MEDA - regia Emanuel Pârvu

[mirodoni]

„Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”

Hotărât lucru, cineaștii români nu se pricep la titluri de film! În „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, filmul regizat de Emanuel Pârvu, se asociază numele unei fete cu partea nefericită a lucrurilor, când, de fapt, Meda, o fată pură la 15 ani, este partea luminoasă, cum poate fi altfel?! Numai că trebuie să spun, cu părere de rău, filmul nu este despre Meda, despre ce simte ea, ce crede ea, ce vrea ea, ci despre „partea nu prea fericită a lucrurilor”.
Pe de altă parte, Meda era numele fiicei lui Decebal, și înseamnă Unica!

Dacă e să judecăm filmul după cât a spus din cât și-a propus să spună, atunci ne putem declara mulțumiți, și n-ar fi prea multe de spus.
Este un film sobru, o poveste cunoscută, adevărată, care, din păcate, continuă, chiar dacă am văzut-o în atâtea reportaje TV, iar Emanuel Pârvu a realizat un lungmetraj pe tema „zonele defavorizate la români”!

Nu știu de ce, pare că numai în România sunt zone defavorizate, deși avem o țară frumoasă și bogată, după aprecierea multora. Am schimbat de două ori politica, respectiv sistemul social. Se pare că nu a fost suficient. S-aducem alte nații în locul românilor nu se poate și n-ar fi corect. După unii autori, se pare că mentalitatea e de vină, iar aceasta nu poate fi schimbată decât prin educația și cultură. Din cultură face parte și cinematografia, adică filmul. Pentru ca filmul să-și atingă scopul, trebuie să fie convingător, adică să fie bine făcut. Nu neapărat reproducând realitatea, pentru că nu e adevărat ce e adevărat, ci e adevărat ce pare adevărat, dar să ducă undeva. Au și străinii filme despre „zone defavorizate” dar parcă nu se limitează numai la lamentări, ca românii!

Astfel, dacă vedem filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” din acest unghi, ar fi multe de spus.

Emanuel Pârvu s-a inspirat dintr-un caz real, ca multe altele, dar și-a plasat acțiunea într-un sat de munte. O familie ia o fetiță de vreo 7 ani de la un orfelinat ca să o crească, adică „ în plasament”. Numai că după vreo 8 ani, soția, care figura ca asistent maternal, moare. Soțul se zbate să păstreze fata, dar nu poate îndeplini condițiile cerute, avea impozite restante, nu avea loc de muncă sigur ș.a.m.d.

Problema pe care mi-o pun este de ce o familie dintr-o zonă defavorizată ia în plasament un copil, dacă sunt condiții de viață atât de grele? Gurile rele spun că pentru alocație. Pe de altă parte, de ce autoritățile în domeniu aprobă? Pentru a se degreva de niște cheltuieli, spun aceleași guri. Sau, dacă o familie ia un copil să-l crească, de ce plătește impozite, nu sunt bune legile?

Filmul ar trebui să lămurească toate aceste ambiguități pentru a-și atinge scopul, adică pentru a contribui la îmbunătățirea situației. Cineaștii români spun că „artistul” nu dă soluții, doar prezintă faptele. Nu dă, dacă nu e capabil s-o facă, dar dacă este, de ce să nu dea?!

În cazul filmului de față mi-am pus problema ce experiență de viață are Emanuel Pârvu, despre care auzisem doar că e actor. Regizor nu era născut, ci făcut. Adică nu a urmata o școală de regie, ci a regizat ceva scurtmetraje, cu oarecare succes, apoi lungmetrajul acesta. A mai regizat o serie de episoade într-un serial de comedie și a scris piese de teatru.

Apoi mi-am pus problema cine i-a produs filmele, pentru că, deși apare ca actor, scenarist și regizor, nu apare și ca producător, ca în cele mai multe cazuri. FAMart Productions nu-i aparține, iar numele Miruna Berescu nu-mi spunea nimic. Am găsit, însă, un amplu articol despre viața și activitatea lui Emanuel Pârvu. Producătorul Miruna Berescu era... prietena lui, iar acum se pare că-i este soție.

M-a frapat, însă, povestea vieții sale ca-n filme, care pare incredibilă, dar spune că este adevărată. Deși foarte tânăr, vreo 38 de ani, are ce povesti. A câștigat ca spălător de pahare la restaurantele din Londra mai mult decât un turnător de betoane în România. Și totuși s-a întors în țară! Cu bani de apartament! Se pare că deviza lui a fost „să nu renunți”.

Dar nu am regăsit această deviză și în lungmetrajul său „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”. După cum povestește, i-a trebuit ceva timp pentru a scrie scenariul. Dar mai întâi a extras o parte și a realizat un scurtmetraj, „Meda”, abia apoi lungmetrajul. Cu lungmetrajul a câștigat premiul pentru regie la Sarajevo în 2017. Spune că l-a preocupat situația din orfelinate și a vrut să încurajeze adopția sau preluarea în plasament a copiilor, pentru ca aceștia să beneficieze de căldura unei familii, nu doar să primească o educație la grămadă.

Din păcate, consider că Emanuel Pârvu nu și-a atins scopul declarat, dar și-a atins scopul nedeclarat, acela de a câștiga premii în afară. Aceasta este miza cineastului român contemporan: punctajul pentru a accesa fonduri nerambursabile de la CNC, iar scopul scuză mijloacele!

Trebuie să și argumentez cele spuse!
Sistemul, creat, desigur, de cineaști, dar acceptat de politicieni, pentru că nu prea sunt duși la film, nu permite accesul scenariștilor independenți. Centrul Național al Cinematografiei, care folosește bani publici, nu primește scenarii pentru evaluare, ci „proiecte cinematografice”. Adică un producător, un regizor și un scenariu. În general, regizorul este și producător, scenariul este al lui, al rudelor sau al prietenilor.

În cazul de față, Emanuel Pârvu și-a ales un subiect cu puternic impact emoțional în afară și l-a tratat în tonuri sumbre, deși riguros și meticulos. Dar au apărut multe greșeli, în general prin omisiune, care pot spune că sunt de scenariu, de vreme ce acesta îi aparține. Chiar și Meda devine un personaj suplimentar. Nu schițează nici-un gest la moartea mamei ei, chiar dacă adoptivă, și nu știm care este adevărata ei relația cu tatăl.

Personajul principal este Doru, tatăl adoptiv, iar Șerban Pavlu a fost „cel mai bun actor” la Festivalul de film de la Sarajevo.
Numai că în film nu este vorba de niciun... dor! În scenaristică, justificarea „așa a fost în realitate” nu se acceptă. „Realitatea” este cea construită conștient de scenarist. Copilul primit în plasament nu trebuia să fie o fetiță, ca în realitate, dacă mama adoptivă moare, pentru că lucrurile se complică și pot să apară interpretări în defavoarea intențiilor autorului. Să spunem că trecem peste interpretările paranoice ale relației adolescentă - tată tânăr adoptiv văduv, dar nu putem trece peste faptul că acesta nu-i putea asigura îndrumarea și educația corespunzătoare, pentru că era și bărbat și el însuși neinstruit în acest sens.

Când pe fată o caută tatăl noapte cu lanterna și o găsește stând de vorbă cu un băiat, fata își cere scuze, argumentând că băiatul a vrut. Pentru că scenaristul nu a știut să-i dea replică, Șerban Pavlu nu a avut ce să spună. Ca urmare, de ce să lași fata în plasament la un astfel de tată?! Un tată adevărat, natural sau nu, ar fi avut replică: „Fata mea, băieții vor multe, tu trebuie să te gândești ce accepți”.

Așa că, mult mai convingător ar fi fost dacă era vorba de un băiat în plasament. Acesta ar fi spus: „Tată, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, dar sunt băiat mare, te rog să nu mă mai cauți cu lanterna!” Răspunsul ar fi fost: „Te înțeleg, băiatul meu, te înțeleg...”

De aici ar fi rezultat marea dragoste, neafișată, pentru soția sa, Ana, decedată cu puțin timp în urmă, și nădejdea pe care și-o pune în fiul adoptiv.
Pentru că, recunoaștem sau nu, tații vor să aibă băieți. În acest caz, cu atât mai mult! Personajul lui Șerban Pavlu, introvertit, ne-descurcăreț, nu este neverosimil, este real, dar cu atât mai mult „trebuia” să aibă un fiu. Rolurile s-ar fi inversat, fiul ar fi avut grijă de tată. L-ar fi ajutat în gospodărie, la cosit fân, la îngrijit vite, poate chiar și la tăiat lemne. Învățătura, școala, nu s-ar fi limitat la conștiinciozitate și memorare de texte.

În acest film mi-am recunoscut satul natal, aflat la 20 de kilometri de cel mai apropiat oraș, casele răsfirate pe culmi, casele bătrânești, ulițele, dar nu și oamenii. Oamenii la multe sunt solidari, întreprinzători, hotărâți. N- așteptă să le cadă nimic din cer. „Comuniștii” au plantat stâlpi și au înșirat cabluri electrice până la cea mai îndepărtată casă. Sătenii au captat izvoarele și și-au adus apa la poartă. Din bani europeni au fost asfaltate drumurile principale. Pe vremuri, oamenii făceau naveta la oraș, acum, mulți au plecat în lume, construiesc acoperișuri din lemn, chiar și case din temelie, sau conduc TIR-ri pe drumurile europene. Nu le e rușine și nu le e frică de muncă. Se-ntorc, își înalță casele lor, se-nsoară, au copii.

Dar nu cred că un astfel de film ar avea succes la festivalurile internaționale!