Turneu Iconoclast IV - Sedotta e abbandonata (1964)

[Mercutio]

Al 7-lea film din turneu este Sedotta e abbandonata (1964) de Pietro Germi , un film propus de anaemona.



Saptamanal se va trage la sorti un film ce va fi afisat intr-un thread propriu. Thread-ul ramane deschis pentru votare doua saptamani. Oricine poate participa la discutii si poate vota, cu conditia de a-si justifica votul printr-un comentariu. La sfarsitul turneului va fi ales prin vot si premiat cel mai bun comentator.

Sistemul de votare:
4 stele = 4 puncte - excelent, 3 stele = 3 puncte - bun, 2 stele = 2 puncte - merita incercat, 1 stea = 1 punct - slab, 1 bila neagra = 0 puncte - foarte slab
Se pot da si note intermediare, de exemplu 2.5 stele.

[P0RCU]

Buna propunere, o satira sociala de nota 10, am vazut prea putine comedii bune, Sedotta e abbandonata e cu siguranta in topul celor mai bune comedii all time dupa parerea mea

M-am uitat la aproape juamtate in seara asta, e un film placut si reusit in genul sau. Din pacate genul mie nu imi spune nimic, rareori urmaresc comedii, prefer filme care sa ma provoace mai mult. Dar asta e o chestie personala, filmul in sine e printre cele mai bune din turneu. E interesant si prin faptul ca reda atmosfera unei epoci trecuta nu de mult, dar foarte diferita de cea din zilele noastre.

[rvn]

E interesant si prin faptul ca reda atmosfera unei epoci trecuta nu de mult, dar foarte diferita de cea din zilele noastre.

50 de ani de cand s-a facut filmul. desigur, nu putem compara ca vechime cu antichitatea, dar in aceste cinci decenii, lumea s-a schimbat destul de mult in aparenta, in esenta, nu.

[alali]

O capodopera fara doar si poate. O sa ma limitez doar la ea, atata timp cat din acest regizor am avut ocazia sa vad doar alte doua filme, (Divort in stil italian si Divortul e o treaba in trei). Nesemnificativ dintr-o lista de 20 de filme, socotindu-le doar pe cele regizate de Pietro Germi.
Un film unic as putea spune, tipic italian, care nu doar se joaca cu sentimentele noastre, asa cum am mai intalnit alte filme facand, dar modul brusc, abrupt in care o face este unul bolnavicios, care nu face bine sanatatii mentale a privitorului. Trecerea de la scene amuzante, hilare, (cu un umor atat de situatie cat si de limbaj foarte bun), la drama suferintei autentice, a violentei paternale este atat de rapida, practic in aceeasi scena intamplandu-se ambele, incat te trezesti isteric, cu o grimasa dubioasa, ramasa de la cadrele precedente, urmarind acum o scena de umilinta, de bataie, de durere si suferinta. Si cam orice scena are cele doua portiuni de delir.
Este, as putea spune, fara sa gresesc, experimentarea senzatiilor unui nebun, a unui instabil psihic. De multe ori statea si ma intrebam de ce zambesc cand pe ecran era doar suferinta. Pur si simplu Saro Urzì, pentru ca el este cel ce realizeaza aceasta punte paradoxala, era acelasi care imi provocase acele zambete, iar prim-planuri cu el in tot acel tavalug al disperarii si al nebuniei imi aduceau involuntar aminte de ultimele lui replici sau situatii.
Cred ca in acest film am experimentat de-adevaratelea, cel mai ciudat sentiment al dementei. Incredibil acest joc al dezechilibrului emotional, dezechilibru ce atinge apogeul in final, cand cu ultimele suflari, Don Vincenzo le striga apropiatilor, "plecati!, zambiti!, distrati-va!", ca "eu o sa mor".
Este o satira a unei societati dependenta de onoare, de cinste, dar roasa de clevetiri si vicii. Declaratia lui Peppino cum ca nu poate sa accepte casatoria, deoarece cea pe care a corupt-o nu l-a refuzat, este iarasi un varf al caricaturizarii.
Totusi, pe langa acest mod de a vedea pelicula de fata, este bine si sa aruncam un ochi la scara mai mica, la nivel de tipologie creata, si sa regasim motive ca: fata indragostita si tradata, jertfa parinteasca, prostia umana, vanitatea idioata, si probabil multe altele.
Un film superb,cu un umor de cea mai buna calitate, cu o Agnese adorabila, cu un Peppino "catavencian", cu o prezentare a vietii si moravurilor citadine in stare bruta, necosmetizate, cu o poveste extrem de bine gandita si cu o interpretare de 5 stele. Din pacate doar ★★★★ pentru film, asta fiind maximul posibil.

[aniela07]

Dupa cum zicea si alali, combinatia derutanta de drama si comedie de moravuri din acest film este (probabil neintentionat) oarecum suprarealista. Desi, ma gandesc ca ar fi fost mult prea dificil pe atunci sa faci un film serios (in sensul de fara umor) despre un asemenea subiect delicat.
Chiar daca, din nefericire, situatia lui Agnese nu si-a pierdut actualitatea, pentru ca unii trec destul de greu (daca trec vreodata) peste nivelul "e datoria barbatului sa incerce si a femeii, sa refuze" cum bine zice si tatal craiului Peppino din film, o realitate morala cu atat mai sinistra cu cat e mai recenta, tot am izbucnit in ras prostesc la scenele cu tatal inarmat in spatele jaluzelei care asculta serenada fortata a lui Peppino pe principiul "lasa-l sa ajunga la refren ca sa auda tot cartierul" sau cu fratele caruia ii iese brusc o buba pe nas cand afla ca este responsabil de a razbuna onoarea familiei.
Nedumerirea mea principala din acest film este daca i-a facut totusi pe spectatorii din anii '60 sa isi dea seama cat de absurda poate deveni aceasta pretentie de onoare legata de o greseala de altfel umana si de inteles, sau partea umoristica a filmului a estompat confuzia, umilinta si tristetea lui Agnese in incercarea de a face un film suficient de "entertaining" incat sa prinda publicul.

3,75 stele

[Mercutio]

A priori era deja un film interesant, prin autor in primul rand, Pietro Germi, apoi prin colectia de care sunt atasat in mod special, Criterion. Dupa vizionare pot spune ca mi-a placut mai mult Divorzio all'italiana, de acelasi autor, pe aceiasi tema, sau una similara daca vreti, legata de onoare familiei. Pe de alta parte filmul de fata e o comedie in adevaratul sens. Comicul e redat prin multiple registre, nu doar prin cel de situatie, specific comediilor all'italiana. Anume prin interpretare, prin casting (unii actori au figuri de-a dreptul hilare), prin scenariu si replici pline de umor si ironie (scena in care avocatul da sfaturi despre cum ar trebui impuscat Pepino) si nu in ultimul rand prin muzica (fragmentul din simfonia a 5-a de Beethoven, cantat intr-o cheie falsa, ce revine mereu ìn momentele 'dramatice'). Am observat ca unii se refera la film ca fiind o farsa. Eu nu l-as incadra astfel. Situatiile redate nu sunt extrem de exagerate sau improbabile, ci decurg din realitati dure ale unor vremuri nu prea departate.

trei stele


ps: Am remarcat o asemanare cu filmul precedent. Si aici avem de-a face cu doua surori implicate intr-o istorie matrimoniala cu acelasi individ.

[alali]

... si nu in ultimul rand prin muzica (fragmentul din simfonia a 5-a de Beethoven, cantat intr-o cheie falsa, ce revine mereu ìn momentele 'dramatice'). ...

foarte interesant! Chiar nu am bagat de seama ce si mai ales cum se canta. Am fost atat de acaparat de actiune, de brusca schimbare a registrului incat am neglijat total coloana sonora. Nu ca as fi eu vreun fan al coloanelor sonore, dar chestia cu "cheia falsa", daca e asa, e genial introdusa. Iti deschide noi dimensiuni ale "dramoletei" prezentate.
O sa il revad cu mai multa atentie pe acest detaliu.

Ps. nici eu nu sunt deacord ca e o farsa situatia data. Ca e exagerata cu scopul de a satiriza, da! Dar spune-mi, nu ti s-a parut dementa constructia? Acele cadre comice terminate in tonuri de drama autentica? Acea nunta avand in centrul fragmentului moartea tatalui? Pe mine asta m-a bulversat de-a dreptul.

[Mercutio]

e adevarat, sfarsitul nu atat de comic, sau, ma rog, o fi un umor mai negru: omul care si-a dat viata 'luptand' pentru onoarea familiei lui, si pentru a avea scris pe cruce 'Onoare si familie'. dar pentru ce 'lupta' acest om de fapt? pentru a salva onoarea familiei sau pentru a salva aparentele? pentru ca oricum tot orasul era la curent cu faptele. cred ca in asta consta poanta finala.

[anaemona]

O sa incep in primul rind cu titlul, pentru ca nu prea am inspiratie in momentul asta, sau in anul asta. Sedusa si abandonata e de fapt pozitia in care era pusa femeia in Sicilia vremurilor respective. Se vede mai mult decit clar in film ca desi femeile de o anumita virsta par sa aiba anumite drepturi, cele mai tinere parca sint crescute cu simplul scop de a da satisfactie unui barbat in noaptea nuntii. Pe de alta parte gresesc, pentru ca nici tinerilor, barbatilor, nu li se permite prea mult. Norocul de a fi nascut intr-o familie cu stare, traditie vine la pachet cu acceptarea tuturor traditiilor, chiar daca, dupa cum se vede in cazul lui Antonio si Peppino, onoarea nu prea ii scoate afara din casa, decit impinsi de la spate de parinti. Pietro Germi sesizeaza foarte fin toate discrepantele intre onoare si ridicol, intre generatia veche si cea noua. Mie nu mi se pare deloc filmat intr-o nota comica, din contra, e filmat intr-o nota foarte serioasa, chiar unele filmari sint foarte deranjante, haunting, doar ca un element minor, in mijlocul unei scene schimba total efectul scenei pe ansamblu, ajungi sa rizi in hohote de la o singura replica, poate nici macar replica, privire, desi tot ce s-a spus pina in momentul respectiv a fost extrem de serios. Pe de alta parte accesoriile care ar putea sa te transpuna foarte usor intr-o stare de comedie si sa te ajute sa ramii acolo, gen vesnicele certuri, palmele trase de toate partile, incercarile de fuga inscenate sau adevarate, aproape intotdeauna te readuc la realitatea cruda, la adevaratele subiecte ale filmului, misoginism, perfidie, prostie, ignoranta, adevarata onoare (in cazul baronului) si multe altele.

Am remarcat intr-o singura scena fundalul muzical in falseto si asta la a doua vizionare, acum, pentru ca prima data nu l-am remarcat, fiind prinsa in dialoguri si in atmosfera. Singura muzica pe care am remarcat-o a fost santoneta in stil italian care isi aduce si ea aportul de satira, reducind adevarata drama la o dramoleta.

Subiectul filmului, cu mici schimbari, cred ca este cit se poate de actual. Cu siguranta exista inca destule familii in care autoritatea capului familiei e de netagaduit. Cu siguranta exista extrem de multe familii, in toate culturile, nu specific la italieni, in care ginerele era considerat un mascalzone inainte sa ceara fata in casatorie si devine barbat prezentabil dupa. Multe alte asemanari le putem gasi in ziua de azi. Onoarea nu are aceeasi semnificatie, dar orice semnificatie ar avea, cautam sa pastram aparentele in defavoarea adevarului gol golut. Ce vreau sa spun cu toata vorbaria asta e ca filmul e universal si dupa parerea mea rezista si patinei timpului.

Mi-au placut atit de multe scene ca n-as sti unde sa incep daca ar fi sa povestesc ceva, dar in afara de frumusetea nepermisa a Stefaniei Sandrelli, rolul fantastic pe care l-a facut Urzi, trebuie sa amintesc macar citeva personaje secundare fara de care filmul ar fi ca un popindau schiop. Inspectorul de politie, baronul, Antonio sint numai citiva, in mod normal ar trebui sa iau lista actorilor si sa-i insirui pe toti.

Nu pot spune ca e un film de care sint indragostita, altele sint filmele mele de suflet, dar l-am propus pentru ca imi place foarte mult stilul regizorilor italieni din perioada respectiva si am descoperit multe filme extrem de bune tatonind-o. Si nu pot sa-mi revin revazind cit e de frumoasa Sandrelli, si mai si joaca bine pe de-asupra.

4 stele

[anaemona]

Referitor la adevarata onoare a baronului, evident ca desi ii e impamintenita in gene, in realitate atirna tot de un plafon scorojit care nu-i poate sustine fapta nobila. Inca o satira despre faptele nobile care si-au pierdut decorul.

[White1]

James Brodie. M-am chinuit mai mult de jumatate din film sa imi dau seama de ce situatia familiei Ascalone (nice name) si, mai ales, personajul principal (care nu e Agnese) mi se par atat de familiare. Apoi mi-am adus aminte de palarierul megalomano-tiranic din Hatter's Castle a lui A.J. Cronin. Asemanarea e izbitoare. Recomand cartea oricui e curios sa afle cum ar arata filmul asta fara partea de comedie.
De altfel si subiectul pe care filmul il trateaza (importanta disproportionata pe care unii oameni o acorda mentinerii aparentei de onoare si de familie fericita fata de cultivarea si intretinerea efectiva a respectivelor valori) mi se pare unul foarte englezesc. Nu zic ca nu e o tema universala ci doar ca fratii nostri de peste Canal se pricep foarte bine sa o abordeze.
E drept ca nici filmul de fata nu se face de ras (hehe). Diferenta o da probabil temperamentul. Aici sunt mai multe urlete, imbranceli, palmi etc. si mai putina subtilitate (desi nu pot spune ca lipseste in totalitate). Daca ma gandesc mai bine poate ca filmul asta e mai subversiv decat imi dau eu seama si vrea de fapt sa ne spuna ca nu e o idee prea buna sa lasam femeile sa ia hotarari importante pentru ca altfel se duce totul la dracu'. Agnese are de doar doua ori posibilitatea sa ia o hotarare - la inceputul filmului (inainte de consumarea "delictului") cand spune "da" in loc de "nu" si la sfarsitul lui (momentul in care este intrebata daca vrea sa se casatoreasca cu Peppino) cand spune "nu" in loc de "da" si dinamiteaza cu un singur cuvant toate eforturile disperate ale capului familiei de a mentine aparentele.
Glumesc.
Cred.
3 stele (Stefania Sandrelli is a real piece of...work in this movie)

[MinRep]

3 stele si de la mine. M-am distrat destul de bine, chiar daca aveam impresia ca o sa vad un film "serios". Ca lucrurile nu vor sta asa devine evident inca din genericul de inceput, cu a sa melodie ironica, in care solistul deplange rusinea care a atins casa Ascalone, de parca ar fi nu-stiu-ce legenda a Vestului Salbatic. Bineinteles, nu este un mare exemplu de satira sociala si nici nu se fereste de clisee... Insa nu stiu altii cum sunt, dar eu am o slabiciune pentru filmele italiene de acum peste 50 de ani in care parintii isi snopesc fara mila in bataie progeniturile adulte - it just cracks me up!

Dar ar fi nedrept sa spun ca "Sedotta e abbandonata" este doar o comedie (sau farsa, whatever) reusita. Are un look foarte ingrijit, undeva intre eleganta alb-negrului din Epoca de Aur a Hollywood-ului si neo-realismul de autor, popular pe la festivaluri in acele vremuri. Saro Urzì a luat premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, probabil meritat, personajul sau dominand practic filmul, prin exuberanta jocului si prin viclenia cu care isi duce planurile la bun sfarsit. Mi-ar fi placut sa vad acest personaj intr-o satira politica, dar in Sicilia anilor '60 acela ar fi fost un film mult mai periculos de facut decat acesta.

Deci, da, 3 stele...

[Mercutio]

Rezultate vot:

alali 4
aniela07 3.75
Mercutio 3
anaemona 4
White1 3
MinRep 3

Total puncte = 20.75
Medie = 3.46