|
Guru
Join Date: Apr 2007
Posts: 559
|
INTERVIU - M. Daneliuc: Nu militez pentru nimic, doar fac filme pentru cei care pot să le citească
"La festivalurile mici nu mă duc, pentru că sunt sub demnitatea mea, iar pentru cele mari nu am bani", spune cu francheţe Mircea Daneliuc, care nu ar renunţa însă la destinul de regizor, conştient că "poporul" nu are un apetit organic pentru actul cultural, ci "cultura i se bagă pe gât".
Ultimul film semnat Mircea Daneliuc , "Cele ce plutesc", care a avut premiera de gală joi seară, în Capitală, spune, făţiş, povestea unor emigranţi români care, după o aventură în Italia, se întorc în România, pentru a pune pe picioare o canişă pentru câini de pază, cu gândul de a-i exporta apoi în Italia, aducând cu ei, pe malul Dunării, conflictul din tabărele de nomazi.
Reporter : De la ce a pornit ideea scenariului "Cele ce plutesc"?
Mircea Daneliuc: Nu mai ţin minte, a fost o idee, am făcut un scenariu şi a urmat cursul firesc, după asta, al filmului.
R.: Realizaţi filme care ţin de actualitate, inspirate din realitate, e o constantă a creaţiilor cinematografice Mircea Daneliuc.
Mircea Daneliuc: Nu pot să spun decât că mă uit în jur, nu am o strategie în acest sens, nu îmi propun "să preiau" ceva din realitate. E suficient să deschizi ochii şi urechile şi restul vine de la sine. De fapt, asta îmi şi propun, nu filme cu pistoale sau comedii americane sau comedii dintr-astea în care aplauzele sunt înregistrate pe bandă, seriale TV. Nu mi-am propus să fac altceva, asta mi-am dorit să fac, asta fac.
R.: În filmele dumneavoastră zugrăviţi o realitate cruntă.
Mircea Daneliuc: Vi se pare cruntă? Uitaţi-vă cum e realitatea din această ţară, umblaţi o sută de metri pe jos, să o vedeţi, asta-i România, n-o fac eu mai crudă sau mai necrudă decât este. În film e prezentat un biet om care încearcă să supravieţuiască în nişte condiţii mai bune decât supravieţuiesc alţii în ţara asta. E foarte multă lume extrem de săracă, oameni care supravieţuiesc la limita riscului. Vă uitaţi la TV şi îi vedeţi pe cei care mor pe vagoane, curentaţi, când fură fier vechi. E greu de ridicat, de manipulat fierul vechi, riscul la care se expun e foarte mare, dar o fac pentru că acasă la ei cineva plânge de foame. În această situaţie a fost adusă România, nu a fost ceva inculcat, noi am făcut această ţară, noi o votăm aşa de 20 de ani. România "se fabrică" la ţară şi de către pensionari, ţăranii şi pensionarii au votat, timp de 20 de ani, cam acelaşi gen de oameni, ori mânaţi de primar, ori din indiferenţă, din superficialitate, după aprecieri personale care ţin de râsul unei anumite persoane, dacă omul acela este simpatic, are sau n-are chelie, lucruri de acest gen. Astea sunt criteriile după care s-a format această societate.
R.: Există o distanţă între acest ultim film şi restul filmografiei, o diferenţă de abordare?
Mircea Daneliuc: Nu, nu cred, pentru că mă învârt în această realitate şi apuc un subiect oarecare din ea. "Senatorul melcilor", dintre filmele mele, să fie făcut cam pe aceeaşi idee, dacă doriţi să faceţi apropieri, neapărat. Dar nu e există o legătură evidentă. În filmele mele se poate vedea o realitate care se sondează prin mijloacele impuse de realitatea însăşi. Ea te obligă să te uiţi la ea într-un anumit fel. Dacă aş avea două filme care ar semăna, aş fi foarte îngrijorat.
R.: Cele ce plutesc e un film liniştit la început şi sfârşit, dar cu un conţinut în intrigă foarte zbuciumat, e o curgere foarte învolburată.
Mircea Daneliuc: Eu, dimpotrivă, am intenţionat să sugerez o curgere foarte calmă, cu învolburări de profunzime, ca să ne păstrăm în metafora asta cu apa. Filmul curge fără să fie nebulos, fără agitaţie. Curge, dar e o apă adâncă, cum e Dunărea, adâncă şi periculoasă, în profunzime, cel puţin aşa l-am gândit.
R.: De unde asocierea cu filozofia tao? Apare, chiar la începutul filmului, un motto având această sursă de inspiraţie ("Dacă vei privi mult timp la o apă curgătoare, s-ar putea să vezi plutind pe ea cadavrul duşmanului tău").
Mircea Daneliuc: L-am pus în faţa filmului, mi s-a părut adecvat, dar asta nu înseamnă că e un film taoist. Este un adevăr descoperit de tao, privitor la răbdare.
R.: Cum sunt filmele cineaştilor români - cei din noul val - au ele o anumită constantă, o aplecare spre o realitate tristă, cu accente întunecate?
Mircea Daneliuc: Nu ştiu, nu mă uit la foarte mult la ele, poate că sunt prea cantonate în faptul divers, de aceea dau dovadă de ceea ce spuneţi dumneavoastră, dar nu le cunosc în detaliu, ca să pot discuta despre ele.
R.: Cum aţi ales distribuţia, actorul principal, de exemplu?
Mircea Daneliuc: Pentru Valentin Popescu, din rolul lui "Adam", am optat odată cu finalizarea scenariului, dar nu e o situaţie similară cu a celorlalţi actori din distribuţie. Am avut în vedere mai mulţi actori străini, dar ei trebuie plătiţi altfel, nu acceptă condiţiile româneşti, să stea pe platou în ploaie, fac lucrurile astea mult mai comod pentru ei, au tot felul de pretenţii, cer duşuri etc., dar motivul principal pentru care am renunţat este că niciun străin nu înţelege realităţile româneşti, nu poate intra în pielea personajului făcut de Valentin Popescu. Am început să caut actori români şi m-am dirijat acum către cel care a devenit protagonist. Ceilalţi, cum ar fi Nicodim Ungureanu, au dat probe, au trecut prin casting. Pe unii îi ştiam, pe alţii nu îi ştiam deloc sau au dat probe pentru alte filme pe care nu le-au luat, cum e fata din film, Olimpia Melinte, care dăduse o probă la "Legiunea străină" şi o ţineam minte de atunci. Nu era obligatoriu pentru ea să ia proba acum, a avut o stea bună, a dat o probă mai bună decât altele sau mai bună într-o anumită conjunctură. Punând în balanţă mai multe lucruri, am ales-o pe ea şi nu regret acest lucru.
R.: Aveţi şi alte planuri de promovare, în afară de această caravana cinematografică?
Mircea Daneliuc: Nu am mai făcut niciodată aşa ceva. Este un act disperat al cinematografiei şi un act practic al producătorului. Producătorul a investit o sumă importantă în film. Cred că e primul producător român care şi-a dat seama că filmul trebuie să sune cumva, la nivel occidental, dacă vrea să fie promovat în competiţii internaţionale. S-a cumpărat licenţa dolby surround şi s-a lucrat filmul în străinătate, un lucru meritoriu din partea sa, căci a priceput acest lucru încă de la filmul său de debut. Un asemenea film, difuzat într-o sală românească obişnuită, este, însă, o catastrofă. Acum două săptămâni, l-au proiectat, din pricini care mie îmi scapă, într-un festivăluţ de la Iaşi, într-o sală mizeră, în care nu s-a auzit nimic. Sunt în ţară oraşe care nu au cinematografe deloc, fie au săli în care nu s-a umblat de secole pentru primenirea aparaturii şi acusticii sau sunt oraşe care au condiţii pentru care nu merită să mai prezinţi un film. Poate că mulţi dintre locuitorii acelor oraşe nu şi-au pierdut interesul pentru mersul la cinema. Pentru ei, poate că merită acest efort.
Poporul "suveran" nu vrea cultură, vrea seminţe
R.: V-ar interesa să aveţi de partea dumneavoastră publicul românesc?
Mircea Daneliuc: Pentru publicul românesc este făcut acest film, nu-mi fac iluzia că cei din străinătate, dacă filmul va participa la festivaluri, vor pricepe ceva din el, în profunzime. Vor vedea un subiect oarecare, o tramă şi atât. Dar resorturile lui nu le vor pricepe niciodată ca un român. Cum, probabil, nici noi nu pricepem în profunzime mesajul unui film coreean sau chiar american.
R.: Sunteţi destul de sceptic în ceea ce priveşte receptarea lui.
Mircea Daneliuc: Desigur, pentru că există un public complet needucat, care urmăreşte filmele de la televizor, unde se ştie ce tip de producţii ajung, se dau comedioare cu aplauze şi râsete preînregistrate, se dau filme cu ţigani simpatici, care nu există în realitate, sunt ţigani de operetă, pentru că UE acordă fonduri pentru asta, se dau filme cu ţigani, în serie, dar nu aşa cum sunt ei şi nu dezbătând problema de fond cu ei. Acest public, format la televizor, nimereşte într-o sală de spectacol, uneori, în faţa unui film bun, dar nu ştie să-l înţeleagă. N-are instrumentele necesare, e ca şi când ai pune o carte în mâna unui analfabet. Trebuie să înveţi să vezi un film, nu te uiţi la el şi gata, l-ai priceput, trebuie să ştii să-l vezi. Sunt tot felul de lucruri care sună subliminal, fac apel la capacitatea individului de a decela o metaforă, un simbol etc. Dacă nu au lucrurile astea elementare, care cer destulă sârguinţă şi efort, cum să ai pretenţia să înţeleagă publicul ceva?
R.: Un film nu este făcut pentru a fi receptat imediat după premieră, are un parcurs, o evoluţie, el poate fi redescoperit etc.
Mircea Daneliuc: Nu se face filmul mai bun la un anumit timp de la premieră, şi nici spectatorul mai înţelept. Nu vine acelaşi spectator, care nu l-a priceput o dată, să îl priceapă a doua oară. Vin alţii, care sunt la fel ca şi primul. Lumea merge în jos din punct de vedere cultural. Să nu vă faceţi iluzii că pe măsură ce avansează tehnica, aşa cum s-a întâmplat în secolul trecut, când s-a inventat mai mult în 50 de ani, decât în sute de alţi ani de dinainte, se dezvoltă şi cultura sau că cineva are nevoie de cultură. Cultura a fost întotdeauna băgată pe gât, de la egiptenii vechi şi până în zilele noastre, nu a fost cerută. Poporul "suveran" nu vrea cultură, vrea seminţe. Cultura i s-a băgat pe gât, întotdeauna.
R.: Atunci cui vă adresaţi?
Mircea Daneliuc: Celor care şi-au format o deprindere culturală şi pot "citi" ceva în filmele mele, vizual dacă nu tipărit. Sunt oameni care fac alergie la litera tipărită, un deschid nici cartea de telefon, pentru că e tipărită, dau telefon la informaţii.
R.: Producătorul dumneavoastră a avut în vedere şi promovarea filmului la festivaluri internaţionale. Care ar fi planurile pentru filmul "Cele ce plutesc"?
Mircea Daneliuc: Nu ştiu. La festivalurile mici nu mă duc. Nu m-am dus niciodată, pentru că am considerat că este sub demnitatea mea, nici pe vremea lui Ceauşescu. Pentru festivalurile mari nu am banii necesari. Să mă înţelegeţi, nu ca să ajung acolo, ci ca să-mi cumpăr un premiu. Drept pentru care, acest fel de promovare nu mă interesează. Observaţi ce se întâmplă acum cu premiile internaţionale, nu? Cinci membrii ai juriului reunit pentru premiul Nobel au fost daţi afară pentru luare de mită, înainte să înceapă decernarea premiilor. Să nu credeţi că a fost inventată şpaga în România, ea se practică peste tot. Iar Premiul Nobel pentru Pace se dă unei persoane care o să facă ceva, că nu a apucat să facă. Premiile pentru literatură sunt jalnice, scriitori ca Lobo Antunez sau Mario Vargas Llosa stau deoparte. La această vârstă nu mă mai interesează problema promovării în festivaluri, e o chestiune pe care o las producătorului. Vreau doar să fac ceva care să fie adevărat şi să rămână. Un premiu la un festival nu face niciodată un film mai bun. E acelaşi film, care a primit un premiu.
R.: Vi se pare că se acordă premii cu motivaţii care ţin de politic?
Mircea Daneliuc: Sigur că da, uitaţi-vă ce a ajuns festivalul de la Veneţia, la Cannes. Nici nu merită să te bagi. E ca şi când ţi-ai cumpăra un premiu.
R.: Ce părere aveţi despre vâlva pe care a făcut-o filmul Francesca?
Mircea Daneliuc: Nu ştiu, nu am văzut filmul, dar fiind făcut de un om de televiziune, bănuiesc că a ştiut să îl promoveze într-o manieră mai potrivită, dar nu cunosc filmul, nu pot să vă spun nimic despre el.
R.: Ce s-a schimbat la noi în ultimii ani în cinematografie, vi se pare că se fac mai multe filme ca în anii trecuţi sau nu?
Mircea Daneliuc: Şi acum se fac filme puţine. Am avut două premiere într-un an, e-adevărat, dar eu sunt o persoană ajunsă din urmă de două filme. "Marilena" a intrat în concurs acum vreo cinci ani, a fost respinsă, s-a aprobat mai apoi, am cerut din nou bani pentru el, pentru că am avut nişte producători, care m-au păcălit şi a trebuit să îl refinanţez. L-am făcut recent, da. În timpul ăsta, cât m-am luptat să fac "Marilena", nu am mai făcut nimic. S-a întâmplat acum să ies cu două filme într-un an, şi m-am mai întâlnit cu această situaţie o singură dată, pe vremea lui Ceauşescu, când am ieşit şi cu "Vânătoarea de vulpi", şi cu "Croaziera". Dar îmi vin aprobări din urmă. Legiunea străină, tot aşa, a stat în dulapul producătorului, un an de zile şi când a ieşit, a fost aproape de "Marilena", dar nu din vina mea. Aşa că nu s-a schimbat mare lucru.
R.: Foloseşte la ceva susţinerea CNC-ului, în acest context?
Mircea Daneliuc: Susţine, da, pentru că CNC-ul dă 50% din fonduri, după care vin unii sau alţii şi promit că pun şi ei cealaltă jumătate, dar nu se mai ţin de cuvânt. Aşa că dacă n-ar fi această instituţie, cinematografia românească ar dispărea a doua zi. Am chiar orgoliul să vă spun că am condus o mişcare, în 1990, care a dus la înfiinţarea acestui Centru, printr/o grevă a foamei. Era cu 12 funcţionari la acea vreme şi mergea totul ca pe roate. CNC primea direct subvenţie bugetară, nu trecea totul prin Ministerul Culturii, să vămuiască şi ei. Atunci s-a făcut o grămadă de filme româneşti, cu prezenţe la Cannes. Ne rugam de tineri, la acea vreme, să vină să dea scenarii. Am dat anunţ la România Liberă să căutăm scenarii. După care, treptat, au început să se taie fondurile, a venit Ministerul Culturii, prin Răzvan Theodorescu, să ia cinematografia în subordinea ministerului, printr-un ucaz.
R: Aveţi scenarii pregătite acum, pentru noi proiecte cinematografice?
Mircea Daneliuc: Am, dar nu intenţionez să le fructific în momentul de faţă, nu mă grăbeşte nimeni.
R.: Ce vă mulţumeşte şi ce vă nemulţumeşte în situaţia de acum a cinematografiei?
Mircea Daneliuc: Eu m-am retras din postura de judecător, am fost nemulţumit, în 1990, am vrut să fac legea cinematografiei, ceva s-a făcut. Dacă este ceva care nu merge bine, există cineaşti mai tineri ca mine, care îşi pot face singuri alte legi, conforme cu idealurile lor. Pe mine nu mă interesează asta, am o poziţie destul de confortabilă, aşa retras cum sunt, şi fac din când în când câte un film şi pentru plăcerea mea, şi a celor care mă apreciază, a unui anumit segment de public, care gustă ceea ce fac.
R.: Aveţi o echipă de actori preferată, vă gândiţi la nume noi?
Mircea Daneliuc: Lucrez rar cu aceiaşi actori, pentru că aşa se nimereşte. Am debutat sute de persoane, nu doar actori, şi producători, tehnicieni şi ingineri din industrie, operatori. Neprofesioniştii sunt în altă categorie, nu le numesc debuturi. Am debutat foarte mulţi oameni, de care viaţa m-a despărţit în proporţie de 99%, unii s-au realizat, alţii nu. Poate n-au avut norocul să-i mai solicite cineva, pentru că e foarte greu să fii actor. Depinzi de foarte multă lume, e greu să pătrunzi într-un teatru, să reuşeşti la un concurs, să obţii contracte, să vii la casting şi să impresionezi un regizor, pentru un rol. Eu, cu fiecare film, debutez pe câte cineva, unii se duc mai departe, alţii rămân aici, într-un apex al profesiei.
R.: Teatrul v-ar mai atrage acum?
Mircea Daneliuc: Cred că da, mi-ar plăcea să schimb registrul şi să pun ceva pe scenă, urmând să revin mai apoi tot la film sau la cărţi. Nici filmul nu se face uşor, singurele momente plăcute din producerea sa fiind scrierea scenariului şi montajul, restul e un calvar, de la filmări, la momentul de lansare, când descoperi câtă prostie există în lumea asta, românească, o prostie care nu doare.
Filmul nu schimbă nimic, până şi Tolstoi a fost sărit la Nobel
R.: Scrieţi undeva că filmul nu aduce nimic bun, nu schimbă nimic.
Mircea Daneliuc: De adus, aduce ceva bun, pentru că el creează o stare oarecare în spectator, bună, de aderenţă, dacă găseşte ceva comun între viaţa lui şi ce vede pe ecran. Asta e un lucru bun, pentru că poţi să comunici cu cineva. Dacă sunt întrebat: "militaţi pentru a schimba ceva în societate", o să vă spun că filmul nu schimbă nimic, Tolstoi n-a putut să schimbe nimic, l-au sărit şi de la Nobel, că tot vorbeam de asta. Au fost mulţi cineaşti români, înainte de '89, care şi-au pus pielea la saramură, făceau un film la şase ani, erau hărtăniţi, ameninţaţi, stăteau în şomaj, nu aveau ce mânca. Acum, noii cineaşti fac filme, care apar la televizor şi par toate la fel, se plătesc cu aceeaşi sumă. Nu a mai contat nimic, toată investiţia aia de suferinţă, pe care au făcut-o unii dintre noi, ca să se mai opună, să mai zică altfel, să dea înapoi, totul a fost degeaba.
R.: Tinerii regizori s-au plâns că actualul regulament de funcţionare al CNC le aduce prejudicii în ceea ce priveşte selecţia scenariilor.
Mircea Daneliuc: Subtextul e că toate scenariile trebuie repartizate acelui grupuleţ. Deranjează când mai scapă şi scenarii ca ale mele sau ca ale lui Şerban Marinescu, Nicolaescu. Cinematografia tânără încă nu e, eu îi aştept pe cei tineri, de 20-25 de ani. Aşa-zisul "val nou de regizori" are oameni care se apropie deja de 40 de ani. Majoritatea au devenit propriii producători şi au nevoie de aceste subvenţii de la CNC. Singurul producător care a pierdut bani la un film am fost chiar eu. E povestea veche, cu filmul "Ovidiu", care a fost jefuit de buget, înainte să-l încep. La "Ambasadori, căutăm patrie", am pierdut banii pentru film, motiv pentru care mi-a trebuit o rebugetare, peste opt ani, ca să-l pot termina. Mi-am jurat că nu mai fac chestia asta niciodată. Acum aprob un scenariu, caut un producător, îi pun în braţe totul şi gata.
R.: Vorbeaţi undeva de o problemă gravă a cineaştilor care au filme făcute de acum mulţi ani, la care s-au pierdut înregistrările de sunet sau chiar variantele originale de la montaj.
Mircea Daneliuc: Da, e o problemă gravă, în cazul meu este obiectul unui proces, între mine şi CNC, pe rol, acum, ne întâlnim de două ori pe an şi nu o să se întâmple nimic, pentru că nu mai e nimic de recuperat. Au pierdut sunetele originale ale filmelor. Se mai poate face o copie standard, după originalele din arhivă. Dar cine mai face copii pozitive, pentru a fi date în cinematografe? Din punct de vedere tehnologic, filmul e mort. El ar trebui, pentru a fi conservat, să iasă pe DVD, dar pentru asta, are nevoie de sunetele primare. Eu am descoperit la trei filme ale mele situaţia aceasta. Alţi inconştienţi dorm liniştiţi cu această problemă, dar cred că numărul lor se ridică la zeci de cazuri. Mie mi-a păsat, pentru că lucrul s-a întâmplat când au vândut laboratorul din Buftea lui Sârbu. Laboratorul avea stocate tot felul de sunete, tăieturi căzute la montaj. Când şi-a făcut platou, le-a ars pe unele, pe altele le-a azvârlit în depozite nepotrivite. Tot ce-am reuşit, prin chemarea CNC-ului în proces, a fost să obţin transportul anumitor materiale la Arhive, unde le era locul, de fapt. Dar unele dintre "sunete" nu se mai găsesc, pentru că au fost arse. Şi mai e un film, pe care l-am făcut în şcoală, căruia i-a dispărut negativul. Cel mult, pot să fac un fel de "sunet" după un pozitiv, care iese mono, să nu zic că nu am făcut nimic. E o mînjeală, care mai costă şi bani, pe deasupra.
După ce a absolvit Liceul Constantin Negruzzi din Iaşi, Mircea Daneliuc urmează Facultatea de Filologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi Facultatea de Regie şi Film a Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti. În 1997 este distins cu premiul ASPRO pentru debut.
Semnează regia pentru filme ca "Scurtcircuit" (1970), "Vânătoarea de vulpi" (1980), "Probă de microfon" (1980), "Croaziera "A 11-a Poruncă" (1991), "Patul conjugal" (1993), "Această lehamite" (1994), "Senatorul melcilor" (1995), "Ambasadori, căutăm patrie" (2003), "Sistemul nervos (2005) şi "Legiunea străină" (2008).
Last edited by Pashpix : 17 Oct 2009 at 19:34.
|
16 Oct 2009, 14:48
Dacă aş fi foarte sinceră aş spune că te cam roade pizma. 
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
