„Ana, mon amour”- regia Călin Peter Netzer

[mirodoni]

„Ana, mon amour” - amour mai puțin!

După încheierea proiecției pentru presă, realizatorii filmului s-au aliniat în pielea goală în fața criticilor, așteptând să fie biciuiți.
Glumesc! Adică încerc! Aș fi putut spune chiar „în p..la goală”, judecând după impresia lăsată de film!
Nu, nu așteptau să fie biciuiți, ci lăudați. Că doar se întorceau de la Berlin cu „Ursul de Argint”. Cel puțin, așa era textul proiectat pe ecran. În realitate, premiul este pentru montaj, după cum scriu unii, pentru „contribuție” , sau pentru „creație” artistică, după cum scriu alții.
„Urșii” mai grași, de data aceasta, n-au mai ajuns la noi!

Echipa aștepta întrebările, dar nimeni nu avea curajul să le pună. Până la urmă o domnișoară/doamnă de la un tabloid, după cum a menționat, a întrebat întrebarea care a considerat că era pe buzele tuturor, și anume: cum au fost realizate scenele... scenele... pe care a recunoscut că nu știe cum să le denumească. Ca să n-o lungesc, e vorba despre scenele porno. Ca să fie clar, e vorba despre act sexual explicit, organe sexuale în erecție, inclusiv ejaculare, prezentate în detaliu. Pornografia este o artă, o știe toată lumea, chiar una foarte bănoasă!

Foarte academic, domnul Adrian Titieni, fost rector UNATC, care se pare că și-a luat în serios rolul de psihoterapeut din film, a încercat să explice că există doua direcții de abordare a acestei probleme, una fiind motivația/utilitatea dramaturgică, iar alta implicarea/acceptarea din partea actorilor.

Cum era de așteptat, a venit și întrebarea: care era motivația? Mai în cunoștință de cauză, a explicat domnul Cezar Paul - Bădescu, coscenarist și autorul cărții „Luminița, mon amour”, care a stat parțial la baza scenariului, la care au mai lucrat și regizorul, Călin Peter Netzer, și actrița Lumânare.

Motivația era că într-o secvență, nu mai rețin dacă se petrecea înainte sau după, din cauza montajului, psihologul îi reproșează lui Toma că „nu duce lucrurile până la capăt”. Pentru exemplificare, Mircea Postelnicu ejaculează „în afară”! Acum, arta-i artă, n-ai ce-i face, numai că, deși „nu duce lucrurile până la capăt”, Diana Cavallioti, adică Ana, rămâne însărcinată. Pe de altă parte, putea fi materializat gestul și fără să se vadă pe ecran „organul”, în afară de faptul că un spectator obișnuit nu face legătura între gest și remarca psihologului, mai ales că între acestea e o oarecare distanță temporală.

Așa că „motivația” cred că este doar șocul pe care s-a scontat, în lipsa altor elemente cinematografice consistente. Altă miză filmu’ n-are!

De fapt „arta” se face simțită în toată secvența, extrem de lungă și dificil de realizat, unde probabil a intervenit și „montajul”, apreciat de juriul de la Berlin. Și aici abordarea poate fi... duală! Un aspect ar fi acela că, în zilele noastre, orice spectator știe că scenele din film nu sunt „pe bune”. Atunci de ce regizorul insistă asupra explicitării lor?!

În cazul filmului de față, nuditatea și erotismul, fără să fie necesară pornografia, ar fi putut avea un rol cu adevărat important, dacă scenariștii ar fi știut cum să le instrumenteze și să le „implementeze” în context.

Povestea e simplă. Nici nu trebuia să fie complicată. Doi tineri, studenți, se îndrăgostesc! Dragostea la 20 de ani este despre sex, nu despre Nietzsche!
Numai că fata are niște sechele psihice. Ne punem problema dacă relația poate să dureze. Băiatul nu renunță și încearcă să o ajute pe fată. Este vorba de dragoste? Ce fel de dragoste? Cineva a inventat un termen magic, „codependență”, care a fost preluat în toate cronicile favorabile ca fiind o mare descoprire scenaristică. Filmul, însă, nu reușește să depățească nivelul „atracției firești față de sexul opus”.

Cei doi protagoniști se căsătoresc și au un băiețel. Mama își revine treptat, dar tatăl începe să aibă probleme psihice și apelează la psihoterapeut.

Subiectul ar fi fost generos, dacă scenariștii l-ar fi tratat la nivel de Nietzsche sau Freud. Pentru că nu au fost capabili, au coborât la nivelul nostru mioritic, asezonat cu telenovelistica actuală.

Mama fetei rămăsese însărcinată la 17 ani, dar se căsătorește cu altul, pentru că tatăl pleacă din țară. Copila, Ana, este agresată de tatăl vitreg, spărgând ușa apartamentului. Toma, care-i devenise soț, compară verbal ușa cu himenul, iar apartamentul cu vaginul!

Tatăl și mama lui Toma se căsătoresc, deși mama iubea pe altul, italian, parcă. De aceea, căsnicia lor era un șir interminabil de certuri și violențe, deși, ambii, nu știu de ce, probabil pentru diversitate, erau profesori.

Pentru „caracterizarea personajelor”, scenariștii îi trimit pe cei doi tineri în vizită la familiile lor, una în Oltenia, alta în Moldova.

În Moldova, Toma este nevoit să doarmă în pat cu potențialul viitor socru, un burtos indecent, care vorbea cu mâncarea în gură. Mă mir că Netzer n-a apelat și la nelipsitul clișeu cu sforăitul! Toma îmbracă o pijama de-a viitorului socru, dar n-am înțeles cum stătea pe el, pentru că era o mare diferență de diametru!

În Oltenia, nimic de mirare, părinții lui Toma sunt împotriva căsătoriei celor doi tineri. Nu numai că se ceartă, dar se și încaieră!

Ana păstrează sarcina și cei doi se căsătoresc. Băiețelul, folosit în film doar ca recuzită, se face mare, nelipsind replicile gen „ce mare te-ai făcut!”. Numai că Ana se angajează, iar Toma nu mai are loc de muncă, începând certurile financiare și reproșurile reciproce. De fapt, Toma începe să o suspecteze pe Ana, se pare că nu fără motiv, că îl înșală. Crizele de gelozie duc la divorț.

Toma începe să aibă probleme și, de fapt, toată „povestea” o aflăm din discuțiile pe care acesta le are, întins pe „canapeaua lui Freiud”, cu Adrian Titieni în rolul psihanalistului.

Această „metodă” folosită de regizor/coscenarist este departe de a fi originală, iar scenariul nu atinge profunzimea din unele filme străine, realizate în acest stil.
Ba mai mult, din cauza trecerilor bruște, în general necronologice, nu se mai creează stările intermediare care să pregătească, să susțină sau să motiveze personajele și acțiunea.
Nu se mai justifică dramaturgic apelul făcut de tineri la Biserică, respectiv spovedania, sau pelerinajul la moaștele nu-știu-cărui sfânt. Unde, oricum, nu aveau ce căuta părinții lui Toma! Cum nu se justifică divorțul și căderea psihică a lui Toma!
Ne susținută este și pista telenovelistică, falsă, cu apariția tatălui biologic al Anei, lăsându-l pe Toma să creadă că îl înșală, ca să-l poată acuza apoi de lipsă de încredere.

Subiectul filmului „Ana, mon amur” se dorea, înțeleg eu, unul autentic. Dacă e așa, personajele n-ar fi trebuit să fie niște actori. Interpreții lui Toma și Ana sunt prea maturi ca studenți, au deja 30 de ani, iar actorii consacrați, ca Vasile Muraru și Carmen Tănase nu aveau ce căuta în film, pentru că nu au avut niște roluri pe măsura lor. Nu același lucru se poate spune despre Adrian Titieni și Vlad Ivanov!

„Ana, mon amour” este prezentat de mulți critici ca un film „de dragoste”. Nu este și nici nu era obligatoriu să fie, i-a derutat titlul! Discuțiile despre instinctele primare ar fi fost importante, dacă nu ar fi fost duse în derizoriu prin vocabularul obscen folosit, cu care regizorul se pare că se simte în largul lui, crezând că așa vorbește toată lumea.

Călin Peter Netzer spunea că a făcut psihoterapie când era copil. N-a vorbit despre cauze sau rezultate, dar constat că în filmele sale abordează insistent ura față de părinți.