„Touch Me Not” - Adina Pintilie și Ursul de Aur
„Touch Me Not”, realizat, ca să nu spun regizat, de
Adina Pintilie este un documentar de lungmetraj. Foarte lung metraj! Asta e bine de știut înainte de a pleca la pomul lăudat! Altfel, poamele mai depind și de gustul fiecăruia.
În film joacă, nu chiar la propriu, ci în sensul că apare, și debutanta în lungmetraj Adina Pintilie. Spun asta pentru că m-a surprins subiectul ales pentru un debut, dar, după documentarea făcută, se pare că a preocupat-o intens și de mult timp.
S-a spus că traducerea titlului în română „Nu mă atinge-mă” nu ar fi prea corectă, ci că ar fi corect „Nu mă atinge”. Văzând filmul, consider că ambele variante sunt corecte. Adică, nu mă atinge, dar aș vrea, sau ar trebui, să mă atingi.
Fraza din sinopsis „Spune-mi cum m-ai iubit, ca să înțeleg cum să iubesc” pare o traducere nereușită. De ce „m-ai iubit”, la timpul trecut, și pe cine „să iubesc”? Ar fi trebuit: „Arată-mi cum mă iubești, ca să știu cum să te iubesc!” Și, evident, să regăsim acestea în film, ceea ce vă asigur că nu se întâmplă!
Tot așa, și unele exprimări pompoase din diverse publicații: „o abordare revoluționară a adevăratei naturi a sexualității”, sau „o nesfârșită inițiere în atingere redescoperă ce înseamnă frumusețea”
Nu este vorba de intimitatea personală, interioară, ci de relația intimă dintre două persoane. Mai direct, de relația sexuală.
Desigur, multe persoane contemporane, indiferent de sex, stresate de traiul zilnic, ar fi interesate de subiectul perfecționării relațiilor intime, de o „inițiere în atingere”, numai că în acest film este vorba despre altceva.
„Despre ce este vorba?”, este întrebarea retorică pe care și-o pune chiar și regizoarea filmului din film. În filmul „Touch Me Not”, o „regizoare”, întâmplător tot Adina Pintilie, filmează niște „personaje”.
Personajele acestea, însă, sunt... speciale. Adică persoane cu probleme de identitate sexuală, sau paraplegici cu malformații. Pe scurt, este vorba de corpul uman, respectiv „organele” corpului uman. De aceea, după părerea mea, nu se poate face o generalizare prin extrapolare, la nivelul speciei umane.
Dacă alți realizatori de film au ales să trateze corpul uman din cu totul alte perspective, Adina Pintilie s-a centrat pe organele genitale. Aceasta, în condițiile în care respectivele organe sunt la locul lor, dar nu sunt acceptate ca atare de purtător, sau corpul, trupul care le susțin nu se încadrează în normele standard.
Desigur, aceste organe au fost prevăzute de Cel de Sus cu dublă funcție, numai că oamenii nu se mulțumesc să le folosească doar pentru a face pipi, ci vor să obțină plăceri extreme, prevăzute, de fapt, nu ca un scop în sine, ci pentru a stimula perpetuarea speciei. Persoanele cu dizabilități se simt profund frustrate, crezând că ceilalți beneficiază la infinit de aceste plăceri. În realitate, frustrați sunt pretutindeni, din multe și diverse motive!
Revenind la film, persoanele fără dizabilități, ca să mă exprim așa, ar avea, totuși ce să vadă, numai că stomacul este un organ sensibil la foarte mulți dintre ei, și s-ar putea să aibă nevoie de pungă, ca în avion!
Realizatoarea filmului speră că aceste persoane, văzând corpuri umane diforme, cu mâini și picioare atrofiate și paraplegice, ar putea să-și reconsidere atitudinea față de propriul lor corp. E bine că încearcă, dar nu știu pe câți dintre aceștia va reuși să îi aducă în sala de cinema și dacă efectul va fi cel scontat. Poate ar fi trebuit să încerce o abordare mai subtilă și mai accesibilă. În fapt, toți ne batem joc de corpul nostru, chiar și dacă este perfect. Și asta, în numele obținerii plăcerilor, respectiv a satisfacerii instinctelor primare. Așa s-a ajuns ca jumătate din populație să fie obeză, sau să-și distrugă anumite „organe”, cum ar fi plămânii, fumând, sau creierul, cu alcool sau droguri.
Mai vreau să avertizez potențialii spectatori că filmul e românesc doar prin naționalitatea regizoarei. E vorbit în engleză, deci ar trebui să nu conteze calitatea sunetului, deficiență specifică filmului românesc, numai că nici engleza nu e prea inteligibilă, pentru că unele personaje/interpreți au deficiențe de vorbire. Ca urmare, filmul este subtitrat atât în română, cât și în engleză. Numai că textul este alb-gălbui pe fond predominant alb! Aici se aplică bine-cunoscutul principiul românesc „lasă că merge și așa!”.
Potențialii spectatori pot găsi și motive pentru a merge la acest film. De exemplu, să vadă pe ce aruncă Berlinul „urșii de aur”! Cronicile și comentariile mult prea elogioase ar putea, însă, dăuna filmului. Acesta nu are niciun alt merit decât acela de a ne atrage atenția că există și oameni care nu arată ca noi. Restul e ipocrizie! Sunt de acord să-i înțelegem, sunt de acord să-i acceptăm, dar să spui despre „Touch Me Not” că „redescoperă ce înseamnă frumusețea” este un joc de cuvinte periculos. Deși sunt tot mai mulți cei care spun că urâtul poate fi frumos, eu tot mai sper că această răsturnare nu se va generaliza cât trăiesc eu. Tabu-urile și prejudecățile au necesitat ajustări de-a lungul timpului, dar au constituit suportul evoluției omenirii. Acestea fac diferența față de alte specii. Desigur, „atingerea” în relațiile intime, de cuplu, sunt esențiale, dar relațiile de cuplu nu sunt universal obligatorii. Pledoaria pentru „atingere” nu trebuie să degenereze sub pretextul artei moderne, cum se justifică în filmul românesc, ajungându-se la flegmă, vomă sau fecale, chiar dacă și acestea fac parte din viață.