Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile" - Neconvenþional ºi extrem de exact
Acele (mici) probleme!
Filmul lui Mungiu e foarte simplu.
În primul rând. De aceea e atât de bun.
Ce mare lucru se întâmplã? O fatã a rãmas gravidã aiurea, ºi-a aranjat c-un felcer sã-i punã sonda, i-o pune, ea pierde sarcina, e cam neplãcut, sigur, da' nu pãþeºte nimic. Nu complicaþii, nu miliþie, nici o chestie. Totul e bine când se terminã cu bine. Ce atâta tevaturã?
...A, sigur cã pe parcurs se mai ivesc ºi unele (mici) probleme, cã doar nimic nu merge perfect în viaþã. Da' se rezolvã.
Ah - aici e aici!
Acele (mici) probleme!
Studentul arab din cãmin n-are Kentane, are doar Marlboro - ºi "ce sã fac eu cu Marlboro?"
ªi rezervarea la hotel n-a fost confirmatã, cã biata Gãbiþa, cam aerianã de felul ei, acum e datã peste cap complet - aºa cã, adio camerã.
ªi papagalul de Adi, boyfriendul Otiliei, nu ºi nu, cã sã vinã ea la ziua maicã-sii (Dumnezeu ºtie de ce, cã nici mãcar nu i-a cunoscut pãrinþii pân-atunci).
ªi domnul Bebe, felcerul cu pricina, are o mamã senilã, care din când în când iese din apartament ºi rãmâne încuiatã pe din afarã. Nimic mai mult - doar atât! Dar...
ªi-n tramvai vin controloarele, ºi Otilia n-are bilet. ªi-n ultima clipã, alt pasager îi strecoarã un bilet, ºi scapã ca prin urechile acului - dar...
ªi, ºi, ºi - dar, dar, dar...
Cu alte cuvinte, deºi premisele sunt cât se poate de fireºti, deºi evenimentele evolueazã întru totul cum era de aºteptat, ºi deºi povestea se terminã normal, pe parcurs survin, la tot pasul, mici sub-povestioare, jumãtãþi de sub-povestioare, adesea doar începuturi sau frânturi, care reuºesc sã transforme filmul într-o înlãnþuire de suspense-uri fãrã nici o clipã de rãgaz. Toate astea, desigur, suprapuse peste o tramã centralã care în sine conþine un potenþial de suspense implicit uriaº - orice avort e înfiorãtor, necum primul din viaþa unei femei, mai ales când e provocat artizanal, cu spaima cã te saltã miliþia lui Ceauºescu. Rezultatul e un tur de forþã incredibil: un film al banalitãþii, care se urmãreºte cu sufletul la gurã, într-o încordare devenitã, de la un moment dat, de-a dreptul insuportabilã. Cam de pe la jumãtatea primului cadru, simþi cã începe sã-þi creascã tensiunea; la jumãtatea filmului, deja îþi cauþi o poziþie lejerã pe scaun, ºi n-o gãseºti; iar finalul te surprinde în momentul când aveai senzaþia cã înc-un minut ºi izbucneai în urlete.
Dupã cum reiese din cele spuse mai sus, aceste mici suspense-uri parþiale se relevã ca fiind tot atâtea piste false: nici unul dintre incidente nu va avea consecinþe serioase, toate rezolvându-se de la sine, pe parcurs - ceea ce Tudor Caranfil, într-o aprinsã conversaþie pe care am purtat-o imediat dupã vizionare, considerã cã e genialul vicleºug care defineºte "marca Mungiu". De bunã seamã, procedeul obþine rezultatele scontate - poate cu douã excepþii, asupra cãrora încã mai am îndoieli: cuþitul ºi buletinul lui Bebe. E evident cã Mungiu lasã deliberat în coadã de peºte ºi aceste douã sub-ploturi: cuþitul cu arc gãsit de Otilia în servieta felcerului ºi rãmas, semi-accidental, în posesia ei, ºi buletinul ajuns tot la ea, dupã ce respectivul ºi l-a uitat la recepþie. Problema e cã, luate ca "puºti cehoviene", fac notã separatã faþã de celelalte, fiind extrem de puternice: cuþitul, atât prin el însuºi (e clar cã Bebe îl poartã asupra lui în eventualitatea croirii unor buzunare-n burtã, nu ca sã se scobeascã sub unghii), cât ºi prin contextul tensionat în care-l descoperã Otilia; iar buletinul, prin insistenþa cu care Bebe îl menþionazã repetat ("Buletinul meu e la recepþie!") ºi faptul cã e un principal factor de risc pe filonul central al tensiunii dramaturgice: ameninþarea cu închisoarea. Ca atare, ambele determinã niºte paliere de aºteptare extrem de înalte: ce se va întâmpla cu cuþitul ãla...? Dar cu buletinul...? Va reveni Bebe, în final? ªi-atunci, ce-o sã fie...? ªi nu se întâmplã nimic - absolut nimic. Nu ne rãmâne decât sã deducem cã buletinul va reveni pe cãi normale în posesia titularului, iar cuþitul... nici nu mai conteazã ce se va alege de el.
Cred cã soluþia ar fi constat într-o ºi mai (subliniere deloc întâmplãtoare) exactã nuanþare, la nivel dramaturgic ºi regisoral. Evident, toate elementele filmului sunt dozate cu o precizie farmaceuticã - deci poate cã aici avem deja de-a face cu diferenþa dintre microscopul optic ºi cel electronic.
Cam la fel stau lucrurile ºi în zona celui de-al doilea (ºi ultim) punct discutabil al filmului: constrângerea fetelor de a face sex cu Bebe.
Privind lucrurile la nivel strict uman, e foarte verosimil. Gãbiþa ºi Otilia aratã destul de bine, ºi nu e deloc surprinzãtor cã un individ care le-a prins la strâmtoare atât de bine va profita pânã la capãt - cu atât mai mult, cu cât e vorba de un cinic greþos ca domnul Bebe: când îþi câºtigi existenþa ucigând copii nou nãscuþi, ce mai conteazã câteva tinere posedate semi-forþat?
Pe planul imediat urmãtor, însã - cel al justificãrilor estetice, cel al personajelor construite pe scheletul "persoanelor", situaþia începe sã se complice. În momentul respectiv, Bebe s-a conturat deja complet, în toatã odioºenia lui - devine inutil sã-l facem ºi mai monstruos decât este; dacã "persoana Bebe" poate acþiona aºa fãrã nici un fel de probleme, personajul Bebe depãºeºte astfel, cumva, limita de aur a acceptabilului artistic.
Totuºi, lucrurile nu se opresc aici. Mârºãvia individului lasã urme; apariþia Otiliei în baie imediat dupã aceea, goalã de la talie în jos, grãbitã sã se spele, exprimã de-a dreptul nãprasnic efectul traumatic al abuzului. Nu peste mult, dupã ce a plãtit ºi ea asemenea "în naturã", Gãbiþa reia modelul, la un nivel ºi mai subtil: o trecere fugarã prin oglinda bãii, urmatã doar de sunetele spãlatului, intercalate cu suspine. Ambele componente ale secvenþei sugereazã necruþãtor tratarea celor douã fete ca simple obiecte - dezumanizarea barbarã, pe multiple niveluri, ce ne cuprinsese în acei ani.
Ulterior, Otilia se relevã, prin toate reacþiile ei (deloc ostentative, de o admirabilã fineþe ºi profunzime), ca fiind vizibil marcatã de respectivul abuz - ceea ce plaseazã toatã jumãtatea secundã a filmului sub semnul unei tensiuni cu atât mai intense. Practic, din momentul violului (ca sã-l numim astfel, pe scurt - ºi în sens moral este un viol cu drepturi depline!), tot filmul iese deja din sfera spaimei tolerabile, intrând în domeniul unei angoase cu gheara-n gât. Ceea ce face ca episodul sã aibã totuºi un rol determinant în evoluþia povestirii ºi a stãrii, ºi sã nu poatã fi expediat atât de uºor, sub semnul unui simplu "e prea mult". Ca atare, soluþia ar fi stat, din nou, într-o ºi mai minuþioasã precizie a reglãrii mecanismului - în zona replicilor ºi a acþiunilor care duc la decizia lui Bebe de a supralicita, filând o idee mai prelung cartea acelui "eu sunt drãguþ cu voi, deci fiþi ºi voi drãguþe cu mine - care-i prima?" Nu ºtiu, poate sunt chiar hiper-cusurgiu, dar am senzaþia cã o asemenea rezolvare (atât aici, cât ºi cu buletinul ºi cuþitul) ne-ar fi adus în prezenþa perfecþiunii.
Pentru cã în rest, cu respect sunt nevoit sã-mi scot pãlãria. Filmul e ireproºabil - ºi mai mult decât atât: e copleºitor.
S-a subliniat insistent - nu numai pe bunã dreptate, ci chiar cu acutã necesitate, cã "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile" nu este un film "despre (un) avort". Este, în fond, un film despre dezumanizare. Care dezumanizare? Incidental, aceea din finalul regimului Ceauºescu - pentru cã ne e proprie, ºi pentru cã se baza pe atât de multe piloane ale rãului, dintre care demenþa demograficã nu era decât unul. Indiscutabil, protagonista filmului este Otilia. Nu numai cã Gãbiþa apare mult mai puþin, dar ea e oarecum dusã de valul pe care singurã l-a stârnit, ºi nu face decât sã suporte consecinþele propriilor sale acþiuni, încercând sã supravieþuiascã. Otilia, însã, luptã instinctiv (dar ºi conºtient!) sã-ºi pãstreze umanitatea. Ea îºi ajutã prietena dintr-un devotament elementar - pentru cã nu poate altfel. Ea parcurge tot acel periplu infernal prin bolgiile epocii de aur, ea se confruntã cu funcþionarii ºi biºniþarii, cu idioþii ºi escrocii, ea calcã mereu (la propriu) prin bãlþi ºi noroaie - ºi, vai, ea va înhuma fãtul mort într-un tobogan de gunoi, neptându-ºi apoi reprima câteva momente de oripilatã reculegere... Pe scurt, ea este cea care "duce" filmul din toate punctele de vedere - ºi în raport cu învingãtoarea ei umanitate trebuie sã fie interpretatã opera lui Mungiu.
Ceea ce plaseazã avortul propriu-zis într-o luminã mult mai complexã. Fãrã doar ºi poate, actul avortului este o crimã; faptul cã în ultimii ani ai comunismului se banalizase atât de mult nu era decât un corolar al ansamblului unei orândiri criminale prin definiþie: ne ucideam propriii copii, smulgându-i din pântecele mamelor, pentru cã sistemul ne interzicea aberant orice formã de planning ºi contracepþie, totodatã creând condiþiile unei vieþi subumane pentru viitorii nãscuþi. Caracterul genocid al comunismului nu scuzã avorturile din acea perioadã, însã le plaseazã într-o justã perspectivã.
Este foarte important sã înþelegem, la nivel istoric ºi moral, acest lucru, pentru a putea intra în rezonanþã cu atitudinea lui Mungiu. Artistul nostru nu e deloc moralist ºi moralizator, nu enunþã, nu declarã - nu face nimic altceva decât sã povesteascã (cãci un regisor de film este în primul rând, eminamente, un story-teller). Cristian Mungiu ne spune povestea descrisã mai sus pe un ton egal, neutru, lucid. Numai cã lucrurile pe care le selecteazã ca sã ni le spunã sunt atât de cumplite (în banalitatea lor generalizatã), încât e inevitabil sã ne punã pe gânduri. ªi, într-adevãr, filmul te urmãreºte - angoasant, devorator, obsesiv. Te face sã înþelegi cu adevãrat atât dimensiunile ororii oricãrei întreruperi de sarcinã, ci ºi, mai ales, prãpastia umanã în care te împinge o societate unde oamenii sunt reduºi la statutul de obiecte, iar un fãt devine doar o mãruntã pacoste (cu potenþial distrugãtor din motive exterioare instituþionalizate). Sub acest aspect, "432" atinge o dimensiune umanã (ºi, implicit, creºtinã) unicã, devenind una dintre cele mai bulversante pledoarii pentru dreptul elementar la viaþã - în deplinã opoziþie cu pretenþiile trufaºe ale câtorva clerici fundamentaliºti de la Vatican care, pesemne ofuscaþi cã Mungiu se relevã un misionar mai convingãtor decât ei, au avut obrãznicia sã defãimeze filmul în presã. Imaginea foetusului lepãdat în baie, parþial pierdut între faldurile unui prosop alb, este una dintre cele mai teribile icoane cu tema "uciderea pruncilor".
Ca sã tranºãm definitiv ºi aceastã controversã - Mungiu, frãmântat de dubii ca orice artist responsabil, a ezitat mult dacã sã includã sau nu în montajul final cadrul cu avortonul. Rãspunsul este indiscutabil: a ales bine. Dincolo de semnificaþiile relevate mai sus, acea imagine este obligatorie în economia de ansamblu a filmului - ea constituind un vârf dramatic esenþial, în continuarea cãruia toate consideraþiile morale ale întregii poveºti se potenþeazã mult mai puternic. Excluderea ei s-ar fi redus la nivelul unui simplu compromis din laºitate.
Acelaºi curaj calm ºi stãpân pe sine se relevã din întregul ansamblu al regiei filmului. Fiecare secvenþã este conceputã cu o economicitate deplinã, toatã succesiunea lor articulându-se în cheia acelei coerenþe pe care "arta naraþiunii în filmul românesc", cum o definea Ioan Lazãr, a cãutat-o jumãtate de secol în cap, pentru a o gãsi dincolo de pragul mileniului. Mizanscenele urmãresc un realism discret al mobilitãþii spaþiale, speculând mai ales relaþiile dintre personaje ºi obiecte - atât la nivel activ, când interacþioneazã cu diversele elemente de mobilier ºi recuzitã, cât ºi, într-o cheie foarte interesantã, prin pasivitatea compoziþiilor statice - de exemplu, în cele câteva cadre cu uºile ºi fotoliile de pe palierul hotelului, sau în plasarea celor douã fete în spaþiul camerei de cãmin, din primele secvenþe ale filmului.
Mi-ar sãri lumea-n cap dacã n-aº menþiona memorabila secvenþã a aniversãrii doamnei Radu - cadrul fix al mesei, cu liota de doctori ºi ingineri totalmente dobitoci invitaþi perechi-perechi la petrecere, desfãºurându-ºi plenar imbecilitatea zgomotoasã în jurul unei Otilii încremenite în groaza de a ºti cã a lãsat-o pe Gãbiþa în camera de hotel, cu sonda-n uter. De altfel, acest plan-secvenþã, rimând ºi cu primul cadru al filmului în sine (masa cu obiecte personale din cãmin), reprezintã totodatã ºi o declaraþie stilisticã de ansamblu - diversele intervenþii laterale, constând în mâini, profiluri, þigãri, ºi alte elemente umane active reluând la nivel micro cheia dramaturgicã a întregului, cu sumedenia de sub-ploturi care dau viaþã firului epic central.
Meritã de asemenea sã remarcãm folosirea inteligentã a cinemascopului, cu ajutorul cãruia operatorul Oleg Mutu exploateazã din plin valenþele formatului lat - analiza detaliatã a tuturor compoziþiilor de cadre, pe cât de expresive, pe atât de migãloase, ar ocupa un spaþiu de câteva ori mai extins decât al acestei analize. Pe lângã aceastã manevrare savantã a încadraturilor, Mutu îºi confirmã din nou apetenþele pentru grafia "luminii fãrã luminã", reluând (ºi câºtigând din nou) aceleaºi pariuri nebuneºti din "Moartea domnului Lãzãrescu", unde petele de beznã, din agramatisme imagistice de principiu, deveneau componente plastice. În "432", gravurile de întuneric ale lui Oleg Mutu funcþioneazã cel mai dramatic pe culoarele cãminului ºi în secvenþele finale de pe strãzi - dintre care aº remarca în special cadrul pasarelei de cale feratã, cu felinarul care se leagãnã ºi autobuzul cu butelie de gaz care opreºte în ultimul plan.
Evident, era inevitabil ca un film atât de compact comprimat în planul umanului sã strãluceascã prin galeria interpretativã, o adevãratã pleiadã de revelaþii ºi confirmãri. Cum spuneam, personajul care poartã efectiv povestea pe umeri este Otilia, iar Anamaria Marinca oferã o creaþie rarã, de o economicitate a mijloacelor care nu face decât sã potenþeze ºi mai puternic tumultul interior al personajului - "sora", cum i se mai spune impropriu, susþinãtoarea Gãbiþei, "cutia de rezonanþã" care preia ºi amplificã toate vibraþiile dramei. Faþa ei nu tocmai frumoasã, dar cuceritoare prin uºoara dezarmonie a trãsãturilor, ascunde sub aparenta sa imobilitate o diversitate de stãri ºi emoþii cum rar am mai vãzut în filmul românesc - efect obþinut ºi prin frazarea care îmbinã naturaleþea cu simplitatea, pentru a atinge reverberaþii de tragedie greacã (îmi vine în minte Antigona, ºi nu cred cã folosesc vorbe mari). În tandem cu ea, Laura Vasiliu îºi reconverteºte sofisticata personalitate realã în mulajul gâsculiþei nevinovate ºi împrãºtiate care plãteºte un moment de nechibzuinþã cu preþul câtorva ore ce o vor traumatiza, cel mai probabil, pe viaþã. Momentul de maximã potenþã al compoziþiei sale e cel în care "negocierea" cu domnu' Bebe atinge masa criticã, ºi zarurile sunt în sfârºit aruncate.
Apropo de domnu' Bebe - din nou am satisfacþia sã vãd cum, în sfârºit (mai bine mai târziu, decât niciodatã!) i se dã actorului ce-i al actorului - adicã lui Vlad Ivanov, un artist de o complexitate ºi disponibilitate rarã, pe care l-am descoperit acum vreo doisprezece ani, în "Pantomimia" lui Dan Puric, ºi de-atunci îl tot aºteptam (cã din pãcate, regisorii care l-au distribuit pe scena Naþionalului bucureºtean n-au ºtiut sã-l foloseascã decât între mediocru - Trahanache, Jitnicerul Stavãr - ºi prost - Praida). Ei bine, Vlad Ivanov readuce pe tapet, mult îmbogãþitã ºi aprofundatã, bruta din scena introductivã a "Pantomimiei" - un domn Bebe grobian cu fineþe ipocritã, manipulator ºi parºiv, plin de ticuri verbale autoreferenþiale care-l fac sã vorbeascã (deliberat!) mai mult singur, alunecos ºi inabordabil - ºi toate astea, explodând în momentul când (din nou deliberat!) îºi dezlãnþuie violenþa verbalã, într-unul dintre cele mai ºocante cadre ale filmului (ºi unul dintre puþinele recursuri ale regisorului la prim-planul foarte strâns, aproape grosplan, atent urmãrit cu camera în miºcare). Personajul este atât de puternic, încât deºi pãrãseºte povestea puþin dupã jumãtate, continuã sã ne urmãreascã pânã la final (inclusiv ca rezultat al trucului cu buletinul intrat în posesia Otiliei, despre care am mai vorbit).
În ultima vreme, prezenþa Luminiþei Gheorghiu a devenit un "must" în filmele româneºti bune - ºi nu ºtiu cum face, cã-i mereu inepuizabilã! Dupã Mioara Avram, dupã mama cumsecade din "Bucureºti-Berlin" ºi nevasta nãroadã din "A fost sau n-a fost", Luminiþa se joacã aici din nou cu o partiturã de mamã-nevastã-gospodinã cam pe aceleaºi coordonate, ºi din nou surprinzãtoare prin dimensiunile abisale pe care reuºeºte sã le confere tâmpeniei omeneºti - atât în notoriul plan-secvenþã al mesei de petrecere, cu delirantul sãu crescendo de tensiune spre "Mulþi ani trãiascã!", precum ºi mai ales când (momentul meu favorit) intrã-n camera lui Adi (Alex Potocean), peste tensiunile dintre cei doi tineri, ºi nici una, nici douã, o ºi trânteºte: "De ce staþi mamã pe-ntuneric?" - zdrang, lumina!
Adi Carauleanu rãmâne ºi el activ, dupã redescoperirea din "Hârtia va fi albastrã", ºi-ºi face corect datoria ca "domnul Radu", într-un tandem nãtântol cu "domnul Rusu" - (evident!) Ion Sapdaru, care în siajul celor trei prezenþe galopante din ultimii ani experimenteazã ºi cu o a patra mascã (aici, prostul care-i ºi fudul, obsedat de respectul copiilor faþã de pãrinþi ºi armata ca ºcoalã a vieþii). În jurul lor ºi al aceleiaºi mese festive schiþeazã portrete similare, în tuºe sumare, Marioara Sterian, Georgeta Burdujan-Pãduraru, Cristina Buburuz, Emil Coºeru ºi Geo Dobre. Note speciale recepþionerelor - în special celei "de la Unirea", în care Liliana Mocanu reconstituie cu acuitate ºi fineþe tipul de funcþionarã roboticã ºi stereotipã, acrã ºi autoritarã (ºi rãcitã, pe deasupra!) caracteristic acelei perioade. O secundeazã, tot pe la recepþiile hotelurilor, Tania Popa, Cerasela Iosifescu, ºi Teo Corban (slavã Domnului cã, dupã rolurile de la Porumboiu ºi Nemescu, a prins ºi el cheagul pe care-l merita în castingurile de calitate!). Doru Ana face ºi el act de prezenþã, cu robusteþea-i binecunoscutã, în rolul benzinarului, iar din restul galeriei de completare l-aº menþiona pe Alexandru Conovaru, care puncteazã interesant, din doar câteva nuanþe, un fals "stalker" relevat ca trecãtor timid, în paranoia premergãtoare finalului.
Cã tot veni vorba de final: meritã un paragraf aparte, asemenea acelei detestabile nunþi la restaurantul hotelului, care revine regulat în planul secund, la fiecare trecere a Otiliei prin hol: mai întâi, un domniºor de onoare, sau ce-o fi, intrã cu lumânãrile mirilor; dupã un timp, vreo doi nuntaºi îl scot pe unul care nu se mai þine pe picioare de beat ce-i; nu trece mult, ºi alþii îl oblojesc conºtiincioºi pe altul care-a cam luat un cuþit în burtã (conform comentariului într-o doarã al recepþionerei: "Ei, s-a luat la bãtaie ãºtia..."); ºi, în sfârºit, nunta merge mai departe, siluete tulburi dansând incert dincolo de peretele din geamuri mate, în acordurile înfiorãtor de cretine ale unui ºlagãr ce repetã d-a-mboulea: "ªi m-am îndrãgostit de tine... De tine, de tine, de tine...!"
Pe acest fundal vizual ºi sonor, Gãbiþa ºi Otilia stau la masã - în ultima dintre acele expresive compoziþii simetrice ale imaginii filmului; vine un chelner fãrã cap (dintr-o stângãcie studiatã de încadraturã - un robot asemenea celorlalþi din jur), care le oferã ficãþei, rinichi, creier pane, mãduvioare ºi alte asemenea viscere. În geam se reflectã câte o pereche de faruri de afarã, atrãgând instinctiv privirea Otiliei - pânã întoarce capul suficient ca sã-i vedem clar faþa... sã-i descifrãm expresia... ºi sã trãim finalul - scurt, retezat, eficace, fãrã alte complicaþii. Un alt ºlagãr idiot de epocã va comenta genericul.
Sub acest aspect, asemãnãrile cu "Moartea domnului Lãzãrescu" (din nou!) sunt vizibile - ºi extrem de semnificative. Pentru cã "432" reprezintã indiscutabil încununarea tuturor cãutãrilor de pânã acum ale deja consacratului curent minimalist în cinematografia româneascã. L-am putea considera, la o adicã, "domul" edificiului constituit din recentele opere ale lui Puiu, Porumboiu ºi Muntean - cu contribuþia lui Radu Jude - ºi îmi permit sã sper cã aceasta va deveni rampa noii estetici filmice pe care o aºteptãm de la actuala generaþie de cineaºti români. Pentru cã - sã fim drepþi - e cam imposibil ca din minimalism sã scoþi ceva maximal; conform unei evoluþii fireºti, aceste filme au înlãturat o cantitate impresionantã de balast, complexe ºi epigonisme, scoþând la ivealã filonul veritabil al talentului cinematografic românesc. Avem toate motivele sã credem cã, pornind de aici, ne vom gãsi în sfârºit, pentru prima oarã, identitatea.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11-12 septembrie, 2007
Bucureºti, România
|