Grila de start

[daniel]

Criticati mai jos...

[Ambra Blu]

Desperado 2: Once Upon a Time in Mexico

FADE IN:
Doi prieteni - Robert Rodriguez si Quentin Tarantino - stau la o masa si se impusca cu bere, whiskey si tequila. Vorbesc despre ultimul film al lui Rodriguez cind, lovit de inspiratie, Tarantino zice: "Filmul asta este pentru tine ceea ce a fost 'Once Upon a Time in America' pentru Sergio Leone." Lui Rodriguez ii place ideea, iar filmul devine 'Once Upon a Time in Mexico'.

Nu stiu daca Tarantino avea dreptate. 'Once Upon...' al lui Leone a insemnat un alt fel de mincare in bucataria inventatorului spaghetti-western-urilor. La Rodriguez, insa, 'Once Upon...' pare o refinisare a temei el mariachi-ului ratacitor si justitiar. Guy Ritchie, Tarantino, dar mai ales Rodriguez sint genul de regizori ale caror filme de debut contin in nuce toate ingrediintele productiilor de mai tirziu. Din punctul asta de vedere, 'Once Upon...' ar fi trebuit numit 'Desperado: Reloaded'.

Zic 'Reloaded' nu ca sa fac aluzie la 'The Matrix', ci pentru ca 'Desperado 2' trebuie sa incarce mai des pistolul decit o facea Banderas in 'Desperado'. In plus, arsenalul se diversifica: apar personaje noi care complica plotul (si complotul, ca in cazul presedintelui mexican sau al sefului cartelului Barillo), iar eroinele dau acum si cu cutitul, nu numai cu trancanul. Barbat sint, si testosteron am in mine, asa ca nu pot sa nu ma excit cind Banderas sau agentul CIA Sands (Johny Depp) trag foc dupa foc in adversari. Luptele sint spectaculoase (. acrobatiile din biserica), iar coregrafia e impecabila. Baletul nu cade in parodie (v. Kill Bill), insa nici nu se ia prea in serios.

Sa vezi 'Desperado 2' e ca si cum ai lua un curs concentrat (nu, nu de autoaparare) de Istoria Violentei in Film: vezi cu bucurie cit au evoluat oamenii din perioada cind Bogart ii impusca cu pistolul pe adversari de parca ii injunghia (The Maltese Falcon). Rodriguez nu e John Woo, si bine ca nu e. Astfel, intre doua impuscaturi, la filmul asta mai ai parte si de altceva, fie ca e vorba de umor (gluma cu 'Mexi-ca/ Mexi-can't sau de agentul CIA sub acoperire care poarta un tricou cu CIA), de filozofii privind balanta binelui si a raului, sau de duiosii pentru barbati (Johnny Depp, cu ochii scosi, alaturi de un copil care ii calauzeste glontul).

Doua lucruri mai notez, si inchei: Rodriguez a facut filmul pe digitala, si, doi, bine a facut ca a scos-o pe Hayek-cea-urita din carti.
FADE OUT.

[PoliFanAthic]

Fantasticul si fabulosul povestilor despre copii mi se pare extrem de dificil de transpus pe "marile ecrane". Problemele pot fi felurite, de la cea a efectelor speciale, care pot fi o arma cu doua taisuri, la actori, care sunt in mod evident inca la o varsta frageda si fara un bagaj de cunostinte in spate. Depinde de fiecare regizor cum evalueaza capacitatile tinerilor si ce conotatie confera sarcinilor acestora de-a lungul unui film. Principiul spune ca filmele "fantastice" pentru copii se bazeaza pe diferite carti de succes in randul acestora, iar Peter Pan nu este o exceptie.
Si nici nu este o premiera. Povestea "copilului etern" a constituit sursa de inspiratie pentru mai multe filme si desene animate, fiecare cu un grad diferit de succes la public si critici. Probabil, cea mai cunoscuta ecranizare (modernizata) este creatia lui Spielberg, "Hook", despre care se poate discuta multisor, dar care se dovedeste a fi inferioara din mai multe puncte de vedere acestui nou "Peter Pan".
Intamplarile atat de familiare sunt redate prin ochii adolescentei infloritoare, care se concretizeaza in personajele principale. Ca sa fie insa clar, sa vorbesti despre conotatii erotice in film mi se pare aberant: totul este fermecator de inocent. Wendy, Peter, Hook si trupa dimprejurul lor se confrunta din nou intre ei, dar de aceasta data totul pare mai dulce si magic din punct de vedere vizual. In mod inevitabil, gandurile noastre vor zabovi asupra efectelor speciale, care, desi am avut oarecare retineri la inceput, au insufeltit de-a dreptul tot filmul. Initial m-am gandit ca totul ar fi "prea" rupt de realitate, numai ca, la un moment dat, am avut o mica revelatie, anume ca...intr-adevar asa este si trebuie sa fie. In rest, insa, magia imaginilor te va transpune de la un moment la altul, dintr-o stare letargica in una euforica. Este ca si o orchestratie perfecta.
Subiectul filmului in sine prezinta o tema complexa, anume cea a maturizarii. Este impresionant cat de bine si convingator ilustreaza aceasta intreaga povestioara Jeremy Sumpter (Peter Pan) si Rachel Hurd-Wood (Wendy), care dovedesc a fi un cuplu invingator. Amandoi sunt absolut adorabili si cu greu se poate rezista sarmului pe care il implica fiecare cadru in care se zaresc acestia. Jason Isaacs are ocazia sa fie pe de-o parte un bancar timid, iar pe de alta parte un pirat necrutator si viclean, anume inegalabilul capitan Hook. Nu se poate sa nu ii simpatizezi pe Peter si Wendy, precum nu se poate sa nu iti fie mila de "firosoul" capitan si asta in primul rand datorita actorilor. In cazul lui Hook, tindem sa fim influentati si de faptul ca Isaacs are un dublu rol, iar cele doua personaje pot sa se suprapuna din diverse puncte de vedere in mintile "sucite" ale spectatorilor. Interesanta tactica adoptata astfel de regizorul P.J. Hogan, si de succes: a creat un film captivant, inteligent si amuzant. Singurul defect care se poate resimti, este lipsa unei coloane sonore care sa ajute la acomodarea cu atmosfera filmului. Oricum, dupa ce va lasati prinsi in mrejele acestuia, scaparea nu o constituie decat sfarsitul filmului.
Concluzia la care putem ajunge dupa ce ne dezhidratam creierele, este ca vrand, nevrand pana la urma tot trebuie sa ne maturizam, fie in mod "natural", fie constransi de cele din jurul nostru, dar important va fi intotdeuna sa nu uitam copilaria, sa nu-l uitam pe Peter Pan.

[Ambra Blu]

21 Grams

Daca dupa vizionarea lui 'Memento' te doare capul, dupa ce vezi '21 Grams' e imposibil sa nu te doara sufletul. Cine pierde '21 de Grame' se poate lauda ca este light-hearted, dar nu se poate lauda ca a fost martor, ca noi, cei care l-am vazut, ai unor crucificari si resurectii sufletesti, asezonate cu transplanturi de inima, scene de sex ca intre animale ranite si o violenta nu la fel de glamor, dar mai intensa ca desenele animate cu sabii din 'Kill Bill'. (Apropo de 'Kill Bill', am citit intr-o cronica
de Andrei Gorzo ca Tarantino ar fi folosit manga in film. O corectie trebuie aplicata, iar cronicarul trebuie batut cu sabia la fund: ce apare in 'Kill Bill' sint anime-uri si nu manga. )Un film excelent, ca un scrabble ale carui litere, odata adunate, nu scriu decit despre oameni amputati sufleteste.

Alejandro González Iñárritu este un cartograf de un tip aparte - el nu face o topografie a spatiului, ci a timpului. Regizorul mexican nu este la prima incercare de a spune o poveste intr-o cronologie altfel decit cea fireasca, el explorind deja (alaturi de acelasi scenarist Guillermo Ariaga), cu 'Amores Perros', locuri in timp. Cind spun ca Inarritu este un
cartograf, ma refer tocmai la faptul ca, amestecind intimplarile din trecut cu cele din viitor, el nu vrea sa creeze haos ca Lynch-sarlatanul,( care da cu pietre in cursul timpului tulburindu-l dupa bunul plac) ci, dimpotriva, sa adune laolalta elementele risipite. Tehnica sectionarii time-frame-ului, a
imprastierii bucatilor si,ulterior, a recuperarii lor nu e moft, ci ilustrarea fireasca a unei stari de fapt: nu poti sa stringi cioburile pina ce farfuriile
n-au fost sparte si tragediile consumate.

Efortul lui Inarritu (si al privitorului deopotriva) recuperator de timp aminteste de cautarile protagonistilor din 'Memento' sau din 'Moartea si busola' a lui Borges. Numai ca, daca ultimii cauta indicii, litere si nume secrete, aici cauti imagini si lucruri dragi care s-au pierdut. De altfel, profilul filmului se reconstituie tocmai din aceasta cautare inceata si uneori chinuitoare. Filmul evolueaza lent, prin acumulare de detalii, lentoare contrabalansata de dinamismul hand held-urilor si, cel
putin la inceput, de cut-urile rapide. Cu toate astea, filmul e mai lucrat si parca are mai multe trackinguri subtile si planuri fixe, ca sa poata fi comparat cu guerrila-style-ul din 'Amores Perros'. Ca o paranteza:
daca, citind pina aici, aveti impresia ca filmul e ceva marca Tarkovski, trebuie sa va spun ca, din fericire, '21 Gams' are mult prea multi nervi si
adrenalina pentru a putea suporta comparatia.

Odata ce regizorul a reusit sa duca la bun sfirsit aceasta vinatoare de fantome, de spatii goale si timpuri moarte, ni le restituie in intregime.
Teritoriul trasat de el, situat sub cronologia nefirescului, are, totusi, geografia normalului si a familiarului. Inarritu ne-a desenat, cum ar zice
titlul unui film, o harta a sufletului omenesc. De fapt, '21 Grams' poate fi foarte usor un film despre cum ar arata viata unui om daca l-ai lipsi de suflet. Fara un traseu marcat sufleteste, individul ar fi la
fel de dezorientat ca un zombi.

Sotia lui Paul vrea sa fie inseminata artificial de sotul ei muribund. Paul (Sean Penn) poarta in piept inima sotului Christinei (Naomi Watts), iar Jack
(Benicio Del Toro), iesind din inchisoare, fuge de familia lui adevarata pentru a-si regla socotelile cu cealalta familie - a Tatalui si a Fiului. Sean Penn nu stiu cit de bine joaca, nu ma pricep, mi s-a parut prea decolorat si fara textura in comparatie cu sfircurile galvanizate ale lui Naomi si postura de batut-de-Dumnezeu a lui Benicio del Toro. Desi nu se trag decit citeva focuri de arma tot filmul, mi se pare totusi ca Inarritu a facut un film violent. Nu-ti prepara doze de sentimentalism familist si razboaie
domestice, dar iti sparge venele cu o supradoza de sentiment, la vreo 21 de g.

[Serghei]

Kill Bill

Filmul incepe cu un avertisment-"The 4th film by Quentin Tarantino"-pt cei care se astepatau la o drama puternica despre o mama care si-a pierdut fiul.Intradevar filmul nu are un scenariu impecabil sau prestatii actoricesti care iti vor smulge lacrimi ci este doar un exercitiu de povestire,"Tarantino Style".
Cu toate ca atinge doar punctual umorul,substraturile sau inteligenta dialogurilor din "Reservoir Dogs" sau "Pulp Fiction" dupa 10 ani in coma Tarantino s-a intors la stilul care l-a consacrat,chiar aducandu-i putina culoare odata cu incorporporarea lui Robert Richardson(JFK,Casino,NBK) in echipa.
Filmul e inspirat de filmele care i-au invadat imaginatia lui Tarantio in anii 70,cand se visa regizor,si probabil datorita vechimii lui a capatat accente obsesive-sangele care tasneste in toata modurile posibile.Insa filmul nu se ia in serios nici macar pentru o clipa ci este doar un pretext pt Tarantino.

Povestea aproape ca nu are nici o importanta in economia filmului.
The Bride(Uma Thurman) e aproape ucisa in ziua nuntii de catre colegii din Deadly Viper Assassination Squad o echipa de asasini profesionisti,dupa 4 ani in coma isi incepe razbunarea omorand unul cate unul pe fostii colegi.
De aici suntem purtati printr-o serie de "capitole-rama" fiecare cu decoruri si personaje aparte.De la casa tipic americana in care Vernita Green(Vivica A. Fox) s-a retras pentru a duce o viata de familie print-un anime(un siretlic folosit cu stil de Tarantino pt scapa de cenzura americana) care explica trecutul lui O-Ren(Lucy Liu) ajungem la Omul din Okinawa-Hatori Hanzo(Sonny Chiba) si in final la lupta din "Casa fruzelor albastre" si confruntarea dintre The Bride si O-Ren(secventa in alb-negru nu e un exercitiu de stil ci o alta incercare de a ocoli cenzura americana-in Japonia si Asia orientala unde spectatorii sunt obisnuiti cu astfel de violenta scena respectiva e in culori).

Cu toate ca adevaratele intentii ale regizorului se vor dezvalui odata cu aparitia celei de a doua parti,"vol I" poate fi perceput ca un film de sine stator,iar la final vei realiza ca nici un alt regizor nu combina ca Tarantino momente de tensiune cu cele de relas,violenta si umorul,dialogul si actiunea,muzica si imaginea.
Din pacate pentru Tarantino faptul ca nu apartine nici unei "scoli" il face destul de greu de digerat pentru cinefilii obisnuiti cu cinematograful "clasic".

[KORBEN]

CE NU ESTE KILL BILL (VOLUMUL1)

1 NU este o parodie; este un omagiu adus filmului de actuine (asiatic sau nu)de serieB
2 NU este un poem cinematografic, ci un exercitiu de deconstructivism
3 NU este un barometru al inteligentei sau snobismului sau stupiditatii ( regizorului sau publicului); iti place, bine; nu-ti place, nici o problema, n-o sa fie nici primul nici ultimul film care-ti lasa senzatia ca ti-ai irosit banii pe bilet; intelegi intentia lui Tarantino,bravo;nu-ti dai seama "cu se mananca", nu este cazul sa te ingrijorezi, sunt multi altii ca tine si (pana acum) n-a murit nimeni din cauza asta
4 NU este o "jucarie" a lui QT ci o privire de ansamblu ( desi foarte detaliata) asupra unei"specii filmice"
5 NU este povestea unei mirese razbunatoare; este un minunat studiu asupra diferitelor modalitati de a ucide, fiecare in parte prezentata intr-un ambalaj vizual de o complexitate baroca
6 NU este Sleepy Hollow, desi i s-ar potrivi de minune catch line-ul "HEADS WILL ROLL", evident cu amendamentul ca nu numai capetele, ci si alte membre se rostogolesc( ar suna bine BODYPARTS WILL ROLL?)
7 NU este violent pentru ca totul este atat de stilizat vizual si narativ incat nu mai ingrozeste pe nimeni (cu creierii intacti si peste varsta de 10 ani); chiar poate fi folosit de sustinatorii teoriei conform careia vioelnta in exces se auto-anuleaza
8 Nu este al patrulea film al lui QT, este, de fapt, al cincilea(1 Reservoir Dogs 2 Pulp Fiction 3 Jackie Brown 4 4rooms- la care a contribuit cu un scurtmetraj)in caz de extrema urgenta si exactitatea poate fi AL PATRULEA FILM DE LUNG METRAJ AL LUI QT
9 NU este o colectie de clisee, ci o vivisectie facuta unor scheme si locuri comune ale filmului de actiune
10 NU este un lucru facut in raspar si de mantuiala, detaliile fiind, ca si in celelalte filme ale lui QT extrem de relevante( eclectismul coloanei sonore, brelocul de la masina lui BUck, cutia de cereale"Kabooom" care contine pistolul)
11 NU este un talmes balmes de amputari si executii, ci o dantelarie fascinanta, un colaj impecabil de replici si cadre "decupate" din alte filme, care au, fiecare in parte si toate la un loc greutatea unui volum de confucianisme ale filmului de actiune
12 NU este un instrument muzical cu coarde, dar rezonanta are aceeasi importanta: vibrezi la trimiterile, citarile,colajele tarantinesti...sau nu
13 NU este o comedie, desi contine un umor de maxima caliate, rezultat din combinatii "fericite" de (auto-) ironie cu cinism
14 NU este o culme a corectitudinii politice( vezi replica: "luckyly for her, he was a pedophile")
15 NU este filmul pe care l`am revazut de cele mai multe ori
16 NU este o culme a cinemaului ci un sinopsis al chestiilor majore facute in domeniul actiunii (so far)

[gionloc]

Kill Bill sau cinematografie ca joc parodic in relatie cu trecutul


In 1961, intr-o coferinta efectuata in Philadelphia, fostul dadaist Marcel Duchamp anunta “Tommorow the artist will go underground” (maine artistul va cobori sub pamant). Este semnalul cristalizarii celei mai puternice confesiuni artistice non-industriale, varful de lance avangardei cinematografice de pretutindeni.. Caracteristicile productiilor avangardiste “subterane” se alcatuiesc in jurul dominantelor estetice ale filmuºui experimental - formalismul si materialismul, noutatea adusa de curent fiind profunda discontinuitate narativa si faptul ca structura, textura filmica va fi vizibila pe ecran. Astfel, avangarda underground (o numesc numai pe ea fiindca ar fi cea mai puternica si cea mai recenta d.p.d.v. temporal de ceea ce traim noi in cinematografe) isi infatiseaza dorinta de a lupta impotriva mainstream-ului, caruia ii surprindeau natura in prescurtarea N.R.I. - narativ, reprezentativ, industrial. Ceea ce avangardistii cauta sa realizeze este o arta pentru arta, cinematografie pura, opunandu-se astfel tendintei dominante de a aseza cinematografia in slujba unei ideologii - as vrea sa subliniez prin acest termen faptul ca Statele Unite exportau si inca exporta prin intermediul filmului ideea de succes (visul american) si nu cinematograful in sine ca ideologie, ca aducere-in-prezenta a absentei, ca sistem care prin modul in care este alcatuit (sala fara lumina, ecran panoramic in fata caruia sta spectatorul urmarind imagini proiectate din spatele lui) reuseste sa-l aduca pe spectator in timpul vizionarii in preajma schizofreniei, ii creeaza mediul in care dorintele i se implinesc in Celalalt eu pe care in relatia cu personajele de pe ecran si-l construieste, adica il manipuleaza.
Curentul insa nu depaseste ca receptare mediile critice si putinii pasionati de estetica cinematografica si nu de o implinire prin cinematograf. Totusi, munca “subteranilor” (Stan Brakhage, Kenneth Anger, Gregory Markopoulos, James Broughton sau Andy Warhol) nu ramane fara rasunet in cadrul lumii legate de film. Tendinta acestor cineasti de a submina clasicul narativ se va regasi in ceea ce va fi incepand cu anii `80 filmul postmodern. Postmodernul se naste pe taramul filosofiei primind o prima explicitare in anul 1978 in lucrarea lui Francois Lyotard, The Postmodern Condition (Conditia Postmoderna, Idea, Cluj-Napoca 2003). Tot ceea ce tine de modern, de la politica identitatii nationale si a mantuirii prin stat la arta frumosului, la predica adevarului, totul moare, totul este ars in crematoriile fascismului alaturi de poporul evreu. Prin exterminarea unui intreg popor (populicid) mor si toate ideile care au animat modernitatea istorica; daca idealurile politice si artistice ale omului modern au fecundat cea mai mare omucidere din istoria umanitatii (razboiaiele mondiale) atunci ceva trebuie schimbat. A actiona postmodern, in opinia ganditorului francez, inseamna a te razboi cu tot ceea ce exista, a prezenta imprezentabilul, a sublinia diferenta, a numi omul in fiintarea sa unica, nu in colectivitate, fie ea familie sau neam sau popor. Evitarea unei noi nenorociri precum cea care a marcat secolul XX (razboi, fascism, leninism, stalinism) tine de posibilitatea gandirii si a arte de a furniza realitate , de a prezenta chiar si prin aluzii ceea ce nu poate fi articulat.
Este ceea ce vor face si marii cineasti contemporani: se vor razboi cu trecutul, vor submina cinematografia trecutului prin parodierea marii productii clasice (ex: calea spre succes si libertate, sau imaginea clasica a barbatului fatal, Bobby Peru - interpretat de Willem Dafoe - fiind o replica a lui Clark Gable, prezentate de David Lynch in Wild at Heart), vor prelua formele clasice de exprimare artistica (v. atmosfera filmului noir in Blue Vevlet al aceluiasi Lynch) dar o vor sublinia excesiv, incat spectatorul sa fie necontenit constient ca ceea ce priveste nu este decat o iluzie (ex. demascarea artei clasice prin manierism - in Europa, Lars von Trier prezinta legatura dintre film si fantasma prin infatisarea unei naratiuni indusa de un terapeut psihanalist care il conduce pe eroul filmului prin peisajul german postbelic), vor cauta sa aduca imprezentabilul in fata spectatorilor prin exprimarea explicita a unor teme precum sexualitatea, boala, nebunia, sadismul, cruzimea (Reservoir Dogs, The Shining, Eyes Wide Shut), vor construi o arta ca joc de imagini (Tarantino in Kill Bill) si\sau sens (Lynch in Lost Highway si Mulholland Drive); pe de lata parte, si intr-o anumita masura chiar marile studiouri americane au inteles ca cinematografia va ramane arta numai in masura in care va produce valori estetice prin mijloacele ei specifice de exprimare, s-a impamantenit ideea ca auteur-ul este cel care are capacitatea de a crea durabilul (chiar exista regizori carora li se permite sa faca filme neprofitabile - Woody Allen sau David Lynch fiind numele cele mai cunoscute), astfel ca tradidia numelui, incepand cu D.W. Griffith si Charlie Chaplin, continuata de un Stanley Kubrick, este mentinuta astazi in Statele Unite de catre un Allen, un Lynch, un Spielberg (fie cel de pe latura de anticipatie, fie cel de pe latura abordarilor social-politice) sau un Tarantino.
Ca miscare culturala, postmodernismul se constituie numai in raport cu trecutul, pe care cauta sa-l re-gandeasca (v.Lyotard, Inumanul, Idea, 2002, cap. Rescriind Modernitatea), situatie vizibila si in cinematografie in cele patru concepte definitorii ale postmodernului filmic - imitarea, care poate fi pastisa (reproduce imagini din cinematografia trecutului) sau parodie (preaia si submineaza acele imagini), prefabricarea (preia imagini sau secvente facute in filme mai vechi), intertextualitatea (se refera la relatiile ce apar intre mai multe filme ca urmare a “citarii” - preluarea unor imagini) si colajul (imbinarea mai multor stiluri, genuri, texturi, discursuri, intr-o aceeasi pelicula) - concepte strans legate intre ele in ceea ce priveste referinta stilistica, cu alte cuvinte prezenta pastisei sau intertextul sunt inerente prefabricarii (este evident ca atunci cand aduci in film imagini din trecut poti parodia imitand si, prin aceasta, filmul prezentului se leaga de cel discutat; cazul lui Tarantino). [conceptele sunt preluate din lucrarea lui Susan Hayward, Cinema Studies: The key Concepts , Routledge, Londra 1999, art. postmodernism].
Prefabricarea este un element estetic folosit cu preponderenta in lucrarile sale de cãtre Quentin Tarantino. Dupa cum am mai afirmat, conceptul vorbeºte despre faptul cã ceea ce vedem pe ecran sunt “imagini sau parti de secventa care au fost fabricate (realizate) în filme mai vechi”[v.Hayward, Key Concepts] si care în prezent sunt reselectate, astfel incat ceea ce vedem pe ecran sunt nesfarsite clisee, subliniate ca atare, care pe de-o parte au rolul de a face filmul recognoscibil ca actiune (in sensul careia spectatorul nu mai este nevoit sa depuna nici un effort) si de a indrepta spre estetic (aparitia lor, aranjarea lor, sensul lor).. Toate scenele de luptã din filmul Kill Bill vol.1 sunt repetãri a ceea ce se poate vedea în filmele asiatice cu arte marþiale (Bruce Lee - seria “Dragonului”, sau productiile de tipul “Biciul Fermecat”) sau în producþiile americane de acþiune (Jackie Chan, Chuck Norris, filmele B), însã aceste repetari sunt de o violenta ce sfideazã realul (felul în care personajul The Bride - Uma Thurman ucide gãrzile lui O-Ren Ishii - Lucy Liu) atingand parodicul (chiar era nevoie ca boss Matsumuto sa fie pedofil pentru a putea fi vorba de o razbunare si... chiar este). Violenta în exces pe care Tarantino o expune nu este deranjantã fiindca prin felul în care artistul o imbina cu muzica (in secvenþa animatã ce expune viata lui O-Ren, momentul în care seful Yakuzei ii ucide parintii, avand o figura demoniaca, este sustinut in banda sonora de o muzicã de basm, extrasa parcã de pe coloanele sonore ale animaþiilor Disney din anii`40) si prin impresia de fals pe care o creeaza prin dramatizarea excesiva - gesturi teatrale, chipuri eroice, dialoguri serioase - peste care se revarsã rauri de sange,- regizorul ne aminteste ca suntem in fata unui ecran de cinema si ca ceea ce vedem este doar o criticã la pretenþia de realitate si moralitate (toate filmele cu arte martiale propun eroi care, plecati in cautarea dreptatii - gasita in final, lasã în urmã sute de cadavre) a filmelor ºi a societatii de consum (nici politica globalizatoare nu este ocolitã de catre Tarantino: tinerii japonezi au renuntat la propria culturã, poate mai consistentã decat ceea ce occidentul propune, si acum canta rock`n`roll, danseaza nebuneste pe ritmurile acestei muzici, consumã pizza si coca-cola, beau bere; cand aterizeaza in Tokio, The Bride nu vede decât o mare de panouri publicitare ale marilor companii internationale - Visa, Coca-Cola - iar in aeroport, imbracatã in negru, cu sabia atarnand la sold, aceasta trece cu o mina razboinica prin fata unui panou publicitar care prezenta un chip feminin relaxat tinand intre degete o þigarã Apple [sic!]).
De asemenea un element stilistic vizibil in Kill Bill vol.1 este colajul. Intalnim in film secvente prezentate paralel (spectatorul urmareste in acelasi timp doua actiuni ce se petrec in spatii diferite); un ritm accelerat in scena in care The Bride lupta cu garzile lui O-Ren, scena in timpul careia avem impresia ca urmarim de fapt un moment de balet datorita faptului ca pe muzica in ritm allegro, personajul feminin se dueleaza executand pasi, sarind si invartindu-se precum intr-un dans; un ritm lent - se scurge o eternitate in asteptarea focalizata a urmatoarei balansari a cumpenei din gradina lui O-Ren; este prezent in film un joc de umbre pe fond albastru amintind de vechiul teatru chinezesc, intalnim secvente color si alb-negru, sau desen animat.
O alta tema favorita a cineastilor postmoderni este aceea a jocului cu realitatea: pe de o parte ceea ce vedem pe ecran poate fi oricand real - cruzime, crime, violenta psihica poate fi vazuta oricand in societatea in care traim (mafie, violuri, pedofili, presedinti asasinati, justitiari, in ceea ce priveste filmul lui Tarantino), insa felul in care intamplarile sunt prezentate (felul in care filmul nareaza) si apoi faptul ca in fata spectatorului sunt aduse chiar elementele pe care nu vrea sa le constientizeze, sa le accepte ca existente in aceste nenorociri sociale, face ca pelicula sa fie privita ca existand doar undeva in mintea vreunui personaj de pe ecran sau in vreun colt imaginativ bolnav al vreunui spectator. Este tocmai jocul - ca mijloc de initiere - pe care artistul contemporan pariaza: eliberat de “nevoia” de a moraliza, de a face el distinctia intre virtute si infamie, intre cuviinta si insolenta, adevar si fals, regizorul prezinta imprezentabilul lumesc, fara a-i stirbi spectatorului capacitatea de a discerne intre lumi, intre realitatea de afara si realitatea de pe ecran (v. in special tematizarea visului in Blue Velvet pentru aceasta idee).


[nu ma pricecep la a edita aci; scuze pentrru ne-demarcarea normala a textului.de fapt eu pierd aici]
[voi reveni cu Passion of Christ la inceputul saptamanii viitoare]

[KORBEN]

21 Grams- tentativa de cronica critica a filmului

Daca sufletul nu cantareste decat 21 de grame e un adevarat miracol cate poate duce. Cam asta ar fi ideeea centrala a filmului lui Alejandro Gonzalez Inarritu. Modul in care acesta alege sa o prezinte publicului este demn de admirat,desi rezultatul final se afla la o distanta cel putin confortabila de statutul de capodopera.
Scenariul lui Guillermo Arriaga este povestea dramatica ( in care se simte, totusi o apropiere periculoasa de zona mlastinoasa a melodramei) a trei oameni care inacearca sa`si tamaduiasca cele 21 de grame suferinde. Paul Rivers (Sean Penn) tocmai a suferit un transplant de inima. Extenuat de boala si plictisit de relatia cu iubita (Charlotte Gainsbourg) incearca sa revina la viata prin dragostea pentru Cristina Peck( Naomi Watts), care, devastata de moartea sotului si celor 2 fiice intr`un accident de masina, s`a refugiat intr`o lume inchisa, dominata de droguri si alcool. Cristina nu stie ca inima sotului ei a fost implantata lui Paul. Iar Paul nu stie ca dna Peck va dori moarte lui Jack Jordan(Benicio Del Toro) care i`a distreus ( a se citi calcat cu masina) familia. Fost puscarias, Jack a devenit, odata cu convertirea la o varianta cam habotnica a crestinismului, bun ca painea calda, dar se trezeste pus in situatia de a lupta cu deziluzia unei vieti fara sperranta in vreun ajutor ceresc si chnuit de vina cumplita de a fi ucis trei oameni.
Poetic pe`alocuri, greoi in anumite momente, 21 de grame poate fi, cel mai corect caracterizat ca "inegal".
Forta filmului sta, in principal in jocul actorilor, dublat de duritatea unor secvente si poezia( desi in mmod vizibil "cautata") a unor cadre.
Turul de forta actoricesc al lui Del Toro este indescriptibil; pentru a`si palti pacatele si greselile( pe care destinul sau un dumnezeu pizmas si crud i le`a scos in cale) Jsck este gata sa moara, incapabil sa accepte si sa conceapa o viata fara centru, pustie in absenta lui Isus; automutilarea bratului prin care el inacerca sa stearga un mare tatuaj in forma de cruce este una dintre cele mai dure secvente ale filmului.In interpretarea lui Penn personajul lui Paul pare inconjurat de un halou al fragilitatii fizice( si emotionale) si`si contempla, Uma Thurman style, picioarele si pare a trai cand in virtutea inertiei, cand motivat doar de dragostea pentru Cristina.
Cat despre Naomi Watts. dupa ce abordeaza cateva posturi si desuuri a la Scarlett Johansson (in filmul Sofiei Coppola) nu rateaza sansa de a ne aminti de interpretarea magistral de...fierbinte pe care a oferit`o (spre deliciul globurilor noastre oculare) in Mulholland Drive si participa, trup (si suflet) la una dintre cele mai frumoase "secvente de pat" ale filmului american.
totusi, exista si anumite elemente "du trop"/in plus, care diminueaza impresia (buna) pe care o lasa filmul: jocul cu fragmentele de timp, desi captivant la inceputul filmului, devine, spre mijlocul celor 125 de minute cam iritant si plictictor; ritmul lent si ciudat al lui Inarritu risca "sa piarda" o parte a unui public obisnuit cu un montaj alert si dezvoltarea rapida a povestii; cadrele voit simbolice( zborul pasarilor) taie curgerea cadrelor; ideea ( folosita si de Kaufman si Jonse in Adaptation) ca femeile, dupa o anumita perioada de consum de droguri simt, bruc si atroce nevoia de a ucide sau de a pune pe cineva sa o faca este cam ne-comestibila....cat despre final, acesta reconciliaza cruzimea destinului: sprijinita de dragostea pentru Paul( care i-a aratat ca viata se mai mertita traita), Cristina il iarta pe Jack( care pleaca acasa, unde il asteapta familia pe care o va pune in centrul noii sale vieti), iar undeva, "in antecamera mortii", Paul( care s-a impuscat din disperare) mediteaza la greutatea de 21 de grame a sufletului, greutate pe care o au si un colibri, dar si 5 monezi de 25 de centi.
Poetic, patetic, dur, demonstrativ si filosofant, filmul lui Inarritu imi lasa o intebare sfredelin in creier: cat se castiga( privind un asemena film)? Un raspuns, extrem de personal ar fi : mult, pentru ca 21 de grame mi`a re-confirmat ca exista si actori care joaca.Si o fac tulburator de bine.

[raptor]

Aoleo!A patra 'critica' la al patrulea film al lui Tarantino:

Un adevarat studiu al artei razbunarii, "Kill Bill vol.1" e o odisee improscata din belsug cu singe.
Noul film al lui Tarantino sau, mai bine zis, prima jumatate a noului film al lui Tarantino ne-o introduce pe ex-mireasa cunoscuta cu numele de cod "Mamba Neagra" sau cu numele fals Arlene Machiavelli (Uma Thurman) , fosta membra si victima a organizatiei "Deadly Viper Asassination Squad" ,actualmente ucigasa de profesie in slujba propriei constiinte.
Iesita din coma de 4 ani cauzata de neplacuta experienta de a incasa un glonte-n cap, "Mireasa" realizeaza trei lucruri: moartea copilului nenascut, faptul ca se afla in postura de marfa si scopul vietii ei:moartea lui Bill (David Carradine), seful organizatiei, cel care aproape o ucisese si (prezumtiv) ii omorise fata. Odata incheiate conturile cu Buck-"matroana" spitalului si clientul lui, in timp ce se straduieste sa-si recapete capacitatile motorii pe bancheta din spate a vehiculului sus-numitului intreprinzator, protagonista gaseste timp sa-si descrie prima tinta...O-Ren Ishii "Cotton Mouth"(Lucy Liu), membra si ea a aceleasi organizatii,si, totodata, capul lumii interlope din Tokio. Prin intermediul unui scurt "anime", Tarantino ii schiteaza evolutia: de la trauma fetitei care isi vede masacrati parintii la ura feroce cu care ii razbuna, la dexteritatea si calmul cu care zboara creierii oficialului mexican si, in fine, la dezinvoltura ucigasei din El Paso.
Prima tinta,cronologic vorbind, caci filmul debuteaza cu lupta si moartea unei alte protejate a lui Bill, Vernita Green (Vivica A. Fox).Lupta care are loc in casa acesteia din urma ofera o idee asupra indeminarii protagonistei in minuirea armelor albe si aflam, totodata, ca "Mireasa" se sfieste sa ucida parinti in fata copiilor,dar se pricepe sa le dea sfaturi...Peste doua-trei decenii e posibil ca fetita Vernitei sa aiba o cariera la fel de stralucita in domeniu ca si cea care i-a lichidat mama...
Odiseea incepe cu un usor iz de poveste.... "Mireasa" strabate mari si tari, ajungind taman la capatul Pamantului. In Okinawa, unde primeste povetele maestrului si unde ii e faurita 'sabia magica' -o asemenea sabie, de-ar putea taia si pe Dumnezeu cu ea, daca i-ar iesi in cale.Si poate si pe Bill.
Tarantino dirijeaza cu mult talent simpatia spectatorului in directia protagonistei, facind-ul sa uite ca, in definitiv, "Mamba Neagra" facuse si ea parte din "detasamentul viperelor" pe care acum il vineaza, si se poate presupune ca facuse, la rindu-i, destule victime in trecut (caci ma indoiesc serios ca si-ar fi dobindit dexteritate in domeniul cutitelor si al sabiilor taind morcovi in bucatarie), ca sa nu-i punem la socoteala pe cei care sfirsesc de mina ei dupa iesirea din coma.Bineinteles,nu se poate nega faptul ca marea lor majoritate, de la Buck, cu metodele sale "neconventionale" de a-si mentine in buna forma fizica pacientele si pina la Bill:" they all had it coming ".Si totusi...protagonista e in aceeasi masura o criminala ca si inamicii ei, lucru pe care se prea poate sa-l uiti cind o vezi desfigurata,zacind pe podeaua bisericii.E un fel de "Biciul lui Dumnezeu" personajul Umei.Doar ca aduce mai mult a drujba.
Lupta din Casa Frunzelor Albastre incheie primul volum, iar "Mamba Neagra" lichideaza, rind pe rind, asistentii maniaci ai lui O-Ren, armata celor 88, si, in fine, pe O-Ren insasi, intr-o lupta ce tinde concomitent spre chirurgie si coregrafie, si in care parca astepti sa auzi de undeva acordurile lui Ceaicovski, intre un cap si o mina delicat dar ferm amputate. Balet in abator.
Ramine de vazut cealalta parte a filmului, pentru ca, momentan, jumatatea lipsa a hartii, cea cu X-ul mare si rosu, e inca la Tarantino, si masura in care protagonista isi va duce la bun sfirsit (sau nu?) vinatoarea. Au mai ramas in joc Budd(Michael Madsen)-numarul 3 pe lista neagra pe care "Mireasa" o completa grijuliu in avion-al carui personaj e inca necunoscut, Elle Driver (Daryl Hannah), asistenta melomana al carei nume era zdravan incercuit pe lista si, ultimul (oare si cel din urma?) BILL...

[Ambra Blu]

I hear stories from the chamber
How Christ was born into a manger
And like some ragged stranger
Died upon the cross
And might I say it seems so fitting in its way
He was a carpenter by trade
Or at least that's what I'm told
(Nick Cave & The Bad Seeds)

Cred ca lui Mel Gibson i s-a parut ca nu l-a torturat suficient pe William Wallace in "Braveheart" si a decis sa-i mai faca o continuare. Asa s-a nascut "The Passion of the Christ" - film tot cu batai, ca si "Braveheart", dar mult mai tehnic si studiat in scenele in care eroul - Iisus de data asta - este torturat, apoi ucis de catre oamenii rai. Ca "The Passion of the Christ" este un film controversat si suspectat de antisemitism, o stie toata lumea. Astea sint unele dintre riscurile la care se supun regizorii
care propun apocrife cinematografice, fie ca sint serioase - ca in cazul lui Scorsese contestat de biserica catolica dupa "The Last Temptation of
Christ", fie ca au un script care ia in ris scripturile - ca in cazul "Dogma". Spre deosebire de acestea doua, "The Passion..." e un film in litera
evangheliei. Evangheliilor, ca sa fiu mai exact, plus textele a doua calugarite crestine, toate folosite ca surse de inspiratie pentru film.

Dar, chiar daca "The Passion..."are premize de plecare conforme cu doctrina, el ramine un film eretic, facut cu mina stinga. Erezia lui nu ataca atit esentele, cit aparentele. Mai clar spus, Gibson propune in locul iconografiei clasice cu care te-a obisnuit Zeffirelli imaginea distorsionata a Christosului chinuit. Ati vazut ca atunci cind se intilnesc un rabin, un popa si un imam, se cheama ca e banc. Cind, in schimb, se intilneste un catolic (Gibson) cu un quaker (DP-ul Caleb Deschanel) nu mai e de glumit. Cind cei doi se inspira din picturile lui Caravaggio si chiar din Pieta lui Michelangelo, te astepti sa vezi imagini senine, in spiritul echilibrat al renascentismului. Contrar asteptarilor, filmul pare jupuit direct dinte
scoartele de piele ale vreunui manuscris din vremea cind paginii erau crestinati cu sabia.

Stilistic vorbind, filmul oscileaza intre iconic maiestuos (scena deschiderii in gradina Ghetsimani) si voyeurism aproape de cine verite (drumul pe via
dolorosa si crucificarea propriu zisa). Dai la o parte exhibitiile stilistice: crane shot-uri, slow motion-uri, dolly-uri, stergi singele de pe ochi si
incerci sa vezi cu ce-ai ramas din film. Povestea n-o cauti, c-o stii din Biblie si, in plus, filmul e vorbit in latina si aramaica, desi ar fi putut la fel
de bine sa fie vorbit in klingoniana, ca tot acelasi lucru as fi inteles. Personajele atunci. Iisus e personaj uman? Ma indoiesc. Dupa cum il reprezinta Gibson e mai dergraba sac de bataie, pe care romanii il bat in cuie pe o bucata de lemn. Iisus e personaj divin? Ma indoiesc. In afara de faptul ca ii lipeste urechea la loc lui Iuda si invie ca in filmele cu zombi, ce are Iisus, mai exact, din sfintenia celui consubstantial cu Dumnezeu?

Ma rog, asta nu inseamna ca filmul ar fi vaduvit de sentimentul religios. Poti sa fii religios si ca Tarkovski, si ca Gibson. Daca vrei sa iti traiesti
viata in penitente si autoflagelari ca baietii din "Numele trandafirului" (ntt, nu ma refer la filmul cu Sean Connery si Christian Slater), viziunea lui Gibson o sa ti se para OK. Oricum ai fi - crestin, necrestin, imaginile cu diavolul care se furiseaza investmintat in pelerina prin multime tinind la piept un copil batrin/ pitic sint halucinante si infioratoare. Tot filmul, de fapt,respira o atmosfera intunecata.

Oi fi luat eu cronica in risa, dar filmul e de plins. Nu cred ca poate schimba in vreun fel ce ai crezut/ n-ai crezut pina acum despre Christos, insa te umple de singe ca trei filme de Kitano la un loc. Cum dupa
vizionare am avut nevoie de o ablutiune, mi-am promis ca, pe viitor, sa ma uit numai la filme gen "Scooby Doo" iar pe Monica Belucci s-o vad numai in "Malena".

[KORBEN]

Isus reloaded

vrem, nu vrem traim intr-o lume in care se pornesc razbioaie de ocupatie in numele pacii si al demecratiei,se face trafic de droguri, femei, copii, se avorteaza, se moare in atentate si se ucid palestinieni sub privirile zambitoare (sau cel mult impasibile) ale comunitatii internationale. este o lume in care crestinismul intra, incet dar sigur pe linie moarta. catolic efervescent de felul sau, mel gibson pare ferm convins ca mai se poate salva/indrepta cate ceva si ca mai exista suflete de mantuit; Domnul Gobson ( cum il tot numeste Maia Morgenstein) crede ca un film care sa prezinte colosalele si cumplitele suferinte ale lui Isus ar putea revigora crestinismul. e drept ca, in momentele sale cruciale, crestinismul si-a trimis oamenii sa moara si sa omoare prin cruciade si ca s-a hranit vampireste(la nivel spiritual, of course) cu sangele rezultat din expeditiile numite mai sus. asa ca filmul lui gibson este si el sangeros, crunt de crud si absurd, doar ca nu pot observa vreun reviriment al credintei.....alte aspecte ale lumii contemporane iau amploare ca urmare a controverselor starnite de film.
cum povestea este mult prea cunoscuta, imi arog drepul de a ma opri la cateva elemente cheie ale ecranizarii ei.
SANGE- de unde atata sange? poate un om sa sangereze atat si dupa sa mai si mearga, d`apai sa mai care si ditai crucea????? tasneste, picura, balteste, se prelinge, sange proaspar si sange inchegat...too much, more than a lot, de parca toata vopseaua rosie din toate icoanele pictate vreodayta s-ar fi scurs in "patimile..."; cu ceva ani in urma, dupa vizionarea a trei cosmare pe elm street am avut, vreme de vreo 24 de ore o repulsie teribila fata de orice rosu, sentiment pe care il incerc din nou.
MONICA BELUCCI-ravasitor de frumoasa, chiar daca nu are machiaj si isi pastreaza toate hainele pe ea;rolul ei redus la varsat lacrimi si fluturat parul in vant este atat de erotic....
MAIA MORGENSTEIN- Zefirelli a "mers pe mana " lui Michelangelo si Fecioara Maria era mai mult fecioara adolescenta decat mama lui Isus(barbat de 33 de ani); Gibson prefera "veridicitatea".... si bine face, caci maia face un rol impecabil; daca aveti dubii, ganditi-va care actrita de peste 40 de ani ar putea sa-si faca simtita prezenta in acelasi cadru cu Belucci???
exista o scena ale carei motivatie, scop si sens nu le-am prins: cand Maria spala sangele de pe dalele curtii de tortuta...poate o fi vreo chestie postmodernista "Fecioara Maria ca femeie de serviciu" (lucru cu care nu sunt deloc de acord)... sau poate era ceva din sadismul romanilor de a-i face pe membrii familiei acuzatului sa curete urmele pedepsei???? a treia varianta si cea mai nefericita ar fi ca sangele e strans ca amintire....sa ti se faca parul maciuca, nu alta
JIm CLAVIZEL-seamana cu Isus, vorbeste limba lui, sangereaza ca el....din nefericire e la fel de bleg si expert in dat ochii peste cap, cazut, lesinat si gemut ca frodo( poate ca asa sunt, in viata de zi cu zi, marii eroi ai umanitatii)-zise cinismul din mine
pe scurt, este mult prea mult om-dupa-o-sesiune-prelungita-de-tortuta- decat Mesia; si pare mai parasit si chinuit de Dumnezeu (in cel mai bun caz distant si indiferent)decat Benicio Del Toro in 21 de grame... daca filmul se vroia a fi PROPAGANDA religioasa, ei bine s-a ratat rau la faza asta
FLAHBACK-uri multe, aduse artificial si pragmatic in curgerea filmului; toate sunt relevante, mesajul crestin (adica fragmente din spusele lui Isus) paleste total in fata violentei vizuale si a greleor incercari psihice prin care trece publicul; as spune chiar ca disfunctionale si ca mai de folos ar fi fost imagini disparate fara incarcatura dramatica si explicitari
SF IOAN si IUDA- personaje care sunt vizibil nedezvoltate; Iuda tot vede demoni( filmul vireaza, in anumite momente usor spre horror) si pare cam...tampit...deloc nemultumitor,Dle gibson!
cat despre Ioan, care e martor al intregului supliciu, nu pare a intelege exact ce se intampla
SATANA (aka Mephisto, Dracu`, Diavolul, Uciga-l toaca) este la fel de nimerit in peisajul filmului ca oricare din personajele din SouthPark( poate si pentru ca mi se pare ca se misca la fel cu acestea); in orice caz, este o viziune din imaginarul medieval asupra mortii, totaly misplaced
TRAUME FIZICE- biciuiri, imbranciri, pumni cu duiumu......inteleg ca gibson a vrut sa ne ararte exact cat de mult si greu a suferit Isus, dar.... lasand la o parte pretentia la un simt al masurii( mai exact al depasirii ei)poate chestia putea sa aiba, macar pentru cateva secunde, un strop de...stil? frumusete vizuala? iau in considerare ipoteza conform careia, daca ar fi existat un SAC DE BOX in vremurile acelea antice Isus n`ar fi incasat atatia pumni
ROMANII- si brute, dar si oameni rafinati, ba chiar dotati cu mila, in functie de locul ocupat in ierarhia militara; armura lui Pilat-remarcabila; si desi credeam ca`mi voi imbogati cunostiintele de limba latina, tot la "aquila non capit muscam" si "sic tranzit gloria mundi" si "cave canem" am ramas, ca-mi era creierul prea imbacsit de violente ca sa mai retin si elemente lingvistice din graiul stramosilor nostri...pacat
EVREII- mai exact, gloata( multi da prosti) care cere( urla turbata dupa) sange, moarte, rastignire; manipulati de marii lor preoti( prezentati caricatural, iar in scenele in care apar calare pe magari par a fi decupati din vreo manga)aceeasi gloata care haotica si turbulenta si urlatoare arunca in romani si prizonieri cu pietre si se imbranceste, fara a sti, cel mai probabil nici ei daca sunt furiosi pe soldatii romani care vor executa concetateni de-ai lor sau pe concetatenii in cauza, a caror reputatie nu era tocmai buna; si din aceeasi gloata femeia care vrea sa-i dea apa lui Isus si barbatul care-i carae crucea...deci nu vad unde s-a simtit evreimea contemporana jignita....
IROD- homosexual?? oricum o pata de alta culoare decat cea rosie in film...jucat binisor, iar peruca creata si leopardul fac toti banii
DIALOGURI- in limbi moarte, contribuie la crearea unei atmosfere..."mitice'??, totusi, nu pot trece cu vederea ratarea celei mai umane si zguduitoare replici a lui Isus "femeie, iata fiul tau", care bolborosita si inecata in sange nu mai are greutatea pe care ar cere-o
NICI UN CM PATRAT din epiderma lui Isus nu pare a fi scapat de chinuri si biciuiri, jupuiri... personajul este de-a dreptul visceral si spun asta cu un nod in stomac...de fapt, daca este citit ca "oamenii care vorbesc despre si cred in pace si fericire si iubire o sfarsesc rau de tot" filmul lui gibson e chiar dureros de contemporan
CORBUL care ciuguleste ochiul unui rastignit tine de veridicitatea naturalisto-istorica a filmului, caci, din cate am citit, daca traiai in vremea aceea si te plimbai printre crucificati( care erau "expusi" pe lateralele drumurilor importante)asemenea lucruri puteau fi observate cu usurinta
DECi
un film ratat,visceral si ciudat, care se merita suportat timp de 2 ore, macar pentru notarea lui la capitolul "experiente cinematografice traite", pentru ca, vrei sau nu, la un moment dat tot te prinde si iesi cheaun din sala.

[marcu]

Despre Anthony Minghella si ecranizãrile sale

1. Englezul Anthony Minghella este în mod cert fascinat de epopei si mituri fondatoare si cunoaste, se pare, secretul ecranizãrilor de succes. A fãcut un film memorabil în 1996, Pacientul englez – nouã premii Oscar, inclusiv premiul pentru regie si pentru cel mai bun film - dupã un roman postmodern complex, „fracturat si mozaicat” de Michael Ondaatje, roman pe care l-a „ordonat” cinematografic într-o tragicã poveste de dragoste ce se deruleazã pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial.
Talentatul domn Ripley (1999) este, la rândul sãu, o adaptare cinematograficã dupã romanul omonim al scriitoarei americane Patricia Highsmith. Filmul a adunat multe superlative ale criticii de specialitate si a depãsit, cum s-a afirmat pe drept, intriga, voluptatea si „seductia” cãrtii.
În 2003 Anthony Minghella a ecranizat un alt roman, de data aceasta un best-seller, Cold Mountain, de Charles Frazier (tradus la Editura Polirom în 2004) care are drept subiect o poveste de dragoste „întemeietoare”, întâmplatã în timpul Rãzboiului de secesiune din America. Asadar, ingredient obligatoriu pentru un succes cinematografic: o poveste de dragoste pe timp de rãzboi (din ecuatie aici iese Talentatul domn Ripley, unde dragostea este „multiaspectualã”, mai complexã si mai nuantatã si nu e acompaniatã de rãzboi, poate doar de un rãzboi crud al orgoliului si al invidiei umane), eterna confruntare dintre viatã si moarte. Mai adãugati o trupã de actori de prim-plan, oameni frumosi si seducãtori. În Pacientul englez au fost Kristin Scott Thomas, Ralph Fiennes, Juliette Binoche, în Talentatul domn Ripley – Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Jude Law, Cate Blanchett, în Cold Mountain îi gãsim pe Nicole Kidman si Jude Law (un preferat, se pare, al regizorului).

2. Minghela are o culturã cinematograficã solidã si „citeste” cu multã atentie, uneori se inspirã, din operele clasicilor. S-a spus, pe bunã dreptate, cã ultimul sãu film, Cold Mountain, are multe puncte de tangentã cu Gone With the Wind (Pe aripile vântului), cu care se intersecteazã nu numai ca subiect – rãzboiul de secesiune din Statele Unite -, ci si ca modalitate de tratare a acestuia (scenele de luptã filmate de Minghella sunt antologice. Ceva asemãnãtor am vãzut în ecranizãrile rusilor dupã tolstoianul „Rãzboi si pace”, la Spielberg...). Cold Mountain este întâi de toate o „tragedie americanã” fondatoare, apoi un fel de road movie, un maraton de aproape trei ore, depãnând în manierã „clasicã” o poveste ce atinge, gratie „gigantismului” de care suferã si pe care nu si-l ascunde Minghella, dimensiunile unei epopei. Ca si Scarlett O’Hara care îl astepta pe Rhett Butler, Ada Monroe (Nicole Kidman) îl asteaptã pe Inman (Jude Law), si în aceastã chinuitoare asteptare este sustinutã de o „guvernantã” curajoasã si tupeistã, Ruby (Renee Zellweger), de fapt, o rebelã hoinarã care o ajutã sã întretinã casa si creeazã o ambiantã în care despãrtirea de cel drag devine suportabilã. Cât dureazã rãzboiul, Ada se maturizeazã, abandoneazã „obiceiurile burgheze”, nu mai e preocupatã de manichiurã si pian, lucreazã pãmântul si se hrãneste cu ceea ce creste pe lângã casã, înjurã si chiar învatã sã tragã din armã. Nici drumul de întoarcere al lui Inman cãtre aleasa inimii sale, de care s-a îndrãgostit aproape fulgerãtor (ea i-a dat sã bea o datã un pahar cu cidru si au avut doar un singur si rusinat sãrut...) nu este mai usor si lipsit de pericole, dimpotrivã. Dezertor din armata Sudului într-un rãzboi care nu se încheiase încã, Inman oricând poate fi prins si „judecat” de patrulele militare, de aceea e nevoit sã se furiseze si sã se ascundã mereu de acestea (fugarii riscând chiar si o executie sumarã). Personajele pe care le întâlneste în odiseea sa cãtre casã balanseazã între suprarealismul crud al rãzboiului si povestile Fratilor Grimm: preotul suferind de priapism, sfâsiat între rigorile clerului si chemarea incontrolabilã a cãrnii; sãteanul care îi ademeneste pe dezertori cu mâncare si bãuturã, dar mai ales cu cele trei tiitoare ale sale, apetisante si generoase în iubirea lor; tânãra femeie care îl gãzduieste pentru o noapte, sprijinindu-si pruncul cu o mânã si tinând arma în cealaltã – o altã, pietrificatã emblemã a rãzboiului (interpretã Natalie Portman, în chipul cãreia recunosti cu greu tandra fetitã din „Leon”, faimosul film al lui Luc Besson, unde face un cuplu de neuitat cu Jean Reno); bãtrâna din muntii sãlbatici care salveazã pelerinii esuati, lecuindu-i cu sânge proaspãt de miel si cu fierturi din buruieni exotice... Minghella se dovedeste aici un povestitor mai bun chiar decât Fleming, regizorul lui Gone With the Wind. Odiseea revenirii lui Inman la Cold Mountain capãtã un aer de poveste sfâsietoare si incredibilã, încât ajungi sã crezi cã nu e un soldat dezertor, ci un print rãnit si murdar care înfruntã toate pericolele si greutãtile spre a ajunge la crãiasa inimii sale... Inman petrece doar o noapte alãturi de diafana sa iubitã, pentru cã a doua zi este ucis de unul din netrebnicii care au terorizat lumea în spatele frontului. Dupã legile Hollywoodului, eroul-martir lasã în urma sa urmasi: Ada naste o fetitã, la fel si zãnatica Ruby, "domesticitã" de un muzicant ambulant... În final avem, asadar, un tablou destul de fericit, care aminteste de stilistica epopeii „Pe aripile vântului”... O ironie a istoriei cinematografiei a fãcut ca ambele actrite care au interpretat rolul „guvernantei” în aceste douã filme sã primeascã Oscarul pentru rol secundar. În 1940 ea s-a numit Hattie McDaniel - o actritã de culoare, în 2003 - Renée Zellweger (admirabilã în jocul sãu). Cultura cinematograficã pe care o are l-a fãcut pe Anthony Minghella sã prefere în acest rol o actritã albã, altfel coincidentele cu Gone With the Wind ar fi fost mai multe si mai izbitoare.

3. Anthony Minghella este un adept al filmului „frumos”, clasic, mustind de sugestii poetice, romantios si melodramatic. Decorul în filmele sale este foarte important: minutios ales, memorabil (lectie bine însusitã probabil în teatru si televiziune, de unde a venit în cinematografie). În Pacientul englez ne-a fascinat cu nisipurile africane, aurii, netede si imense, aproape vii, peste care a „scris” povestea tragica a unei trãdãri din dragoste. În Talentatul domn Ripley a „descris” peisajul inimitabil al Italiei de dupã rãzboi, locuri pline de o insolatie ademenitoare si devoratoare totodatã, în care cei bogati mureau de plictis si vicii... În Cold Mountain a revelat ca nimeni altul splendorile naturii din România: pãdurile, muntii si vãile au fãcut reclamã traseelor turistice ale tãrii ca un clip promotional pe canalul National Geographic.
Minghella nu filmeazã subiecte complicate, nu vâneazã idei originale, nu anuntã noi directii, nu deschide orizonturi si nu lanseazã mode prin ceea ce face. El îmbrãtiseazã fãrã jenã melodrama, cautã succesul de public, îl obtine si provoacã astfel adevãrate evenimente în industria filmului. Cu alte cuvinte, puncteazã pe o directie profitabilã, acolo unde gãseste întotdeauna un public numeros, consumator de epopei romantice si melodrame, dar si destui cinefili pretentiosi, obositi si derutati de experimente bizare si uneori fortate, nostalgici sã vadã un film simplu (de obicei un love story), „sincer si corect”, cu o moralã de suprafatã, etern valabilã.
Creator de succes, Anthony Minghella este un regizor sfidãtor de clasic pentru aceste timpuri ale cinematografiei contemporane.

[Serghei]

Dogville


E oare aroganta dorinta de a-ti depasi conditia umana?E aroganta sa te crezi mai presus de meschina mediocritate umana?

Intr-un oras ascuns in munti in care singurul care incearca sa-si depaseasca conditia e Tom Edison faptele zilnice trec neobservate,insa odata cu venirea lui Grace-o oglinda a limitarii personajelor-are loc o adevarata reactie in lant in care fiecare isi arata adevarata fata.
Grace este un inger al compasiunii,le iarta pacatele si manierele.Pacatul ei(in ochii lor) este ca se poarta de parca ar fi mai buna decat ceilalti.Si una din problemele pe cere o propune filmul este ca oamenii buni sunt desconsiderati pentru virtutile lor.Pentru cei care o admira pe Grace sfarsitul va fi o dazamagire,Von Trier sugerand ca e mai satisfacator a te razbuna decat a fi martir iar iertarea e forma de aroganta morala care merita dipretuita.

Privit ca un intreg Dogville e o pilda,o pilda menita sa instaureze "aroganta" ca cel de-al optulea pacat capital.Von Trier isi construieste filmul in spiritul biblic al pildelor,reducand toate elementele componente la fundamentele lor pt a obtine o universalizare a sensurilor.Astfel aspectul filmului numai apare ca o inovatie a formei ci o necesitate a stilului,stil care rezuma fiecare personaj la un element de decor,la un pacat capital.In acest spatiu stilizat fiecare element are semnificatia lui(de obicei trimiteri biblice)-cainele Moise(primul moralist al crestinatatii),cele 7 figurine(simbolul pacatelor),incedierea orasului(Sodoma si Gomora).

Daca la prima vedere Dogville pare teatru filmat si pare liniar din punct de vedere vizual privind mai de aproape realizezi ca stilul de filmare face exact ceea ce trebuie,nu atrage atentia asupra sa dar creeaza o lume credibila.Cu toate ca intrerpretarile actoricesti sunt de exceptie spatiu stilizat isi pune amprenta,iar reactiile actorilor pot parea uneori "teatrale",insa cel mai interesant aspect la Dogville e scenariu,care nu se abate nici macar pentru un moment de la scopul propus.

Si totusi de ce nu consider Dogville o capodopera?Pentru ca minimizeaza tocmai acele elemente care separa cinematograful de artele din care se trage.

[Ambra Blu]

Out of Time


In ciuda lu' frate-miu, care mi l-a vorbit de rau, m-am dus sa vad Out of Time. M-am dus sa vad Out of Time si am nimerit la Training Day. Judecind dupa opening credits, Out of Time promitea sa fie un film in maniera Miami Vice sau Acapulco Heat. Ulterior, feelingul estival se mai estompeaza si, dupa scenele de deschidere in care Denzel Washington joaca role playing cu sotia altuia, filmul isi promite sa devina un policier serios. Si ce alta metoda mai buna de a face un thriller/ policier bun decit sa mergi dupa amprentele unui film de gen de top (l-am numit aici pe unul din filmele mele fetis - Training Day). Am avut impresia, pe intreaga durata a filmului, ca Out of Time face playback. Cind era vorba de minariile facute de seful sectiei de politie cu patru angajati (Denzel), de combinatiile facute de el cu o valiza de bani, de complicatiile sentimentale implicate de un 3-some si, cu venirea ámantei din Training Day (Eva Mendes), chiar un patrulater amoros, mi se parea ca ziua de instructie s-a dilatat la nesfirsit, iesind din timp. (Eh, mi se parea o pula. Numai Gorzo ar fi avut impresii din astea). Actiunea filmului, care se termina cu happy end, regasind nota optimista din inceput, e purty enjoyable. Se complica niste situatii, se pun la cale niste comploturi, intr-un mod destul de pervizibil insa. Denzel Washington sufera, caci iubeste in doua locuri. Deznel Washington este, de fapt, singurul lucru cu care ramii dupa filmul asta. Problema lui e ca nu da viata unui personaj nou ci, hai sa fiu si eu previzibil si sa va repet ce v-am tot zis, reincarneaza un individ impuscat de niste mafioti rusi, pe linga aeroportul LAX, in Training Day.

ps: Filmul are niste glumite bune: Cind Denzel se lauda in fata rivalului sau ca a facut sex cu sotia acestuia, "and he banged her good", ii spune la despartire: "Give my best to your wife. If you can".

[marx]

Niki Ardelean, colonel in rezerva

Atunci cand creierul iese afara din cap…se intampla foarte multe lucruri: se moare ranit din dragoste pentru o masina de spalat, “pasarica” ciuguleste “cocoselul”, muscatura moliei devine dilema, 23 August isi recapata valoarea beligeranta, iar Lucian Pintilie vrea sa joace campionatul vietii si al mortii in 7 etape. Transmite de la fata locului Marx Paralelu’ (ajutat la pupitrul tehnic de operatorul Silviu Stavila).
Pentru a intra in tensiunea acestui tur-retur (de manivela) prezentam un interviu cu Selectionerul Unic, d-l Lucian Pintilie:
Rep: D-le Selectioner Unic, ce system de joc veti aplica?
S.U.: Ca Selectioner Unic imi dau seama ca urmaresc atingerea unui anumit nivel artistic din partea combatantilor…
Rep.: Parca am fi ….Noi,cei din linia intai..
S.U.: …si o sa apelez la stratagema compusa exclusiv pentru mine de Cristi Brutus Puiu si Razvan Radulescu.
Rep.: Ce presupune aceasta tactica? Vom urmari un stil ofensiv?
S.U.: Da, bineinteles. Va fi ofensiva “mediocritatii agresive”. Tot acest campionat ne va arata “istoria desfasurarii unei deposedari integrale, pe care un om o exercita asupra altui om”.
Rep.: E prea tarziu pentru o balanta …echitabila?
S.U.: “De la inceput pana la sfarsit, Flo il deposedeaza pe Niki de absolut toate valorile fizice, morale si spirituale care constituie sistemul sau de referinta, imaginea despre sine, sau constiinta propriei demnitati, cum o numea Dostoievski.
Rep.: Totul pare traumatizant de incitant, speram sa avem d’ale carnavalului in tribune si sa n-avem parte de Mitica,clopotele si federatia. O ultima intrebare, d-le Selectioner Unic, cand va incepe campionatul?
S.U.: Duminica la ora 6.

Prima etapa, 1 aprilie
Rep.: Meciul incepe cu un moment de reculegere. Unul dintre jucatori a fost deposedat de viata printr-un tackling electric. Moment de piosenie. Tensiunea meciului trebuia impamantenita…alte discutii nu-si mai au rostul…totul se filmeaza…veti vedea la stiri…

Etapa a IIa, Vinerea Mare
Pentru a incalzi atmosfera, juniorii presteaza un moment de majorete, apoi, pentru odihna pozeaza pt. un viitor grup statuar imbracati in costume traditionale din Vama Veche(tensiune oculara maxima in randul privitorilor). In spatele meu un grup vulcanic de suporteri cred ca se adreseaza Angelei(Dorina Chiriac) : “Lasa-ne! Imbraca-te!”.
Meciul sta sa inceapa. Pusa(Coca Bloos) a trecut pe postul de mijlocas de constructie a bucatelor, iar Niki trece pe postul de aparator al traditiei pascale in familie. Dar juniorii sustinuti prin centrari precise reusesc sa marcheze… fuga la mare. Puncteaza Flo! Tensiunea meciului e inca la firul ierbii(doar sa n-o manance iepurasul).

Etapa a IIIa
Se fac retusari masive la nivelul terenului de joc…se pare ca vor fi spatii larg de manipulare…vom vedea….Incepe meciul, Flo centreaza…, Flo da cu capul…, Flo incearca o deposedare la Niki dar apare salvator Eugen(Serban Pavlu), Flo alearga…de unul singur, apoi alearga spre relaxare si…si…si are un contact dur cu microcosmosul dostoievskian! Extraordinar! Flo a devenit reclama umblatoare la ketchup.(Incredibil! S-a spart borcanul cu suc de rosii!). Niki echilibreaza meciul.

Etapa a IVa
Juniorii nemultumiti de contractele actuale(Angela e legitimata si la Poli AEKolor) au fost acceptati intr-o echipa galactica. Niki isi da seama ca pierde teren si vrea sa vada cum e…pe pipaite(Sunt intrebat in casca de tensiunea meciului! La felul cum a plonjat Niki cred ca e vorba de hipotensiune!).

Etapa a Va, 23 august
Meciul incepe in tromba, Flo incearca cateva driblinguri ca la carte, vrea sa-l faca pe Niki din varful citatelor, dar veteranul apeleaza la tactica militara. Insa “deposedarea” lui Flo a reusit. Dupa meci, Niki vizioneaza “Retrospectiva zilelor de aur” ale echipei sale. Flo e in avantaj, iar tensiunea meciului e la stadiul de “Veronica, Veronica, viata va fi frumoasa!”.

Etapa a VIa, 11 septembrie
Niki primeste un echipament nou de joc(simbolul Disneylandului) si o veste mai putin placuta: nu este invitat la un stagiu de pregatire in cantonamentul echipei galactice unde atciveaza juniorii, in detrimentul lui Flo. Va rezista Niki? Alt punct pierdut. Tensiunea? Seamana a resemnare…

Etapa a VIIa, 25 octombrie(Ziua Armatei)
Ar trebui sa fiu pe stadionul Ghencea, sa vad Parada Stelelor, dar efortul pe care l-am depus pana acum trebuie incununat cu aflarea scorului final.
Niki e hotarat sa-si joace ultima carte. Isi face operatie estetica la unghiile de la picioare, scapa de barba ghinionista, se imbarbateaza cu imnuri cazone si pleaca pe …contraatac! Dribleaza subtil interfonul…apare langa Flo, suteaza din prima, inca o data, si inca o data,…si inca o data! Senzational! Patru lovituri ca de tun….aaa….(pardon) ca de ciocan la nivelul transversalei cefalice a lui Flo. Cata dorinta de revansa! Cata forta! Cata pa-si-u-ne! Cat sange pe masa!(Alo?! Recuzita! Bagati tempera aia o data in cadru! Si nu mai diluati cu atata apa ca iar scriu aia la gazeta ca folosim suc de rosii!)

Fluier final. Ma grabesc sa-l prind pe domnul Selectioner Unic, Lucian Pintilie, sa ne explice finalul incandescent si configuratia terminala a clasamentului. Sper sa-l prind pe ultima suta de metri. N-am reusit. Sa incerc pe 35 mm?

[gionloc]

Arta este teritoriul in care omul, liber de orice constrangere, se cheama pe sine pentru a-si umple golul fiintial nascut in urma ruperii sale de transcendent. O schema a curgerii artistice, dupa materialul folosit in exprimare, ar avea acesta succesiune temporala: cuvant (scriere) – imagine (pictura) – sunet (muzica); iar trairea, simtul uman, in interiorul si in apropierea acestor manifestari artistice ar putea fi redusa la o astfel de insiruire: exteriorizare spirituala obiectivista in ideea substantializarii lumii (o incercare de a numni Universalul, cuvantul-nomos, de la Fericitul Augustin la Lev Tolstoi) – interiorizare a lumii ca imagine (in pictura) – exteriorizare subiectivista a imaginii ca sunet (prin muzica; sunetul totdeauna inspira, aminteste, o imagine, dar imaginea nu trimite la sunete).
Plecat de langa fond, pierzand divinul ca realitate imediata, omul este nevoit sa hoinareasca in forme (arta) pentru a construi elementele care sa medieze coborarea transcendentalului, intr-o continua adeverire (legiferare) a “realului” lumesc. De altfel, aceasta este si calea pe care o infatiseaza monoteismul occidental: dupa ce Dumnezeu se manifesta ca forta (cratofanic, ar spune un istoric al religiilor), normand – prin cuvant, o forta abstracta, ordoneaza,- El chiar prinde forma determinata prin care se prezinta lumii intr-un mod cognoscibil direct, empiric, macar o scurta durata (manifestare ontofanica a sacrului). Ceea ce ramane de facut pana la anuntata re-intoarcere a divinului in lume, este continua incercare de a-l chema, de a fabrica, avand mijloace fizice, spatiul formal in care el, metafizicul, sa se re-prezinte (incepand cu Noul Testament, divinul nu mai intervine brutal, poruncind, ci se releveaza, vine ca imagine).
Si, istoric vorbind, acest spatiu de re-prezentare (ca revelare, inspiratie) artistica a divinului este cel al cuvantului scris (Evanghelia), este cel al imaginii pictate (icoana), este cel al muzicii penetrante (de la isonul bizantin, la sunetul wagnerian) si este imbinarea tuturor acestor forme intr-un buchet artistic care, trebuind numit, i s-a spus “Patimile lui Hristos” *.
* The Passion of the Christ(2004) in regia lui Mel Gibson; cu James Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Belluci, Rosalinda Celentano.

In ceea ce priveste cinematografia lui Mel Gibson din “The Passion of Christ”: filmul convinge ca istoric datorita reconstruirii acelei epoci nu numai la nivel scenografic, ci si la nivel lingvistic; iar ca poveste prin aceea ca pastreaza, intr-un anumit grad, experienta religioasa intima, aceea traita in lectura biblica: vorbele lui Hristos nu sunt absorbite sonor, ca urmare a rostirii lor intr-o limba comuna, ci sunt interiorizate semantic, ca urmare a citirii lor pe ecran, fiind elementul convetional, care il tine pe spectator in cunoscut, in timp ce imaginile vin sa-l biciuasca fara incetare, intru implinirea dezideratului gibsonian – acela de a-l face constient pe spectator de imensitatea sacrificiului divin. Filmat excelent, avand efecte de imagine care intr-adevar te pironesc in scaun, si beneficiind de o banda sonora care la nivel muzical mentine vie zona teritoriala in care filmul se petrece, “the Passion of Christ” are totusi un element mai putin inspirat, si anume flash-back-urile; filmul este bine construit in ideea obtinerii unui crescendo emotional care sa culmineze in momentul rastignirii, pentru a exploda apoi in lacrima/i si la aceasta contribuie insolutul naratiunii (ca violenta a exprimarii) pe fondul cunoasterii in linii generale a problemei discutata pe ecran. Tocmai acest crescendo este intrerupt, si diminuat momentan prin intrerupere, de catre intoarcerile in timp care, fata de povestirea Patimilor, nu aduc nimic nou, ci doar spun ceea ce spectatorul oricum stia (ex. in momentul in care Petru neaga faptul ca ar fi prieten cu Isus, printr-un flash-back este infatisata Cina unde lui Petru i se spune acest lucru; acest element oarecum linisteste agitatia sufleteasca a privitorului, dandu-i-se un moment de respiro in faptul ca el stie ce s-a petrecut la acea Cina; poate sa nu fie chiar atent fiindca oricum stie; cam acelasi rezultat il are si momentul in care Isus isi aminteste cum construia o masa si scaune, secventa care se vrea lirica – ceva placut legat de mama sa, de relatia lor, dar si detensioneaza prin aceea ca prezinta un fel de gluma – cum pot unii oameni sa manance in acea pozitie specifica mesei respective!!).
Dincolo insa de aceste aspecte, nesemnificative pana la urma, filmul aduce spectatorul in acel moment emotional pe care Aristotel il numea "catharsis". Cu “Passion of Christ” nu suntem numai martorii unui eveniment cinematografic, ci suntem contemporanii elementului intemeietor al simtirii crestine: sacrificarea Fiului pentru iertarea omului.

[marcu]

Marx, in acesta sectiune sunt postate doar "operele" concurentilor. Critica criticii se face in sectiunea a III-a a TIFF-ului. Mereu pornit sa-i faci "probleme" lui ALS , care va aprecia "operele" si va fi influentat de hermeneutica ta taioasa

[gionloc]

“Invaziile barbare”… povestit, un film care nu spune nimic, vazut, un film care nu te paraseste niciodata...
Asadar, daca ai un tata care ti-a inselat mama inainte de a te naste, care v-a parasit inainte de a-i putea spune “tata”, care uraste tinerii fiindca nu prea mai stiu nimic in comparatie cu el, Marele, sau care aseaza vinul si femeia mai presus de orice alta indeletnicire, daca ai un tata pe care nu ai vrea sa-l mai intalnesti, sau daca ai vreun prieten in aceasta situatie, pana nu e prea tarziu, mergeti la acest film!
In 1999 David Lynch punea in scena “The Straight Story”. Ceea ce (re)prezinta acest film pentru relatia dintre frati, “Invaziile Barbare” discuta in ceea ce priveste relatia copil-parinte (parinte-copil). Un film alcatuit din fragmente-pilda, mustind de intelepciune, atunci cand privesc viata lui Remy, sau incarcate de ironie atunci cand infatiseaza randuirea sociala a lucrurilor (functiilor) canadiene (si de oriunde). Un film din care inveti ca fiecare clipa e minunata, ca viata este o vesnica bucurie, ca “prima iubire” nu se uita niciodata si, mai presus de orice, ca a fost odata un Barbat, “Barbatul vietii mele…”, Parintele meu, Profesorul meu, Prietenul meu… un OM.

* Les Invasions Barbares (2003), un film de Denys Arcand. cu: Remy Girard, Stephane Rousseau, Dorothee Beryman, Marie-Jose Croze

[ricutza]

ok...iata mai jos si cronica mea...nu am citit pana in acest moment cronicile postate de ceilalti concurenti...nu imi fac prea multe iluzii in legatura cu acest " copil" al meu (denumire preluata de la Ambra ) dar cel putin am zis ca pot incerca...



The Passion of The Christ

Cine a crezut ca a vazut tot ce se putea vedea in legatura cu viata lui Iisus Hristos si ca un alt film nu mai poate aduce nimic in plus fata de cele anterioare (din care amintim: Iisus din Nazaret (Franco Zeffirelli) si The Last Temptation of Christ (Martin Scorsese)), va fi surprins de noua abordare a lui Mel Gibson. Regizorul adopta in acest film un stil mult mai serios dar si mai violent decat in filmul sau precedent: Braveheart pe care “The Passion of The Christ” l-a depasit ca incasari insa ramane de vazut daca il va depasi si in ceea ce priveste premiile.

Este foarte greu sa judeci cat de valoros este un film ca Patimile lui Hristos sau daca merita sau nu vazut. Asa cum este foarte greu sa privesti Biblia ca pe o carte obisnuita si sa-I analizezi stilul, tot asa de dificil este sa privesti obiectiv acest film. Din acest motiv, nici nu voi incerca sa ascriu o cronica obiectiva pentru ca pur si simplu nu pot sa nu ma gandesc ca majoritatea faptelor pe care le-am vazut derulandu-se pe ecran, sunt lucruri in care eu cred.

S-a spus despre film ca este extrem de violent si Mel Gibson a fost acuzat ca face acest lucru gratuit. Pot spune ca exceptand o singura scena (aceea cu corbul), nu mi s-a parut nici o imagine care prezinta chinurile lui Iisus, fara rost. Scopul filmului este sa te socheze, sa te faca sa te gandesti la ce s-a intamplat atunci, sa te faca sa-ti imaginezi durerea, nu sa stai linisitit in scaunul de cinematograf, sa mananci popcorn si sa vezi o alta poveste care sa te lasa pana la urma indiferent.

I s-a reprosat Maiei Morgenstern (ce o interpreteaza pe Fecioara Maria) ca nu face altceva decat sa planga tot filmul si acelasi lucru s-a spus si despre Monica Bellucci (in rolul Mariei Magdalena). Poate ca intr-adevar aceste interpretari nu sunt suficient de valoroase pentru a primi nominalizari si premii. Acelasi lucru se poate spune si despre James Caviezel care desi si-a propus sa semene cel mai mult ca interpretare de Iisus, face un rol mai slab decat cel al lui Robert Powell. Din punctul meu de vedere insa, actorii au reusit extrem de bine sa ilustreze disperarea, tristetea si deznadejdea si au contribuit mult la emotia ce i-a fost transmisa spectatorului. Realatiile dintre personaje sunt mai mult sugerate decat construite, deoarece filmul nu stiu in ce masura se adreseaza oamenilor care nu stiu absolut nimic despre faptele in sine. Pentru regizor pare mult mai important sa surprinda sentimente si emotii decat sa relateze intamplari. In fond, faptele le stie mai toata lumea…

Mel Gibson nu se opreste numai aspura patimilor efective ale lui Hristos. Regizorul nu isi propune sa faca un documentar in care doar sa arate evenimentele din perioada respectiva. Ne sunt aratate perspectivele unor persoanje diferite in momente diverse si lucrul asta m-a adus mult mai aproape de ceea ce se intampla in film. Vezi demonii lui Iuda, intelegi cum dee ajunge Petru sa se lepede de Hristos, patrunzi in sufletul Mariei care isi vede copilul batjocorit si omoarat, ajungi chiar sa il intelegi si pe Pilat care nu il poate salva desi incearca lucrul asta. Si pe langa toate aceste imagini, apare mereu cea a Diavolului, mereu prezent printre noi, avand infatisarea unui om, amintindu-ne astfel ca raul nu este asa de departe cum credeam si ca de cele mai multe ori este chiar in interiorul nostru.

Patimile Lui Hristos nu are o atmosfera proprie care sa te vrajeasca, sa te acapareze si sa te faca sa intelegi mai bine povestea ce urmeaza sa ti se spuna. Filmul construieste o atmosfera in noi, si depinde de fiecare spectator in parte cat de mult vrea sa se apropie de ceea ce vede si simte din imagini.
Din foarte multe puncte de vedere filmul a fost extrem de controversat. S-a spus despre el ca este antisemit, ca Mel Gibson nu respecta Evanghelia, ca nu arata nimic in afara de o sumedenie de scene foarte violente care sunt oricum opuse ideilor promovate de crestinism si multe alte lucruri de acest gen. Ceea ce am simtit eu insa, a fost atat de puternic, incat nici nu am mai putut sa ma mai uit asupra acestor aspecte. Tot asa, mi-a fost foarte greu sa ma uit la montaj sau la imagine sau la cat de buna a fost regia filmului. Poate ca intr-adevar am fost manipulata de Mel Gibson care m-a facut sa trec cu vederea toate greselile pe care filmul la are…Dar cred ca tocmai faptul ca a reusit sa creeze o atmosfera care sa ma emotioneze atat de tare si sa ma faca sa simt atat de mult, face din “Patimile Lui Hristos” unul din cele mai bune filme pe care le-am vazut in ultima vreme.

[Mala Portugal]

Well , well , well....the cinemagia’s angels had their way. Tonight it’s my turn So...
voi scrie despre singurul film de trei ore la care n-am cascat si nu m-am uitat la ceas , cu siguranta cel mai bun film vazut de mine anul acesta la cinema....the one and only : Apocalypse Now Redux

Coppola in dispozitie psihedelica

La inceputul anilor ’70 o controversa diviza SUA : condamnarea locotenentului William Calley pentru uciderea unor oameni neinarmati intr-un sat din Vietnam . Pornind poate tocmai de la acest pretext Apocalypse urmareste misiunea unor soldati navigand spre Cambogia pe un rau infiorator precum Styxul . Captivi undeva intre viata si moarte , incerca sa supravietuiasca agatandu-se de reminiscentele lumii lor profane (scrisorile , inregistrarile de acasa, playmate-urile ) dar , ironic, raman in viata doar cei care se rup de ei insisi si indraznesc sa calatoreasca in cele mai intunecate parti ale subconstientului lor.
Nu e un film clasic de razboi , priveste dincolo de perspectiva propagandisto-eroica specifica Hollywoodului si se scufunda in Inima intunericului cautand oniricul, demonicul , visceralul. E o intoarcere la cinemaul lui Bunuel : “instrumentul optim care poate sa exprime lumea viselor , emotiilor, instinctului”
Coppola , care isi facuse deja mana in superpoductii (Nasul1 si 2) risca , impingand genul intr-o directie mult mai senzitiva dar mai greu digerabila.Mizand pe flerul lui Vittorio Storaro (oscarizat apoi in ’88 pentru Ultimul imparat), apeleaza la socuri vizuale unele de sorginte expresioniste (scena de deschidere acompaniata de The End , scena de amor dintre Willard si frantuzoaica, regatul lui Kurtz) alternad cu cadre vaste(padurile parjolite cu napalm, atacul din elicopter in ritm Wagnerian). Episodul colonistilor francezi e tulburator, stirbeste poate din insasi aparitia lui Kurtz prin violenta discursului despre imperialism si prin imaginea cruda a arogantei unei lumi aliente, pierduta in teluri inutile .
Duvall e sinistru, Brando gigant, Dennis Hopper mai mult decat reusit in rolul lui de soricel fanatic, Laurence Fishburne...pe vremea cand inca stia sa joace (si se numea Larry ), poate de la Martin Sheen mi-as fi dorit un plus de masculinitate , dar zgomotele, imaginile, MUZICA fac din filmul asta o nebunie iar Wagner nu mi-a sunat niciodata asa de apropiat de muzica lu’ uciga-l toaca pana in seara Apocalipsului!

Enfin, asta a fost poveste lui Francis despre o generatie care a plecat in Vietnam cu rock’n’roll-ul si s-a intors cu psihedelicul , macinata fiind de nonsensul acestui razboi, surprins admirabil in una din replicile francezului : “You fight for the biggest nothing in history”

Stilistic vorbind Coppola e un ratacit(or) care penduleaza intre subtil si mercantil iar Apocalypse Now Redux e unul din filmele care il salveaza (temporar?) de la statutul de <<unul d’ai lor>> , “Fitter, happier, more productive, comfortable.....”