Charleston - regia Andrei Crețulescu

[mirodoni]

„Charleston” - un film altfel, regizat de Andrei Crețulescu



Filmul „Charleston”, debutul în lungmetraj al lui Andrei Crețulescu, începe tare, mă refer la sonor, dar și bine. Tot la coloana sonoră mă refer. O muzică străină de un film românesc, încât nu mă dumiream dacă a început filmul la care mă dusesem, sau era tot spotul de promovare al filmelor viitoare. Titlul a apărut mult mai târziu.

În pregeneric, o persoană de sex opus, filmată discret, adică de la distanță, vorbește precipitat la mobil în timp ce achită consumația lăsând o bancnotă sub o ceașcă pe o masă la o „terasă” pe trotuar, lucru nefiresc pentru români. Mă refer la bancnota lăsată sub ceașcă.

Grăbită, dă colțul, la propriu și la figurat, pentru că din direcție perpendiculară vine o mașină care o lovește în plin. Tragem această concluzie văzându-i pantoful zburând în cadru, momentul impactului fiind ratat, pentru că nu intra în raza vizuală a camerei de filmare. Ratat intenționat, ceea ce dă o notă aparte concepției regizorale, în condițiile în care, un alt regizor român ar fi arătat ceva creieri pe caldarâm. Mai mult decât atât, dă „tonul” filmului, privind construcția dramaturgică.

Nu la fel de inspirată a fost și filmarea „discretă” a personajului, pentru că aceasta părea a fi o fătucă, eventual fiica lui Alexandru, interpretat de Șerban Pavlu, nu soția sa, Ioana, interpretată de Ana Ularu, cu 10 ani mai tânără decât Șerban. Așa că efectul scontat de regizorul scenarist Andrei Crețulescu este temporar atenuat, atunci când lui Alexandru i se prezintă la ușă un bâlbâit , Sebastian, interpretat de Radu Iacoban, care spune că a fost iubitul Ioanei în ultimele 5 luni, „mai mult sau mai puțin”. Referirea este ambiguă, sau duală: nu știm dacă e vorba de durată, sau de statutul de „iubit”. Una este ca la ușă să-ți apară iubitul fiicei decedate, și alta al fostei soții! Reacția a fost pe măsura celei de a doua variante, totuși.

De aici începe... filmul, dus pe umeri de cei doi protagoniști două ore fără un minut. De remarcat și prestația lui Victor Rebengiuc, în rolul tatălui Ioanei, care vorbește mult, dar despre moartea câinelui său, nu a fiicei, precum și a actriței Ana Ciontea, care știe să tacă în rolul mamei Ioanei. Cei drept, Andrei Crețulescu le spunea cât și cum să vorbească! Dorian Boguță pare mult prea patetic în rolul prietenului care vrea să-l scoată pe Alexandru din carapacea în care se izolează după moartea soției, dar se pare că așa a fost să fie rolul său.

Cele două personaje, Alexandru și Sebastian sunt total opuse. Unul este bărbatul care nu plânge niciodată, nu-și exteriorizează stările și sentimentele, celălalt este deschis, direct, spune fără să se jeneze că iubește, plânge dacă e cazul, acordă importanță cuvintelor, ba chiar le notează într-un carnețel. De fapt, cele două personaje sunt cele două jumătăți ale unui om normal. Nu știu dacă Andrei Crețulescu a declarat public acest lucru, dar eu cred că este marele merit al filmului. Nu mă avânt să fac similitudini cu alte filme sau piese de teatru, sunt mulțumit că filmul aduce în discuție multe, foarte multe situații din viața reală, sub masca absurdului, care atenuează discret contondența lecțiilor oferite și evită didacticismul acestora.

Rămân multe întrebări la care spectatorul trebuie să răspundă, transferându-și-le sieși. Alexandru și-a iubit soția? Ioana chiar l-a înșelat? De ce? Sebastian chiar a iubit-o, sau i s-a părut? Astfel, filmul are profunzimile sale, pe care spectatorul însuși trebuie să le exploreze, pentru că-l privesc direct, chiar dacă uneori nu recunoaște.

În acest film se vorbește mult, dar vorbele par a fi bine dozate, coerent sincronizate cu starea personajelor sau cu situațiile create, care mereu surprind. Ce-i drept, și actorii sunt suficient de dotați cu talent pentru a le utiliza. Andrei Crețulescu n-ar fi fost regizor român, dacă ar fi evitat vocabularul obscen, dar aici măcar îi folosește la diferențierea celor două personaje antagonice dar complementare, Alexandru și Sebastian.

Dar Andrei Crețulescu dă importanță și momentelor nonverbale. După ce se aruncă și ultima lopată de pământ pe mormântul fostei soții, îl vedem pe Alexandru fumând „liniștit”, sprijinit cu fundul de o placă funerară vecină. Ba chiar ascultă muzică în căști. Asta nu înseamnă că știm și ce se întâmplă în sufletul lui.

Mai trebuie spus, totuși, că într-o bună parte din începutul filmului timpul pare dilatat, lipsind o miză mai clară. La acest lucru contribuie faptul că personajul Ioana, care vorbește precipitat la mobil și se grăbește să traverseze, este practic scos din ecuație. Acea conversație este foarte importantă, dar nu i se dă greutatea cuvenită în acel moment. De aceea, spectatorul uită de ea, și implicit de personaj. Crețulescu a preferat „suspansul”, dar era bine de știut că este vorba de soția lui Alexandru. Soluții scenaristice s-ar fi găsit. Filmul intră pe făgașul stabil abia când spectatorul acceptă convențiile propuse, respectiv absurdul situațiilor, umorul negru, cinismul sau sarcasmul.

Se mai întâmplă un ricoșeu și spre final, când Sebastian, pe litoral, pierde urma lui Alexandru și întreabă o cameristă dacă nu a văzut un bărbat înalt cu barbă. Aceasta își dă seama imediat că este vorba de Alexandru și-i indică unde l-ar putea găsi, deși sezonul respectiv nu-l văzuse venind. Personajul avea rolul să-i transmită lui Sebastian niște informații pe care Alexandru i le ascunsese, dar se putea găsi o soluție scenaristică mai puțin... absurdă.

„Charleston” nu numai că este un film românesc altfel, dar chiar ne privește pe foarte mulți dintre noi! Vizionare plăcută!”

[carmen_angelus_romila]

Stie cineva daca apare undeva online?