Turneu Iconoclast IV - Reprise (2006)

[Mercutio]

Al 8-lea film din turneu este Reprise (2006) de Joachim Trier, un film propus de oneflyride.



O data la doua saptamani se va trage la sorti un film ce va fi afisat intr-un thread propriu. Thread-ul ramane deschis pentru votare trei saptamani. Oricine poate participa la discutii si poate vota, cu conditia de a-si justifica votul printr-un comentariu. La sfarsitul turneului va fi ales prin vot si premiat cel mai bun comentator.

Sistemul de votare:
4 stele = 4 puncte - excelent, 3 stele = 3 puncte - bun, 2 stele = 2 puncte - merita incercat, 1 stea = 1 punct - slab, 1 bila neagra = 0 puncte - foarte slab
Se pot da si note intermediare, de exemplu 2.5 stele.

[sigalia]

Dupa primele 5-10 minute in care imaginile nu mi se prea legau in nimic coerent si aveam o vaga senzatie de bruiaj, pe nesimtite am cuplat cu povestea.Spun poveste, insa filmului ii cam lipseste plotul propriu zis,dinamismul.Inlantuirea de secvente este mai degraba descriptiva,dar tocmai acest aspect il face in ochii mei interesant si modern,in sensul in care prin modern inteleg capacitatea de a transmite continut eludand actiunea si chiar sentimentele explicite . Filmul amesteca spiritul de generatie,boema tineretii,relatiile si dragostea,puterea de fascinatie a idolilor si apropierea dintre creatie si nebunie .Maniera in care o face m-a prins si mi-a tinut interesul treaz pana la capat.

Cel mai mult mi-a placut cum surprinde tema bolii psihice,caracterul ei inexplicabil si modul in care boala si iubirea interfereaza. Kari e superba,iar relatia dintre Philip si ea minunat conturata .Nici urma de idealizare sau dulcegarii ,dar nici de cinism .Asa ca-n realitate,dragostea lor are parte de euforia inceputului si de uzura ulterioara ,cei doi experimenteaza pierderea,dar si regasirea.Momentul revenirii in Paris,de exemplu,in cautarea clipelor unice ale inceputului e unul din cele care mi-au placut cel mai mult.Nostalgia si incercarea de a decripta misterul indragostirii, in speranta tainica a unei recuperari, au in ele ceva universal .

Mi s-a parut apoi interesanta inversarea polaritatii in diferite planuri,viziunea oarecum simetrica asupra evenimentelor.
Initial reuseste sa publice Phillip si Erik este doar un martor tacut al succesului lui,apoi Phillip se prabuseste in psihoza si Erik isi gaseste propria cale de exprimare si afirmarea.Conexiunea dintre ei ramane in picioare,la fel si solidaritatea,ele confera tonicitate realitatii ,aduc un contrabalans la drama apasatoare. E poate un fel de a spune ca gloria nu este deasupra sentimentelor si a vietii,ca nimic in fond nu poate fi mai presus decat viata.
La fel se intampla si atunci cand tinerii il intalnesc pret de cateva clipe fata in fata pe Sten Egil Dahl, scriitorul consacrat ,aflat la apogeu: distanta dintre ei,implicit dintre generatii, pare de nesurmontat,iar insingurarea maestrului zadarniceste orice comunicare .Dar timpul se scurge, artistul se sinucide, Erik ajunge sa isi aseaze propria carte publicata in biblioteca, alaturi de cele ale scriitorului favorit .Mi-a placut mult valenta simbolica a acestui gest.E in el spiritul epocii care se reinventeaza cu fiecare generatie,transferul de putere si creativitate.Si din nou, pe ansamblu atmosfera respira un calm revigorant .

Si cred ca de fapt in aceasta combinatie aparent paradoxala de implinire si tristete,de drama si umanitate linistitoare rezida frumusetea acestui film, fara indoiala reusit si original.Profunzimea lui fara ostentatie, nota lipsita de sentimentalism si mai ales absenta oricarei incercari explicative au fost fix pe gustul meu.

3,5 stele/4

Si un cadru preferat, o imagine metaforica remarcabila prin puterea de sugestie :

[alali]

Un film aparte, ciudatel, despre o poveste simplista, cu pretentii dar care nu arata mai nimic in materie de analiza a artistului, a creatiei, a efortului creator, a decaderii, a nimic.
La o prima vizionare pare un film ieftin, mai mult decat independent, un fel de proiect universitar realizat de stundenti. Se foloseste o metoda ciudata de a face conturarea personajelor. Pur si simplu se intrerupe cursul narativ si se introduc acele colaje cu niste imagini stranii care au o patina ciudat arhaica, comunista, prost introdusa pentru o creatie provenind dintr-o tara nordica.
Acest mijloc de a creiona un personaj trezeste senzatia de lipsa totala de mijloace. Lucru ciudat, tinand cont ca la un moment dat asistam la o scena a unui accident, scena destul de costisitoare ca filmare, sunt sigur.
Filmul nu exploateaza mai nimic din potentialul ce evident l-ar fi putut specula. Nu prezinta in niciun fel drama geniului sufocat de propriul succes, nu prezinta sub niciun aspect prietenia pusa la incercare de succesul-insuccesul celor doi, chiar daca despre acest aspect se tot bate moneda la mai toate review-urile, si la fel, nu prezinta de nicio maniera eforturile creatiei. Pur si simplu o carte se scrie si atat.
Mai e si povestea de dragoste. Ciudatica si ea. E o poveste simpluta, nici ea speculata la adevarata ei importanta, terminata ca un mariaj de interes, rudimentar. Se ajuta reciproc: ea are grija sa isi ea el pastilele sa se imbrace, el ... probabil asigura un trai decent deoarece este un copil de bani gata. Sentimentele apar, dispar, se transforma, ajungand in final sa fie atat de amestecate incat la acea criza de nebunie, chiar nu mai ai cum sa vezi un viitor normal al unor sentimente normale. De acolo inainte e dementa si atat.
Iar finalul pare ca trage o sapa peste evolutia relatiei respective si ii face o noua prezentare usor prostuta, ca si cand totul e normal, nimic nu s-a intamplat. Despre ce vorbim?!
Un film care nu m-a impresionat, fara sentiment, fad, fara sclipiri, chiar daca abordeaza teme ce necesita acele sclipiri. Un film care nu a lansat cariere, care nu a avut as putea spune niciun impact asupra viitoarelor proiecte ale regizorului, ale actorilor, nimic. Ba din contra. Un 2 stele!

[oneflyride]

Un film care nu a lansat cariere, care nu a avut as putea spune niciun impact asupra viitoarelor proiecte ale regizorului, ale actorilor, nimic.

E primul film al regizorului Joachim Trier. Anders Danielsen Lie (Philip) apare in urmatorul film al lui, Oslo, 31 August.

[alali]

m-ai descalificat cu comentul tau. Ai dreptate! Dupa rasunatorul succes al mai sus mentionatului, regizorul a avut o avalansa de 2 proiecte in urmatorii 10 ani.
iar actorul mentionat de tine, in toti acesti 10 ani, de la varsta de 27 cand a participat la proiectul Reprise, are acum, la 37 de anisori, un impresionant cv format din Reprise, alte 3 obscuritati si acel Oslo. Eu spun ca daca mai fac inca un film impreuna, poate, poate, vor prinde si niste reclame la detergent cu care sa-si incununeze carierele.

[oneflyride]

Nu vad ce legatura are cu calitatea filmului, dar in fine . Nu e vreun Spielberg dar nu e nici atat de necunoscut Joachim Trier ('Louder than Bombs' e printre cele mai asteptate filme arthouse de anul asta, cu Jesse Eisenberg in rol principal) . Si din comentariul tau se pare ca aveai asteptari total diferite fata de film .

[alali]

Da, poate ca aveam nu neaparat asteptari, deorece nu aveam nicio idee despre ce voi vedea, la ce voi asista. Dar din evolutia povestii, din temele pe care da senzatia ca le va ataca, da! aveam asteptari mari de tot. Potential exista urias in orice directie ar fi vrut sa o ia. Filmul are practic un orizont de 360 de grade neobturat de nimic, deschis, spre care sa isi ia zborul, dar el ce face? Sta pe loc. Lancezeste. Nu vine cu nimic genial. Nu are replici sclipitoare, nu are filosofie de viata, de creatie, de dragoste. Nimic. Iar un film cu si despre carti ar fi trebuit sa aiba aceste lucruri. Cel putin eu le asteptam.

Cat priveste regizorul, poate ca filmul de care vorbesti ca este acum in perioada de post-productie este unul dintre cele mai asteptate ale anului. Nu stiu, nu ma pronunt. Dar un lucru e cert. Filmul discutat aici in turneu nu a fost o rampa de lansare pentru mai nimeni. Daca la 10 ani de la acest film nu putem vorbi de o viziune regizorala, de un stil, de un portofoliu de creatie, nu cred ca mai e nevoie de alte argumente pentru a-mi intari cele scrise. Iarasi, parerea mea.

Sa nu intelegi ca fac acum o critica a propunerii tale in special. Experienta unui astfel de film a fost interesanta, dar eu imi exprim doar parerea vis-a-vis de aceata experienta. Nimic mai mult. Nicidecum nu spun ca e o pierdere de timp. E altceva... total diferit si ca stil si ca poveste si ca realizare si ca interpretare....

[rvn]

ma bucur ca turneul m-a impins de la spate sa vad "Reprise". o incercare timida si esuata prematur, mi-a rapit placerea de a vedea un film deosebit, mult mai devereme decat acum. pana la urma, sunt convinsa ca a meritat asteptarea, fiindca, "Reprise" este genul de film care-ti pune la grea incercare disponibilitatea de a te conecta la stari emotionale complicate, care iti pot accentua (greu de crezut, dar fara sa-ti dai seama, chiar asa e), proprile angoase, propriile neimpliniri, chiar daca ele nu au o legatura propriu-zisa cu cele ale protagonistilor din film. rar am vazut intr-un film atata pesimism, mai ales ca, personajele au o varsta atat de tanara. in ciuda acestui lucru, viata pare sa se fi scurs aproape total din substanta lor, lasand loc unor framantari interioare asemanatoare cu nebunia. cauza: creatia. arta cere sacrificii la care niciodata nu renunta, iar "Reprise" este un exemplu cum nu se poate mai bun in sensul asta. minunat ales locul. o tara nordica, civilizata si prea putin tangibila din punt de vedere cultural, mai ales pentru noi, cei cu spirit latin. de aceea, la prima vedere, filmul pare putin cam incremenit in atmosfera locurilor de bastina ale regizorului (superba, deatfel) si pana nu se desclesteaza gura povestitorului, cand inapoi, cand inainte, marea problema existentiala care-i deprima pe cei doi blonzi, este ascunsa sub mici manifestari nevrotice care par a fi ifosele unor baieti care au stat cu nasul in carti de cand s-au nascut. si poate chiar asa e, din perspectiva unora, pentru care, viata, inseamna sa te lupti cu mizeria si saracia. dar asta este mult prea banal in ciuda faptului ca, intotdeauna, dramele lor impresioneaza pana la lacrimi.
nimic patetic in Reprise si totusi exista foarte mult dramatism. relatiile sentimentale ale lui Erik si Phillip, mai ales acea dintre Kari si Phillip, mult mai intens exploatata, ca etalon, sunt liantul dintre doua lumi, una aflata in sfere mult mai inalte,dar foarte rece, lumea in care cei doi traiesc si creeaza si cealalta, mult mai "pamanteana", mult mai vie si calda, lumea in care cei doi pot iubi, pot simti realitatea senzatiilor erotice atat de vie, de palpabila, asa cum, actul creatiei literare, oricat de multa satisfactie ar fi adus, niciodata nu ar fi putut inlocui nevoia, dorinta de a experimenta relatii de iubire normale, asa cum majoritatea oamenilor le au, in mod atat de firesc, incat toata filozofia vietii se rezuma la asta.
incapacitatea lui Erik si a lui Phillip de a se implica emotional in relatii de iubire, izolarea, starile depresive, sunt atat de bine sustinute interpretativ de cei doi actori, incat, filmul, devine datorita lor, o mica bijuterie a genului. intre ei, Kari, personajul feminin cel mai bine conturat, interpretat la randu-i, cu o expresivitate marcata de blandete interioara si exterioara, de o actrita foarte potrivita si fizic, pentru rol, este un fel de punte intre cele doua personaje masculine. ea este cea care-l rapeste pe Phillip din mrejele creatiei, ii consuma energia, obligandu-l sa dedice relatiei de dragoste, acel spirit creator care l-a scos din anonimat si datorita caruia a avut succes. cele doua iubiri obsesive, incompatibilitatea dintre ele si incapacitatea individului de a putea trai cu ele,ca intr-un dublu mariaj, mi se par ideile de referinta ale filmului, iar asa cum a fost pusa problema lor in "Reprise", a fost cum nu se poate mai bine.
din partea mea, un 4.

[alali]

interesant acest unghi de a privi relatia dintre cei doi indragostiti (chiar daca termenul este destul de fortat si poate unilateral experimentat, cel putin pana in final), avand de o parte un erudit, inchis in sine, singuratic iar de cealalta parte o tanara dornica de interactiune, de afectiune, atat de oferit cat si de receptat.
Totusi, nu mi-a placut deznodamantul acestei relatii. Este parca o chestie trunchiata, explicata in cateva cuvinte. Nu asistam la acea transformare a protagonistilor. Pur si simplu ni se comunica in 2 fraze intreaga evolutie.

Din ceea ce ai postat rvn, tema pesimismului ... de ce? Sindromul Stendhal de care sufera Phillip este unul datorat euforiei excesive cauzata de surplusul de frumos perceput de anumiti indivizi. Tot filmul se desfasoara sub simptomele acestui sindrom. El este cel ce catalizeaza intreaga actiune. Chiar si a co-personajului principal, prietenul lui Phillip, Karl, care are succes exploatand aceasta boala in cartea sa....

[rvn]

Din ceea ce ai postat rvn, tema pesimismului ... de ce?

pesimismul pe care eu l-am perceput, inseamna de fapt, frica, o neincredere bolnavicioasa in longevitatea si stabilitatea relatiilor sentimentale pe care viata le-ar fi oferit, o frica obsesiva ca ceea ce insemna produsul creatiei lor, ar fi dezamagit iremediabil pe cei care aveau asteptari in aceasta privinta. mi s-a parut interesant acest demers al regizorului, aceasta dubla incercare de a-l plasa pe Phillip in pozitia de a incerca reinodarea relatiei sentimentale cu femeia pe care o iubea, dar, pe care, era incapabil s-o pastreze datorita celeilalte iubiri, cu care, practic, se nascuse si crescuse. concurenta dintre creatia artistica, impersonala, mistuitoare si iubirea fetei, calda si intelegatoare, pur si simplu, m-a rascolit sufleteste. iar devotamentul lui Kari, nu lasa nici o urma de indoiala a ceea ce simtea ea. se simte de la o posta iubire adevarata si in acelasi timp, iti vine sa te dai cu capul de pereti cand vezi persoana iubita in pragul nebuniei. nu stiu ce au simtit altii, dar pe mine, chestia asta m-a emotionat profund.

[rvn]

imi pare nespus de rau ca discutiile despre "Reprise" s-au oprit brusc, desi era destul timp ca sa fie continuate. un film atat de interesant, sub aspectul ideii, scenariului, regiei si nu in ultimul rand, al meditatiei asupra unor sensuri ale vietii, a fost atat de putin disputat! pacat! nici macar cel care a propus filmul,nu a catadicsit sa scrie o singura fraza despre el, de unde trag concluzia ca unii dintre cei care s-au inscris cu toata seriozitatea in acest turneu, au fost cumva dezamagiti sau loviti de astenia,inca firava, de primavara.

[Mercutio]

nu s-au oprit, chiar acum vizionez si deja il consider unul dintre cele mai bune filme din turneu.

[rvn]

nu s-au oprit, chiar acum vizionez

excelent! astept sa vad daca si tu ai sesizat o nuanta delicata a relatiei dintre cei doi baieti (tineri). mi se pare ca afinitatea comuna pentru literatura, a transformat de-a lungul timpului, relatia lor, intr-una care insemna mai mult decat o buna dar simpla prietenie. nu vreau sa exagerez, dar eu am perceput-o ca pe un fel de relatie de dragoste platonica, asa cum, rar am vazut ca se poate infiripa intre barbati si femei, dar mult mai des, intre persoane de acelasi sex. din punctul meu de vedere, asa cum au exprimat-o magnific cei doi actori, cu schimburile lungi si adanci de priviri, subintelesul dintre ele si faptul ca de fiecare data reveneau cumva din punctul de la care au pornit amandoi, am inteles ca, practic, mental, conexiunea dintre ei, odata facuta, era imposibil de rupt, cu atat mai putin, o puteau face, tentativele lor de a incropi relatii de iubire cu femei, in afara ei.

[Mercutio]

avem de a face cu un film ideatic, filozofic, plin de referinte culturale, avand ca tema principla conditia artistului. ceea ce m-a impresionat este forma, simbolistica as spune, prin care autorul trateaza aceasta tema, recurenta in film aproape in orice moment, de la inceput pana la sfarsit.
ideea ca artistul e sortit singuratatii, lipsei de incredere in sine, neintelegerii din partea celor apropiati, izolarii, depresiei sau nebuniei chiar, pesimismului (cum spune rvn), sinuciderii, traverseaza de la un capat la altul filmul. si asta il face un film bun, spun eu. binenteles ca aici n-are importanta povestea, iar cine se asteapta la un film narativ va fi dezamagit. are insa o componenta 'coming of age', se poate spune si de asemenea regasim in film tema prieteniei. insa eu as spune mai degraba ca e vorba camaraderie. prietenia e un termen destul de cuprinzator si poate avea loc si intre persoane cu preocupari si idei diferite, insa intre Erik si Phillip exista o relatie speciala, nu dragoste platonica - ca sa-i raspund si lui rvn - ci un sentiment legat de o intelegere reciproca, profunda, amandoi traiesc in lumea aceea a artei, a ideilor inalte si trairii intense, la care nu toti au acces, necum prietenele lor care sunt prea cu picioarele pe pamant. o imagine sugestiva, chiar comica, e aceea in care o doua carti de filozofie, aratand preocuparile lui Erik, stau alaturi de o masina de cusut, denotand preocuparile prietenei lui. tot in aceasta imagine, observam ca una dintre cele doua carti era despre Nietzsche. e stiu ca la sfarsitul vietii acesta a suferit de dementa. autorul foloseste des o tehnica denumita in literatura prefigurare. altfel spus se anunta
intamplari si fapte din film prin diferite imagini si simboluri care le preced. imaginea cu cartea despre Nietzsche anunta depresia lui Phillip. apoi prin muzica - asta mi-a placut in mod deosebit, pentru ca o vorba de o trupa indragita de mine. de doua ori apare pe fundal muzica formatiei britanice Joy Division, al carei vocalist s-a sinucis in urma unei crize de depresie. a doua oara muzica era ascultata la casti de chimistul acela care si-a pierdut jobul in USA din cauza prietenei, si care avea inscris pe tricou numele formatie. asta reprezinta desigur o prefigurare, subtila, privind depresia lui Phillip si sinuciderea lui Sten Egil Dahl. filmul trebuie vizionat de mai multe ori pentru a remarca multitudinea de imagini simbol, de referinte, de mijloace de expresie puse in scena de autor. doar un lucru vreau sa mai amintesc, de asemenea impresionat, ceva ce n-am remarcat la nici un film pana acum. intr-o scena de dialog intre Phillip si Kari, spre sfarsit, exista o desincronizare intre sunet si imagine. in imagine cei doi vorbesc doar din cand in cand, cu intreruperi, insa pe banda sonora dialogul dintre ei este continuu. efectul e abia sesizabil. insa nesincronizarea aceasta dintre sunet si imagine exprima de fapt decalajul intre cei doi, accentueaza sentimentul de neintelegere dintre ei. mi s-a parut extraordinara ideea. asta numesc eu film de arta.

3.5 stele

(de ce doar 3.5? pentru ca eu dau 4 doar lui antonioni, bresson, fellini, godard... )

[rvn]

are insa o componenta 'coming of age', se poate spune si de asemenea regasim in film tema prieteniei. insa eu as spune mai degraba ca e vorba camaraderie. prietenia e un termen destul de cuprinzator si poate avea loc si intre persoane cu preocupari si idei diferite, insa intre Erik si Phillip exista o relatie speciala, nu dragoste platonica - ca sa-i raspund si lui rvn - ci un sentiment legat de o intelegere reciproca, profunda, amandoi traiesc in lumea aceea a artei, a ideilor inalte si trairii intense, la care nu toti au acces.

prietenia dintre cei doi este cu totul si cu totul speciala. eu am extins-o pana la o numi "dragoste platonica", dar nu am asociat-o niciodata cu o relatie fizica. exista o infinita varietate de interactiuni intre oameni, superficiale sau profunde, interfamiliale, intrafamiliale, intre cunoscuti sau necunoscuti. atunci cand, mental, oamenii rezoneaza, se formeaza acel gen de relatie care iese un pic din tiparele genului de relatii in care oamenii se apropie numai, sau si, fizic. eu, doar am vrut sa spun ca, asa cum am perceput eu, relatia dintre cei doi, era atat de puternica tocmai fiindca se baza pe un sentiment de intelegere reciproca, tocmai fiindca lumea artei in care ei traiau, ii cucerise definitiv inca de mici, si pentru asta, eu n-am ezitat s-o asemuiesc, metaforic, evident,cu o relatie conjugala. si da, din aceasta perspectiva, cu fetele, a fost ceva extraconjugal. ciudat, pe cei doi, ii lega nebunia, mai degraba intelegerea starii nevrotice si acceptarea ei, intr-un mod atat de natural, aproape fara cuvinte, mai mult din priviri. cred ca filmul asta, mai mult decat orice, a vrut sa constientizam ca sacrificiul pe care trebuie sa-l faca creatorul pentru arta (izolarea de viata, de lume si in final, nebunia si moartea),este pe masura creatiei lui.
p.s.ai un deosebit simt al obsevatiei. dar asta stiai, deja...

[Mercutio]

p.s.ai un deosebit simt al obsevatiei. dar asta stiai, deja...

merci, nu atat de deosebit. cred ca unele filme imi 'vorbesc' mai mult decat altele. Reprise e unul dintre ele. Apropo de titlu, din traducerea de pe google reiese ca reprise ar inseamna repriza, ca la fotbal, dar si recuperare sau probabil mai bine zis reluare. Se refera la faptul ca filmul incepe cu acel episod prospectiv idealistic si apoi se reiau faptele asa cum au fost? sau o fi avand si alta semnificatie?

[rvn]

ambele semnificatii ale titlului se potrivesc. repriza, se refera la perioada de nevroza acuta a lui Phillip, atunci cand, iremediabil, ajunge la clinica, iar manifestarile sale, sunt clar, simptomele unei boli psihice destul de grave. la reluare, ai gasit chiar tu semnificatia si dupa mine, ar putea sa insemne incercarea lui Phillip, dupa criza, sa reia relatia cu Kari, intr-un fel, simbolic, sa revina in lumea plina de viata, cu ajutorul ei. evident, aceasta reluare, a fost un esec.
si ca exemplific ceea ce am scris in mesajul anterior, despre natura relatiei dintre cei doi baieti, mi-a ramas in minte, scena de la inceputul filmului, aceea in care Erik merge la spital sa-l aduca pe Phillip acasa. imaginile vorbesc de la sine. se simtea incarcatura emotionala din spatiul mic al masinii, in care erau mai erau si cinci persoane. Erik il privea pe Phillip cu compasiune, iar Phillip, aflat pe scaunul din fata, simtea acest lucru, se simtea comunicarea tacita dintre ei. apoi a urmat micul popas la malul marii si rememberul si....camera care le surprindea reactiile in timpul acestuia...excelent filmat totul, intr-un decor natural sublim. pot spune ca din momentul acela, filmul mi-a cucerit atentia definitiv!

[Mercutio]

in romanele si filmele clasice intalnim adesea aceasta relatie de prietenie puternica, de camaraderie, cum am spus, intre doi barbati - The man who would be king, Sherlock Holmes si dr. Watson, e ceea ce imi amintesc acum - care petreceau mult timp impreuna sau chiar locuiau impreuna, fara a se da, asa cum s-ar da astazi o conotatie sexuala relatiei respective. societatea de azi e hypersexualizata. nu stiu cui i se datoreaza fenomenul. probabil cresterii si difersificarii mijloacelor media, internetului in special.

[alali]

Nu inteleg de ce se tot pune accent pe "nebunia" lui Phillip. Nu e nicio nebunie. E din contra, o prea puternica autoconstientizare. O luciditate excesiva. Cam ca si boala despre care ni se pomeneste intru inceput si sub zodia careia sta intreaga desfasurare a actiunii. (Sindromul Stendhal)
Am avut de curand ocazia sa urmaresc interviul acordat de Trier cand a fost cu filmul invitat la festival in Spania. Omul vorbeste doar tde maturizare, de imposibilitatea de a trai cu constiinta ca exista atat frumos de exprimat..., dar cand artistul trece la reprezentarea propriuzisa a sublimului, simtind ca el este capabil sa creeze ceva incomensurabil totusi, lucrul nu iese pe masura dorintei sale. Iar asta duce la o incompatibilitate cu starea de existenta, cu acceptarea naturii limitate a individului.
Asa spune el e si cazul realtiei lui Phillip cu Kari. E o dragoste genuina, dar pe care el este incapabil sa si-o exprime, pana la acea "criza de iubire" pe care o face la ea la serviciu. (sincer nu imi place aceasta explicatie, dar, daca e ceea ce s-a intentionat, asta e)
Mai spunea Trier ca asta a fost inclusiv ideea de a prezenta calatoriile in strainatate. Adica a fost inspirat de cam toti marii scriitori, dar nu numai, Norvegieni, care au scris marile opere dincolo de granite. Si da si exemple: Ibsen cu “Peer Gynt” in Italia, Knut Hamsun care pentru a crea calatorea in permanenta. Chiar si pictorii, cam toti au preferat Parisul sau Berlinul.
Concluzia e clara. E un film pe doua planuri. Cel al creatiei, al artistului care are nevoie de izolare, dar si cel al tanarului in drumul spre maturitate care experimenteaza viata in doi. Si spune regizorul ca asta l-a determinat sa realizeze acel grup de prieteni, un artificiu nenecesar, dar introdus cu scopul de a prezenta diferite caractere de tineri. Si aici ii prezinta pe toti, spunand ca cel mai repreentativ este Henning, un asshole, (chiar asa il numeste), care totusi, apare in final la propria nunta, deci o maturizare fara doar si poate.

Legat de titlu, spune clar ca in Norvegia termenul de Reprise are o conotatie destul de ingusta, referindu-se la rerun-ul, adica reluarea tv. Dar poate fi interpretat si ca o retraire a mai tot ce se intampla in film. O vara intre prieteni care retraiesc intamplarile din vara trecuta, o relatie care reincepe la Paris acolo unde a debutat, un scriitor care este respins si redebuteaza, iar cea mai comica explicatie a spus el ca e raspunsul pe care i l-a dat unui reporter care i-a marturisit ca filmul e atat de complex incat trebuie revazut, iar Trier i-a raspuns ca, doar asa se si numeste filmul... (ma rog, in video suna mult mai bine).

[Mercutio]

interesant, merci pentru info alali! eu am pornit pe picior gresit cu autorul asta. am vrut sa vad Oslo, 31 august, am urmarit putin la inceput, insa n-am putut continua deoarece pentru mine Le feu follet, al carui remake filmul norvegian vrea sa fie, reprezinta unul dintre filmele mele de capatai, ca sa spun asa, si deci n-am vrut sa urmaresc ceea ce la acea vreme credeam ca va fi o copie ieftina. insa acum, dupa ce am vazut Reprise, cred ca voi urmari si Oslo.