă parte, situația era destul de mult forțată, pentru că, oricum, nora avea dreptul la moștenire prin soț, iar de spălat, puteau oricând sa aducă o asistentă medicală, că-și permiteau. Plus că tema aceasta cu moștenitorii hulpavi este atât de uzată, că nu mai poate fi abordată decât cu un scenariu absolut veridic, veridicitate fără de care metafora nu mai funcționează.

Cealaltă dilemă: a fi sau a nu fi spovedit, de asemenea nu are suport viabil. Bătrânul practic nu mai era lucid. Nu putea vorbi, cum să se mai spovedească?! Acum este la modă credința, dar, în realitate, în secolul 21 nimeni nu mai crede în spovedanie, în iertarea păcatelor, în frica de Dumnezeu. E vorba mai mult de frica de ce zice lumea, de a nu fi în... trend.

Pot să dau și un exemplu de metaforă funcțională, ca să nu mă rezum la vorbe. Să zicem că personajul, „odiosul comunist”, se hotărăște să se spovedească, pentru a i se ierta păcatele, dar îi piere graiul. Trebuie să explic?

Dan Chișu se aventurează într-o controversă care îl depășește: știința și religia. Aduce, tot forțat, desigur, sub pretextul metaforei, față în față un preot și un doctor în psihologie, fiecare cu argumentele lui.

Ca scenarist, Dan Chișu încearcă o pălărie cam prea mare pentru el. Poate ca regizor s-ar fi descurcat, dacă ar fi avut o partitură mai închegată. A încerca să faci o frescă socială din cioburi nu e la îndemâna oricui. Faptul că abordează fără convingere și finalitate teme arhicunoscute din filme americane, sau canale de știri TV de la noi, cum ar fi politicienii abuzivi și corupți și consumul de droguri, nu ajută cu nimic filmul dacă se oprește aici. Chișu atinge, se pare că involuntar, o temă „secundară”: drogurile au înlocuit comunismului. Adică, din lac în puț!

După părerea mea, similitudinile supărătoare cu „Sieranevada” nu țin de concentrarea acțiunii filmului într-un apartament, ci de modalitatea în care își tratează cei doi regizori spectatorii. Diferența este că, umplând timpul cu nimicuri, pe care încearcă să le ridice la rang de artă, Dan Chișu nu reușește să atingă norma standard de 90 de minute, iar Cristi Puiu ajunge lejer la aproape 3 ore. Ambii jignesc inteligența spectatorului de astăzi aducând explicit pe ecran situații sau replici „din realitate”, crezând că acestea nu pot fi sesizate decât de un „artist”.